Cinci ani de Parteneriat Strategic durabil şi dinamic”, „mai profund şi mai „extins”

Exact acum 5 ani, pe 13 septembrie 2011, era adoptată, la Washington, la cel mai înalt nivel, Declaraţia Comună de Parteneriat Strategic pentru Secolul XXI dintre România şi Statele Unite ale Americii[i]. În aceeaşi zi se semna şi Acordul privind sistemul antirachetă, care şi el împlineşte tot 5 ani. Dar despre el am mai scris[ii] şi vorbit, despre Declaraţie şi cum s-a născut ea – mai puţin.

În 2010, atunci când a început negocierea Acordului antirachetă, care avea să devină un proiect-fanion al dimensiunii de securitate a Parteneriatului Strategic, am considerat că este necesar să avem o abordare mai profundă şi mai „proaspătă” a Parteneriatului, mai ordonată pe priorităţi şi pe linii de acţiune, care să aşeze dimensiunile diverse ale Parteneriatului într-o logică de lucru echilibrată şi mai eficientă. După 14 ani de la lansarea sa, în 1997, Parteneriatul crescuse foarte mult deja, având însă nevoie de o gestionare mai bună a etapei superioare în care intrase. În plus, nu exista, până atunci, nici un document bilateral care să consacre expres Parteneriatul Strategic româno-american. Pe de altă parte, era necesar ca şi celelalte dimensiuni ale Parteneriatului (mai ales economică, dar şi cea privind relaţiile interumane, de cercetare, inovare, cultură şi altele) să ajungă la nivelul de excelenţă al dimensiunii politico-militare. De  asemenea, am constatat că nu avem un mecanism de Dialog Strategic Structurat, în cadrul căruia să se examineze ansamblul cooperării bilaterale.

Prin urmare, atunci când am fost numit şef al delegaţiei române de negociere pentru Acordul antirachetă, am fost desemnat şi ca negociator-şef din partea României pentru Declaraţia Comună de Parteneriat Strategic.

Iniţial văzut, alternativ, ca Memorandum de Înţelegere sau ca Declaraţie politică între România şi Statele Unite ale Americii privind Parteneriatul Strategic dintre cele două state, documentul a început să fie negociat în paralel cu negocierile pentru Acordul antirachetă. În paralel, dar separat, deoarece în Departamentul de Stat erau direcţii diferite care gestionau cele două procese. Din acest motiv, la începutul lui septembrie 2011 Acordul era de mult finalizat – mai erau doar ceva corecturi tehnice de operat, chestiuni de traducere şi formalităţi interne, în timp ce textul declaraţiei era abia un pic peste jumătate convenit. Deşi avusesem un schimb intens de proiecte: în 2010 partea română trimisese prima sa propunere de text, apoi în mai 2011, în iunie am primit un contra-proiect american, urmat de reacţia noastră, urmată din nou de un proiect american în august şi apoi de o nouă reacţie a noastră la început de septembrie. Era aşadar nevoie să finalizăm textul înainte de vizita preşedintelui României Traian Băsescu, pe 13 septembrie 2011.

Aşa că, pe 7 septembrie 2011, eram de dimineaţă în aeroportul Otopeni, împreună cu colegul meu Ionuţ Gâlea şi foarte multe hârtii, puse în rucsacuri şi genţi de mână. Aşteptam avionul Lufthansa spre Frankfurt, de unde trebuia să ne îmbarcăm pentru Washington. Aveam doar o oră şi ceva în aeroportul din Germania. Iar avionul întârzia. După aproape o oră de aşteptare, plecăm. La Frankfurt, alergăm disperaţi prin aeroport. Mai erau 10 minute până la decolarea pentru Washington. Deşi îi rugasem să ne aştepte, deşi era tot un zbor Lufthansa, găsim o poartă închisă şi avem timp să privim transpiraţi şi nervoşi, după ce am tras prin tot aeroportul de toate hârtiile alea, cum avionul nostru se îndrepta încet, dar sigur, spre pistă.

Nu ştiam ce să facem: a doua zi dimineaţă urma să parafez ultimele pagini din Acordul antirachetă, care mai suferiseră nişte modificări la traducere, cu omologul meu, doamna subsecretar de stat pentru controlul armamentelor şi securitate internațională Ellen Tauscher. Care urma să plece în cursul zilei într-o altă deplasare, iar Acordul – în forma parafată – trebuia semnat pe 13 septembrie, cu ocazia vizitei prezidenţiale. În plus, după-masa trebuia să reluam discuţiile pe textul Declaraţiei Comune. Nu puteam ajunge în cursul serii la Washington, cu alt avion direct. Aşa că ne-am uitat rapid în jur. În dreapta, la 15 metri, era o poartă de unde pleca un avion către Chicago. În stânga, la 10 metri, un avion se îmbarca pe final pentru Newark, lângă New York. O luăm deci în stânga, căci era mai aproape. În faţă, vreo cinci pasageri întârziaţi ca şi noi care încercau să schimbe biletele. La ghişeu – un domn în vârstă, cam neîndemânatic, care nu reuşea să se descurce cu calculatorul şi îi trimitea pe toţi, pe rând, la un ghişeu de alt etaj. Lângă el – o domnişoară simpatică. Ionuţ zâmbeşte frumos, domnişoara ne schimbă biletele în cinci minute şi după încă cinci stăteam într-un fotoliu de avion spre Newark. Ajungem pe la 8 seara în State şi după încă patru ore de mers cu maşina suntem la Washington.

A doua zi dimineaţa, pe 8 septembrie, întâlnirea cu doamna Tauscher, parafăm ultimele pagini din Acord. Apoi negociem pe Declaraţie, cu asistentul adjunct al secretarului de stat pentru afaceri europene, doamna Marie („Masha”) L. Yovanovitch (astăzi este ambasadorul SUA la Kiev). Un profesionist desăvârşit, cu care continuăm şi a doua zi, pe 9, când doamna mă aşteaptă la negocieri cu … un tort de ziua mea. Terminăm textul Declaraţiei seara târziu, împreună cu ultimele bucăţi de tort. Rămăsese de stabilit titlul final al documentului. După câteva telefoane acasă, pentru instrucţiuni, şi alte negocieri cu Departamentul de Stat, rămâne Declaraţia Comună de Parteneriat Strategic pentru Secolul XXI.

Aşa s-a născut documentul care a relansat Parteneriatul Strategic cu Statele Unite, primul document politic bilateral care consacră în scris acest Parteneriat. De ce este important acest document?

– în primul rând pentru valoarea sa politică simbolică: textul menţionează că România şi SUA „împărtăşesc o istorie comună de legături  strânse  între  popoarele  noastre, un angajament  către democraţie, o relaţie strategică durabilă.”

– în al doilea rând pentru modul în care califică această relaţie strategică: un parteneriat „durabil şi  pe  termen lung”, care „consolidează securitatea României şi a Statelor Unite, precum şi a  spaţiului euro-altantic”, un „parteneriat eficient”, care aspiră spre a deveni „mai extins şi mai profund”, care este „durabil şi  dinamic”, „de natură să consolideze securitatea şi  prosperitatea  României  şi  Statelor  Unite”.

– în al treilea rând, pentru că se referă clar la dimensiunea de securitate a parteneriatului strategic: „România şi  Statele Unite recunosc importanţa  consolidării  securităţii lor  individuale  şi  colective  prin  conlucrarea  în  cadrul  NATO”, iar „cooperarea  în  domeniul  securităţii  între  România  şi  Statele  Unite  este  robustă”

– în al patrulea rând, pentru că stabileşte zece domenii „de cooperare întărită”: cooperarea pentru realizarea sistemului antirachetă de la Deveselu; în domeniul dezarmării, neproliferării şi controlului armamentelor; combaterea terorismului şi gestionarea altor riscuri şi ameninţări emergente, prin consolidarea schimburilor de informaţii; cooperarea în cadrul NATO, inclusiv prin îmbunătăţirea interoperabilităţii şi a cooperării  în  domeniul  echipamentelor  de  apărare şi  al materialelor conexe; cooperarea regională şi stabilitatea inclusiv în Europa de Est şi în Balcanii de   Vest,   inclusiv   prin   îmbunătăţirea   cooperării   NATO-UE,   întărirea instituţiilor euro-atlantice şi căutarea de soluţii pentru conflictele îngheţate; comerţul şi investiţiile; securitatea energetică; democraţia şi  statul  de  drept,  drepturile  omului  şi  buna  guvernare,  inclusiv prin  susţinerea  fermă a acestor  valori  în  regiune,  în  statele  Parteneriatului Estic; educaţia,  cercetarea şi  contactele  interumane,  facilitate  prin  schimburi  ale persoanelor  din  mediul  profesional,  ale  investitorilor,  vizitelor  de  afaceri  şi cercetători din domeniul academic şi ştiinţific; ştiinţa şi tehnologia,  inclusiv  susţinerea continuă pentru diversificarea contactelor între comunităţile academice şi ştiinţifice.

Ulterior, pentru aplicarea Declaraţiei, am creat şi mecanismul de implementare, o veritabilă structură de Dialog Strategic, care lipsea până atunci: Task Force-ul pentru aplicarea Declaraţiei Comune de Parteneriat Strategic pentru Secolul XXI. Acest Task Force este în acest an la a cincea ediţie, care va avea loc în această lună, la Washington. Dar este de fapt o structură care lucrează permanent, prin grupurile sale de lucru, care acoperă domeniile de cooperare ale Parteneriatului: grupul de lucru pentru probleme politico-militare, grupul de lucru pentru economie, cu subgrupul pentru securitate energetică, grupul de lucru pentru probleme consulare, inclusiv pentru aderarea la Visa Waiver, grupul de lucru pentru securitate cibernetică şi cel pentru ştiinţă, educaţie, inovare – ultimele două fiind cele mai nou create, anul acesta, în urma iniţiativei pe care am susţinut-o ca ministru de externe, în 2015.

Sunt convins că Parteneriatul Strategic dintre România şi Statele Unite are viitor, pentru că răspunde unui interes comun: România are nevoie de America, dar şi America are nevoie de România, mai ales acum, în aceste vremuri complicate, în Europa şi în regiunea Mării Negre. Dar dincolo de asta, este un Parteneriat care este „durabil şi pe  termen lung” pentru că avem aceleaşi valori şi apărăm aceleaşi principii – aşa cum sunt ele trecute în Declaraţia Comună de acum cinci ani.

Note______________

[i] Vezi textul în limba română la  http://www.mae.ro/sites/default/files/file/2011.09.13_declaratie.pdf şi în limba engleză la http://www.state.gov/p/eur/rls/or/172241.htm.

[ii] Vezi articolul meu „Un proiect dus la bun capăt – Scutul de la Deveselu”, https://www.contributors.ro/administratie/un-proiect-dus-la-bun-capat-%e2%80%93-scutul-de-la-deveselu/.