Nu se știe niciodată ce învățăminte poți trage din trecut,
iar despre viitor nu știe nimeni nimic.
(August Strindberg, Insula preafericiților)
Scoasă din context, această frază din scurtul roman al lui Strindberg ar putea părea o apologie a studierii istoriei. Dar nu e deloc așa. Orice text, lipsit de prezentarea contextului și de înțelegerea subtextului, nu poate reprezenta decât cel mult un act stilistic. Pentru a deveni idee, orice cuvânt trebuie să aibă un corespondent în realitate, concretă sau abstractă.
În romanul lui Strindberg realitatea este cea a unui grup de răufăcători, naufragiați pe o insulă, unde totul pare perfect. Mai puțin propriul lor trecut. Tocmai de aceea, liderul acestor răufăcători administrează tuturor o pilulă, care să îi facă să uite de poverile trecutului. Și toți o înghit numaidecât, doar pentru a trăi fericiți. Mai puțin liderul lor, ferm convins că trecutul poate fi folosit cândva. Și, într-adevăr, viitorul le-a adus o erupție vulcanică, ce îi obligă să-și părăsească paradisul și să se adapteze unui mediu nu tocmai prielnic. De aici încep certurile, luptele între acești indivizi și tot din acest motiv apar și legile, „făcute să îndrepte lipsurile societății”. Ceea ce urmează e societatea așa cum o știm cu toții: cu unii care devin conducători, cu lipsuri și nedreptăți pentru alții și, evident, cu constructe imaginare făcute să mențină coeziunea lumii. Iar liderul acestei lumi, prin faptul că e singurul care mai cunoaște trecutul, încearcă să-i convingă pe toți că niciodată nu a fost mai bine ca acum, că aceasta este adevărata Insulă a Preafericiților. Totul pentru a rămâne acolo unde este și totul datorat unui trecut la care numai el mai are acces. În tot acest timp, „societatea își vedea de drumul ei dintotdeauna, căutând în trecut dovezi ale perfecțiunii prezentului pe toate tărâmurile, reintroducând forme de mult desființate, stabilind decrete, promulgând legi, astfel încât niciodată nu mai domnise o asemenea înțelegere între cârmuitorii țării, care tocmai din acest motiv erau de părere și căutau să demonstreze că aceasta era adevărata Insulă a Preafericiților, pe când supușii își întăreau din ce în ce vechea credință că se aflau pe Insula Preanefericiților”.
Și, mai pe ocolișuri, ajungem și la miezul problemei. La sfârșitul lunii august – după ce debutul acestei luni a fost acaparat de generația sms, FB și GOOGLE cu al său UNTOLD – Clujul a devenit gazda elitei noastre istoriografice. Congresul Național al Istoricilor Români, care a adunat peste 500 de participanți, a fost un efort organizatoric ce ar rivaliza cu congresele de odinioară. Cunosc suficient de bine „establishment”-ul istoriografic din România, ca să pot afirma că au venit nume mari (la fel cum au fost și absențe mari), și pot spune că am văzut în programul acestei congres numeroase titluri de prezentări sau de mese rotunde foarte interesante (la fel cum au fost și prezentări în stilul congreselor de odinioară).
Ceea ce rămâne, însă, este mesajul transmis de la tribuna acestui congres de președintele comisiei de organizare a acestei manifestări. Ioan Aurel Pop, rectorul instituției gazdă, UBB, profesor universitar și academician, s-a lansat într-un efort de explicare a importanței istoriei ca știință și ca disciplină la începutul secolului XXI. Trecem peste banalitatea ideilor cuprinse în acest discurs. Faptul că este academician sau profesor universitar nu înseamnă că tot ceea ce spune e literă de aur. Dacă tot vorbim de istorie și de acuratețea informației în această disciplină, prefer să merg direct la surse: prefer, astfel, să merg la Ricoeur, Veyne, Lowenthal sau Hayden White. Astfel, afli că, încă de la începuturile scrisului, „Istoricii își imaginează trecutul și își amintesc viitorul”. În mai toate societățile umane apelul la trecut era doar o formă de a legitima prezentul (orice ar fi însemnând asta). Acesta-i și motivul pentru care mulți istorici nu mai vorbesc despre istorie ca știință, ci despre istorie ca discurs narativizant. Deși istoricii nu se prevalează de anumite legi cu caracter universal în sondarea trecutului, ei propun totuși posibilitatea unei mai bune înțelegeri a unui fenomen, înțelegere care se realizează prin interpretare. Numai că interpretarea istorică se transformă în minciună în momentul în care neagă realitatea evenimentelor pe care le studiază și devine un neadevăr în momentul în care – pe baza unor evenimente reale – se ajunge la concluzii false.
Plecând de la aceste două situații, I.A. Pop a transformat părți din discursul său în minciuni sau în neadevăruri. A afirma, de pildă, că „trendul contemporan este de ignorare a trecutului omenirii, a experienței de viață a comunităților, mai ales a celor naționale” este o minciună. Niciodată nu a existat o asemenea arhitectură instituțională de studiere a trecutului umanității cum există astăzi. De la facultăți de istorie și institute de cercetare și până la reviste de popularizare și emisiuni televizate – mai în fiecare zi te întâlnești cu informații cu caracter istoric. La fel de adevărat este că spațiul public este invadat și de informații trunchiate sau chiar falsuri istoriografice. Iar aici ajungem la adevărata misiune a istoricilor: ce au făcut ei ca astfel de idei să fie cu adevărat demontate? Nu sunt suficiente doar lamentările proferate între pereții sălilor de conferințe. A fi istoric implică într-un mare grad și o anumită conduită publică și chiar prezența în cetate. Evident, chiar și așa, nu putem fi siguri că astfel de idei vor dispărea, dar cel puțin vor fi contracarate.
Apoi, Ioan Aurel Pop afirmă că societățile actuale se fondează pe „ideea că memoria este inutilă”. Or, memoria este utilă dar memoria în sine nu devine un act de cunoaștere. Memoria, stocarea de informație, nu poate avea un impact asupra individului, dacă acesta nu e capabil să lege aceste informații într-o rețea cognitivă. Într-o perioadă în care fluxul de informație are cea mai mare cadență din întreaga istorie a umanității, memoria în sine poate deveni un balast dacă nu este conjugată cu rațiunea. Degeaba știi să scrii, dacă nu știi ce vrei să scrii.
În ceea ce privește neadevărurile, ei bine aici ajungem la generația FB sau GOOGLE. Domnul Pop e convins că asistăm la o conspirație mondială, în care se urmărește „crearea de mecanisme umane, de roboți, de marionete ușor de manipulat, prin vot ori prin alte mijloace”, totul fiind orchestrat de o „elită malefică”. Societatea actuală, mai ales cea occidentală, a ajuns la cel mai înalt grad de alfabetizare din istorie. Evident, dacă acești oameni sunt atât de ușor de manipulat, te întrebi cât de bine o fi fost în România, de exemplu, în urmă cu un veac, o țară în care 80% din populație era analfabetă ? E drept că acei oameni nu aveau drept de vot, ca să fie necesară manipularea lor, dar erau ei mai fericiți ? Atât de fericiți și de sătui încât răscoala de la 1907 să fi fost doar un accident al istoriei ? Alfabetizarea în sine nu echivalează cu profunzimea gândirii, nici cu un anumit grad de cultură generală și cu atât mai puțin cu un act de cunoaștere. De fapt, astăzi se utilizează tot mai mult noțiunea de alfabetism funcțional. În România 40% dintre elevi sunt analfabeți funcționali: tineri incapabili să utilizeze informațiile, pe care le au în memorie. Iar aici ajungem la adevărata problemă a educației românești, incapabilă să învețe copilul să învețe[1].
Democratizarea scrisului istoric e o altă obsesie recurentă în discursul acesta. E bine să existe „amatori de istorie” dar aceștia „să-și recunoască amatorismul, să precizeze caracterul de eseu, de povestire, de impresie al produselor lor”. Aici lucrurile se complică și au de a face mai degrabă cu autismul specific mediului academic. Mulți dintre amatorii de istorie au devenit istorici cu acte în regulă sub oblăduirea celor care se plâng astăzi de amatorism. Chestiunea plagiatelor a dovedit din plin acest lucru. Apoi, câți dintre istoricii veritabili au luat atitudine în fața unor astfel de derapaje ? Prea puțini…
Istoria ca resentiment
Dar e nedrept să reduci anvergura intelectuală a academicianului Ioan Aurel Pop la dimensiunea unui discurs. În cadrul acestui Congres domnia sa a lansat și o carte, intitulată sugestiv „Transilvania, starea noastră de veghe” (Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2016), o colecție de eseuri, discursuri și medalioane, „produsul meditației unui istoric român, cu toate cele implicate în aceasta. De aceea ele exprimă, pe cât posibil, fapte obiective, dar cuprind și sentimente, impresii, atitudini, credințe, visuri” (p. 13). Pare că avem de-a face cu un eseu…
În Cuvânt înainte, Mircea Muthu definește clar ce înseamnă transilvanismul, preluând definiția unui alt istoric, Emil Turdeanu: „Dimensiunea transilvană se dobândește, se recapătă, se redescoperă în sângele tradiției. Ardelenismul este o formă cotidiană de existență. Transilvanii sunt esența românismului. Ardelenii, doar coabitori într-un spațiu geografic în care, întâmplător, s-au născut”. O definiție a esenței românismului care amintește de obsesiile șovinist-rasiale din urmă cu un veac… Mai e nevoie să reamintim că Transilvania provine din latină, în timp ce Ardeal din ungurește? Cred că nu.
E o carte în care aflăm că românii din Transilvania „veniți în contact cu ungurii au fost tratați ca supuși”, „principali purtători ai sarcinilor publice (adică ei întrețineau statul, societatea), dar erau socotiți locuitori de mâna a doua, cu drepturi limitate” (p. 145). Ajungând la istoria recentă, lucrurile au revenit la o matcă a normalității. Cu „excepția evenimentelor de la Târgu Mureș, din martie 1990 – soldate cu cinci morți (trei maghiari și doi români) și cu 278 de răniți (190 de români și 88 de maghiari, adică de peste două ori mai mulți români decât maghiari)”. Devine tot mai clar pentru cititor cine au fost adevărații ciomăgari… Noi ne-am apărat dintotdeauna sărăcia, și nevoile și neamul… Alții au vrut doar să cotropească.
Apoi nemulțumirea medievistului Pop este aceea că voievozii au cam fost alungați din manualele de istorie. Copiii „învață la școală de toate, dar numai despre „gloria” de odinioară a voievozilor nu mai învață. Mai degrabă sunt puși la curent cu miturile noastre ancestrale, cu „naționalismul” exacerbat care i-ar fi animat pe înaintași, cu ororile comunismului, cu holocaustul… Abia pe ici, pe acolo se mai aude câte o voce stingheră despre hunii și ungurii primitivi, veniți din fundul Asiei, cu frăgezită carne sub șaua cailor. Dar aceste aspecte capătă mai mult tentă anecdotică, la un pahar de vinars (sau palincă). În acest moment, cam trei sferturi dintre locuitorii Transilvaniei sunt etnici români și vreo 18% maghiari…” (p. 150). E tot mai clar mesajul: „Noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpâni”.
Unii au catalogat discursul lui Ioan Aurel Pop ca fiind controversat, alții au văzut în asta o lovitură dată „școlii Boia”; în fine, alții au găsit prilej pentru a repune în drepturile sale naturale disciplina istorie în școala românească. De fapt, aceasta a și fost principala rezoluție a congresului: două ore de istorie pentru toatele clasele din învățământul secundar. Ori, principalul motiv pentru care Ioan Aurel Pop militează pentru introducerea a două ore de istorie la toate clasele învățământului secundar relevă în subsidiar criza demografică ce afectează școala românească, la fel ca și gradul tot mai mare de inadecvare a școlii la realitate. În România, în sistemul public de educație superioară, există 15 facultăți sau departamente de istorie, care – în mod teoretic – „produc” anual cca. 400 de licențiați în istorie. Având în vedere scăderea dramatică a populației școlare din ultimii 10 ani (cauzată de emigrație sau de natalitatea scăzută de după 1990), au dispărut multe școli, la fel cum au dispărut și multe catedre de istorie (la nivel național). Privită astfel, cererea de introducere a două ore de istorie denotă în fapt o luptă de supraviețuire a profilului istorie. Totuși, având în vedere că în alte sisteme educaționale europene dubla specializare este de multă vreme o realitate (cum ar putea fi și la noi, de exemplu, istoria-geografia), această principală „rezoluție” nu este decât o formă de a apăra propriile „fiefuri universitare”. Din păcate, în timpul dezbaterii legată de planurile-cadru pentru gimnaziu, nu prea am văzut voci care să ia partea profesorilor de desen, muzică au tehnologii. Ei, probabil, chiar nu contează. Ce să mai spunem de părerea părinților și chiar a elevilor… elevul e doar obiect al învățământului românesc, nicidecum subiect.
Și, așa cum reiese și din carte, se impune o rescriere a programei școlare pentru a elimina – de pildă – din manualele de limba și literatura română un autor care a „afirmat că România are o cultură second hand” (p. 243), trimitere evidentă către Horia Roman Patapievici. Devine tot mai clar că scrisul istoric este pentru academicianul Pop o formă de răfuială personală cu grupul Humanitas, acești Jdanovi ai culturii române contemporane.
Cât despre manualele de istorie pentru liceu, I.A. Pop se ridică împotriva sistemului de studiere a trecutului pe teme, cum ar fi „Popoare și spații istorice” sau „Oameni, societatea și lumea ideilor”. Fidel principiului cronologic, Pop se întreabă dacă nu cumva elevii și profesorii deopotrivă vor fi dezorientați de prezentarea „sociologică” a trecutului uman. De fapt, lamentația ridicată de domnul academician rezumă indirect viziunea tradiționalistă asupra școlii și a educației, în general. Totul trebuie să fie memorie, repetare și iar rememorare. Programele pentru gimnaziu și pentru liceu – la istorie – sunt concepute diferit, în funcție de stadiul de dezvoltare cognitivă a copilului. În gimnaziu se păstrează principiul cronologic în studierea istoriei tocmai pentru că un copil cu vârsta între 10-14 ani are o gândire de tip concret. Odată cu creșterea capacității de abstractizare, copilul – adolescentul de 15-18 ani – e capabil de operații mentale superioare cum ar fi comparația sau sinteza. Sunt chestiuni formulate de multă vreme de Jean Piaget, care vorbea de stadiul operațiilor concrete (10-14 ani) și al celor formale (15-18 ani). Or, dacă inteligența copilului se dezvoltă, se impune și schimbarea modului de studiere a trecutului. Altfel, liceanul care e pus să repete aceleași tipuri de raționamente ca în gimnaziu cu greu va mai găsi stimulii necesari ca să se apropie de istorie.
Dar în viziunea lui Pop „acest lucru trebuie eliminat cu orice preț din sistemul nostru de educație: elevii trebuie întorși la învățare cu mintea proprie, fie și cu ajutorul repetiției, încât să țină minte, cu mândrie, de la formule matematice până la versuri de Eminescu, Topârceanu și Goethe. […] O comunitate care-și pierde memoria sa de grup este vulnerabilă, ajunge la cheremul liderilor mondiali, dornici să chivernisească lumea după principiile globalizării forțate” (p. 276-277). „După această operațiune de eradicare a trecutului (românesc), românii au constatat, de data aceasta cu durere, că nu mai aveau nici prezent, că aproape toate speranțele lor se spulberaseră, că NATO și Europa nu le ofereau mai nimic din ceea ce crezuseră” (p. 274). Astfel, am ajuns un popor de orfani, lipsiți de prezent și mai ales de viitor, „printr-o lucrare bine gândită, pusă la punct de minți diabolice, mulțumite acum de dezastrul creat” (p. 275).
În fața unor astfel de pasaje dintr-o carte de istorie, întrebarea legitimă e: unde sunt cei chemați să ia atitudine în fața unor astfel de derapaje? Nu poți decât să rămâi cu un gust amar în fața lașității celor care știu, dar preferă să tacă.
Orice om contestă ce nu înțelege
Așa eticheta un prieten de pe FB discursul rectorului Ioan-Aurel Pop dedicat meseriei de istoric la începutul mileniului al treilea. Cred că aceste fragmente pe care le-am selectat din ultima sa carte vor fi edificatoare pentru publicul larg care credea că academicianul e doar victima unui linșaj mediatic sau ținta unor „nepatrioți de serviciu”.
Discursul rectorului UBB se înscrie într-o linie tot mai vizibilă la nivelul societății românești. Ideea că trebuie să încetăm cu „demolarea valorilor” e, de fapt, promovarea unui nou elitism, dar și a unui nou imobilism. Avem elite, numai că devine din ce în ce mai clar că nu sunt cei care spun că sunt. Cum mai poți afirma că un profesor universitar e parte a elitei intelectuale când nu trece zi să nu mai afli de un nou plagiat, de un nou trafic de influență. A accede în rândurile elitei (intelectuale, politice, economice) nu e un simplu act de simonie; elitele sunt recunoscute de societate, nu „unse” cu un doctorat.
În fața democratizării accesului la informație, rolul colportorilor unui mesaj s-a diluat mult. Mai mult, oricine ar dori să verifice o informație o poate face printr-o simplă accesare a unui motor de căutare pe internet. Or, internetul înseamnă și ignoranță, înseamnă și pierdere de vreme, dar înseamnă totodată și posibilitatea de a-ți forma un punct de vedere articulat și argumentat despre un anumit subiect.
În urmă cu aproape un veac erau numeroase voci – și în România – care s-au ridicat împotriva noii arte a vizualului, cinematografia. Aceasta ar fi denaturat spiritele, ar fi promovat o gândire pervertită și ar fi redus omul la simplul stadiu de spectator. Până la urmă, cinematografia nu a murit, dimpotrivă. Și, da, avem și filme porno la fel cum avem și opere de artă. Așa cum cinematograful, televiziunea sau revistele au făcut parte din cultura populară a secolului al XX-lea, la fel și internetul (cu FB, GOOGLE etc.) face parte din cultura populară a noului mileniu. Dar, evident, cultură populară e antonimul elitismului cultural.
Spre lumea de mâine sau spre paseismul pășunist?
Într-o carte dedicată „istoriei umanității”, Yuval Noah Harari vorbește despre revoluțiile care ne-au adus unde suntem astăzi. Prima ar fi fost revoluția cunoașterii (odată cu apariția lui Homo sapiens), apoi revoluția agricolă, în fine revoluția științifică. Toate acestea au contribuit la apariția lumii de astăzi, așa cum o vedem. Dar – afirmă istoricul – acum ne aflăm la un moment de cotitură. „History is something that very few people have been doing while everyone else was plughing fields and carrying water buckets”[2]. Astăzi ne îndreptăm spre o exacerbare a individualismului care – în ciuda dorinței de a instaura egalitatea de șanse pentru toți – se poate dovedi o nouă sursă de inegalități. Oricum, cert este că tot mai mulți oameni sunt interesați de cum va arăta societatea de mâine, preocupați de idei ca egalitate de șanse, dreptate socială sau dezvoltare comunitară. Ei sunt cei care dau ritmul noilor dezbateri, chiar dacă „establishment-ul elitist” al României se străduie să îi ignore sau, pur și simplu, nu îi înțeleg.
Cert este că revoluția informațională și automatizarea a tot mai multe activități au schimbat și vor schimba tot mai mult arhitectura socială (așa cum o știm noi). Într-o lume în care economia se îndreaptă spre automatizare, devine tot mai clar că rolul educației nu va mai fi acela de a învăța o meserie, ci de a învăța să (re)înveți. De fapt, educația modernă – așa cum o cunoaștem noi astăzi – a apărut tot dintr-o exigență economică în societățile industriale. Revoluția industrială cerea muncitori calificați, calificări ce nu puteau fi dobândite decât printr-o pregătire concertată. Problema care se punea pentru proprietarii fabricilor era aceea că muncitorii, odată pregătiți, puteau să plece unde doreau ei. De aici și ideea – devenită realitate în timp – a pregătirii profesionale „sponsorizată” de stat[3].
Sunt mulți oameni – chiar și pe FB – preocupați de evoluția societății românești și care au atras atenția asupra lipsei de realism a societății noastre, o problemă care poate deveni o sursă de inadaptare și de rămânere în urmă. Sunt mulți care cred în continuare că sistemul nostru de educație e bun, dar că elevii – această tânără generație de „vânători de pokemoni” – e vinovată de dezastrul școlii. Continuăm să credem că agricultura poate deveni forma de a recuperarea decalajele ce ne despart de modelul occidental sau că (agro-)turismul poate deveni o sursă de dezvoltare a țării.
La cea de-a treia ediție a „Istorie și mit” (2001) Lucian Boia atrăgea atenția că „problemele prezentului se rezolvă prin mijloacele prezentului și din perspectiva prezentului”. Și, deși este perceput ca un istoric „demitizant” (eu unul nu am găsit acest cuvânt folosit de Boia în niciuna din cărțile sale), Boia atrăgea atenția că miturile sunt necesare, produc coeziune și impun un anumit ritm de dezvoltare a oricărei societăți. Generația pașoptistă a crezut în crearea unui stat român modern, într-o lume cu adevărat occidentală. Reiau iarăși o afirmație de-a lui Boia: au fost singurii care au avut curaj să „o rupă total cu trecutul”. Generația mea a trăit cu mitul „întoarcerii spre Occident”. Dar forța acestui mit a fost spulberată de venalitatea unora care nu încetează să se autointituleze cu mândrie patrioți și dedicați interesului public. În loc de mit, să folosim un cuvânt mai aproape de zilele noastre: proiect de țară. Am văzut care ar fi – pe scurt – proiectul de țară propus de Ioan-Aurel Pop.
În insula preafericiților academicieni, politicieni sau orice ar fi ei, România e doar despre un „atunci”, pe care ar trebui să îl reînnodăm veșnic. Un paseism care ne face să fim tot țara cu cea mai săracă regiune din UE (Moldova), în care infrastructura e deplorabilă și țara din care în fiecare an din ultimul sfert de veac 100.000 de români au plecat spre zări mai bune, convinși că țara lor rămâne „insula preanefericiților”. Și, din când în când, își mai cumpără și câte o sticlă de apă „Bucovina”, ca să își aducă aminte de unde au plecat…
NOTE______________
[1] http://www.digi24.ro/stiri/actualitate/educatie/studiu-42-dintre-romani-sunt-analfabeti-functional-525168
[2] Yuval Noah Harari, Sapiens. A Brief History of Humankind, London, Vintage Books, 2014, p. 114.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Boia nu a făcut cercetări personale (care? pe ce tema?), nu a venit cu nimic valoros. Chiar el spune ca e „comentator”. E la moda sa contești totul, asta se vinde, asta oferă el. E implicat politic. Boia nu e un model de intelectual, cu atât mai puțin de istoric. Boia e exact un „uns” – de publicitate, nu de diplome.
Orice om contestă ce nu înțelege. Se aplica si contestatarilor lui IAP.
De ce nu se poate, domne, si pe calea de mijloc? Are si IAP dreptate cu istoria. Chiar nu se stie istorie si chiar ne trebuie. Istoricii nu fac sinteze și oamenii nu cauta adevărul. Fb e doar un instrument, poate sa fie folosit bine, dar e clar ca poate sa fie folosit si prost E normal. Nu are calități proprii, nu trebuie sa fie supraapreciat, poate fi criticat și pot fi criticați cei care nu îl folosesc bine. Fb nu e suficient pt istorie. Trebuie verificat și completat cu alte surse, deci oamenii trebuie sa se obișnuiască și cu cărți fără poze și fără dialoguri. Nu se poate veni la infinit cu scuza că nu am învățat istorie că nu am talent sau că tovarășa de istorie era rea. Nu se poate sa ceri mereu ca istoria sa fie din ce în ce mai haios prezentata. Nu o sa fie niciodată suficient de atractiva pentru cine nu vrea să știe de unde vine el și cei din jurul lui și pentru cine nu se poate concentra la mai mult de 3 paragrafe.
Nu avem de ales intre lumea de mâine si paseismul păşunist, pt ca nu pot fi rupte una de alta. Suntem rurali. Ăștia suntem, doar ca unii inca nu au aflat si nu sunt capabili de dialog cu păşuniştii, din lipsă de siguranță de sine (exact ca adolescenții care se jenează sa apară în faţa colegilor cu părintii de la ţară).
Problema intelectualilor corupți nu e păşunismul paseist (de ce ne trebuie termeni neclari?), ca si intelectualii corupți se jenează de rădăcinile lor. Problema intelectualilor corupţi este paseismul comunist, nu păşunist, apartenenta la rețelele vechi (chiar dacă ei sunt tineri conform CI), necinstea, invidia, etc. Nu convingerile lor intelectuale sunt buba, ci cele morale. Sunt domenii diferite.
Multumesc Dragos pentru trimiterea postarii mele de pe facebook. Raspunsul lui Marius Bucur se incadreaza in lumea omului pus in contact cu o limba culturala extraterestra. Yuval Noah Harari vede felul in care azi este greu sa stii doar (o) meserie – apropo, saptamana asta a fost la ISquared (o alta uriasa necunoscuta pentru M. Bucur). Paradoxul raspunsului lui – limitat, ca de altfel orice perceptie asupra realitatii blocata in realitatea imediata dar si accesul modest la ce ofera cultura azi – cum am mai spus, o carte buna se afla la 10 lei si 3 click-uri distanta de Kindle iar numarul de cititori exemplifica puterea vocii autorului – este ca putem trai azi folosind ca si model visul lui Erasmus – al unui om renascentist indragostit de orice. El prefera altfel, il inteleg, banalitatea este placuta mintii „idle”. Intr-un fel il compatimesc, ca si pe ceilalti din jurulul lui, pentru ca se va trezi tot mai tare in lumea „omului sub vremuri”, cum zicea Miron Costin.
Cand ai darul acesta al informatiei, al puterii de a invata orice, de a alege orice cunostiinte, de a imbunatatii lumi, sa preferi placerea anonimatului este in fond optiunea unei inchisori a mintii la care doar David Foster Wallace dadea cele mai frumoase exemplificari.. Imi este tare greu sa inteleg de ce alege asta, cum de altfel si dl. Pop face. Si acum sa trecem spre concret : generatia dansului voteaza prost (e un factor transnational cu oameni white middle aged, middle income ce aleg Trump, Marie Le Pen, proBrexit), alege prost, tace ca si cum momentul 1968 ar fi trecut pe langa ea, ucigand orice urma de contra-cultura, ramane ancorata in universul retoricii comuniste pe care tinerii de azi nici nu vor sa o auda. Nu o sa priceapa niciodata ce inseamna sa nu iti fie frica de sef, sa ai idei, sa nu te temi de politist, sa urmaresti LIVE Washington Post pe Facebook, sa iesi in strada pentru Rosia Montana, sa marsaluiesti rece pentru Colectiv. Nu are cum. SI pentru asta il compatimesc profund.
Nimic nu e mai banal decat credinta tinerilor ca generatia lor este exceptionala si neinteleasa de cele precedente. De ce trebuia sa stricati impresia buna facuta de articol cu prostii?
Scuza-ma Kinn, dar tinerii SUNT o generatie neinteleasa de catre generatiile precedente. Si exceptionala in felul ei.
Nu poti sa intelegi ceea ce nu ai trait deja (ai consumat, ai cunoscut, ai simtit, ai rezonat samd). Generatia tinerilor (din care eu nu mai fac parte, doar daca se extinde notiunea de „tanar”) traieste niste vremuri ale democratiei si tehnologiei pe care generatiile precedente nu le-a trait/consumat/inteles. Eu incerc sa ii cunosc si sa consum odata cu ei tehnologia si libertatea indusa de aceasta. Nu spun ca ii inteleg, ci doar ca rezonez cu ei.
Da, sunt exceptionali in felul lor, in micro-universul lor dominat/construit cu ajutorul tehnologiei.
Generatiile domnului IAP si-au construit universul in jurul cartilor. A istoriei, a culturii, a psihologiei cunoscute cu ajutorul cartilor.
Generatia tinerilor isi construieste universul in jurul tehnologiei. Poate nu mai este istorie, poate nu mai este cultura, poate este un alt tip de psihologie-marketing-manipulare. Dar este un univers al lor.
In momentul in care istoria, cultura, civilizatia, psihologia s.a. vor fi accesibile/disponibile/attractive prin tehnologie, se va produce intalnirea dintre generatii.
Altfel, fiecare va vorbi autist, in universul lui. :|
Nu poți sa înțelegi ceea ce nu ai trăit deja (ai consumat, ai cunoscut, ai simtit, ai rezonat samd) – asta e un postulat ieftin si nedovedit.
Daca traversezi Atlanticul, iti dai seama singur ca urmezi o curba? Nu. Înseamna ca Pământul e plat? Ai vreo experienta proprie (ai consumat, ai cunoscut, ai simtit, ai rezonat) care sa iti arate ca Pamantul e rotund? E greu sa intelegi ca Pamantul e rotund daca ti se aduc dovezi? Iti pierzi individualitatea si specificul tau daca accepti ca Pamantul e rotund? E opțional?
Cultura, istoria, arta etc SUNT DEJA foarte prezente si atractive prin tehnologie. Sa vezi ce vizite 3D poti sa faci in Roma antica! Zici ca esti Traian pe cal! Poți sa vezi TOT ce vrei din antichitate, de acum, din China, din burta balenelor, din mitocondrii, tot ce vrei. Dar daca vrei sa ramai autist, ramai autist și te manipulează orice prost acum, si cand ai sa te maturizezi, ai sa iti dai seama ca ai fost un fraier, dar va fi prea tarziu.
Mai rau e daca esti parinte si privesti impasibil la copilul tau care alege sa fie autist doar pt ca nu vrea sa puna mana si pe carte (nu doar pe tableta)
Momentul maturizarii nu e niciodata prea tarziu. Dar intotdeauna este dureros.
Spre deosebire de generatiile bunicilor mei, de generatia parintilor mei, si chiar de generatia mea, momentul maturizarii actualei generatii nu se anunta prea devreme. Ceea ce pare a fi bine. Maturizarea brusca omoara idealismul. Opreste evolutia. Il face pe om pragmatic si adaptabil.
Cat despre tableta si carti … prefer evenimentele reale. Si Colosseumul real in locul celui virtual.
Eu sunt generatia cartilor si m-am trezit speriat cand nimic din lumea reala nu a fost ca in cartile mele. Multumesc, dar prefer sa evit (pe cat pot, desigur) acest soc pentru copiii mei. Tableta e folosita doar ca instrument. Deocamdata.
Articol argumentat, echilibrat, documentat. Foarte bun.
P.S. Dacă nu era FB, n-ași fi auzit de dl Pop. Djuvara și Boia sunt la loc de cinste în bibliotecă.
…..alaturi de Dan Brown si Paulo Cohelo, nu-i asa?
:)) dar ce au Brown si Coelho? Va miroase?
Daca va limitati cunoasterea doar la Dostoievski si Murakami, pierdeti celelalte nuante ale curcubeului. Dar sigur, fiecare are libertatea de a se auto-ingradi. :|
Singurul lucru care miroase la Brown si Cohelo sunt …banii!
In sensul ca ambii sunt doi excelentii autori comerciali. Si pentru acest lucru ii apreciez!
Dar intr-o biblioteca, sa zicem a umanitatii, locul lor nu este pe raftul cu marii scriitori, istorici, filosofi, eruditi, ci pe un raft mai jos. .
Desigur, sunt valoroase si volumele semnate Brown, Cohelo, ,…, Boia – poti sa te urci pe ele ca sa ajungi la raftul de sus!
Corect este Coelho. mea culpa!
Scuzati-mi familiaritatea, dar traiti inca in perioada romantica. Viitorul pare a fi a pragmatismului, dpmdv. A consumului.
Cei doi vor fi apreciati tocmai din cauza banilor. Cartile lor contin toate elementele necesare vanzarii si consumarii massive a produsului. „Cu cat mai mult, cu atat mai bun”.
Sigur, inteleg perfect diferenta dintre calitate si cantitate. Dar … „rafinatii” vor deveni din ce in ce mai putini, din ce in ce mai neintelesi… pana la extinctie?
Ca in orice domeniu, rafinamentul este apreciat, dar nu consumat. In picture s-a reusit, in moda s-a reusit (rafinamentul costa bani grei), dar deocamdata in literatura, nu.
Romantica nu, clasica, da. Cu voia dvs, pragmatismul nu este totusi = consumerism.
Sunt autori de succes, dar de moment.
La proba timpului nu rezista.
In rest, total de acord cu dvs.
De ce ar trebui sa conteze viitorul, fie el si pragmatic, in preferintele si judecatile mele? Dvs simtiti presiunea de a va alatura gloatei?
Din partea mea, n-are decat sa fie adulat Coehlo pe stadioane.
@Kinn Nu prefer sa ma alaturi gloatei. Prefer sa o cunosc si sa o inteleg pentru ca interactionez cu ea (meseria). Sunteti un fericit daca va permiteti detasarea.
Sa nu uitam si cartile motivationale……
Eu sunt de acord ca oamenii sunt manipulati. Sunt de acord ca ne-am dezvatat sa gandim cu propriile minti. Exista nu numai la biserica, dar in tot mediul online tot felul de „predicatori” care o fac in scris sau video si care ne predica despre orice: parenting, alimentatie sanatoasa, succes in viata, bogatie, samd. Exista carti care ne ajuta cu succesul scrise ca niste predici, cu pilde fictive. Mai exista online si haterii care (cred ei) iau atitudine, dar ne inunda cu gandire negativa semidocta. Mai sunt manipulatorii care reusesc sa creeze curente importante absolut jalnice de useful idiots: cei care ii audc un ultim omagiu lui Paunescu si Vadim ( nu la fel de hotarati cand vine vorba de Eminescu, dar ii citeaza iesirile nationaliste ), cei care credeau ca s-au trezit si cand au facut-o au vazut ca au fost plimbati pe strazi de un politruc de la SNSPA, cei care dau citate din Paler, sau mai rau, din Codrin Stefanescu, samd.
Cam toti cei care predica manipuleaza si o fac cu lozinci. Adica idei simple, prea simple ca sa poata rezolva problemele pe care pretind ei ca le rezolva. Dar si oamenii sunt avizi de … lozinci, adica de rezolvari rapide ale probelemlor pe care le au. Nimeni nu mai are timp sa gandeasca, sa relfecteze.
Mai e si dorinta oamenilor de a poza ca evoluati, sa arate lumii ca lozincile au ajuns primele la ei si ei si le-au insusit primii. Hipsterii, veganii fac ce se facea inainte in … PCR si se mai face in corporatii, adica ala care tipa mai tare lozincile e bine vazut… Acesti oameni moderni care pozeaza ca evoluati si care atunci cand le ridici teme de gandire ce le pun la indoiala sistemul de valori cladit pe… lozinci, devin tafnosi, iti raspund in doi peri, iti intorc spatele. Halal evoluati pasamite.
Gandirea reflexiva, meditatia si autocunoasterea nu prea isi mai au locul. Lozincile, unele mai subtile, cum spuneam sub forma de cursuri, traininguri, bune practici, altele mai brutale, sub forma de citate ( evident doar niste vorbe scoase din context, care cred unii ca se pot aplica orbeste) si uite asa unii chiar incep sa traiasca dupa astfel de citate din pacate, felul in care oamenii se afiseaza cu ele in detrimentul gandirii proprii, a reflectiei, samd. sunt intr-adevar ingrijoratoare.
Dar sunt si produsul unui sistem de invatamant desi culmea, ei se opun instinctiv unui fenomen pe care sigur nu il inteleg pe de-antregul, il judeca superficial si il minimizeaza.
Putem vorbi asadar de analfabetii functionali dar la fel de bine si de :
http://qz.com/566050/people-who-like-pseudo-profound-quotes-are-not-so-smart-says-science/
– doua fete ale aceleaiasi probleme.
Cum poate un om din interiorul sistemului care a produs decenii intregi astfel de indivizi sa vina si sa ridice probleme ? Cu ce credibilitate, eu nu stiu. Pur si simplu l-as ignora.
Trist…dar adevarat.
Autorului,
Multumesc frumos pentru articol si pentru opiniile dumneavostra. M-au ajutat sa intelg mai bine situatia din jurul Congresului Istoricilor si pozitia domnului Pop.
Va recunosc ca o fraza din articolul dumneavoastra precedent m-a impresionat si mi-a limpezit perceptia asupra sistemului de educatie prin care am trecut. Rezuma foarte clar si cinic experienta mea. Si va rog sa ma credeti ca am facut cadou unui amic cartea lui Yuval Harari pe care am scris ca dedicatie fraza respectiva.
“In spatiul romanesc pare a bantui o puternica iluzie, anume ca educatia reprezinta o forma de putere asupra cuvintelor, si nu asupra realitatii.”
Plecând de la aceste două situații, I.A. Pop a transformat părți din discursul său în minciuni sau în neadevăruri. A afirma, de pildă, că „trendul contemporan este de ignorare a trecutului omenirii, a experienței de viață a comunităților, mai ales a celor naționale” este o minciună.
Trendul exista, nu este o minciuna.
Apoi, Ioan Aurel Pop afirmă că societățile actuale se fondează pe „ideea că memoria este inutilă”. Or, memoria este utilă dar memoria în sine nu devine un act de cunoaștere.
Bineinteles ca memoria nu este „act de cunoastere”, dar numai daca iei cuvintul „memorie” in sensul literal, cum nu a facut IAP.
Domnul Pop e convins că asistăm la o conspirație mondială, în care se urmărește „crearea de mecanisme umane, de roboți, de marionete ușor de manipulat, prin vot ori prin alte mijloace”, totul fiind orchestrat de o „elită malefică”.
Domnul Pop are dreptate.
O definiție a esenței românismului care amintește de obsesiile șovinist-rasiale din urmă cu un veac…
Aaaa! Asta era problema… Whatever…
În fața democratizării accesului la informație,…
What the hell are you talking about??
Într-o carte dedicată „istoriei umanității”, Yuval Noah Harari vorbește despre revoluțiile care ne-au adus unde suntem astăzi.
Ah, in sfirsit! Am simtit de pe la jumatatea articolului ca are sa vina un nume de care n-am auzit in viata mea!
Prima ar fi fost revoluția cunoașterii (odată cu apariția lui Homo sapiens), apoi revoluția agricolă, în fine revoluția științifică.
Da, da, „revolutia stiintifica”. Ce de timp pierdut ca sa aflu de inca un ” Israeli professor of history and the author of the international bestseller Sapiens: A Brief History of Humankind” (apud wikipedia) care-mi vinde reciclari marxiste.
M-am dus din nou pe wikipedia, sa nu fi dat aiurea cu barda peste bietul om (adica peste Yuval Noah Harari). Vezi, asta e defectul nostru… Avem bun simt… si ne e frica sa nu gresim…
Here we go:
Personal life
He lives with his husband in moshav Mesilat Zion near Jerusalem. He is a vegan.
Good luck with that! I mean it, sincerely!
Ce de timp pierdut…
Exact!
Bineinteles ca domnul Pop are dreptate in multe privinte (nu chiar in toate, dar e mai cu capul pe umeri decit tot tineretul mioritic-progresist-neomarxist la un loc).
Si mie mi-au sarit in ochi lucrurile alea pe care le-ai italicizat si distrus fara multa vorbarie (chiar nu merita mai multa), dar am zis sa nu imping masochismul pina acolo incit sa mai si comentez dupa ce pierdusem deja prea mult timp citind o insiruire interminabila de parerisme emanate dintr-o vasta saracie intelectuala.
Sick to death of it all. Lasa-i singuri, ei intre ei! Nici macar un click nu merita locurile care ofera tribuna unor astfel de drone.
P.S. Am auzit ca Putin ofera gratuit un hectar de mocirla cu ghețuri la mal celor care vor sa se mute in Siberia si sa inceapa o viata noua printre noroaie si sloiuri. Uitindu-ma imprejur, in lipsa de ceva mai bun – si avind in vedere ca pe Marte inca nu se distribuie loturi pentru colonisti -, oferta mi se pare tentanta.
In urma cu cativa ani, am vazut un documentar in care un om de stiinta se „lamenta” (ca sa folosc un termen din acest articol) ca a muncit 10 ani la o carte, in care combatea cu fapte si demonstratii stiintifice teoria extraterestrilor antici, si care s-a publicat in cateva sute de exemplare, in vreme ce un diletant „specialist” in domeniu publica milioane.
Dupa logica acestui articol omul de stiinta este cel care ar trebui blamat, nu diletantul, iar publicul isi foloseste ratiunea (eventual „într-o rețea cognitivă cu memoria”) atunci cand alege sa cumpere fanteziile celui din urma.
Se spune ca extravaganta este ultimul refugiu al mediocritatii. Cand nu poti convinge, socheaza. Dl Boia este exemplul perfect, nu poate convinge cu fapte, este mult peste posibilitatile sale, dar o face cu vorbe. Pentru diletanti e suficient.
Cat priveste Humanitas, in mod evident, practica un pseudo-intelectualism, se adreseaza in fapt unei mase mult mai largi de cititori (printre altele gadilandu-le orgoliul). In fond este doar o afacere care cauta profitul, nu e nimic rusinos aici, rusinos e faptul ca prezinta eseuri sub forma de tratate. Pentru publicul neinformat este o capcana imensa.
Poate ca domnul Pop a exagerat un pic, dar nu este deloc departe de adevar. A-l critica fara a analiza in profunzime fenomenul, mi se pare neprofesional. Fenomenele descrise cu siguranta exista, cu siguranta provoaca destul rau, si ar merita o analiza mai profunda. Pseudo-stiinta este din ce in ce mai prezenta si mai agresiva, e suficient sa studiem evolutia canalelor TV de documentare.