În liniștea lăsată după numărătoarea voturilor – democrația șucară de la Oradea – își trage sufletul în așteptarea noilor alegeri din toamnă: limbut ca soacra miresei, un președinte oarecare (de partid) taie la ochi roata de cașcaval și mustăcește aluziv pe lângă „a patra putere” cu zgardă. Ceva posesori de pensie anticipată scapă printre dinți adevăruri fără termen de valabilitate: „domne, ăștia nu pierd niciodată alegerile, fără ei nu se face bal”. Au întotdeauna o explicație, un plan de reformă și-s lipiți de scaune – că, până la urmă, vezi dumneata monșer, oamenii fac treaba și nu instituțiile.
Cine privește cu minim simț al realității scena socială din România înțelege imediat că aceleași „exponate” cu patină penală nu mai pot genera emoții autentice ori speranțe colective. Democrația executanților a capturat cotidianul în cele mai mici detalii. Având la dispoziție o mașinărie administrativă uriașă executanții resuscitează periodic ambițiile unor purtători consecvenți de servietă. Oameni fără îndoieli, inși cu diplome confecționate dar o singură meserie (butaforia) au ocupat fără rest spațiul public și, pe toate canalele, caută să ne arate cum că doar ei știu și pot. O vagă înțelepciune practică se prelinge insidios dincolo de morga lor seniorială. Pe lângă dezinvoltura lipsită conținut, ei au întotdeauna ceva „la ofertă”. Nu ne dau niciodată ceea ce au promis, dar îi înțelegem de vreme ce, așezați comod în context, nici noi prea facem ceea ce s-ar cuveni. Competenți și indispensabili ei roiesc în jurul banului public cu atitudine de aristocrați ai interesului național.
Oamenii care îi ascultă sunt adesea inocenți – în sensul în care nu trăiesc convingeri morale și nu au o concepție despre lume, ci doar o tulbure impresie că un ins cu oarecare priză la public le-ar putea risipi îngrijorarea cu care așteaptă ziua de salariu. Justiția îi interesează marginal (cu atât mai mult cu cât au fost învățați că e oarbă), iar presa năimită mârâie lupește și își face siesta în holul măcelăriei. Uite-așa, dincolo de omul comun și de dreptatea lui, morala la două capete se strecoară nemăritată printre oglinzi strâmbe și povestitori cu ștaif.
Acuma, după minimalele prolegomene de mai sus, pentru că n-aș avea nici căderea morală și nici prestigiul auctorial pentru a face mai mult (dat fiind faptul că de ani buni prestez și eu la Universitatea din Oradea) aș vrea să fac câteva observații fără de care învățământul superior la Oradea ar putea fi judecat greșit.
1. Avem dascăli care au plagiat și e previzibil faptul că nu vedem încă fenomenul la amploarea lui reală. Avem dascăli care au primit titluri universitare acordate cu prea multă larghețe, dar eu văd asta în legătură cu un întreg sistem care a făcut posibil acest lucru. Și, poate mai grav, (asta nu spunem niciodată) avem licențiați care nu și-au cunoscut prea bine colegii. Nu e ceva nou, spectaculos e doar scandalul în presă. Sentința amicului meu FA – dascăl și el la UO – „a fi profesor la Universitatea din Oradea e o infracțiune” – e, după știința mea, mai veche de un deceniu. Nu e nevoie deci de prea multă intuiție filosofică pentru a vedea limpede că „unchiu” e încă spiritus rector la Oradea și faptul că Teodor Maghiar nu mai este printre noi mă oprește să spun mai mult. O întrebare totuși se impune: ce au spus atunci (în vremurile când „unchiu” plătea cu ineptă generozitate 4-5 norme unor inși pe care catedra îi inhiba) toți aceia care consideră azi că Universitatea trebuie rasă din temelii?
2. Nu datorez universității orădene niciuna dintre diplomele mele. Alegerile mele (mai bune ori mai rele) m-au adus în situația de a accepta bărbătește că, dincolo de ieremiadele retorice ale unor confrați și certa inadecvare de care am dat dovadă în anumite situații – Universitatea din Oradea rămâne locul unde am învățat câțiva oameni buni carte și am învățat de la ei cum pot fi bun, fără să fiu nedrept. Aș fi de acord cu colegul Mihai Maci – avem destule lucruri pe care să le reproșăm trecutului. Dar trebuie spus totuși că din acest trecut facem parte și (el mai mult – după cum onest va recunoaște – și eu mai puțin): îi propun să facem o listă cu cei care trebuie să ispășească în locul „unchiului” acel trecut reprobabil. Sunt gată să mă înscriu în coada unei liste pline de famiglii influente, dar lipsite de onoare – gata azi să „se lepede de Satana”. Putem miza desigur pe spectacolul derizoriu al argumentelor care complotează contra adevărului. Putem flecări jucăuș pretinzând că numa-n lacuri cu noroi cresc nuferi. Dar o facem cotizând birocrației excesive de pe luciul căreia pescuim șmecherește profitul critic. Nu cred că asta e calea, cu atât mai puțin adevărul. Morala la două capete e rana mentalității postfeudale în țara unde se găsesc mereu bani pentru deplasări oficiale, dar nu se află decât rar resurse de cercetare. Înțelegeți acum pentru ce – chiar dacă ar mai fi de spus o seamă de lucruri – mă tem că cei îndreptățiți să le spună nu sunt prea înalți și nu ajung deocamdată la microfon.
Acestea fiind totuși arătate, nu cred că sunt prea multe lucruri care să fi scăpat jocului prudent al dezvăluirilor critice, anumite detalii, desigur marginale, n-ar servi decât unor inițiați. Sunt însă câteva lucruri pe care le putem face – trăind dincolo de complicitatea mutuală și deformarea afectată a unei reprezentări de sine sub a cărei falsă cupolă locuiește un bun stomac politic și vagi orgolii de comesean. Dar despre asta, cu altă ocazie.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Ce va impiedica sa fiti mai clar?
” limbut ca soacra miresei, un președinte oarecare (de partid) taie la ochi roata de cașcaval și mustăcește aluziv pe lângă „a patra putere” cu zgardă”
Articolul pare scris doar „pentru cunoscatori”. Dar atunci dece e facut public?
Inafara de numele fostului rector, Teodor Maghiar, si conditionalul „Aș fi de acord cu colegul Mihai Maci”, doar generalitati.
Cu regrete.
Nu e cazul să fiu mai clar – mă interesează aici ca „inițiații” să înțeleagă ce efecte pot surveni atunci când . În ce mă privește subt convins că un adevăr și o spunere contează în măsura în care zidește. Partea exoterică – cum spuneam în final cu altă ocazie. V-ar fi plăcut o listă detaliată cu famiglii sau foști colaboratori ai Securității – plini de zel moralizator ?
Nu prea este clar ce vor sa ne spuna universitarii oradeni:
Ca nu e rezonabil sa scuipi in fantana din care bei? Cam asta e sportul national.
Ca nu e rezonabil sa bei din fantana in care scuipi? Prea putini au ficatul atat de gingas incat sa-i doboare greata.
E cumva o problema cu fantana/fantanile? Au avut primariile grija sa umple spatiile publice cu fantani decorative.
Setea se astampara in alta parte. Solomonarii afara din tara.
UO nu e deloc o universitate mica:
„Număr de entităţi de învăţământ şi cercetare: 15 facultăţi cu 49 departamente şi 27 centre de
cercetare atestate instituţional; 19010 studenti” (Citat din raportul rectorului pe 2015). Oradea are o populatie de 196,367 de oameni (probabil cuprinde si ceva din studenti).
Adica, in UO se regaseste cam 10% din populatia Oradei.
Am citit raportul rectorului UO pe 2015 (neaparat trebuie sa ma tratez de masochism…:-)).
Are 66 de pagini, pline de tabele (jumatate sunt de fapt date financiare…) si un numar nesfarsit de anexe cu notatii cumplite: Anexa e.5.b…. Am aflat de exemplu ca 70% din absolventi si-au gasit un loc de munca. Sigur, e greu de inteles acest procent daca e luat asa, pe toate cele 15 facutlati (poate la unele sunt 100% si la altele 50% sau chair 20% – statistica e mare smechera).
Rezulta ca dezbaterea merita.
Sincer insa, desi am citit de 3 ori articolul si citisem si articolul lui Maci, nu prea am inteles care e obiectivul sau. Ca sunt si lucruri bune? Sigur. Ca sunt si profesori onesti? Sigur, altfel s-ar fi prabusit de mult (ca mafiotii traiesc pe seama celor onesti si naivi, asta e stiuta si nu o fi doar la UO,,,) . Ca sunt si studenti buni? Sigur – sunt 19000 de studenti in UO).
Problema esentiala este in ce masura rezultatele bune sunt rezultatele unui sistem sau ale unor personae dedicate, luate individual. Nu numai la UO, la toate universitatile.
In invatamant nu merge cu morala de tip Sodoma si Gomora („daca macar unul ar fi fara de prihana”). Daca sistemul nu functioneaza, bunele rezultate individuale nu valoareaza prea mult.
De obicei am o doza de admiratie pentru bogatia vocabularului exponentilor mediului universitar. Este inviorator sa dialoghezi cu persoane care opereaza conceptual la un nivel ridicat. Uneori insa adevarul incape intr-un haiku. Si uneori, e bine sa reducem totul la foarte simplu.
Eu am doua sentimente, dezamagire si zadarnicie. Ma lupt cu ele de cate ori ma apropiu de subiectul „universitate”.
Ceea ce insa am inteles este ca sunt anacronic pana la absurd in ideea ca valoarea vine din greutatea cuvantului chibzuit temeinic si din frumusetea ideilor originale.
E greu să risipești cuiva sentimentul zădărniciei – nu mă simt demn de un haiku, dar citez temeinic din Pascal (Blaise): „toate necazurile oamenilor vin din incapacitatea lor de a sta singuri și tăcuți într-o cameră goală”. Nu sunteți anacronic – dar pierdeți din vedere întâmplarea că valoarea cuvântului și frumusețea ideilor originale vin din calitatea tăcerilor care le încarcă de sens.
Universitatea din Oradea e un studiu de caz, nimic mai mult. Aleator sau nu, dar direct generalizabil la nivelul tuturor universitatilor din Romania. In universitatile mari domneste acelasi spirit expirat, insa dimensiunile cladirilor si orgoliilor fiind mai mari, efectele sunt. proportional, mai grave. Altfel, nu e absolut nicio diferenta. Si ele se intretin prin cativa oameni mai naivi dar fertili intelectual. Si acolo domneste democratia executantilor si domnia plagiatorilor. Proportia e aceeasi, insa numarul net de ne-impostori fiind, datorita acesteia, mai mare, observatorilor li se imprima o vaga impresie de seriozitate (ceilalti se ascund, strategic, cand lumea se uita). Credeti ca sunteti singurii cu studenti care nu-si vad la fata profesorii si scoala? Ha! Cautati in facultatile cu locuri libere din marile universitati.
Problema e cu atat mai grava cu cat universitatile mari isi pregatesc un monopol opresiv, reglementat si indelungat, printre altele incepand prin a arunca public cu invective catre universitati ca a dumneavoastra, mai vulnerabile din cauza dimensiunii, dar cu nimic deosebite. Ca sa se desfiinteze ale dumneavoastra si sa uitam de ale lor.
Ca sa traduc, ca pentru americanu’ de rand, pragmatic, fara fler poetic. In cadrul UO exista cateva departamente unde se face treaba si se castiga bani…buni.Sunt cam 30%, asa, fara a consulta datele financiare exacte. Problema insa e ca prea putini oameni din cadrul acestor facultati/departamente au putere de decizie. Parghiile sunt acaparate de catre dinozauri din era Maghiar (ctitorul si calaul Universitatii, care de fapt a conyi uat politica Institutlui care exista in locul universitatii pana in 1989 de a da o diploma, macar de subingineri, unor odrasle resapate ale nomenclaturii)cate 7-8 profesori universitari in departamente cu 5-6 studenti inscrisi, cu un deficit anual ametitor. Oamenii astia, decat sa renunte la status quo mai bine darama universitatea. Nu e nici o mafie in sensul unei elite malefice, e vorba doar de o masa critica de mediocri inconstienti ajunsi la butoane intr-o institutie fara o identitate academica. In esaloanele inferioare insa lucrurile s-ar misca. Nu e insa ceva, cineva care sa-i mobilizeze. Macar pentru asta cuvantarile lui Maci sunt oportune totusi.