Aparitia in limba romana a monumentalului volum scris de Margaret MacMillan, „Războiul care a pus capăt păcii – Drumul spre 1914” (Editura Trei), este un eveniment editorial important. In ultimii doi ani, in lume, au aparut sute sau mii de carti despre Primul Razboi Mondial, dar se pare ca publicul romanesc nu a fost prea interesat de subiect. Altfel, probabil editorii ar fi reactionat. In afara de cartea lui Lucian Boia, (“Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări”) nu stiu o alta carte importanta pe acest subiect sa fi aparut in limba romana, in acesti ani.
„Războiul care a pus capăt păcii” recupereaza aceasta lipsa de pe piata romaneasca. Este una dintre cele mai cunoscute si mai citite lucrari despre Primul Razboi, aparute de curand, si reprezinta rodul a decenii de cercetari intreprinse de autoare. Cititorul va descoperi o carte impunatoare, scrisa dupa rigori academice, densa, echilibrata si, in acelasi timp, o carte pasionanta, plina de istorii si amanunte fascinante, de anecdote semnificative si de legaturi si paralele foarte interesante cu lumea in care traim. Analiza istorica documentata, se impleteste cu istoriile personale ale actorilor importanti implicati, conducatori, generali, capete incoronate, presedinti, diplomati, oameni care au decis, de fapt, inceputul razboiului. Doar un grup de restrans de oameni sunt cei care au luat deciziile ce au dus la catastrofa, iar istoriile, caracterul si temperametul lor par sa conteaze enorm in desfasurarea evenimentelor. La fel de mult pe cat au contat pasiunile, ideologiile si ideile epocii, raporturile de putere si dezvoltarea tehnologica.
„Contextul istoric este de o importanţă crucială în înţelegerea profilului acestor personaje şi a modului în care au acţionat. Pe de altă parte, nici personalităţile lor individuale nu sunt de neglijat. Cancelarul german, Theobald von Bethmann Hollweg îşi pierduse recent soţia mult iubită. Oare a contribuit acest lucru la încurajarea fatalismului cu care privea izbucnirea războiului? Nicolae al II-lea al Rusiei era un personaj deosebit de slab. Cu siguranţă din această cauză i-a fost mult mai greu să se împotrivească generalilor săi care doreau o mobilizare imediată a Rusiei. Franz Conrad von Hötzendorf, şeful de stat-major al armatelor austro-ungare, dorea glorie pentru ţara sa, dar şi pentru el însuşi, pentru a se putea însura cu o femeie divorţată.”
“Aceasta a fost tragedia Europei, şi, în retrospectivă, tragedia întregii lumi — faptul că nici unul dintre actorii importanţi ai momentului 1914 nu au fost lideri puternici, cu iniţiativă, care să fi avut curajul de a se opune presiunilor care împingeau lumea spre război. Într-un fel, orice explicaţie a motivelor care au stat la baza declanşării Marelui Război trebuie să pună în balanţă marile curente ale trecutului şi oamenii care au fost antrenaţi în ele, dar care câteodată au schimbat cursul lucrurilor.”
Razboiul ar fi putut fi evitat, aceasta este teza de la care porneste investigatia istorica a cartii. Deciziile proaste, greseli individuale, reprezentari gresite despre inamic, intr-un cuvant detaliile sunt cele care au condus pana la urma la razboi.
Un alt motiv important pentru cartea merita citita atent sunt similitudinele cu prezentul si legaturile pe care le face autoarea cu lumea secolului XXI. Reaprinderea competitiei intre marile puteri este poate cea mai vizibila dintre ele. Apoi, nationalismul in crestere. Si multe altele, de pilda:
“Lumea de astăzi se vede confruntată cu provocări similare, unele de natură revoluţionară, altele de natură ideologică, ca de exemplu ascensiunea militantismului religios sau mişcările de protest social, iar altele născute din tensiunile create între naţiunile aflate în ascensiune şi cele în declin, cum sunt China şi SUA.”
Autoarea de origine canadiană Margaret MacMillan (născută pe 23 decembrie 1943 la Toronto, Ontario) este un istoric de renume mondial, profesor de istorie internațională la Oxford University, unde este director (Warden) al St Antony’s College. A fost rector al Trinity College și profesor de istorie la University of Toronto, iar anterior la Ryerson University. Eminent expert în istorie și relații internaționale, MacMillan este și un frecvent comentator în mass-media.
MacMillan este, de asemenea, Fellow la Royal Society of Literature și Senior Fellow la Massey College, University of Toronto, Honorary Fellow la Trinity College, University of Toronto și St Hilda’s College, Oxford University, și membru în comitetele de conducere ale Mosaic Institute și Reuters Institute for the Study of Journalism, precum și în comitetul editorial al International History and First World War Studies. De asemenea, este membru în Advisory Board Institute for Historical Justice and Reconciliation și este membru în consiliul de administrație al Rhodes Trust.
Este autoarea lucrărilor Women of the Raj (1988, 2007); Paris 1919: Six Months that Changed the World (2001) pentru care a fost distinsă cu Samuel Johnson Prize; Nixon in China: Six Days that Changed the World; The Uses and Abuses of History (2008); și Extraordinary Canadians: Stephen Leacock (2009).
Cea mai recentă carte a sa este The War That Ended Peace: The Road to 1914. Random House LLC. 29 October 2013.
In 2006, MacMillan a fost învestită cu titlul de Ofițer al Ordinului Canadei (Officer of the Order of Canada).
In Romania, Margaret MacMillan si-a lansat cartea pe 16 septembrie la Libraria Humanitas de la Carturesti, in compania unui unui public numeros si a istoricului Lucian Boia. Urmariti mai jos o discutie intre cei doi.
Margaret MacMillan: Sunt intotdeauna bucuroasa sa vorbesc despre cartea mea, am petrecut o buna bucata din viata scriind-o, si mi se pare ca este un subiect fascinant. Primul Razboi mondial continua sa fie una dintre cele mai mari enigme din istorie. Numai in limba engleza au fost publicate pana acum 32 de mii de carti pe acest subiect. Ne punem probleme in continuare privind Primul Razboi deoarece consecintele lui, mai ales pentru Europa, au fost enorme si pentru ca nu stim foarte bine cum a inceput, care au fost cauzele lui. Daca nu putem sa cadem de acord cum a inceput acest razboi, am putea sa facem ceva la fel de ingrozitor si stupid din nou… Frica a ajucat un rol foarte important in declansarea razboiului – tarile din Europa se temeau de vecinii lor, se temeau ca ar putea ramane in urma, ca ar putea ramane nedezvoltate sau ca ar putea pierde cursa inarmarilor. Exista in acelasi timp teama ca societatea ar putea degenera, oamenii ar putea deveni din ce in ce mai slabi, si s-a pus problema daca nu cumva razboiul ar fi solutia. In multe tari din Europa elitele aflate la conducere se temeau de puterea in crestere a liberalismului si a socialismului, fapt ce le-ar fi pus in in pericol dominatia. De exemplu, in Germania sau in Imperiul Austro-Ungar se vehicula ideea ca razboiul ar fi fost un lucru bun pentru ca astfel natiunile ar fi fost mai unite si ar scapa si de constitutii, parlamente sau sindicate, lucruri care le produsesera atatea necazuri.
Dupa parerea mea ideile si supozitiile conteaza foarte mult. Inainte de 1914 prin anume cercuri si printre diferiti oameni exista o acceptare a razboiului, ideea ca razboiul ar putea fi ceva bun sau necesar. Un alt factor foarte periculos era nationalismul, foarte intens inainte de 1914. Nationalismul era hranit de presa populara, de educatie – de profesorii care scriau istorii partizane. Dar nationalismul era hranit si de teoriile rasiste ale timpului – faptul ca poti divide specia umana in mai multe rase la fel cum divizi animalele in natura, rase condamnate sa se infrunte mereu una pe alta. Schitez acum un tablou foarte intunecat al Europei inainte de 1914, insa e important cred sa vedem ca exista si o alta latura. Existau multi europeni care credeau ca Europa este atat de civilizata si atat de prospera incat razboiul era de negandit. Si nu toata lumea in Europa dorea razboi. Erau si oameni care credeau ca razboiul era imposibil sau improbabil. Existau si miscari active, pentru pace, miscari ale clasei de mijloc, care presau pentru contolul razboiului sau pentru scoaterea lui in afara legii. Au existat inainte de 1914 doua conferinte importante unde tarile au incercat in mod serios sa puna limite razboiului. Clasa de mijloc era puternica, avea organizatii care incerca sa construiasca aliante intre tari. Clasa muncitoare, ale carei partide erau runite in Internationala a doua sprijinea si ea aceste idei. De fiecare data cand se intalneau la congresele Internationalei discutau despre cum ar putea preveni un razboi generalizat in Europa. Iar clasa muncitoare avea potentialul de a face dificila izbucnirea razboiului, prin greve, prin refuzul de a construi arme sau drumuri.
Ceea ce socotesc a fi foarte important, cand privesc in urma, este faptul ca razboiul nu a fost inevitabil. In viziunea mea Europa a putut sa aleaga inainte de 1914. Cred ca situatia semna cu timpul nostru, vedem ca exista forte pentru razboi si forte pentru pace, in aceeasi societate, in acelasi moment. In 1914, in cinci saptamani, intr-un timp foarte scurt deci, Europa prospera si progresista a trecut de la pace la razboi. In doar cinci saptamani s-a pus capt unui secol de pace in Europa – sigur, mai existasera razboaie in acest rastimp, dar nu un razboi major.
Cand Arhiducele a fost asasinat la Sarajevo, pe 28 iunie, 1914, multi oameni din Europa spuneau, e doar un alt asasinat – pentru ca fusesera multe asasinate ale unor figuri proeminente – iar altii din guvernele europene spuneau ca este doar o alta criza in Balcani. Trecusera printr-o criza in 1908, apoi in 1911, in 1912, in 1913. Asa ca in 1914 a existat o complacere periculoasa, s-a crezut ca e doar o alta criza, ca se va ajunge la un acord si vor putea pleca cu totii in vacanta. Ceea ce a fost diferit, cred eu, in 1914, au fost greselile si deciziile prostesti care au facut ca lucrurile sa scape de sub control… Trebuie sa privim atent aceste decizii. Deciziile au dus la asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand, o adevarata lovitura pentru Austro-Ungaria, dar mai importanta a fost decizia ce a urmat, a Austro-Ungariei, de a folosi de aceasta data asasinarea arhiducelui pentru distrugerea Serbiei sau aducerea ei sub control. A fost o decizie fundamentala pentru declansarea razboiului in Europa. Un alt pas imortant a fost decizia Germaniei de a sprijini Austro-Ungaria, chiar daca astfel urma un razboi cu Rusia. Iar cea de-a treia decizie, care s-a produs la sfarsitul lunii iulie, a fost decizia guvernului rus de a-si mobiliza armata. In acel moment devine prea tarziu pentru a mai opri razboiul.
Daca ne concentram insa doar asupra momentului 1914, vom rata tot ce s-a intamplat inainte, tot acest lant de evenimente care s-a tot strans, ducand la declansarea razboiului. Asa ca povestea pe care o spun in carte nu este prea fericita. Nu se termina cu bine. Cand am scris ultimele capitoleale cartii imi venea sa le spun celor de atunci, va rog nu faceti asta, mai aveti o sansa. Bineinteles ei nu m-au ascultat. Sper insa ca tot ce ce am scris acolo sa ramana de domeniul treculului si sa nu apara ceva asemanator in prezent.
Lucian Boia: Interpretarile asupra cauzelor razboiului au evoluat si sunt pe cale sa cunoasca o schimbare accentuata. Tine si de o cunostere mai buna a faptelor si a izvoarlor istorice, dar si de atmosfera schimbata pe continentul european. LA sfarsitul Primului Razboi Mondial toata povara vinovatiei a cazut pe Germania. Interpetarile actuale sunt mai nuantate.
Astazi intre manualele de istorie din Franta si Germania nu mai exista deosebiri privind declansarea razboiului.
Nu cred ca Primul Razboi a fost o crima cu premeditare. A fost o crima la care s-a ajuns in urma unor decizii gresite. A fost multa prostie. Responsabilii militari nu si-au dat seama ce o sa urmeze.
In general, nu prea ne dam seama ce facem. Uitati-va la ce se intmpla acum in Europa, la criza refugiatilor. Nimeni nu a prevazut-o si nimeni nu stie ce e mai bine de facut.
Multa vreme istoricii au mizat pe cauzele mari ale declansarii razboiului, pe contradictiile intre puterile imperialiste. Sigur ca ele erau prezente, dar pana la urma fara elementele de detaliu ale anului 1914 sunt convins ca nu s-ar fi ajuns la razboi.
Indraznesc sa spun ca atentatul de la Sarajevo a fost cauza razboiului, sigur pe fundalul multor contradictii.
Ar trebui sa vorbim si despre micile puteri. Nu numai marile puteri au aceasta sete de dominatie si de spatiu, ci si puterile mici. Exista si mici imperialisme. In confruntarea dintre Serbia si Austro-Ungaria multa vreme s-a considerat ca Austro-Ungaria a vinovata suta la suta, iar Serbia a fost elementul bun, nevinovat in aceasta confruntare. Existau atunci doua forme de stat, statul multinational al Habsburgilor, care nu era o mare reusita – fusese la un moment dat – care nu a reusit – ar fi fost singura lui salvare – sa se federalizeze, sa acorde tuturor nationalitatilor acelasi statut, aceleasi drepturi, aceeasi pondere etc. De partea cealalta, era Serbia care preconiza formarea unui stat natinal al slavilor sudici. A fost mai reusita experienta iugoslava decat cea austro-ungara? Stim prea bine ca Iugoslavia a sfarsit mult mai urat. Nu vreau sa spun ca e mai buna formula imperiala decat cea nationalista.
Margaret MacMillan: Ideile si perceptiile sunt foarte importante. Daca gandim intr-un anume fel despre inamicii nostri potentiali, tinem sa ne confirmam opiniile. In Europa era foarte periculos, mai ales cand tensiunea crestea, faptul ca oamenii de stat, diplomatii tind sa creada ca stiu ce are de gand cealalta parte si apoi isi alimenteaza aceasta perceptie. Primul Razboi si prezentul ne reamintesc cat de importante sunt perceptiile.
Margaret MacMillan – „Războiul care a pus capăt păcii – Drumul spre 1914. Cum a renunțat Europa la pace și a ales Primul Război Mondia”
Editura TREI, colecția „ISTORIE”, coordonată de Livia Szász
Traducere din limba engleză de Smaranda Câmpeanu
Nr. pagini:716
Ilustrații: 18 pagini de 36 ilustrații alb-negru & 20 desene/caricaturi în interior
Premii & Nominalizări
Câștigătoare a International Affairs Book of the Year 2014 la Political Book Awards
Nominalizată la Samuel Johnson Prize 2013
Nominalizată la Shaughnessy Cohen Prize for Political Writing 2013, acordat de Writers Trust of Canada
Inclusă pe lista celor mai bune cărţi ale anului de publicațiile:
- New York Times (New York Times 100 Most Notable Books of 2013)
- The Economist (Economist Best History Books of the Year 2013)
- Mail on Sunday (Mail on Sunday Books of the Year)
- The Observer (Observer Christmas Books)
- Daily Mail (Daily Mail Best Books of the Year)
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Probabil, mult mai interesanta pentru romani ar fi cartea „Paris 1919” al aceleiasi Margaret MacMillan. E o cronica a tratativelor de la Paris care au dus la lumea de azi. Asa vor afla romanii ca Romania de azi se datoreaza presedintelui american Wilson si a prim-ministrului francez Clemenceau. In aceasta carte vor afla cum a pierdut Romania Valea Timocului datorita ingamfarii si comportamentului mitocanesc al lui Bratianu, seful delegatiei romane la tratative. Paris 1919 e o carte de capatai a romanilor. Ne arata cum ne vad si ne inteleg occidentalii. … si imaginea creata nu e foarte frumoasa. Asa am aflat si eu ca ofiterii din armata regala romana, aveau obiceiul sa se machieze, parfumeze si aveau un dispret total pentru trupa. Paris 1919 a fost timp de 8 ani „New York Time best seller”. Ma intreb de ce nu e tradusa si in romana? Pentru ca arata adevarata fata a romanilor?
Cel mai probabil Paris 1919 nu e tradusa pentru ca autoarea, in general, nu a fost tradusa pana acum in Romania. Dar poate cartea de fata e doar un inceput. Mie unul mi se pare mai logic sa fie tradusa mai intai lucrarea care se ocupa de situatia premergatoare razboiului si mai apoi cea care se ocupa de „aftermath”.
Paris 1919 e o carte tendentioasa si puternic partinitoare. Modul in care a fost primita de public s-a vazut din faptul ca la putin timp dupa aparitie, acum 12-13 ani ajunsese rapid la B&N si Borders in cutiile cu 75% off. Iar apoi a facut o glorioasa cariera la $1.99 la in rafturile Haf Price Books (pe unde marturisesc ca merg aproape lunar – se mai gasesc si carti vechi bune) alaturi de povestile cu oamenii rapiti de omuletii verzi de pe Marte. In general cartile de istorie apreciate de public isi pastreaza valoarea ani de zile pana dispar din rafturi.
Autoarea deplange prabusirea Austro-Ungariei si vorbeste cu dispret despre „pigmeii” rasariti pe ruinele sale. Adica statele nationale ca Romania, Yugoslavia, Polonia si Cehoslovacia.Toata cartea e o incercare penibila de a demonstra ca, „catastrofa geopolitca” a prabusirii Austrio-Ungariei (teza preluata de Putin vis a vis de prausirea URSS) nu a fost un fenomen natural ci doar efectul unor decizii nefericite.
Cartea e de o pur si simpu dezgustatoare prin lipsa ei de obiectivitate si prin efortul pe cat de disperat pe atat de insistent de contorsionare a faptelor. Istoria „militanta” pe care o practica autoarea e o caracteristica a regimurilor totalitare si nicidecum a lumii libere. Foarte posibil ca „bias”-ul autoarei sa se fi datorata gudurarii cronice a aesteia pe langa decrepitul Otto von Habsburg. Care Otto bietul de el nu a incetat sa tanjeasca dupa o coroana, ceva acolo pana la moarte. Ungaria, Croatia, nu conta, ca romanu’ impartial si-a incercat si el norocul peste tot. Asemeni taticului sau Karl, ce s-a evidentiat prin faptul ca a inchis taraba Austro-Ungariei si apoi prin incercarea demna de vodevil deca prelua coroana Ungariei ruinate in 1921.
Romania mare nu se datoreaza nici lui Wilson si ici lui Clemenceau. Ea se datoreaza armatei romane care in 1919 a reusit intr-un efort remarcabil sa securizeze cu forta deciziile natiunii romane majoritare din Transilvania, Banat, Bucovina si Basarabia. Daca armata romana nu si-ar fi prezervat suficienta forta ca sa lupte pe doua fronturi impotriva maghiarilor si rusilor, atunci nu ar fi existat nici un fel de Romanie mare, indiferent ce s-ar fi decis la Paris.
Graitor in acest sens este exemplul Turciei. Tratatul de pace de la Sevres din 1920 lasa din Turcia un petec de pamant ceva mai mic ca Bulgaria sau Ungaria de azi (cred) intre Ankara si Samsun (Samosata). Capacitatea lui Mustafa Kemal de a strange o armata turceasca capabila sa-i infranga pe greci mai ales dar apoi si pe francezi, italieni, armeni si britancii ce conform tratatului preluau aproape 75% din teritoriul Turciei de azi a facut diferenta. E drept ca in afara de greci nimeni nu s-a batut cu prea multa convingere, dar conteaza rezultatul.
Exact la fel ar fi fost si cazul Romaniei. Daca Bella Kun reusea sa ocupe Transilvania in 1919-1920 nu ar mai fi existat nici un fel de Romanie Mare. Nici Wilson nu ar fi trimis armata americana in Estul Europei si nici Clemenceau pe cea franceza. Ir englezii nu ve ce sa trimita. Daca francezii si englezii au fost incapabili sa mai gaseasca in resurse in 1919-1922 pentru a-si apara propriile posesiuni din Anatolia (inclusiv stramtorile cu toata importanta lor strategica!), obtnute printr-un tratat legitim de pace, inchipuiti-va care erau sansele ca ele sa poata apara drepturile Romaniei.
Situatia de altfel s-a repetat on cazul Poloniei si a razboiului sau cu URSS. Nimeni, afara de forta armelor, nu a putut impune cu adevarat frontiera polono-sovietica in 1919-1921. Nici polonezii nu au putut pastra Kiev-ul si Minsk-ul pe care le ocupasera la un moment dat cu binecuvantarea aliatilor tot asa cum nici rusii batuti mar sub portile Varsoviei nu au ptut inghiti Polonia ca sa declanseze revolutia germana.
Diplomatia „badaranului” Bratianu la tratatul de pace de la Paris a fost destul de inteligenta ca sa se ataseze ferm de principiul autodeterminarii nationale al lui Wilson. Principiu care servea perfect interesele fundamentale ale Romaniei. Ideea era preluarea teritoriilor locuite de majoritati romanesti si nu creeare unui mini imperiu habsburgic unde nationalitatea dominanta e in minoritate. Asa cum ungurii si germanii nu au ajuns niciodata la 50% din populatia partii lor de imperiu. In acest sens partajarea Banatului a fost una in general corecta la fel cum a fost si delimitatea frontierei cu Ungaria. Iar „badaranul” a fost suficient de abil ca sa inteleaga ca tot ce se obtine prin tratate trebuie garnatat de forta armelor. Nici un fel de presiuni politice facute asupra sa nu au putut opri inaintarea armatei romane in Ungaria in 1919 si mentinerea ocupatiei romanesti a Ungariei pana in in toamna 1919 cand deja forma tratatelor de pace era definitvata.
sincere felicitari cu +
Va multumesc pentru aprecieri.
Abia am terminat de citit cartea. Aș avea multe de spus, dar pentru moment mă opresc la un singur amănunt, absolut uluitor. Mai întîi citez (Pag.488)
”La începutul verii lui 1914, generalul Aleksei Brusilov, care avea să conducă unul dintre puţinele atacuri încununate de succes ale Rusiei în Marele Război, făcea o cură la băile termale din staţiunea Bad Kissingen din sudul Germaniei. El şi soţia sa au rămas sideraţi de ceea ce au văzut la un festival din regiune. „În piaţa centrală, înconjurată de coroane de flori, se ridica un superb element de decor reprezentînd Kremlinul de la Moscova, cu biserica, meterezele şi turnurile sale, şi, pe fundal, Catedrala Sfântului Vasile.” S-au tras cîteva salve, şi un minunat spectacol de artificii a strălucit în noapte, iar apoi în timp ce o orchestră intona imnurile naţionale ale Rusiei şi Germaniei, urmate de Uvertura 1812 a lui Ceaikovski, macheta Kremlinului a ars din temelii. Mulţimea de germani a ovaţionat bucuroasă în timp ce Brusilov, soţia sa şi o mână de compatrioţi priveau în tăcere, umiliţi şi jigniţi.”
Foarte curios: imnurile AMBELOR țări PLUS ”Uvertura 1812” a lui Ceaikovski. Ce vrea să spună asta ? Pentru cei ce nu știu, respectiva piesă muzicală se referă la înfrîngerea lui Napoleon la Moscova. Apoi macheta Kremlinului arde complet – o aluzie la incendiul ce a mistuit întregul oraș (cu excepția tocmai a Kremlinului) și l-a forțat pe corsican să-și înceapă catastrofala retragere. Dacă combinăm toate astea cu faptul că germanii au considerat toate evenimentele posterioare înfrîngerii francezilor în Rusia drept războiul LOR de eliberare, sensul întregului montaj este clar (regret că nu pot posta un desen extrem de sugestiv publicat de revista muncheneză Simplicissimus în 1896 unde, pe fondul pălălaielor moscovite Napoleon este ”cîntărit” de o mînă divină și găsit ”prea ușor” – precum în Biblie – în comparație cu niște mormane de cadavre).
Dacă Brusilov este doar un militar incult, pentru Dna. Mac Millan, Warden of St Antony’s College & provost of Trinity College & WYW (whatever you want), maniera în care interpretează amintirile individului este incalificabilă: ori șchioapătă (rău de tot) la capitolul cultură, ori răsucește lucrurile cu bună știință.
NU recomand cărțile predecesoarei sale în ale istoriei pospăite (fapte deosebit de interesante, interpretări ultra-perverse) Barbara W. Tuchman decît unor persoane FOARTE bine informate deja despre epocă . Eventual cei interesați de subiect îmi pot scrie la [email protected] pentru a recepționa niște studii personale asupra subiectului (în format pdf).
Chestiile anecdotice nu fac istoria. Ele sunt amuzante, pot fi descrie o stare de spirit la un moment dat, dar in ansablu sunt irelevante.
Stabunicul meu a comandat ca ofiter in rezerva al armatei imperiale o companie de vanatori din Nasaud pe frontul din Italia in 1915-1916. A fost decorat cu Crucea de fier si cu Signum Laudis. In toamna lui 1916, dupa intrarea Romaniei in razboi de partea Antantei, a decis ca nu mai poate lupta din motive de constiinta impotriva unui aliat al Romaniei.
A trimis o scrisoare personala imparatului (privilegiu al celor decorati cu Signum Laudis) in care isi explica decizia si a doua zi a iesit calare, in fruntea companiei sale perfect incolonate, in sunetul trambitelor si cu flamurile in vant, sa treaca in liniile italiene. Ideea era ca daca tot o faceau, macar sa o faca cu stil :-) .In Apenini frontul era faramitat (compania sa controla un defileu izolat) si astfel de chestii erau posibile. Din nefericire italienii nu au inteles semnificatia a ceea ce se intampla si au luat-o preventiv la goana la vale panicati, aruncadu-si armele si echipamentul. Ai nostrii au luat-o si ei la fuga dupa italieni strigand „Stati bai mascaltzonilor, nu mai fugiti ca trecem, la voi!”, dar evident ca asta n-a avut nici un efect si in plus a mai si ruinat intreg spectacolul cavaleresc.
Episodul e haios, dar totusi irelevant. Am inteles ca strabunicul meu (a murit cu mult inainte de a ma naste eu) a vorbit toata viata cu condescendenta despre italieni si armata lor, alaturi de care a luptat de altfel aproape doi ani si ca a fost chinuit de faptul ca si-a incalcat jurmanatul militar fata de imparat, cu toate ca stia ca asta era singura optiune onorabila. Dar nici acest fapt nu e relevant. In final Italia a dat lovitura de gratie Austro-Ungariei in batalia de la Vittorio Veneto (unde el a comandat un batalion de bresaglieri compus in principal din dezertori romani). Asta e ceea ce conteaza cu adevarat, dincolo de anecdotica si amintiri personale ale unor persoane pe care le admiram sau in care credem: Faptele: Din punct de vedere militar italienii au pus cruce Austro-Ungariei in 1918, oricate bancuri s-au facut si se mai fac pe seama lor.
Tocmai asta e problema: anecdotele nu fac istoria dar madam MacMillan ca și ”glorioasa ei înaintașă” Pulitzer-Prize Tuchman te sufocă sub avalanșe de amănunte. Povestioara lui Brusilov nu este relevantă în sine ci prin sensul care i-l dă autoarea (mințind sau ignorînd). De altfel cartea este plină de ”se pare că” și multe alte ticăloșii complet nedemne de un istoric serios. Nu prea știu de ce l-au adus la de-”zbatere” pe Dl. Boia ale cărui opinii sînt fix inverse. Dar, deh, omul a fost politicos, ce era să facă, să-și pună Oxfordul în cap ?
Oricum povestea bunicului este fascinantă și merita împărtășită.
Turcia de la Sevres avea vreo 500.000 kmp., din care 300.000 reprezentau zone de influenta ale Frantei, Italiei, Marii Britanii si vreo 200.000 teritoriu complet liber. Acest teritoriu era deci cam cat Romania.
Samsun, situat in N Turciei nu e antica Samosata. Samsun se numea in antichitate Amisus (Amisos).
Samosata e astazi micul oras Samsat, situat in SV, aproape de granita cu Siria.
Erata: Samsat, situat in SE, aproape de granita cu Siria.
A. Aveti mai jos harta Turciei dupa tratatul de la Sevres. Pata aia galbena. Daca ea pare mai apropiata de suprafata Romaniei decat de cea a Bulgarieie, ma rog e ceva de discutat.
https://en.wikipedia.org/wiki/Treaty_of_S%C3%A8vres#/media/File:TreatyOfSevres_(corrected).PNG
B. Zonele sub protectorat strain nu pot fi luate in considerare. Turcia a pierdut oricum in mod definitiv sin irevocabil TOATE teritoriile sub protectorat strain (Macedonia, Libia, Egipt, Palestina, Siria, Mesopotamia, Peninsula Arabica, etc.).
C. Chestiunea fundamentala ramane aceeasi indiferent de rezolutiile de la punctele 1 si 2. Si anume faptul ca aliatii au fost incapabili sa impuna respectarea tratatelor de pace atunci cand s-au lovit de forta militara. Turica a dat peste cap cu arma in mana tratatul de la Sevres. Exact acelasi lucru il putea face (si a si incercat!) Ungaria cu tratatul de la Trianon.
D. In ce priveste Samosata, aveti dreptate. Imi cer scuze pentru confuzie. Mea culpa.
@Josef Svejk
Din ceea ce spuneti pare o carte foarte interesanta. Austro-Ungaria era un stat civilizat spre deosebire de barbara URSS. Sunt foarte curios ce spune autoarea.
Pe dvs nu va cred, citesc ce scrieti pe aici de mai mult timp si sunteti foarte biasat spre un nationalism radical, despre care as spune, chit ca ma veti injura sau, in cel mai bun caz, ma veti ignora, ca semana izbitor cu cel al lui Putin.
Nu cred ca Putin are o dorinta mai mare decat reinvierea nationalismului si refuzul Europei pentru Romania. Puteti sa-l injurati cat vreti pe Putin, si pe rusi – daca sunteti nationalist sunteti preferatul lor. Iar in momentul acesta, a fi nationalist inseamna a fi, paradoxal, impotriva tarii tale, domnule Josef, nu Svejk.
„Nationalist radical”?! Ma dezamagiti! De ce va sfiiti?! pe vremuri cei ce deviau de la linie se numeau „trotkisti”, „buharinisti”, „spioni si sabotori”, etc. Chiar si azi cei ce deviaza de la linia corectitudinii politice si isi utilizeaza creierul sunt numiti macar „fascisti” si „rasisti”.
Cateva fapte legate de nivelul de civilizatie al statului austro-ungar si asemanarile sale cu URSS:
A. Nu cunosc nici o localitate de peste 5000 de locuituri de pe teritoriul coroanei maghiare care sa fi avut primar nemaghiar. Aveti dumneavoastra vreo-un contraexemplu? URSS avea totusi orase mari in anii ’70-’80 cu primari nerusi (Alma-Ata, Kiev, etc.).
B. In 1892 un grup de notabili romani au fost condamnati la pedepse grele cu inchisoare pentru vina de a fi inaintat imparatului Franz-Josef un memoriu legat de abuzurile admninistratiei maghiare din Transilvania (Procesul Memorandistilor da la 1892). URSS nu a ajuns niciodata in halul asta. Acolo au fost date condamnari grele pentru delicte de opinie (Procesuil lui Siniavski si Daniel din 1966) dar pentru memorandumuri.
C. In 1918 nimeni nu a mai vrut sa ramana in imperiu. Toate popoarele au plecat. Chiar si locuitorii din Sopron au facut un referendum in 1921 sa scape de Austria. de ce, daca era asa un exces de civilizatie?! Dupa URSS s-a nascut totusi monstruozitatea numita CSI, pentru a pastra aparentele.
Așa este, Austro-Ungaria a fost un imperiu criminal, mult peste nivelul sovietic. Chiar și Franz Joseph l-a depășit pe Stalin. Iar agentul Bretschneider, care era un fel de Javert al dumneavoastră, ascundea de fapt un Beria al berăriilor din Mala Strana. Ich melde gehorsam.
1. In ce tara democratica normala un memoriu adresat sefului statului provoaca un proces care duce la condamnarea petentilor la ani grei de inchisoare (procesul memorandistilor 1892)?
2. Cum comentati remarca viitorului presedinte francez Georges Clemenceau (facuta la 1894) despre ispravile democratiei austro-ungare: „Românii sunt lipsiți de orice drepturi politice… În număr de 3,5 milioane, ar avea dreptul, proporțional, la 75 de deputați din cei 417 câți are camera și nu au niciunul.”?
Corolar, romanii nu erau singurii cetateni ai imperiului in aceasta situatie. Germanii si maghiarii ocupau peste 90% din locurile din cele doua „parlamente”. Ce deosebire vedeti intre acestea si sovietul suprem al URSS?
Cu cuvintele dumneavosatra, dar un pic mai la obiect ;-) daca e posibil…
P.S. Bretschneider-ii erau o realitate atat in Rusia cat si in Austro-Ungaria. Sigur ca ei nu au atins niciodata nivelul de eficienta al urmasilor lor din URSS, dar asta nu inseamna ca erau mai putin fetizi. Nici contemporan cat de cat intreg la cap nu ar fi numit aceste doua tari „democratice”. Dumneavoastra faceti o confuzie grava intre libertatea politica si prosperitatea economica.
@ Bravo domnule Josef Svejk. Va aplaud cu amandoua mainile si nu ma pot opri. Sunteti senzational, un zeu pe pamant, un om intre oameni, un soare, ca sa zic asa, un Ra sau un Apollo. Chiar si Zeus, as spune.
Inteleg scumpe domnule Josef S. din ceea ce spuneti ca aveti o parere mult mai buna despre totalitarism decat despre statul de drept, despre URSS decat despre Austro-Ungaria. Comunismul a fost totusi acceptabil, ungurii astia, niste nenorociti, cu comunistii te mai intelegeai, ce sa mai vorbim. Ati fi preferat sa traiti in URSS, decat in Austro-Ungaria, si bine ganditi. Iata, unde se vede diferenta intre dvs si toti prostii care vorbesc despre democratie, drepturi, stat de drept, demnitatea omului. Aici se vede omul adevarat, romanul cu sange verde ca frunza din codru, cusma dacica in fata liftei pagane. Barbati adevarati, nu pustiulici d-astia cu democratia si alte valori bune pentru femei nevricoase. De asta il iubeam pe Vadim. Caracter tare, ce le-o mai zicea ungurilor. La fel ca dvs, domnule Josef S.
Sunteti atat de enciclopedic cand spuneti ca ati monitorizat dvs 5000 de localitati maghiare vreo suta de ani si mai bine. Sunt uimit de cultura dvs generala impresionanta si imi cer scuze ca am gresit fata de un om atat de inteligent si cultivat.
Daca compari pedepsele date de Austro-ungaria cu cele date de URSS si iese mai bine URSS-ul, domnule Joseph, cred ca intelepciunea dvs depaseste genialitate si ar trebui sa luati si premiul Nobel pentru pace. Ati avut cred un cap de oplimpiot in copilarie, sunteti un om, un mare om, pacat ca nu v-am cunoscut mai inainte. Dar ce zic eu om, un far domnule!
*********************
Serios vorbind, lupta impotriva corectitudinii politice a devenit se pare marca postacilor putinisti, din ale caror randuri se pare face parte si acest Josef S.
Dupa parerea mea si sustinatorii corectitudinii politice, si adversarii ei sunt niste prosti. A fi in Romania impotriva corectitudinii politice e total irelevant. Iar a fi corect politic tine de idiotenie. La fel de agresivi si la fel de intoleranti si unii si altii. Aceeasi familie. Important cred e a spune ceea ce gandest cu adevarat nu a te raporta la corectitudinea politica. Noii nazisti care vad peste tot corectitudine politica sunt parca ceva mai rai decat corectii politici in Romania. In USA sau in GB fortele sunt cam egale.
Domnule Iosef s., dvs sunteti un putinist, eu nu am nici o indoiala privind simpatiile dvs.
V-am pus niste intrebari simple si de bun simt la care n-ati fost capabil sa raspundeti. Ati revarsat in schimb valuri de gargara goala. Ceea ce ati facut dumneavoastra este exact ceea ce face propaganda putinista a zilelor noastre prin cele doua directii principale ale ei:
1. Incapacitatea de a sustine o pozitie nesustenabila se converteste intr-o sama de cuvinte ce goale ce genereaza zgomot de fond.
2. Putinistii ii acuza pe cei din jur ca sunt putinisti. Fireste ca nimic altceva nu e mai dizgratios ca asta.
Nu era mai simplu sa raspundeti concis la cele cateva intrebari de mai sus pe care vi le repet, pentru ca observ ca aveti probleme mari de intelegere a unui text scris:
A. dati-mi un exemplu de localitate cu peste 5000 de locuitori din Ugaria anilor 1867-1918 care sa fi avut primar ne-maghiar. Unul singur.
Trebuie amintit ca ungurii au reprezentat 50% din populatia Ungariei dualiste abia la recensamantul din 1910 cand le-a venit ideea sa-i declare maghiari atat pe evrei cat si tzigani pe motiv ca alea nu sunt natiuni. Respectiv dupa ce au trecut automat toata functionarimea publica tot la unguri pe motiv ca toti folosesc oricum limba maghiara. ehei, practici democratice… ;-)
B. In ce tara normala si cat de cat democratica e posibil ca autorii unui memorandum adresat sefului statului sa fie condamnati la ani grei de inchisoare? Nici macar URSS cut toata mizeria ei nu a coboarat atat de jos.
C. Daca Austro-Ungaria era o asemenea creatie mareata si fericita de ce nici unul din popoarele ei nu a mai dorit sa ramana in acolo? Nici macar maghiarii si austriecii n-au dorit sa ramana impreuna.
Si un alt fenomen interesant vis a vis de democratia austro-ungara, pe care de asemenea nu ma astept sa-l comentati: Dupa ce imperiul a crapat atat Austria cat si Ungaria au devenit imediat niste dictaturi sordide. In mod straniu „natiunile inferioare” ce erau luminate de civilizatia austro-ungara si-au creat tari democratice civilizate (Cehsolovacia pana la 1938) sau s-au alaturat unor tari democratice (Romania tot pana la 1938)?
@ Josef Svejk,
daca nu glumiti, de data asta nu mai am aplauze.
Nu cred ca ati scris serios la punctele A, B si C.
De la bunicul citire (prizonier in „prima mare Bataie” – cum zicea bunica – , la rusi vreo 3 ani), stiu ca era nedreptate in imperiul austro-ungar fata de „nationalitatile conlocuitoare”, mai ales dupa Dualitate, dar erau legi care erau respectate; ceea ce nu era in URSS, unde legea era partidul comunist, un fel de Coran al unor refugiati de azi.
Ma opresc.
Ramin cu speranta ca ati glumit.
Nu. Nu am glumit. Nu inteleg de ce deranjeaza intrebarile? E ceva atat monstruos in ele?! As aprecia in mod deosebit daca dumneavastra ati putea raspunde la ele fie si partial. Le repet:
1. Este o democratie tara in care autorii unui memoriu public adresat sefului statului sunt condamnanti cu legea in mana la ani grei de inchisoare pentru ca crima de a fi inainintat acel memoriu?
2. Este o democratie tara in care o minoritate dominanta de ~ 40% din locuitori ocupa in 96.6% din locurile din „parlament”, mai bine de 38% din locuitori (romanii erau doar 16% din populatia Ungariei epocii, deci nu eram doar noi) nu au nici un reprezentant iar restul de 22% din cetateni sunt reprezentati de 3.4% din parlamentari (cazul la alegerile „parlamentare” maghiare din 1881 – considerate cele mai veroase)? Si Zimbabwe are un „parlament” ceva mai reprezentativ.
3. De ce nici una din natiunile imperiului nu a mai dorit sa ramana in imperiu dupa 1918? Nici macar germanii si maghiarii…
V-as mai adresa cateva intrebari si mai inedite, dar sunt curios sa vaz daca primesc ceva raspunsuri la primele 3.
Ce părere aveți de opinca pusă pe Parlamentul de la Budapesta în 1919? Legendă? Anecdotă irelevantă?
Vai! O opiiiiinca??? Cum a fost posibil? Ce ingrozitor! Ce lipsa de simt estetic, de civism, de toleranta… Trebuia sa se fi evitat asta cu orcie pret. Mai bine ramanea Kun Bela la putere!
Asa sunt romanii si acum, intoleranti si neprimitori. Nu primesc refigiati. Eu va spun de pe acum ca o sa puna opinci si pe corturile sirienilor!! Opinca pe civilizatia siriana veche de milenii! Sa vina repede oamenii lui Merkel, Macovei, Boia si Liviu Dragnea sa ne faca informare politica. Asa nu se mai poate!!
Bre Ion, nu puteai să stai tu în banca ta? Eu am cerut o părere serioasă nu aberațiile dumitale. Am nevoie de mai multe puncte de vedere, Dacă are vreo relevanță în istorie, dacă este amintită de altcineva decât Marcel Olteanu, Unde e problema dumitale?
Trebuie sa te dezamagesc: ceea ce spui era cunoscut si fara respectiva carte (fara sa-i contest meritul).
Cine a citit ori a ascultat posturile straine a putut afla chiar inainte de `89.
Nu inseamna ca ma impotrivesc traducerii; ma intreb citi o vor citi?!
Vrei sa spui ca din cauza lui Bratianu am pierdut (adica n-am primit) Banatul de Vest (actualul Banat sarbesc).
Valea Timocului apartinea Serbiei inainte de 1914, nu se putea pune problema s-o primeasca Romania.
Sunt teritorii diferite.
Da, din cauza cuiva am pierdut Banatul Sarbesc.
Nu mai stiu detalii – Brateanu, Titulescu sau cine altcineva a facut alegerea.
Ideea e ca dupa Primul Razboi mondial si parca dupa razboiul balcanic cu bulgarii – Romania – intervenind cu success ca putere locala mediatoare – era in situatia sa aleaga un teritoriu.
Se putea alege la tratatele de pace care s-au incheiat intre Cadrilater si Banatul Sarbesc.
Cineva (nu mai stiu cine – posibil Titulescu) a ales Cadrilaterul in detrimentul Banatului.
Istoria a dovedit insa ca alegerea a fost neinspirata – Cadrilaterul era greu de tinut si l-am cedat inapoi bulgarilor (prin 40 parca la presiunea germanilor).
Năzbâtia asta cu Valea Timoului am citit-o în memoriile lui Marghiloman. Era vorba după al Doilea Război Balcanic şi a circulat idea unui culoar pe Valea Timocului până la Egee. Au renunţat românii şi a cerut Cadrilaterul. Toate aceste anexări teritoriale ne-ar fi şi ne-au creat duşmani între vecini. Dacă se anexa Cadrilaterul după 1877 era mai bine, dar n-a vrut Prusia, care ţinea cu bulgarii cărora le-a furmizat un rege.
Posibil ca ofiţeri români să se poarte cu trupa rău, atât de rău că generalul Averescu pacificatorul Răscoalei din 1907 a devenit idolul trupei de ţărani. Acum dacă mă uit la dispreţul ciocoimii post decembriste, vreo eroare pare a fi nimic. Şi citind pe Haşek şi pe Rebreanu se pot face comparaţii cu inamicul austro-ungar şi relaţia trupei de cehi, români, ukrainieni, sârbi, bosnieci cu ofiţerimea germană şi ungurească.
“Asa vor afla romanii ca Romania de azi se datoreaza presedintelui american Wilson si a prim-ministrului francez Clemenceau.”
Cred ca ar trebui sa fim mai rezervati cu astfel de aprecieri. Romania a beneficiat de un noroc urias, o situatie care se petrece o data la cateva sute de ani: prabusirea simultana a 3 imperii vecine.
PP Carp avea partial dreptate cand spunea „România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni.” Sper sa mai fie valabil azi.
Privitor la presedintele W Wilson, putini stiu ca USA (+ Japonia, dar asta nu prea conta) a fost singura putere occidenetala care s-a opus unirii Basarabie cu Romania. Delegatii US la conferinta de la Paris au sustinut mai direct sau mai voalat pretentiile rusilor (albi sau rosii?). Secretarul de stat Robert Lansing i-a conditionat in repetate randuri lui I Bratinau recunoasterea unirii Bsarabiei de organizarea unui plebiscit (cerere sustinuta si de bolsevicii din Basarabia si Petrograd). Bratinau a refuzat pentru ca organizarea unui referendum oferea bolsevicilor o platforma de propaganda si ar fi insemnat legitimarea pretentiilor rusilor (si apoi cand au organizat sau recunoscut vreodata rusii un referendum?).
Pracic USA nu au recunoscut formal unirea Basarabiei cu Romania. „On the part of the five Great Powers that had struck the key notes at the Conference, it was only the USA that did not sign the treaty. On the eve of the signing of this document the American representative at the Conference H. Wallace, explained the reservation of his country: „My colleagues are aware that I shall not sign this treaty, but I again wish to say that I hope it will not be signed… I wish to repeat again what I said many times, that this is not a propitious moment to desmember Russia – I think you are only strengthening the Bolshevist cause by signing this treaty and anything that will produce a delay I hope will be taken advantage of in spite of the ardent desire of my British colleague to get his signature down on that treaty”
Reveind la butada lui PP Crarp. Romania a avut si noroc si politivcieni de calitate. I Bratianu e unul din ei.
foarte bun si de bun simt comentariu.
Orice aprecieri asupra „evenimentelor istorice” petrecute au un „caracter obiectiv”, întrucît deşi au în vedere situaţia actuală nu pot determina evoluţia ulterioară ale acestora. Intotdeauna „evenimentele istorice”, ca parte a unor „fenomene sociale” nu au nicio logică, sunt cumul de fapte singulare generate de impulsuri momentane, astfel că justificarea radiografiei actuale şi ideile pentru „evoluţia ulterioară a societăţii omeneşti” nu se pot baza pe „lecţia evenimentelor istorice”.
Celor pasionați de acest subiect le recomand 2 alte lucrări complementare: „Trufașa citadelă” (Barbara Tuchman), despre perioada 1870 -1914 în toată lumea civilizată și ”Tragedia Germaniei 1914-1945” a lui Lucian Boia. De asemenea, pe National Geographic TV se transmite un ciclu de documentare foarte interesant, pe aceeași temă.
Singurele țări care erau pregătite pentru acest război până la un punct, au fost Franța și Germania. Prima, datorită dorinței de revanșă pentru 1870 și recuceririi Alsaciei și Lorenei, a doua, dată fiind ideologia politică și militară curentă care nu doar anticipa o reacție franceză inevitabilă, cât și o confruntare eventuală cu Marea Britanie și un atac preventiv împotriva Rusiei, înainte ca aceasta să poată ajunge la un nivel militar și industrial imposibil de contracarat. Deci cred că avem un amestec de „politică de modă veche”, metternichiană, cu un current militarist crescând și atitudini care nu puteau să sfârșească decât într-o catastrofă. Echilibrul de putere asigurat imperial (echilibristică care lui Bismarck I-a reușit dar pe care epigonii nu au știut s-o repete) s-a amestecat treptat cu curentele naționaliste și centrifuge. Ar fi de remarcat fidelitatea „colonialilor” fie în cazul Marii Britanii, fie în cel al Franței. Acei bieți oameni chiar au luat mesajul „Patria Metropolitană Este În Primejdie”, cât se poate de serios. Pe de altă parte, dezertările masive din armata austro-ungară, sînt o oglindă a tensiunilor din interiorul imperiului care datau cu mult înainte de izbucnirea războiului. Dar aceste dezertări sînt totuși un semn al timpului pentru că ardelenilor de la Solferino („pe vale” :)) nici prin minte nu le-ar fi trecut să depună armele.
Somnambulismul cuplat cu hybris a dus la un măcel militar fără precedent și fără urmași. „Pregătirea” de care vorbeam este un termen relativ- chiar și în cazul țărilor care au avut o prestație militară mai bună, nu a existat o anticipare a sacrificiilor umane și economice necesare. Mai toți cei care defilau cu flori la butonieră în august 1914, se vedeau întorși acasă de Crăciun. Este poate simptomatic faptul că unul din marii eroi ai Franței în acel război, este unul pur defensiv- e vorba de Petain, indiferent de rolul pe care l-a jucat după 1940. Petain este și va rămâne un erou pentru acea perioadă datorită faptului că a încercat să diminueze pierderile franceze în mașina de tocat carne de la Verdun, la un minim posibil. Și tot Petain este cel care împiedică un colaps francez, readucând regimente întregi de la marginea revoltei bolșevice la condiția necesară revenirii în tranșee.
Legenda „cuțitului înfipt în spatele Germaniei” nu-și are sprijin în realitate- dacă este însă s-o privești ca pe o nostalgie legată de faptul că victoria a fost ratată de justesse, atunci ea poartă un sâmbure de adevăr. Dar dincolo de impactul colosal, care practic a generat alte tranșee de dezvoltare pentru întreg secolul, acest război a generat și multe legende. Dihotomia „buni/răi” a cuprins multe patosuri naționale, după criterii de multe ori relevând de nivelul benzilor desenate. Dacă sapi un pic și privești de la distanța de un secol, ajungi poate la o imagine mai echilibrată. Chiar și la noi :)
Mă scuzați, dar în materie de pregătiri pentru război lucrurile stăteau cam așa:
1914 ♦ (29 Ian.) 11 Fevr. ÷ Ziarul Zeit din Viena află că Ruşii fac pregătiri militare extraordinare. S’au înfiinţat corpuri noi de armată la Vilna (Vilnius), Kiew şi Odesa. S’a comandat material de războiu. S’a mărit efectivul de pace cu 750.000 oameni. S’au început construiri de linii ferate în valoare de un miliard.
1914 ♦ (17 Fevr.) 2 Mart. ÷ Kölnische Zeitung ziarul semioficios al cancelarului Bethman-Hollweg publică ştirea de mare senzaţie că Rusia a comandat tunuri şi alte armamente în aşa mari cantităti încât chiar şi furnizorii au rămas uimiţi. Coman-damentul armatei ruseşti desfăşoară o activitate febrilă în regiunea Volgăi. Se construiesc la Taricin (Ţarîţin-Stalingrad-Volgograd) mai multe arsenale noi. Ziarul afirmă că dacă Austro-Ungaria şi Germania nu au fost atacate anul trecut de Rusia aceasta se datoreşte faptului că armata rusă nu avea destule tunuri grele. Noul program relativ la dislocarea corpurilor de armată rusă dovedeşte că pregătirile Rusiei sînt îndreptate împotriva Germaniei. Graţie banilor francezi peste 3 sau 4 ani armata rusă va fi complect pregătită pentru războiu.
1914 ♦ (28 Fevr.) 13 Mart ÷ Ministrul de externe al Rusiei, d. Sassonov (Sazonov) a făcut unui ziarist de la Az Est declaraţia …
Trecînd asupra chestiei înarmărilor d. Sasonov a declarat că Germania a fost cea dintâi care şi-a sporit armata. Efectul a fost resimţit în Franţa. Austro-Ungaria a trebuit să urmeze exemplul Germaniei. În asemenea împrejurări, Rusia trebuia să ţină pas cu celelalte state. Austro-Ungaria, deşi mult mai mică ca Rusia, dispune de mai multe linii ferate. (Argument-beton: fiindcă are multe căi ferate Austria e clar belicoasă.) Armata sa e relativ mai numeroasă ca a noastră. Este deci natural ca şi Rusia să-şi desvolte forţele. Populaţia Rusiei sporeşte în fiecare an cu 2.500.000 suflete (şi Stalin se lăuda similar – Creştem anual cu o Finlandă, tovarăşi !). Astfel fiind, ne putem permite luxul (lux pe banii altora) de a spori efectivul de pace al armatei noastre. Aceste măsuri vor inceta însă, dacă nu vom fi siliţi din afară să continuăm. Vedeţi deci că nu e nici un motiv de nelinişte.
Rusia urmăreşte desvoltarea sa economică. Noi nu voim să începem război. Dacă totuşi sporim armata, o facem pentru a impune pacea…
––––––––––-
÷ Ziarul Temps reproduce un interview al ministrului de război rus Suchomlinov apărut într’un ziar din Petersburg. Ministrul de războiu Suchomlinov a declarat că Rusia şi-a sporit armata cu una a treia parte a actualului contingent de pace. Armata rusă este gata nu numai de a se apărà de un eventual atac, ci chiar să înceapă ofensiva.
Aceste declaraţiuni senzaţionale ale ministrului de războiu au provocat o mare îngrijorare asupra pieţei financiare ruseşti (adică tranzacţiile de pe piaţa financiară franceză cu certificate ale împrumuturilor ruseşti) deşi sunt considerate drept răspuns la atacurile presei germane contra Rusiei.
Pînă acum Rusia trebuia să aibă o atitudine defensivă pentru a-şi puteà apărà forturile de la graniţa de vest. Sporindu-se contingentul armatei, Rusia a renunţat la tactica de pînă acuma şi a adoptat principiul ofensivei.
Cavaleria rusă este cea mai puternică din lume şi este complect echipată. Artileria rusă dispune de tunuri mai perfecţionate ca acelea ale Germaniei sau Franţei. Cercurile militare ruseşti sunt convinse că aeroplanele sunt mai avantagioase pentru războiu ca dirijabilele.
Şi în această direcţie Rusia este perfect pregătită dispunînd de un număr însemnat de aeroplane. Armata rusă este gata pentru războiu. Pregătirile militare ale Rusiei au făcut o rea impresie asupra celor cari aveau intenţiuni ofensive contra Rusiei.
În fine The New York Times titrează:
ŢĂRANII SUEDEZI VOR O ARMATĂ MAI MARE
30.000 s-au dus la Stockholm pentru a cere o amplificare a înarmării
REGELE GUSTAV LE-A PROMIS-O
Frica de agresiunea rusă a pricinuit o demonstraţie fără precedent în istoria Suediei.
STOCKHOLM 6 Februarie – O mare paradă populară formată din mai mult de 30.000 de delegaţi veniţi din toate colţurile Suediei a defilat astăzi la palatul regal prin faţa regelui şi reginei solicitînd aşezarea forţelor militare şi navale ale naţiunii pe o bază modernă şi operaţională.
Agitatorii spun că în special starea marinei este deplorabilă, cele mai noi nave de luptă fiind vechi de zece ani. Cauza demonstraţiei, unică în istoria Suediei, a fost lentoarea cu care actualul guvern liberal acţionează în domeniul apărării. Toate camerele libere şi spaţiile din barăci şi sălile de sport au fost închiriate de delegaţi, care manifestau un mare entuziasm şi zel în acceptarea unor sacrificii personale prin prisma creşterilor de impozite necesare spre a îmbunătăţi apărarea naţiunii.
Spaima antirăzboinică generală îşi are sursa în ştirile curente despre spionajul rusesc şi concentrarea trupelor ruse din Finlanda, care, conform convingerilor populare, ţintesc Suedia.
Între intenție și prestație diferența constă tocmai în nivelul de pregătire, care fie din punct de vedere al echipamentului, fie al pregătirii ofițerilor și chiar manutanței, și-a arătat limitele întâi în 1914, la dezastrul de la Tannenberg și apoi în Galiția ori de câte ori au avut de înfruntat trupe germane și nu austro-ungare fără sprijin teuton. Ofensiva lui Brusilov (la care trebuia să ne alipim și noi dar am ajuns cam târziu), a fost ultimul „uraa”.
În ciuda alianței oficiale a României cu Rusia țaristă, exista la Petrograd o partidă dispusă la o pace de compromis cu Austro-Ungaria, care între altele să ducă la defalcarea României, ca un fel de zonă tampon. Marea baftă a României în acei ani a fost nu dezintegrarea imperiului Austro-Ungar (care era previzibilă, ca și pentru cel Otoman), cât a celui țarist, pe care puțini au anticipat-o (altfel, guvernul de la București s-ar fi gândit de două ori :)). O supraviețuire a țarismului ne-ar fi arătat „generozitatea” vecinilor, din care am gustat și la 1877. Așa, am profitat de haos și am mai „cumpărat ” 25 de ani…
Nici ceilalți beligeranți nu se pot lăuda cu o performanță a structurii de comandă a armatei, fără reproș. Dar în cazul Rusiei ea a fost remarcabil de slabă, și cu nefericita idee de a lega figura țarului de postul de comandant suprem. Modul absolut bizantin în care se făceau numirile în posturi de comandă este alt simptom. Iar slaba pregătire a ofițerilor ruși superiori, s-a văzut începând cu războiul din Coreea și sfârșind cu cel civil.
Este însă adevărat că industria rusă, pusă în fața necesităților de război, a început să „miște”- prea puțin însă și prea târziu. Atlfel nu ar fi depins de convoaiele aliate de la Murmansk și Arhanghelsk și ne-ar fi livrat direct ajutor tehnic în loc să-l deturneze pe cel francez destinat frontului din Moldova, fie din motive de „nevoie”, fie pentru că sub aparența unui haloimăs birocratic și logistic, nu urmăreau consolidarea armatei române peste poate.
Iar în ce privește pregătirea, poate ar trebui menționată și condiția soldatului de rând din cele două tabere, nivelul mediu de educație sau cel de trai în viața civilă- mujicul rus era în marea majoritate analfabet iar la oaste încasa palmele și sudălmile ofițerilor pentru că între altele, era hrănit mai bine decât în satul lui.
Oricine a urmărit cu atenție (măcar medie) războiul din Manciuria a putut prevedea prăbușirea Rusiei în cazul unui război serios. Ce s-a întîmplat acolo a dovedit, dacă mai era nevoie, fenomenala incompetență a corpului ofițeresc rus. Spre exemplu generalul Stoessel a predat Port-Arthur din cauza foamei, iar japonezii au rămas cu gurile căscate găsind cantități uriașe de alimente și medicamente în depozite (soldați ruși chiar sufereau de foame). La noi a spus-o apăsat Stere cu mult înainte de război, Paleologue (ambasadorul Franței la Petersburg) și-a pus problema, dar după începerea conflagrației (dacă a fost sincer). În fine iată ce scria un ziar bulgăresc:
1914 ♦ (20 Fevr.) 5 Mart. ÷ Ziarul Cambana din Sofia publică un violent articol de fond împotriva înarmărilor Rusiei, spunând că Rusia caută să provoace război spre a evità revoluţia… Un nou război va provoca însă revoluţie şi vechia Rusie se va prăbuşi…
Pe de altă parte toată reînarmarea Rusiei după dezastrul manciurian a fost finanțată cu bani francezi și englezi. S-au făcut multe dar s-a și furat mult (în cap cu Suhomlinov). Însă principala problemă a rămas dezorganizarea, tembelismul, nepăsarea.
Care tragedie ? Fără război nu se putea…. Așa am scăpat de Austro-Ungaria, de Imperiul țarist, iar cei care tot spun că noi i-am trădat pe nemți la 1944, să se uite ce au făcut nemții din Germania în 30 de ani…
Exact! Geme internetul de troli nemti. Astia sunt subtili, intelectuali, mai frate. Tara serioasa, ingamfata, nu lucreaza cu amatori. Se pricep la istorie, si nu asa, oricum, ci cu detalii picante, cu observatii subtile. Ehee, se machiau ofiterii. Naspa rau de tot. Pai unde erau ofiterii aia? Ca avem si noi acasa fotografii cu strabunicii in WW1 si nu e nici un ofiter machiat. Nici macar comunistii nu au porcait asa Armata Romana.
Razboiul ala a fots DORIT.
Franta dorea REVANSA. Alsacia si Lorena. Poate dna MacMillan a uitat ins aeu nu uit… Si as as e face ca Franta a inventat pulberea fara fum in 1884 , in 1886 intriduce Puscaa Lebel md 1886 prima arma de infanterie prpdfusa pentru munitie fara fum , cu repeteie si tragere f lunga … in 1897 celebrissimul Canon de 75 (primul cu amirtozarea reculului ce permitea o cadenta de tragere de 20 sau chiar 28 lovituri pe minut (asta in conditii extreme ptr putine minute … )
Germania dorea razboiul. Sau acolo un razboi care sa o „afirme”… si sa ii opermita acces la colonii . Sau macar acces libwer la Bagdad – inca posesiune tirca si deja cu puternic miros de petrol…. Si oricum numa de dragu aspectului cheltuia nebubeste ptr inarmare marina?! Germnaia, inchisa in mArea Baltica avea a 2a flota din lume ..
Austro-Ungaria dorea un razboiu cu Serbia. Pe motiv de Bosnia si miscare paniugislava. Sa le bage mintele in cap slavilor din sud!!!
Rusia dorea si ea un razboi. Care sa ii asiguire „accesul” la Stramatiri si sa o afirme protector suzeran al slavilor din sud. Si sa reafirme absolutismul .
Anglia dorea si ea sa „faca ceva” sa tine Germnaia pe locu 2 . Daca era nevoie se putea aleia cu Franta!!! Franta culanta s-a retas la Fachoda ..
Asa ca razboiul era inevitabil.
Ca de vreo 2 ori s-au oprit .. odata cu incidentul Panther si a doua oara cu al 2lea Razboi Balcanic e altceva. Pesemne ca au considerat motivele prea futile…
Bineinteles. A fost un razboi intre mari imperii, cu posesiuni coloniale pe tot Globul, fiecare ravnind la ce are celalalt, indiferent ca e teritoriu din colonii sau de acasa (Alsacia/Lorena, Turcia etc.). Aceste mari imperii au cazut partial dupa WW1 (Austro-Ungaria) si dupa WW2 (Imperiul Britanic, al Italiei, al Germaniei). Care e directia istoriei? Nu cumva UE e un nou imperiu care dicteaza de la centru niste hotarari care nu convin statelor componente?
Vreau sa fac si eu o observatie. Mi se pare ca e mare pacat ca atata timp, efort si energie sunt consumate pe ceva atat de efemer ca rubrica de comentarii anonime de pe acest forum. Macar pentru efort, daca nu pentru altceva, multe comentarii de aici merita o soarta mai buna :) Ca sa fac o aluzie subtila, Joseph Svejk, Victor L, Rogoz, DanT, Vasiliu Mirce Paul si altii – haideti fratilor cu blogul, sa va poata omul citi sistematic si in liniste cand are timp, in autobuz sau la aeroport. Cu blogul sau la mai mare. Nu glumesc :)
Încerc de multă vreme să-mi fac un blog dar nu apuc fiindcă studiez și scriu, altfel pierd ideile pe drum. În primă instanță lămurirea mea proprie este cea mai importantă (și credeți-mă că am avut surprize uluitor de pasionante).
Pe de altă parte documentele mele sînt împănate cu ilustrații de epocă, atent alese și comentate, care nu prea intră pe un blog obișnuit (mi-ar trebui un site dar deja delirez). De aceea repet adresa de email ([email protected]) pentru cei care chiar doresc să beneficieze de rezultatul eforturilor mele. Oricum scriu mult mai condensat și ordonat decît Mac Millan & Tuchman, plus ironii și sarcasme specifice spiritului latin precum și lungii experiențe cu gogoșile comuniste (care se dovedesc a avea ”strămoși” remarcabili în plină Belle Époque – Lenin nu a inventat totul ci „Maşinăria de îndesat cîrnaţi propagandistici fiind deja bine rodată, Lenin a preluat-o din mers, schimbînd doar umplutura pe gustul noilor vremi” – auto-citat).
Dacă credeți că mă laud, încercați – nu aveți nimic de pierdut.
@ r2,
multumesc.
Dar nu; am plecat din invatamint constient ca nu sint bun de dascal!
Nu am rabdarea/puterea de concentrare sa tin o lectie, caci asta inseamna un blog serios.
Prefer sa ridic din cind in cind mina: io, dom` profesor :P
@ Josef Svejk ,
pe scurt:
Primo: comparatia intre imperiul austro-ungar si URSS nu mi se pare la locul ei; alte vremi.
Dar.
1 – era un Imperiu al vremilor de atunci. Iar condamnarea nu a fost facuta de imparat/austrieci , ci de autoritatile maghiare.
Dar, imi vine sa rid: URSS a fost o democratie cind a omorit, se spune, 2 milioane de ucraineni prin infometare? si sa nu uitam Gulagul.
2- nu, nu era normal. Dar gindeste la Istorie: Transivania si Banatul nu fusesera niciodata (sa trecem peste meteorica ocupatie a lui Mihai Viteazul) tari libere cu conducere romaneasca. Nu cred ca in timpul lui Glad, Menumorut se credeau romani :P
Cele doua provincii au fost disputate de diverse imperii. Zimbabwe apartine altei ere si nu ti-as dori sa traiesti acolo.
3- asta-i buna! maghiarii? aici chiar cred ca glumesti. Ei au insistat pentru impartire sau dualitate, iar cind au avut ocazia sa se desparta, sa refuze?! Sa refuze Ungaria Mare?
Faceți un efort constructiv de a judeca faptele mai degrabă decât impresiile. Să vă dau doar niște exemple monstruoase.
Până pe la 1946-1947 era o erezie impardonabilă ca cineva să îndrăznească să conteste caracterul democratic al URSS. Toată intelighenția lumii civilizate sărea necondiționat la jugulara oricui îndrăznea să prezinte faptele sau mpcar să pună întrebări. La apogeul foametei din Ucraina George Bernard Shaw a efectuat o călătorie îndelungată în URSS pentru a „investiga alegațiile” despre sute de mii sau chiar milioane de morți de foame. S-a întors înapoi in Anglia susținînd sus și tare că în URSS nu există nici un fel de foamete și că tare și-ar mai dori el ca proletarii și fermierii britanici șă poată fi la fel de bine hrăniți ca și cei ucraineeni. :-) Amu’ io pe cine să cred cand vine vorba de milioanele de morți de foame din Ucraina? Pe laureatul premiului Nobel G.B. Shaw care a „anchetat” chestiunea la fața locului sau pe dumneavoastră? :-) Evident că dau crezare faptelor dovedite și nu gargarei politic corecte a lui Shaw.
Un alt exemplu, nu mai puțin monstruos: La apogeul marii terori din 1936-1938 „justiția” sovietica a condamnat la moarte ca dușmani ai poporului chiar și copii de 12 ani. Romain Rolland a fost întrebat cum e posbil așa ceva în cea mai „avansată democrație a lumii?! La care laureatul premiului Nobel a răspuns fără să clipească că într-o societate atât de progesistă ca cea sovietică, copiii se maturizează mult mai rapid ca-n capitalism așa că sunt pe deplin responsabili la 12 ani ;-) Ăsta avea și mai puține scuze ca Shaw, pentru că el îl implorase pe Stalin să-i cruțe pe Buharin si Victor Serge – adică știa cam cum merge treaba și cine apasă butoanele.
Revin deci la întrebări.
1. Nu. În nici un fel de vremuri (nici la 1790, nici la 1890 și nici la 1990) o țara în care alcătuirea unui memoriu către șeful statului se pedepsea cu închisoarea nu putea fi considerată democrată. Nici măcar URSS nu s-a coborât atât de jos ca și Austro-Ungaria. Siniavski si Daniel au fost judecați și condamnați în 1966 pentru subminarea puterii sovietice (adică a guvernului ”legitim”) și nu pentru faptul fapul că au alcătuit petiții.
2. Nu. O țară în care alegerile sunt mânărite consistent pe întreaga durată a existenței sale (1867-1918) astfel încât mai bine mai de jumătate din alegători nu au reprezentanți parlamentari nu poate fi considerată o țară democrată. Pentru cultura dumneavoastra generala parlamentul austriac era „ales” cam la fel ca și ce maghiar. Ungurii săreau mai tare peste cal, dar în principiu era aceeași poveste în ambele jumătăți ale imperiului.
Sigur că exista Tammany Hall la New York, târgurile putrede in Britania sau bătăușii partidelor în România, care fiecare în parte afectau corectitudinea procesului electoral. Dar în nici un caz nu-l desființau așa cum se întâmpla în Austro-Ungaria.
Ironia soartei e că Imperiul Habsburgilor a avut perioada sa de democrație autentică între 1850 și 1867 (în pofida constituției șchioape de la 1861), în care alegerile din imperiu și nivelul de reprezentare al cetățenilor de orice naționalitate erau considerate corecte să printe cele mai avansate din lume, după normele vremii. Însă din păcate imperiul a ales la 1867 soluția unei sinucideri lente prin sovietizare avant la lettre în locul supraviețuirii. Fără compromisul catastrofal din 1867 Europa și întreaga lume ar fi arătat altfel și probabil că cele două războaile mondiale ar fi fost evitate.
3. De ce n-ar fi bună?! Dacă imperiul Austro-Ungar era o chesie așa de civlilizată li de democrată de ce NICI UNA, una singură acolo, din națiunile constituente nu a ales să rămână în imperiu?! Destule tări au fost învinse în război (inclusiv imperiul Habsburgilor), dar numai cele artificiale și care nu merită să trăiască fac implozie. Iar aici exemplele URSS și ale Austro-Ungariei sunt relevante.
@ Iosef S.
Simpaticule domn Iosef, uite acum iti raspund la intrebari, olecuta rabdarica, un pic de asteptare, gigelutule. Cat sa bem o cafeluta.
Exista o distinctie pe care nu o vedeti craisorule, e o distinctie simpla, simpluta ca apa. Intre imperiu si totalitarism. E acolo dragutule domn, dar dvs nu o vedeti. Nu e cat o gamalie de ac sau poate micuta cat un soricel. Un soricel din ala alb, saracut, dragut. E ceva mai mare, e marisoara, as spune, mai mare decat un cal, sa spunem, sau decat un bloc de 10 etaje, e chiar maricica, Piata Rosie e ca o gamalie de ac de in fata ei, viteazule domnule Iosif. Asta ca sa va faceti o idee, fiindca Piata Rosie va e mai familiara, de aceea am ales acest termen de comparatie. Deci, Piata Rosie a dvs, bombonic dragut, este un gunoi in fata acestei distinctii, uriase, enorme, de netrecut cu vederea. Dar, dvs bietule domn Iosif nu o vedeti.
Va dati seama cum ar fi sa fiti orb, sa va treziti dimineata si sa vedeti, de fapt nu o sa vedeti, dar zic si eu asa, sa vedeti ca sunteti orb. Dati cu capul de toate cele, va luati papucii invers, sau poate nici nu-i luati pe ai dvs, poate ii luati pe ai altcuiva, va duceti la baie si credeti ca sunteti la bucatarie, pricepeti si singur inteligentule domn Josif ce se poate intampla daca confundati baia cu bucataria, iese un dezastru, o mare mizerie, domnule Iosif. Chiuveta are ea un scop cu care a fost facuta, cu care priceputii instalatori au pus-o acolo. Doar ca dvs fiind orb o folositi cu alt scop, cu parere de rau o spun, cu obida, domnule Iosif. Nu va mai explic ce se intampla in vasul de toaleta, nu, nu va mai spun nimic, ca sa nu va amaresc si nici sa va fac de ras, blajinule domn Josif. Ce ar spune extrem de stimatul dvs strabunic de acolo de sus cand ar privi ce face capsuna sa de nepot in apartamenul sau?
Ca sa facem o concluzie, o concluzie se cuvine de fiecare data simpaticule amic, deci, daca dvs domnule Iosif nu vedeti aceasta distinctie sunteti orb in istorie. Gogoasa mea draga, domnule Iosif, vedeti ce s-ar intampla, ce neajuns catastrofal s-ar intampla in viata dvs casnica, pentru ca nu faceti o distinctie, o distinctie micuta, aproape neimportanta, o distinctie cu un diametru de maximum 45 de centrimetri, intre chiuveta si vasul de toaleta?
Va dati seama, supereroule domnule Iosif, ce se poate intampla cand nu faceti o distinctie mai mare de o suta, ce zic eu de o mie sau de o suta de mii de ori mai mare decat Piata Rosie? Reflectati la asta domnule Iosif! Daca nu ma credeti pe cuvant, va rog sa incercati, doar asa de amorul artei, sa nu mai faceti distinctie intre bucatarie si baie, o distinctie, cum am spus pitica, infima. Vedeti ce iese…
Observ că v-ați luat cu vorba li de fapt n-ați fost capabil să raspundeti la nici una din întrebări. Mare păcat că v-ați ostenit neuronul lungindu-vă atâta doar pentru a revărsa un val de platitudini incoerente într-o limbă care vă e evindent straină.
Ce ar fi să încercați trei răspunsuri simple (da/nu) la cele trei întrebări? E OK și în limba maternă :-)
Dl Boia care scria într-una din nenumăratele sale cărţi, scrise în graba trenului spre Viena sau altă destinaţie vestică, cum că românilor nu trebuia să li se „dea” Ardealul la 1918-19 pentru că nu aveau tradiţii naţionale de luptă şi nici alte calităţi, Poate mă ajutaţi dle Boia să redau corect citatul..
@Svejk, cu care nu aveți nimic în comun
Dumneavoastră ați afirmat enormitatea care echivalează imperiul Austro-Ungar cu URSS. Apoi continuați cu altă goangă, fasonată pe stilul istoriei universale pentru ultrași, unde spuneți (dumneavoastră spuneți asta, nu eu am afirmat-o și nu este o „confuzie” a mea), că diferența dintre cele două state ar fi fost că în cel dintâi se mânca mai bine. În linia aceluiași raționament, politica de maghiarizare forțată poate fi comparată cu cea de rusificare din Basarabia, de unde presupun că ați deduce iarăși că diferența între țarism și comunism ar fi consistența cașei în primul sistem. Dumneavoastră fie aveți lacune în ce privește istoria dictaturilor comuniste, fie (în lumina unor derapaje rasiste pe care le-ați mai comis pe acest forum), suferiți de un nationalism extrem care vă conduce la afirmații aberante.
Citați întreg articolul din Wikipedia, nu doar o porțiune- ca să vedem cu adevărat ce pedepse au primit memorandiștii, cât au executat din ele, ce s-a întâmplat cu ei mai târziu și apoi să comparăm cu procese politice în URSS și consecințele lor.
Nu era mai simplu să raspundeți cu da sau nu la cele trei întrebări, și de acolo să deduceți logic dacă asemănările dintre Austro-Ungaria si URSS sunt mai multe decăt diferențele?
Personal văd mai multe similitudini intre URSS-ul (de la sfârsitul domniei lui Brejnev și până la Gorbaciov) și Austro-Ungaria de după 1867, decât deosebiri. Ambele țări au de altfel un destin similar: colapsul
La aia cu rasismul și naționalismul, speram să fiți un pic mai incisiv :-) . Pe vremea URSS lipsa de argumente și impotența mentală crasă se exteriorizau prin guițuri disperate gen: „troikstule”, „buharinistule”, „spion american”, etc. În zilele noastre aceleasi soi de făpturi cu mintea odihnită își manifestă nevolnicia organului dintre urechi de a produce argumente cît de cît valide prin mugete gen: „rasistule”. „fascistule” etc. N-are rost să vă sfiitți că marfa e arhi-cunoscută.
În ce priveste procesul memorandumului, dacă stăoâniți limba engleză, vă recomand studiul remarcabil al profesorului David Prodan (urmaș al lui Fernand Braudel in American Hisorical Association – Știți cine a fot Braudel, daca tot vorbim de istorie? :-) ) publicat la Oxford Univ. Press. De acolo aflăm cu surprindere că de fapt între 1875 și 1918 au fost nenumarate procese finalizate cu pedepse grele pentru „insultă adusă autorității” atât în Ungaria cât și în Austria. Practic orice petiție ce reclama abuzurile administrative se califica la o astfel de pedeapsă.
Procesul memorandiștilor s-a încheiat în 1894 prin codamanrea celor 14 petenți la un total de 32 de ani si 6 lui de inchisoare. Procesul a devenit cunoscut din cauza proeminenței celor condamnați și a asiduei propagandei romanești in presa din vest. Sub presiunea unor criticilor acide aduse ”salbăticiei lașe a Austro-Ungariei” (Gladstone) de către personalitati ca Poicare, Zola, Gladstone, Tolstoi, Clemenceau, etc, Franz Josef in calitate de rege al Ungariei ii grațiază pe cei 14 condamnați in toamna lui 1895 la 18 luni de la înarcerarea lor. Însă mii de alți petenti anonimi condamnati de justișia imperială și-au dus pedepsele la capăt…
Ca alternativa la cartea dnei Macmillan, va sugerez Niall Ferguson – „Pity of War”. O carte extraordinara, care face analiza contextului si a motivatiilor fiecarei parti beligerante. Ideea este similara, anume ca toate marile puteri europene beligerante vedeau razboiul apropiindu-se desi nimeni nu si-l dorea cu adevarat. Fiecare avea frica lui de ceilalti: germanii de aliantii din Antanta ca-i vor ataca inainte ca ei sa se poata apara suficient de bine si deci trebuia sa atace ei primii pentru a preveni o infrangere sigura ulterioara. Englezii se temeau de ascensiunea flotei germane care ar fi amenintat suprematia maritima a Imperiului Britanic. Rusii erau comisi sa-si apere fratii slavi din Balcani. Cabinetul englez a luat decizia de implicare in razboi alaturi de Franta, in lipsa vreunui tratat care sa il oblige, impins de motivatia de a se mentine la putere.
In fiecare tabara erau oameni care erau constienti de urmarile tragice ale unui razboi, altii care vedeau in el o oportunitate.
O lectura captivanta si extraordinar de interesanta si bine documentata.
https://en.wikipedia.org/wiki/Niall_Ferguson