Cîndva prin anii de liceu începuse să mă preocupe posibilitatea – fascinantă ca un fruct oprit, în vremea educaţiei materialist-dialectice – de a studia istoria religiilor. Acest domeniu mi se părea, ca un efect advers al platitudinilor ceauşismului marxist, atît de încărcat de mistere încît cu greu aveam să renunţ ulterior la ideea unei specializări în această zonă. Cred că am fost descurajată mai ales cînd, în timpul unui voiaj în Italia, am ajuns într-o bibliotecă plină, între altele, de cărți de istoria religiilor şi limbajul lor ştiinţific şi obiectiv, care acum mi se pare firesc într-o disciplină academică, mi-a sunat prea sec pentru ceva care mustea, în mintea mea de 20 de ani, de paradoxuri şi adîncimi. M-am consolat cufundindu-mă, în aceeași bibliotecă, într-un dialog timpuriu al lui Platon. Stilul dialectic asumat m-a încîntat, cred că şi într-o cheie „dramatică”, şi personajul Socrate a reușit să mă captiveze, cu dorinţa lui tenace de căutare a esenţelor. De atunci am renunţat practic la istoria religiilor. E amuzant totuşi cum am început cu o fascinaţie faţă de mythos şi, întîlnind mai mult logos în istoria academică a religiilor, m-am consolat cu un filozof clasic ce preferă de multe ori tot logos-ul, deşi, în scrierile sale mai tîrzii, lasă mult loc şi pentru mythos.
Fascinaţia iniţială faţă de mythos n-a putut să nu mă conducă la vizitarea figurilor centrale ale diferitelor mitologii: zeii şi zeiţele. Ajunsesem chiar să percep o unidimensionalitate a unora din zeităţile greco-romane, şi să prefer figuri mai complexe și ”transmundane”, precum zeii egipteni Osiris şi Isis. Am avut şi o perioadă de „oroare fascinată” faţă de unele divinităţi indiene pline de cruzime, precum zeița Kali, dar n-am putut să nu admir înţelepciunea zeului Krishna din Bhagavad Gita. Austeritatea budismului care priveşte lumea ca pe o iluzie şi renunţă la venerarea zeilor m-a atras mai puţin la 20 de ani, dar m-a impresionat povestirea lui Herman Hesse din Siddhartha. La fel şi Tao te ching – deşi nu mă regăseam în taoism, nu puteam să nu-i recunosc meritele şi profunzimea. În final, excursiile mele intelectuale orientale s-au sfîrşit în contemplarea posibilităţii „conştiinţei pure” descrise de o veche tradiţie spirituală hindusă, adică într-un soi de fenomenologie orientală.
Cum preocupările mele erau străine de istoria intelectuală şi de cercetările sociologice, am înţeles abia mai tîrziu relaţia „antropologică” dintre culturi şi mitologii predilecte: faptul că, de pildă, triburile de vînători dezvoltă mitologii vînătorești, cele războinice venerează zei cu virtuţi militare şi cele sedentar-agricole – divinităţi ale fertilităţii şi ale vieţii care renaşte ciclic.
Şi mai tîrziu am înţeles că, de fapt, complexitatea motivaţiilor omeneşti depăşeşte uneori pattern-urile unor figuri mitologice sau teologice şi că, din acest motiv, se construiesc raţionalizări ideologice pentru comportamente care nu sînt „în spiritul” unei anumite religii, precum cruciadele medievale împotriva ereticilor şi păgînilor şi arderea „vrăjitoarelor” pe rug. Sau, ca să ne referim la prezent, jihadismul orbesc al fundamentalismului islamic.
Istoria sacrificiilor omeneşti pe altarul unor zei, dintre care cea mai absurdă mi se pare venerarea unui zeu aztec al soarelui şi al războiului, Huitzilopochtli, prin sacrificarea la scară industrială a prizonierilor de război, pentru ca acel zeu să „învingă” noaptea şi lumea să nu se cufunde permanent în întuneric, e mult prea bogată pentru a nu susţine că, în multe culturi, relaţia între violenţă, sacrificiu şi percepere a sacrului ca o prezenţă terifiantă, care solicită un „tribut pentru protecţie” (ca o divinitate mafiotă) este una foarte strînsă. Semnificativ, în cultura mayașă exista şi o zeitate feminină a medicinei şi a naşterii/fertilităţii, Ixchel, ce avea şi trăsături războinice şi, după unele mărturii, era venerată printr-un cult ce presupunea şi sacrificii umane. Într-o cultură în care zeii erau priviţi ca însetaţi de jertfe umane, chiar şi cei care patronau fertilitatea şi-ar fi cerut raţia de sînge pentru a putea continua să ocrotească naşterile dintr-o comunitate.
Scena sacrificiului uman din filmul ”Apocalypto” al lui Mel Gibson (2006)
Evident, întreruperea angelică a gestului lui Abraham de a-l sacrifica pe Isaac, fiul şi moştenitorul său, indică voința lui Iahve, transmisă poporului lui Israel, ca asemenea tradiţii abominabile să înceteze. Iahve este nu numai Dumnezeul creator și drept, ci şi un Dumnezeu – în sfîrşit – milostiv.
Pieter Lastman, Îngerul Domnului îl împiedică pe Abraham să-l sacrifice pe fiul său, Isaac (cca. 1603-1633), domeniul public
Totuşi, au existat şi religii străvechi, mult mai vechi decît politeismele antice şi, evident, decît iudaismul, care n-au cultivat zeităţi mîndre, crude şi neiertătoare. După mărturia multor cercetători, descoperirea unui număr considerabil de statui feminine de către arheologi, care datează de zeci de mii de ani, ar susţine (desigur, speculativ) ipoteza unei culturi europene a Zeiţei, ce a precedat cultura zeilor masculini europeni, de multe ori războinici (nu mă refer doar la zeii greco-romani, ci și la cei celtici și germanici). Zeița în discuție ar fi avut trăsături materne, fiind asociată cu misterul vieţii şi fertilitatea. Şi, nu dintr-o curtoazie pentru feminismul contemporan, istoricii şi arheologii susţin că acel tip de societate străveche în care predomina cultul Zeiței era matrilineară, ghidată după un calendar lunar (nu solar) şi, în general, pașnică. Ipoteza păcii ce ar fi domnit în acea cultură e susţinută prin faptul că n-au fost descoperite fortificaţii în jurul satelor ce ar data din acea epocă preistorică.
Zeița de la Lespugue, Paleolitic, cca. 30000-20000 î.Hr. Imagine preluată de pe site-ul http://www.alphabetvsgoddess.com/goddesses.html
Venus de la Willendorf, Paleolitic, cca. 28000-25000 î. Hr. Imagine preluată de pe site-ul https://en.wikipedia.org/wiki/Venus_of_Willendorf#/media/File:Venus_von_Willendorf_01.jpg
Evident, ne amintim şi de Gaia, zeița care personifică pămîntul în mitologia greacă, care i-a născut pe Pontus (marea), Uranus (cerul) şi pe titani, din care descind zeii olimpieni – evident, o figură matriarhală primordială. Dar epoca Zeiţei la care mă refer este mult anterioară politeismului grecesc în care se impune totuși forţa şi importanța zeilor masculini (Cronos, Zeus, etc.), chiar dacă persistă și cultul figurilor mitologice feminine. Singura cultură care pare să-şi fi menţinut multă vreme divinităţile exclusiv feminine, fără a le înlocui cu zei masculini, este cea cretană, în care de altfel nu existau iniţial decît preotese. Nu este de mirare că tocmai în Creta întîlnim, şi în perioada modernă și contemporană, un cult predilect al Panaghiei, Maica Domnului, şi o creativitate iconografică ieşită din comun în reprezentarea lui Teotokos.
Zeița cu șerpi de la Knossos, Epoca de bronz, cca. 1600-1500 î.Hr., domeniul public
Icoană cretană a Panaghiei Glykophilousa (”Icoana Maicii Domnului sărutînd tandru”), domeniul public
Leonard Shlain, un medic american care a cercetat, în cartea sa The Alphabet versus the Goddess: The Conflict between Word and Image (1998), tranziţia de la străvechea cultură a Zeiţei la cea a divinităților masculine prin studiul asupra emisferelor cerebrale, avansează următoarea ipoteză: trecerea de la imagine la cuvînt, odată cu inventarea alfabetului, ar fi stimulat gîndirea abstractă, lineară, predominant masculină, în detrimentul gîndirii holiste, sintetic-iconice feminine. Claude Lévi-Strauss, observă Shlain, este printre puținii cercetători occidentali ce au contestat valoarea tranziției la o cultură literată, considerînd că ea ar fi contribuit major la ”instituirea societăților ierarhice, alcătuite din stăpîni și sclavi”. Această schimbare ar fi condus, în lectura provocatoare a lui Shlain, și la dispariţia zeiţelor, din cauza dispreţului crescînd pentru imagini, și, în final, la declinul statutului femeilor. Patriarhatul şi misoginismul ar fi astfel consecinţele ultime ale unei tranziții de la o cultură vizuală la una abstractă. Evident, zeii masculini solari sînt mai îndepărtaţi de oameni decît zeităţile feminine materne și lunare. În final, în religiile abrahamice, principiul feminin este evacuat din religie, deși mai degrabă implicit, așa cum vom vedea în continuare. Isus Cristos face totuşi marele pas înainte (sau înapoi) de a trata femeile ca pe nişte egali. Şi, într-adevăr, în Biserica timpurie, femeile au jucat un rol considerabil, ce avea să fie însă rapid sancționat și întrerupt de epistolele paulinice.
Shlain face şi o predicţie îndrăzneaţă: în cultura noastră neo-iconică de azi, în care imaginea este reabilitată cu ajutorul cinematografiei, televiziunii, fotografiei, design-ului publicitar şi Internetului, ar fi de aşteptat să se dezvolte din nou mitologii mai ”echilibrate”. Deja au reapărut, în fapt, culte neo-păgîne care venerează atît zei, cît şi zeiţe.
Religiile monoteiste, iudaismul, creştinismul şi islamul, par însă în continuare refractare la principiul feminin. De facto, această critică e valabilă nu numai pentru islam, care, în ipostazele sale cele mai conservatoare, transformă femeile într-un soi de umbrele negre ambulante ce recită pios pasajele din Coran care descriu obedienţa virtuoasă a femeii musulmane, ci şi creştinismul, care a fost, în general, mult mai egalitar în Biserica timpurie decît este în prezent, după multe decenii de la promulgarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, a cărei legitimitate a fost recunoscută de multe biserici creştine. În ce priveşte iudaismul, cu excepţia ramurilor sale reformate şi reconstrucționiste, ce recunosc egalitatea între sexe, majoritatea comunităţilor iudaice persistă în restricţionarea conservatoare a drepturilor femeilor. Cu toate acestea, există referinţe biblice şi comentarii rabinice despre natura masculin-feminină a lui Dumnezeu. În fapt, chiar o lectură a pasajului din Geneza 1,27, în care se afirmă că Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul său”, ca ”parte bărbătească şi parte femeiască”, lasă loc pentru o asemenea dualitate (masculin-feminină) în natura lui Elohim. Iudaismul pare a-i atribui de fapt lui Dumnezeu o „complexitate de gen”. În islam, de asemenea, genul lui Allah este neutru, „nici masculin, nici feminin” şi, în acelaşi timp, „şi masculin, şi feminin”.
Întrebarea-cheie ar fi: este într-adevăr o imagine feminină a divinităţii, ce include atributele fertilităţii şi maternităţii, mai susceptibilă să inspire pacea decît atributele masculine, asociate cu războiul şi sacrificiul plăcut zeilor? Teoriile privitoare la religiile preistorice în care ar fi fost venerată o Zeiţă, coroborate cu ceea ce se știe despre pacea care domnea în acele timpuri, susţin o corelație pozitivă între cele două dimensiuni.
A-l descrie pe Dumnezeu ca neutru, „şi feminin şi masculin”, cum se întîmplă în iudaism şi islam, nu pare să rezolve substanțial dificultățile religiilor preponderent patriarhale. În limbile europene, atît Iahve, cît şi Allah sînt desemnaţi cu pronumele masculin „El”, deşi în limbile semitice există alte reguli gramaticale. A face însă o referire ”corect politică” la „El/Ea” ar fi incorect teologic şi, în islam cel puţin, ar fi sigur considerată o blasfemie. Ar urma, probabil, noi sancţiuni jihadiste cu bombe după un asemenea afront gramatical.
În plus, nu e deloc clar dacă „complexitatea de gen” atribuită divinităţii în iudaism şi islam ar putea rezolva problema reală a păcii la care mă refer mai sus. Aceste două religii au, la fel ca şi creştinismul, o organizare socială patriarhală ce contravine de facto egalității între sexe, poate cu excepţia principiului matrilinear aplicat în societatea iudaică. Toate aceste religii, din nou cu excepţia iudaismului, care, în cea mai mare parte a istoriei, a fost religia unor oameni discriminaţi, au produs patologii violente. Islamul produce și azi secte fundamentalist-teroriste, ce răspîndesc un ”virus” global. În acest moment, creştinismul e într-adevăr cea mai persecutată religie din lume, mai ales în ţările islamice. Dar nu a fost întotdeauna aşa.
Cultul marian oferă, desigur, o contrapondere la patriarhalismul exclusiv al Bisericii – mă refer mai ales la Biserica catolică şi la bisericile ortodoxe, în care există acest cult. Dar figura Maicii Domnului a fost întotdeauna restricţionată de cler după tipare ancilare. În plus, deşi e vorba de o figură maternă exaltată, puritatea sexuală a Mariei nu cuprinde aspectele fertilităţii şi regenerării ciclice, pe care le simbolizau unele zeităţi feminine păgîne.
O sexualitate/fertilitate lăsată în afara religiei pare să fi condus la maniheismul disciplinar şi auster care i-a fost de multe ori reproşat (nu totdeauna fără justeţe) creştinismului. Creştinismul nu rezolvă probabil nimic dacă priveşte de sus „dezumanizarea pornografică”, dacă el însuşi nu reuşeşte să integreze şi transfigureze sexualitatea umană, aşa cum se pare că reuşeau unele religii străvechi. Teoriile creștine cele mai pesimiste despre păcatul originar, ce consideră că și voința și rațiunea ar fi corupte, și că, deci, sexualitatea ar fi incontrolabilă, au fost inițial dezvoltate de Sf. Augustin, care pare să fi generalizat, în cheie fatalistă, propriul său apetit libidinal. Sexualitatea este astfel ori suprimată, prin castitate călugărească sau sacerdotală, ori lăsată în afara teologiei creștine, deși se fac concesii cuplurilor conjugale în scopul încurajării procreației. Dar, în sine, erosul este un domeniu prea întunecat ca să poată fi acceptat fără grimase într-o religie ce venerează sfinți caști și luminoși. Nu întîmplător, un umanist creștin precum C.S. Lewis încearcă să reabiliteze și erosul, în cartea sa despre Cele patru iubiri.
Prin urmare, ipoteza păcii din comunităţile străvechi ce aveau un alt tip de cultură religioasă ne poate pune pe gînduri. Desigur, lumea s-a schimbat. Dar resorturile umane ale violenţei şi, respectiv, toleranţei par să fie, în linii mari, aceleaşi. Fără a crede naiv într-o Epocă de Aur, putem credita ca posibilă ipoteza că violenţele politice şi religioase n-au existat în acelaşi grad în toate culturile, în istoria (și preistoria) umană.
Aşa cum Europa pieții comune a descoperit pacea internă, la altarul aproape oficial al Comerţului (al cărui efect natural, o ştim de la Montesquieu, este pacea), la fel au existat şi în trecut culturi ale căror principii au descurajat violenţa și intoleranța – și pe care umaniștii de toate culorile ar trebui poate să le ia azi în serios. Evident însă, nu toate zeităţile feminine au fost favorabile păcii. Să ne-o amintim numai pe Zeița Raţiunii venerată de iacobini în timpul Revoluţiei Franceze. Cîte capete n-au fost tăiate în numele ei? Şi era, ca o zeiţă ce manifesta, pentru prima oară în istorie, geniul imanent al umanităţii, plină de atracţii, cea mai mare fiind aceea că garanta chiar progresul umanității
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Eros și exil interior
Ipostaza erotică a iubirii reprezintă substanța lumii, suportul existenței naturale și, într-o măsură apreciabilă, și al existenței spirituale. Fenomenele biologice și cele culturale se întemeiază pe acest suport erotic, care le dă naștere și le susține în devenirea lor. Pentru că omul este sinteza creației dumnezeiești ori, pentru agnostici, o culme a evoluției, este evident că erosul nu epuizează întreaga sa bogăție, iar viața spirituală, în sensul autocunoașterii și al desăvârșirii interioare constituie o mărturie în această privință. Spiritualitatea ca proces complex, care înnobilează umanul este rezultanta unei alte ipostaze a iubirii, și anume a aceleia agapice. Exilul interior caracterizează pe acei introvertiți care, iluzoriu sau nu, vorba lui Cioran, au înțeles. Nu este vorba numai despre conștientizarea autentică a fragilității existențiale, a coruptibilității universale, a failibilității generalizate, ci mai cu seamă despre înțelegerea și trăirea efectivă a fiecărei unități de timp ca marcată de suferință. A fi înseamnă a suferi, iar când această axiomă este confirmată de tot ceea ce afli și experimentezi, exilul interior se tranformă din opțiune în vocație. Fără îndoială, rămân deschise canalele obișnuite cu lumea, cu viața, ordinea exterioară este acceptată ca atare, recursul la divinitate are, în continuare, același scop mântuitor. Însă acolo, în cea mai profundă intimitate, realizezi că nu poți fi altfel, că nu se poate altfel, că este bine să ai răbdare și, la momentul decis de forțe deasupra voinței tale, te vei elibera din acest exil. Psihologic, dispoziția melancolică surprinde în mod semnificativ acest exil interior. Ai o identitate fizică, socială, culturală, dar simți că asta nu este totul, că mai este ceva, dificil sau chiar imposibil de obiectivat. În literatura de specialitate, s-a glosat mult pe marginea mentalului gnostic, care ar subîntinde asemenea experiențe sufletești. Sigur, ține de statutul filosofilor și al partizanilor științei să cuantifice, să evalueze, să clasifice, să descrie, să realizeze cunoaștere. Dar chiar și acești oameni lăudabili, care încearcă să lumineze cât mai mult posibil misterele vieții și ale lumii recunosc în forul lăuntric că tainele lumii reale covârșesc noțiunile și raționamentele. Poate că provocarea cea mai intensă cu care se confruntă persoana exilată interior este iubirea erotică. Aparent, lucrurile sunt simple, întrucât și erosul presupune suferință, astfel încât presupozițiile stării de exil sunt confirmate. În realitate, erosul subminează efectivitatea exilului, printr-o risipă, desigur irațională. Răceala melancolicului, a celui care este trist fără un motiv bine definit se ciocnește de căldura voluptoasă a iubirii, de fierbințeala firii, de ireductibila fiziologie. La scara unei vieți omenești, este vorba, analogic, despre scurtcircuitări ale spiritualității dominante, care neagă, fie și temporar, echilibrul trupesc, sufletesc, moral. Teoretic, cel puțin, există posibilitatea ca asemenea episoade să oprească, pentru o perioadă măcar, viețuirea în regim de exil. După cum, de asemenea, provocarea erotică poate determina adâncirea în interioritate, o sporire a acuității percepției de ins exilat. În orice situație, însă, iubirea erotică nu se consumă fără vreun efect asupra celui sau celei în cauză. Este știut și admis faptul că ridicolul și sublimul, deopotrivă, însoțesc fenomenologia erotică, desfigurată, din păcate, prin agresiunea tehnologică, în general și aceea a ,,ecranosferei”, în particular. Cu toate acestea, maladia erotică furnizează și o anumită imunitate ființei, care își prezervă, grație unei astfel de experiențe, inefabilul. Exilul interior își vădește niște valențe nebănuite altminteri. Pentru că nu poți trăi decât săptămâni sau luni, în cel mai neverosimil caz, cu febra dezlănțuirii erotice, revenirea la normalitate înseamnă, implicit, și o consolidare a rosturilor ce fac funcțional și cotidian exilul interior. Întreaga viață se revalorizează, iar suferința iubirii, chiar și a aceleia împlinite fizic și sufletește asigură un elan suplimentar stării de exilat în lume. Calitatea suferinței din iubire este una specială, astfel încât inițierea în condiția de om dobândește o pregnanță rar întâlnită. Practic, erosul este o experiență care potențează umanul, cu cele bune și cu cele rele. Revelația exilului are și efecte pozitive, în comunicare și relaționare. Singurătatea ființei, fără a putea fi anihilată, este totuși relativizată. Interioritatea care se declanșează odată cu iubirea erotică generează unice senzații, stări, emoții, atitudini. Sigur, lumea în care trăim a trivializat totul, iar erosul nu avea cum să facă excepție. Dar exilatul interior reușește să iasă din această obstrucționare a percepției, ecranând, oarecum, zgura netrebnică a clipei. Sigur, rândurile pe care ați avut bunăvoința să le parcurgeți pot fi confirmate sau infirmate prin nenumărate referințe livrești. Intenția autorului, mărturisită, iată, în final, a fost de a propune câteva reflecții întemeiate nu doar intelectual, ci și uman. Autorul a încercat doar să filtreze o subiectivitate inerentă printr-un filtru conceptual.
O opinie . Intr-adevar , un anumit misoginism traditional al monoteismelor , iesite din culturi tribale , patriarhale si nomade , e incontestabil , in rafinatele culturi urbane din Antichitate si din Orient lucrurile stateau diferit . Pe de alta parte , reconstituirile moderne ale unei asa-zise ,religii primitive, matriarhale sint extrem de problematice , impregnate de tendinte ideologice .Aceste idei sint imbratistate in special in zona de stinga si chiar stinga extrema , cu tendinte anarhiste ( daca ne gindim ca ,Statul, e de gen masculin ) ; stim cum s-a folosit Engels , in ,Originea familiei, de tezele lui Bachofen , cu ,comuna primitiva, , omul natural al lui Rousseau , alterat de ,cultura, , mai recent , M. Gimbutas s-a straduit sa demonstreze existenta acestei religii neolitice ,pasnice, .Cercetarile ofera insa o cu totul alta imagine a acestor culte zise ,htoniene, , intre care si acelea cretane , in care sacrificiile umane erau foarte obisnuite ( s-au pastrat in zonele preindoeuropene indiene ) . Zeita fertilitatii avea si caractere razboinice , singeroase si e posibil ca tocmai aceste culte orgiastice sa fi provocat respingerea ei in vechiul mozaism ( ex. cel mai notoriu este acela al sacrificiilor cartagineze de prunci aduse lui Tanit , reale sau nu ; de asemenea , respingerea bachanalelor si a cultului lui Isis de romani ) , cult perpetuat pe alte cai insa ( Shekina , intreaga sofianologie si mariologia ) . Observam o schematizare periculoasa si aberanta in ,noile religii, mai mult sau mai putin feministe , gender , environmental , wicca sau new-age , cu libertinismul lor sexual antinomianist : masculinitatea este aproape demonizata , printr-o inversare a valorilor , pusa in relatie cu ,vointa de putere, , rationalismul , violenta etc. ( s-ar zice ca barbatul este un violator prin natura ) , in vreme ce feminitatea este conexata exclusiv cu calitati pozitive , maternitate ( care in sine , fara o etica , e pur instinct orb ) , sensibilitate , ,intuitie, si spontaneitate , ,toleranta, etc. Toate acestea sint desfigurari moderniste sau postmoderniste iar o ,reforma, feministo-ecologista a Crestinismului probabil ca i-ar pune capat definitiv . Pt. problema aceasta a ,sexelor transcendente, a se vedea invatatura unei mari sfinte si vizionare , Hildegard von Bingen ( ca intr. : Saint Hildegard of Bingen and the relationship between man and woman , Sister Prudence Allen ) .
Un articol superb. Am în biblioteca doua copii ale Gânditorul de la Hamangia și ale ?consoartei sale mai puțin gânditoare, dar clar fecundat. Avem de-a face cu o perioada de tranziție de la matriarchal?
Sexualitatea reprezinta formele diverse de subductie ale sexului. Sexul exista la animale in mod natural si firesc si foloseste la perpetuarea speciei.
Sexul devine sexualitate pentru ca instinctul preocupa si se incearca o transformare a lui dar nestiind calea se ajunge la reprimare.
Transformarea nu inseamna reprimare si nici expresie.
Sexul in sine dispare ca mod de manifestare atunci cand energia isi gaseste alte forme de expresie.
Acest aspect e greu de inteles pentru ca omul aduce dupa el bagajul biologic al parintilor si al tuturor generatiilor din urma. Peste acest strat biologic se suprapune educatia si legaturile spirituale ale umanitatii, cum ar fi religia.
Religia crestina, prin botez, se primeste harul si astfel constiinta cristica lucreaza in comuniune cu crestinul.
In religiile in care nu exista aceasta comuniune harica energia sexuala trebuie transmutata pentru a o transcende.
Polaritatea femeie-barbat nu incurajeaza aceasta transformare a constiintei ci e doar o etapa a conditionarii mintii umane. Constiinta nu e nici masculina, nici feminina pentru ca la nivelul ei totul este o unitate deplina. Identificare in plan exterior cu conditia umana: femeie sau barbat pastreaza omul in natura.
Comuniune in dragoste prin intermediul Constiintei nu exclude zamislirea pentru ca in aceasta stare de unitate se revine la stare pura in care nu exista sexualitate. Omul depasind stadiul animal se uneste cu celalalt in dragoste iar zamislirea nu mai este un rezultat al pulsiunilor, o satisfacere a placerilor si emanatiilor carnale ci un act de creatie.
Omul nascut astfel poseda capacitatile unei fiinte umane in starea ei primordiala: iubire, dragoste, inocenta, sinceritate, intuitie, clar-vedere, comuniune cu lumea spirituala si unitate traita in planul constiintei.
Cultura europeană a Zeiței este un mit modern. În primul rând este o chestie de bun simț că oamenii n-au fost la fel și n-au crezut la fel timp de mii de ani, pe teritorii atât de întinse. În al doilea rând, asta o spun și o și arată arheologii și antropologii (istoricii? fără surse scrise?). Literatura este vastă și o să spicuiesc niște exemple: S. R. Steadman, Archaeology of Religion. Cultures and Their Beliefs în Worldwide Context, Routledge 2009, în special capitolul 11 despre paleoliticul și neoliticul european și D. W. Anthony (ed.), The Lost World of Old Europe. The Danube Valley, 5000-3500 BC, Princeton UP 2010 mai ales capitolul lui D. W. Bailey „The Figurines of Old Europe”. Și da, acest mit are legătură cu feminismul și cu alte ideologii moderne care stau la baza unui alt mit modern, acela că societățile primitive erau mai puțin violente. Documentația este extrem de inegală, însă avem destule exemple ilustrative, atât individuale (poate cel mai celebru este Ötzi, care a trăit prin 3300 BC undeva prin Alpi și a murit din cauza uneir răni provocate de-o săgeată) dar și colective – mă refer la masacrele din mezolitic și neolitic cum sunt cele de la Schela Cladovei (jud. Mehedinți), Schletz-Asparn, (Austria), Talheim, (Germania), dar ne putem gândi și la canibalism și alte ritualuri de decapitare și dezmembrare post-mortem cum sunt cele de la Lumea Nouă (jud. Alba) și Herxheim (Germania). Toate acestea datează din perioada „pașnicilor” vânători-culegători și agricultori.
O prezenta a multor zeitati feminine in Paleolitic, pina in Epoca Bronzului, e greu de contestat. Figurinele descoperite de arheologi datind din avea perioada sint o marturie. Sigur ca ipoteza matriarhatului exclusiv e speculativa, ca si aceea sociala, mai utopica, a pacii care domnea in acele timpuri (intr-adevar foarte exaltata de unele autoare feministe). S-au gasit arme din vremuri stravechi care atesta existenta luptelor armate in vechile civilizatii. Totusi, spre deosebire de monoteismele abrahamice, acele civilizatii cu zei si zeite ar putea sa fi fost ceva mai egalitare, chiar daca nu cu mult mai pasnice. Ceea ce am scris despre evacuarea fertilitatii din religiile abrahamice si consecintele sale maniheiste ramine valabil.
Nu este deloc greu de contestat, a deja contestată de foarte mulți. Nu există nicio dovadă că figurinele despre care vorbim reprezintă zeițe
Din fericire am găsit eseul lui Bailey online: http://isaw.nyu.edu/exhibitions/oldeurope/pdf/figurines_of_old_europe.pdf
One could […] quickly find answers in the conventional understanding of prehistoric anthropomorphic figurines as goddesses and gods of cults and religions, or of ceremonies of fertility and fecundity. […] Over the past decade or so, intense research carried out by a number of scholars working independently has transformed the way in which figurines are studied and interpreted. Even before Gimbutas began to publish books on goddess rituals in Old Europe, some investigators questioned the reality of mother-goddess interpretations. […] [W]e have recognized that there is no scientific support for the assumption that Neolithic and Copper Age religion was centered on cults of agricultural fertility. One of the most famous human images in European archaeology, a sitting ceramic figurine from the Hamangia culture popularly known as “The Thinker”, was dubbed a Vegetation God, but we have no independent archaeological evidence that this designation is even close to being accurate. In fact the figurine was found in a cemetery. As in any discipline, the more work that is carried out in a rigorous manner, the less persuasive are traditional ideals and interpretations.
Critici similare au fost îndreptate împotriva Zeiței din Paleolitic. Exemplu:
http://digitalcommons.wou.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1051&context=pure
Another common theme in scholarly examinations of the Venus figurines is they served a religious function or reflected matrifocal social organization. This line of thought has become heavily entwined with the Goddess movement, and myths of matrifocal societies worshiping a
pan-European Mother Goddess. There are many problems with these lines of inquiry. First, there is no evidence to prove or disprove the existence of matrifocal societies in the Upper Paleolithic, and as such the assertion is inherently flawed. There is also no evidence of a pan-European monotheism during the Upper Paleolithic. In fact, the very concept of widespread monotheism is highly reminiscent of modern Judeo-Christian monotheistic tradition of one god, and only one god. […] It has been suggested that, if indeed the Venuses represent a Goddess, it is better to think of her as “one in a varied pantheon of male, female and sexless supernatural beings”, which better addresses the variety of figurines found that are not female. […] Patricia Rice hypothesized that the Venuses were representations of women throughout the lifespan […] Abramova offers another suggestion as to what is being depicted, noting that the Venus figurines and other Upper Paleolithic figurines were
simply portraits of actual ancestral people. Other practical uses suggested by scholars include: good luck amulets; puppets or dolls for children; worry stones; representations of witches; or figurines intended to keep strangers away.
Discutia academica pe care o invocati, Bailey vs. Gimbutas, are, in cuvintele autorului pe care il citati (Bailey) scopul explicit de a oferi ”o alternativa” la interpretarea figurinelor ca atestind sau nu existenta unei societati mai matriarhale sau un ”cult pan-european” al Zeitei. Autorul recunoaste, in alte fragmente decit cele pe care le-ati copiat mai sus, din aceeasi lucrare despre figurinele din Vechea Europa, ca ofera doar ”o posibilitate de interpretare” alternativa. Ramine, altfel spus, o discutie speculativa. Gimbutas speculeaza in directia matriarhatului din Paleoliticul european, Bailey contesta functia spirituala a miniaturilor cu ”zeite” si construieste o interpretare diferita. Titlul articolului meu era de altfel ”o ipoteza despre” – adica nu am presupus ca interpretarea pro-matriarhala ar avea o autoritate definitiva.
Oricum, dincolo de aceasta discutie arheologica si istoriografica, exista multe alte confirmari empirice ale aptitudinilor ”nurturing-caring” ale femeilor, a caror functie a fost de multe ori in istorie restrinsa la acest rol, si razboinic-vinatoresti ale barbatilor care trebuiau sa asigure hrana si sa apere caminul. Exista si divinitati feminine crude (zeita indiana Kali nu e singura) dar statistic se observa totusi ceva diferit. E un sofism sa generalizam pornind de la citeva cazuri. Articolul meu sugereaza, in consens cu un anumit common-sense biologic-aptitudinal (pe care feminismul, cu exceptia unor autoare precum Carol Gilligan, il contesta de multe ori, sustinind ca totul ar fi construit cultural si relativizind biologicul), ca valorizarea fertilitatii si a ”grijii materne” ar putea fi susceptibila sa inspire comportamente mai pasnice decit virtutile agresiv-razboinice. Faptul ca a existat sau nu o asemenea civilizatie agricola in care a predominat cultul fertilitatii ramine o discutie istoriografica in care nici autorii de mai sus (Gimbutas sau Bailey) n-au ultimul cuvint. Putem remarca de altfel usor ca teroristii de azi exhiba un machism extrem… ISIS, de pilda, reduce femeile la niste sclave si exalta patologic doar virtutile razboinice. Evident, Legionarii aveau nu doar ”cuiburi”, ci si ”cetatui”. Si se gasesc si femei-teroriste. Dar sint ceva mai putine.
Gimbutas a fost criticată de foarte mulți, așadar nu este o dispută vs Bailey. Găsiți destule exemple, chiar și online: L. Meskell, „Godesses, Gimbutas and ‘New Age’ Archaeology” ( https://www.academia.edu/9188864/Goddesses_Gimbutas_and_New_Age_Archaeology ), studiile din L. Goodison, Chr. Morris (edd.), Ancient Goddesses: The Myths and the Evidence (review aici: http://bmcr.brynmawr.edu/1999/1999-10-03.html – vedeți, mai ales, 1, 2, 6, 8, 9), volumul Cynthiei Eller, The Myth of Matriarchal Prehistory: Why an Invented Past Won’t Give Women a Future (2000), pe care nu-l găsesc online, dar este discutat sumar aici: https://books.google.ro/books?id=reU63yfgrWIC&pg=PA18 , într-un capitol foarte interesant despre Gender and the Problem of Prehistory. Nu este o doar o perspectivă istoriografică, ci vorbim de tendințele de interpretare din arheologie și antropologie din ultimii ani. A rămâne la o înțelegere de anii ’60-’70 este o alegere care trebuie justificată cumva.
„Discuția speculativă” a lui Bailey este o relativizare tendențioasă. Dimpotrivă, acest autor (ca o bună parte din cei pe care i-am amintit) se delimitează de interpretări „tari”, că am putea afla vreodată ce funcții și semnificații aveau aceste reprezentări și pornește în schimb de la fapte greu de tăgăduit: că sunt miniaturi, că sunt reprezentări umane („this is us”), ș.a. „Speculațiile” sale se reduc de fapt la una singură, aceea că oamenii de acum 7000 de ani erau, în mare, ca noi. O speculație pentru care se pot aduce numeroase analogii, care chiar dacă nu demonstrează riguros această umanitate comună, oferă totuși un convingător „duck test”.
De asemenea, sunt sigur că ați auzit de un oarecare William (de) Ockham de la care omenirea a rămas cu un minunat principiu al parsimoniei. Atât în opera Marijei Gimbutas precum și în eseul dumneavoastră ipotezele sunt mult prea numeroase. Unele sunt nejustificate. Scrieți, bunăoară, că „[i]poteza păcii ce ar fi domnit în acea cultură e susținută prin faptul că n-au fost descoperite fortificații în jurul satelor ce ar data din acea epocă preistorică”, dar nu aceasta este realitatea arheologică. Câteva referințe online: https://www.academia.edu/1673814/Linearbandkeramik_enclosures_evidence_of_Fortification_in_the_early_Neolithic_of_central_Europe
http://digital-library.ulbsibiu.ro/dspace/bitstream/123456789/1000/9/2015-Sechel%20Ovidiu_en.pdf
Sunt de acord că generalizarea nu este de dorit, dar nu înțeleg care este materialul pe care aplicați statistici, nici care este fundamentul metodologic. Spre exemplu, vorbind de „divinități crude” vs divinități ale fertilității, dragostei, grijii materne, etc. Afrodita, Artemis (care patrona și vânătoarea și animalele sălbatice, dar și virginitatea, nașterea, era protectoare a fetelor tinere, șamd.), Demetra sau Hera cum erau? Și cum puteți afla dacă „zeița” cu șerpi de la Knossos era crudă au ba?
Papa Francisc a facut apel, din sala de rugaciune a unei moschei azere, ca numele divinitatii sa nu mai fie folosit pentru a justifica fundamentalismul:
http://www.hotnews.ro/stiri-international-21327126-papa-francisc-facut-apel-din-sala-rugaciune-unei-moschei-azere-numele-divinitatii-nu-mai-fie-folosit-pentru-justifica-fundamentalismul.htm
Idolatria cred ca a fost stadiul premergator aparitiei gandirii abstracte. Din stadiul animal total instinctiv, omul intrand in zona subconstientului a inceput sa vada imagini: fie ale vietii curente, fie ale vietilor trecute si astfel au inceput formele de venerare, ale imaginii, ale unei reprezentari care nu avea corespondent in realitatea imediata a formelor naturale.
Gandirea abstracta a succedat gandirea imagistica, omul apropiindu-se de zona constientului, putand acum comunica nu doar prin intermediul imaginilor, gesturilor si vocalizelor ci si prin grupuri fonetice care realizau un corespondent intre lumea vocala si realitate. Aparitia mintii, a comunicarii a adus si axa temporala. Prin timp omul putea sa depaseasca bariera spatiului. Pentru a vorbi despre ce se intamplase la un moment dat nu mai era nevoie de prezenta senzoriala nemijlocita la experienta respectiva. Relatare facea posibila o punere in tema, o retraire a experientei respective. Astfel se perpetuau atat invataminte, emotii pozitive cat si se perpetua subliminal instinctul de conservare format din emotii negative.
Intrucat relatarile verbale apartineau celor care schimbau contextul prin deplasari, adica al barbatilor vanatori, e firesc ca femeile, dependente de copii si de un spatiu mai limitat sa fi fost intrucatva „marginalizate”. Povestile de vanatoare, entertainmentul erau asigurate cel mai probabil de barbati si astfel ca atentia tuturor era indreptata catre ei.
Societatile agricole si progresul tehnologic nu au favorizat comunicarea imagistica decat prin prisma muzicii, picturii, sculpturii care nu aveau per se o valoare materiala.
Artistii au fost preponderent niste neadaptati ai societatilor in care au trait. Mintea rationala, verbala nu a valoriza si nu se putea pune in acord cu mintea irationala, cu emotiile, intrucat ele cuprindeau nu doar zona emotiilor pozitive benefice dar si bagajul inconstient al instinctului de conservare, adica corpul durere colectiv al umanitatii.
Imi cer scuze ca intervin in discutie , subiectul e interesant iar o dezbatere nu inseamna neaparat polemica ( cava cu iz razboinic-agresiv ) , oricum , cum bine spuneti , nu poate fi vorba decit despre ipoteze . Aceasta religie primitiva matriarhala este o evidenta transpunere inversata a Monoteismului ,patriarhal, , plus tezele primordialiste obisnuite ( in stilul lui W. Schmidt ) .De asemenea , Gimbutas pare sa incerce o replica la pan-idoeuropenismul romantic . Totusi , teoria aceasta a cultului unei mari zeite primordiale era comuna si mediilor fasciste si naziste , de amintit Herman Wirth si Ahnenerbe ; Jung , Campbell , Eliade insusi , sub influenta revolutiei psihanalitice , inclinau in mod sensibil spre aceste interpretari si erau apropiati de fascism , nu e nicio indoiala .Eliade e cel care spune ca ,indoeuropenii au comis cele mai mari distrugeri din istorie, , afirmatie foarte putin sustinuta documentar , el dind preferinta acelei presupuse ,religii cosmice, orgiastice – panteiste ( a si devenit un guru al miscarilor new-age si neopaganism ) ; recunoaste sacrificiile umane din cultele agrare neolitice si , ca si canibalismului australian , e dispus sa le ofera o explicatie ,mistica, ( ca si cum aceasta le-ar face mai admisibile decit crimele ,profane, ) , este in mod evident foarte rece si rezervat fata de monoteism . Pe de alta parte , sa se remarce faptul ca civilizatiile ,razboinice, , asirienii , mayasii sau aztecii , in care sacrificiile singeroase erau pandemice , nu erau , desigur , indo-europene iar cultul Marilor Zeite , pe linga care zeii zisi ai vegetatiei si fertilitatii faceau mai mult oficiu de prezenta , era dominant ( documentatia adunata de Bachofen , indeosebi despre Anatolia , e foarte elocventa ) . Chiar mitul lui Cain si Abel a fost uneori interpretat in sensul unei ,dispute, intre civilizatii si ,culturi, : Abel este nomad , pastor , in vreme ce Cain este sedentarul si agricultorul , uciderea lui Abel fiind inteleasa ca o reminescenta a sacrificiului uman .
Un anumit feminism e , fara indoiala , indreptatit . Absolutizat , prezinta toate trasaturile unei ideologii extremiste : inversarea valorilor , conspirationismul ( tirania ,Patriarhatului, ) , dualismul maniheist ( valori masculine subinteles ,rele, vs. valori feminine ) , milenarismul ( sfirsitul istoriei , cu victoria ,Femeii, ) . Mi se pare fortata extensia de la virtutile razboince – considerate unilateral drept ,agresive, , la terorism ; codul cavaleresc medieval indeosebi includea nobletea de caracter , apararea celor slabi , credinta si sinceritatea , in mod special ; teroristul , care ucide ooameni nevinovati si fara aparare , ar fi fost privit cu dispret suprem de un cavaler . Este adevarat ca nr. femeilor teroriste e mai mic decit acela al barbatilor , ca in oricare alt domeniu dealtfel ( cu exceptia activitatilor domestice si vegetative ) , e totodata semnificativ mai mare decit in aceste alte domenii , ceea ce s-ar putea explica prin senzitivitatea si excitabilitatea feminina ( care nu sint , desigur , ,rele, , aceeasi senzitivitate poate fi valorizata pozitiv , poetic sau mistic ) , ce fac ca femeile sa fie foarte active in revolutii ( cazul Rev. franceze e bine documentat in acest sens ) ; recunosc insa ca aceasta ultima ipoteza e disutabila .
Doamna Palade,
E adevarat ca multi istorici ai religiilor spun ca gestul lui Iahve de a-l opri pe Avraam sa-si sacrifice fiul a insemnat sfarsitul sacrificiilor umane in Israel. Totusi, exista si in Biblie pasaje, cum e cel din Levitic, capitolul 27, versetele 28-29, unde pare ca Iahve admite sacrificiile umane, cu conditia sa fie aduse lui si nu altor zei precum Baal sau Moloh.
„28. Toate cele afierosite, pe care omul cu jurământ le dă Domnului din ale sale, – fie om, fie dobitoc, fie ţarină din moşia sa, – nici nu se răscumpără, nici nu se vând. Tot ce este afierosit cu jurământ este sfinţenie mare a Domnului.
29. Orice om afierosit cu jurământ nu se răscumpără, ci trebuie să se dea morţii. ” Levitic – 27.
Avem de asemenea gestul lui Ieftae care promite lui Dumnezeu ca in schimbul victoriei in razboi sa aduca jertfa prima fiinta care il va intampina cand se va intoarce acasa. Cea care il intampina este fiica lui iar Iefta isi tine promisiunea si o sacrifica.
Exista de asemenea si istorici care atesta ca sacrificiile umane aveau loc inclusiv in Israel in secolul 7-8 inainte de Hristos.
Cum vedeti toate aceste lucruri ?