Scris în 1934–1935, Îndreptar-ul pentru tineret al lui Anton Golopenția se diferențiază radical de vasta literatură pe tema tinerei generații care vede lumina tiparului în anii 1930. A.G. nu scrie un grupaj de eseuri, nu face o istorie a „Tinerei generații”, o tipologie sociologică a tineretului românesc, sau o istorie a modernizării României, ci optează pentru un text direct și puternic, care să readucă în fața tinerilor din România răspunderea pe care o au pentru viitorul țării și în fața cărturarilor o idee mai precisă asupra menirii cărturăriei.
Cartea se construiește avansând treptat de la criza locală a „Tinerei generații” bucureștene, citită ca un fenomen de dezorientare (care nu poate fi limitat la șomaj, anarhizare, crize de import), la dezorientarea întregului tineret românesc (neunificat prin dialog și efort comun), și de aici la dezorientarea de ansamblu a țării, și căutând, în drumul parcurs al modernizării României, punctul de deviere care se cere corectat spre a ieși din „fundătura” prezentului. Tineretul, care reprezintă viitorul țării și, ca atare, urmează să preia administrarea și guvernarea ei, este apoi examinat prin prisma unei diviziuni a muncii materiale și imateriale (în capitolul Cultură, cărturari) și a simbiozei între existența individuală și existența în cadrul comunității românești (în capitolul Bidimensionalitatea vieții). În cadrul penultimului capitol e detașat de scriitori și politicieni cărturarul-îndrumător căruia îi revine misiunea de a contribui la clarificarea și plănuirea efortului unit al țării. Ultimul capitol formulează elemente pentru o Orientare originară în România modernă. (Sanda Golopenția)
Îndreptarul plănuit trebuie să fie un îndreptar pentru cercetători, nu pentru oamenii de acţiune. Numai pe acesta îl pot scrie şi numai pe acesta trebuie să-l scriu. Trebuie să arăt care e misiunea specifică a avangardei de cercetători, s-o disting de cea a conducătorilor politici, de cea a propagandiştilor care îi ajută pe aceştia să stabilească consensul asupra soluţiei acceptate. Trebuie arătată situaţia actuală a ţării, unde am ajuns în clădirea statului nostru nou, care ne sunt superstiţiile neobservate (vidarea conştiinţei de noi, lipsa de rădăcini şi de ţeluri de orizont, de contact cu realitatea). Multe începuturi promiţătoare. Politic luptă grupuri în ţară. Oamenii de acţiune dintre tineri luptă pentru naţionalism. Pentru conştiinţa de sine. E vorba de formarea de grupuri care să conducă întreg destinul ţării, şi la ele şi la celelalte partide. Acest destin nu pune numai problemele asupra cărora se concentrează ele. Cere o ţinere în seamă a tuturor. Tineretul nu trebuie să cadă în mistica acţiunii. Ţara are nevoie de o armată de cercetători şi de descoperitori, care să arate problemele sociale şi posibilităţile de soluţionare. Să câştige orizont planetar naţiei, să recâştige tradiţia, spaţiul românesc şi conştiinţa de sine, să plivească neajunsurile moştenite. Toţi trebuie să privească dintru-nceput în perspectiva destinului românesc. Determinaţi numai de el. Cei din partide sunt determinaţi şi de partidele adversare, contra cărora combat. Ajunse la putere trebuie să ţie-n seamă toate problemele. Pentru asta trebuie pregătit din vreme un plan de lungă durată.
*
Nu socotesc gândurile însemnate aci soluţii. Le vreau întărâtare şi îmbărbătare. Cred că fiecare din ele e îndeajuns de frământat, că sunt juste, pe cât pot fi gândurile în curgerea vremilor şi în felurimea oamenilor. Dacă ar fi numai ca unul sau altul să le accepte simplu, nu m-aş fi ostenit să le scriu. Ceea ce-mi doresc e să îmboldesc la acea răsplămădire sufletească ce n-are cum fi făcută aminteri decât de fiecare pentru el însuşi. Numai pe urma unor atari convertiri pot apărea acei oameni care înfruntă şi domină viitorul în locul celor de azi care trăiesc inutil, plini de jalea lipsei lor de rost la ei acasă.
*
Trebuie să ne vedem țara între alte țări. Neluată în seamă… Și să ne acceptăm misiunea cu inima pătimaș sfâșiată de grija ei. Munca de început nu trebuie să se oprească la gesticulația politică.
Să ne întoarcem la temele primordiale ale vieții noastre de oameni din neamul românesc, disciplinați, severi și răbdători.
A evita revizuirea aceasta înseamnă a accepta pieirea noastră. Fiecare din noi își are partea lui de răspundere. Cei care rămân în zona unei restrângeri la sine, rău înțelese și fatale, sunt cioclii existenței noastre, tot atât de mult ca și cei care, diluați și destrămați, spun nu, fără înțelegere.
Cu fervoarea aceasta nouă, viața noastră ar răzbi din nou în alte zone, mai substanțiale, ale existenței… Trebuie să trăim vieți de o ardoare constructivă.
*
Trebuie să începem, fiecare în-de-el, să trăim altminteri. Să ne smulgem din tentaculele trăitului pentru sine, al „autorealizărilor“ exclusive, care duc la boemiadă. Trebuie să vedem şi dimensiunea cealaltă, pe care o are viaţa noastră. Aceea a legăturii pe viaţă şi pe moarte cu colectivitatea românească. Trebuie să recucerim acest scop, pe care viaţa celor de la 1848 l-a avut, şi care i-a dat lui Bălcescu proporţiile spirituale pe care le are, care a fost pierdut pe neobservate, de când civilizaţia a devenit scop în sine, şi viaţa individuală. Trebuie să recâştigăm această grijă pentru ceea ce e dincolo de noi. Şi, frământaţi de ea, să ne punem nou problema României. Să ne aşezăm în faţa ei, fără nici o falsă cruţare. Am uitat cu totul cât de tânără e România modernă ; trăim de azi pe mâine parcă am fi viermii dintr-un stârv, care pot socoti eternă prada aceasta a lor. Trebuie să ne eliberăm de lanţul feluritelor judecăţi şi prejudecăţi despre România, de care sunt îngreuiaţi mai toţi cei ce gândesc în România. Şi să ne punem limpede şi proaspăt în faţa chiar a faptelor.
*
Înțelegem odată sau altădată semnificația deplină a veștilor pe care le ascultăm (primim), ca de azi pe mâine și pe deasupra. Ne dăm seamă că, adunate, schimbările și accidentele lumii pe care o știam, ce s-au tot perindat, ne duc pe nesimțite într-o altă lume. Trebuie să ne obișnuim să vedem excepțiile drept părțile unui alt întreg. Realitatea cu care trăim începe să încapă pe mâna istoricilor. Libertatea comerțului: o amintire; expansiunea industriilor și a comerțului, care ținea în echilibru clădirea lor socială plină de tensiuni, sugrumată demult și aruncată înapoi; îndoielile împotriva democrației, numeroase. Și în Franța, aiurea, peste tot unde bunăstarea obștească nu îmblânzește tensiunile, o viață politică de o înfățișare nouă.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Anton Golpentia a fost unul din stangistii deveniti comunisti sadea in puternica celula comunista de la Institututl Central de Statistica (ICS) de la sfarsitul anilor ’30 si apoi in timpul razboiului. In timpul razboiului intra in anturajul comunistului Lucretiu Patrascanu . Dupa 23 august se pune serios pe propaganda comunista ocupandu-se cu editatea si distribuirea ziarului comunist Romania Libera. In 1946 Golopentia ajunge seful ICS dupa ce comunistii il demit pe taranistul Sabin Manuila ce infiintase insititutul.
Golopentia e unul din stangistii care au parte de cea mai potrivita pedeapsa: ajunge sa traiasca visul comunist da’ nu mai are scapare :-) . Odata cu caderea lui Petrascanu e demis de la sefia ICP. Lucreaza o vreme pentru Comitetul de Stat al Planificarii (pe unde a trecut ceva mai apropae de zilele noastre si genialul Nicu Vacaroiu, par egzamplu) iar in final e arestat in lotul Patrascanu si piere la inceputul anilor ’50 de tuberculoza in inchisoarile comuniste.
In zilele noastre se considera de bun simt lasarea in uitare a oamenilor talentati ce au pus urmarul la instaurarea nazismului si a operelor lor. Pentru ca nu toti nazistii erau imbecili colerici. Au avut printre ei multi oameni foarte competenti ce au pus umarul la acapararea Germaniei de catre nazisti. Oameni fara de care aceasta nu ar fi fost posibila si Hitler ar fi ramas un nimeni ce avea crize publice de isterie prin berariile bavareze. Intr-un anume sens acesti oameni talentati, ca Speer, Leni Riefenstahl, Martini, Porsche, Messerschimdt, Schaht si multi altii, sunt poate chiar mai vinovati decat capeteniile naziste ce s-au sinucis sau au fost spanzurate la Nuremberg. In sensul asta ingroparea lor si a operei lor in uitare e poate cea mai porivita pedepasa.
Oare de ce nu inteleg acest lucru simplu si de bun simt si cei ce insista sa-i scoata la lumina pe cei ce, asemeni lui Golpentia, au pus umarul la instaurarea celui mai criminal si sangeros regim din istoria Romaniei: Comunismul. Scoaterea la lumina a acestor peronaje si a lucrarilor lor e pana la urma o insulta adusa victimelor comunismului.