Logica vulpii? Cazul lui Recep Erdogan

Observatorii conflictului sirian au remarcat de multă vreme comasarea în nordul Siriei a mai multor forțe de opoziție împotriva armatei lui Bashar Al-Assad, interpretînd-o ca pe un efect al agendei guvernului de la Ankara de a susține forțele rebele angajate în acest conflict. Președintele Erdogan a excelat, pe toată durata acestui conflict, printr-o politică ambivalentă în raport cu Occidentul și cu cele mai extremiste grupări rebele care luptă în Siria. Pe de-o parte, Turcia, o țară membră NATO, s-a alăturat încă din 2014 coaliției anti-teroriste împotriva ISIS-ului. Pe de altă parte, nimeni nu poate uita de dedicarea islamistă a lui Recep Tayyip Erdogan, care a fost elogiat de un conducător al grupării Hamas ca ”liderul întregii lumi islamice”, ce a făcut ca Turcia să arate lumii ”chipul luminos al Islamului”.

Erdogan a avut o traiectorie politică sinuoasă, folosindu-se de procesul politic democratic și de un discurs ”democrat-conservator” ca să promoveze o agendă tot mai tradiționalist-islamică și autoritară, opusă secularizării și politicii pro-occidentale a părintelui fondator al Turciei moderne, Mustafa Kemal Atatürk. Avînd baza electorală în Turcia rurală tradiționalistă, mai ales în periferiile somnolente politic din sudul țării (Anatolia), AKP, partidul său, a reușit să obțină majoritatea în Parlament la trei alegeri succesive, începînd cu 2002, speculînd electoral și creșterea economică a Turciei din ultimii ani. La alegerile cele mai recente din 2015, AKP a pierdut majoritatea, rămînînd totuși cel mai numeros partid din Parlamentul turc.

Prietenul fostului Președinte Mohamed Mursi al Egiptului, Erdogan, pare animat de idealuri islamiste similare, ce urmăresc o inserare partinică instrumentală într-un cadru politic democratic pentru a putea, ulterior, substitui legislația seculară ”imperfectă” cu legea islamică ”perfectă” derivată din Coran, suprimînd, bineînțeles, libertățile democratice. Erdogan nu și-a ascuns, în plus, de-a lungul timpului nici sentimentele anti-semite, nici antipatia față de Israel.

Cercetătorii occidentali care studiază conflictul sirian se întreabă de mai multă vreme care este poziția reală a lui Erdogan față de gruparea jihadistă ISIS, în condițiile în care Turcia a fost, în mod incontestabil, cea mai semnificativă ”terrorist-highway” și ”gateway to Jihad”, prin care au pătruns în Siria mii de recruți occidentali ai ISIS-ului și ai Frontului Nusra – ambele grupări fiind condamnate nu doar de Occident, ci și de lideri religioși și teologi islamici. O serie de reportaje au arătat că patrulele de frontieră turcești de la granița cu Siria ignorau deliberat pătrunderea clandestină în Siria a tuturor celor care plăteau un bacșiș simbolic. Un reportaj a prezentat chiar cazuri de tipărire ilegală în Turcia a unor pașapoarte pentru islamiști străini ce doreau să ajungă în Siria. Cunoscutul jurnalist Patrick Cockburn a afirmat că există dovezi solide privitoare la colaborarea dintre serviciile secrete turce și ISIS, deși ”natura exactă a colaborării rămîne nebuloasă”. David L. Philips, directorul unui program de cercetare de la Institutul pentru Studierea Drepturilor Omului al Universității Columbia, a strîns laolaltă acuzațiile privitoare la legăturile ISIS-ului cu Turcia, fiind asistat de o echipă de cercetători din Statele Unite, Europa și Turcia care le-au evaluat credibilitatea. Raportul Philips s-a bazat pe diverse surse, deopotrivă internaționale (The New York Times, The Washington Post, The Guardian, The Daily Mail, BBC, Sky News etc.) și turcești (CNN Turk, Huriyet Daily News, Taraf, Cumhuriyet etc.) examinînd acuzații aduse Turciei pentru sprijinirea militară, financiară și logistică a ISIS-ului și a Frontului Al-Nusra care luptă împotriva PKK, partidul separatist kurd, pentru antrenarea milinanților ISIS pe teritoriul său, de pildă în nord-vestul Turciei, la Duzce și Adapazarı, și pentru oferirea de servicii medicale combatanților ISIS răniți pe frontul împotriva kurzilor. Mai multe surse arată, de asemenea, că Turcia se face cu bună știință că nu observă piața neagră pe care ISIS exportă petrolul obținut din exploatări irakiene asupra cărora s-a înstăpînit ilegal.

Pe de altă parte, Turcia primește refugiați sirieni care caută azil în țări vecine și face un efort umanitar costisitor pentru a-i susține și s-a alăturat coaliției militare împotriva ISIS-ului, Erdogan declarînd, în aprilie 2015, că această organizație ar fi ”un virus ce lucrează pentru divizarea și distrugerea comunității musulmane (umma)”, făcînd apel la ”o strategie internațională” care să ”sece această mlaștină”. Tot atunci, Erdogan a sugerat că ar fi necesară stoparea înarmării și finanțării Statului Islamic.

Acum cîteva săptămîni, în urma victoriilor kurzilor sirieni asupra ISIS-ului în nordul Siriei, Erdogan și-a exprimat îngrijorarea că Partidul Muncitoresc Kurd, care i-ar susține pe luptătorii kurzi din nordul Siriei, grupați într-o miliție cunoscută prin inițialele YPG, ar putea ajunge să domine nordul Siriei. Acești militanți kurzi, deși singurii care fac față acum ofensivei ISIS-ului, nu sînt doar niște ”luptători pentru libertate”, ci au fost angajați și în acțiuni teroriste. Neliniștea exprimată de Erdogan poate fi legitimă – dar nu și complicitatea sa nerostită cu militanții jihadiști care luptă împotriva kurzilor. Erdogan pare să privească situația din Siria prin filtrul interesului său geopolitic definit mai ales prin preocuparea față de ”expansiunea” kurzilor, într-un moment în care lumea întreagă e terifiată de masacrele și atacurile ISIS-ului, care nu încetează nici măcar în luna Ramadanului.

Și dacă, de pildă, președintele Barack Obama a admis că administrația sa și serviciile americane de intelligence au subestimat inițial pericolul reprezentat de Statul Islamic, ce a devenit acum un coșmar pentru Washington, Erdogan ”privește cu mînie” mai curînd victoriile kurzilor asupra aceluiași Stat Islamic decît ”virusul ISIS” ca atare. Un Stat Islamic ”cu față umană”, din care kurzii ar fi exterminați, nu pare o perspectivă foarte respingătoare pentru președintele turc, deși, desigur, Erdogan pare să aspire la propriul său califat otoman, nepărînd deloc dispus să accepte o ”anexare” din partea Statului Islamic.

Ambivalența lui Erdogan față de Occident și parti-pris-ul său pentru islamiști au fost și mai vizibile după atacul asupra jurnaliștilor francezi de la tabloidul Charlie Hebdo de la începutul anului, cînd președintele turc a declarat, stupefiant, că ”noi musulmanii nu am participat niciodată la masacre teroriste”. În spatele acestora ar sta de fapt rasismul, discursul instigator la ura și islamofobia Occidentului. Prin urmare ”masacrul” în discuție ar fi fost comis în realitate de cetățenii francezi. Chiar dacă pot exista, desigur, păreri legate de abuzul de libertate al caricaturiștilor care a ofensat comunitatea musulmană, a blama Occidentul, cu libertățile sale, pentru un atac terorist clasic în care au fost uciși 17 oameni pare să pledeze pentru un partizanat nedeclarat al lui Erdogan față de extremiștii islamici. Tot atunci, Erdogan a declarat în fața mai multor lideri reuniți la Paris pentru a condamna atacurile islamiste că ”actele de teroare nu sînt realizate în vid”, ci ”trebuie să fim alerți împotriva unei conspirații împotriva lumii islamice”.

Așadar, deși e dificil să formulăm judecăți tranșante cu privire la loialitățile și alianțele lui Erdogan, duplicitatea sa nu pare deloc să susțină profilul unui partener de încredere în politica internațională. Erdogan pare a fi simultan un aliat formal al Occidentului, un adept al pan-islamismului înarmat cu o retorică împotriva ”islamofobiei Occidentului”, un reacționar ce se străduie să restaureze politicile otomane în pofida Constituției seculariste a Turciei și un critic al ”virusului ISIS” . Există o logică în toate astea? Poate doar logica machiavelică a vulpii – a unei ”vulpi a deșertului”…