România și loviturile de stat din Turcia. Trecut și prezent (III). 1980 – o lovitură împotriva ,,paralizării totale a regimului democratic

La data loviturii de stat din Turcia din anul 1980, relațiile politico-diplomatice ale Ankarei cu România ocupau un loc deosebit în cadrul programului de politică externă al guvernului turc. Cel mai semnificativ contact bilateral din perioada premergătoare actului din 12 septembrie 1980 a fost vizita oficială în România a ministrului turc al Afacerilor Externe, Hayrettin Erkmen, în perioada 15-18 iulie 1980.

În privinţa situaţiei interne din Turcia, aceasta se caracteriza printr-o accentuată instabilitate, ca urmare a acţiunilor opoziţiei, în special a Partidului Popular Republican, condus de Bülent Ecevit, care viza slăbirea guvernului minoritar al lui Süleyman Demirel, aflat la al patrulea mandat ca prim-ministru, exercitat din noiembrie 1979. Împotriva guvernului au fost introduse în lunile premergătoare loviturii de stat nu mai puţin de 5 moţiuni de cenzură.

În dimineaţa zilei de 12 septembrie, Vasile Patilineţ, ambasadorul României de la Ankara, a comunicat la Bucureşti următoarele: ,,În cursul nopţii de 11/12 septembrie 1980, forţele armate turce au preluat puterea politică în ţară. Comunicatul difuzat de posturile de radio de către Consiliul Securităţii Naţionale, al cărui preşedinte este generalul de armată Kenan Evren, şeful Statului Major General al armatei turce, menţionează interzicerea activităţii parlamentului şi partidelor politice şi a celorlalte organizaţii, extinderea stării de asediu în ţară, suspendarea intrării şi ieşirii din Turcia a cetăţenilor turci”. Interesant este că artizanii loviturii de forţă au dispus reţinerea deopotrivă a lui S. Demirel, precum şi a lui B. Ecevit. De asemenea, a fost reţinut şi N. Erbakan, liderul Partidului Salvării Naţionale, iar A. Turkeş, şeful Partidului Mişcării Naţionaliste, a fost somat ,,să se prezinte urgent în faţa organelor militare”.

În aceeaşi zi, şefii misiunilor diplomatice ale statelor cu regimuri populare sau socialiste au fost convocaţi la sediul MAE turc pentru o informare legată de noile schimbări politice. Oficialul turc a transmis cu acest prilej că motivele care au determinat acţiunea armatei au fost următoarele: situaţia anormală reflectată în ,,paralizarea statului şi a regimului democratic”  şi ,,crearea unei stări de nesiguranţă şi ameninţare faţă de viaţă şi proprietatea cetăţenilor ţării”.

La 16 septembrie, ambasadorul turc acreditat la Bucureşti a transmis MAE un Aide-mémoire în care a furnizat explicaţii oficiale privind cauzele, obiectivele şi principiile preluării puterii de către forţele armate turce, subliniind totodată că ,,politica externă a Turciei nu va fi schimbată”, noile autorităţi turceşti continuând politica de ,,dezvoltare a relaţiilor strânse şi prieteneşti care există în mod atât de fericit între Turcia şi Republica Socialistă România”.

Diplomatul turc a subliniat cauzele preluării puterii de către Armată, acestea constând în ,,ameninţarea gravă a păcii interne, paralizarea totală a regimului democratic, situaţie care a spus în pericol drepturile de bază şi libertăţile în ţară”.

Obiectivele noilor autorităţi vizau: pregătirea adoptării unei noi constituţii, care să susţină într-o mai mare măsură regimul democratic; protejarea integrităţii naţionale; asigurarea păcii sociale unităţii şi coeziunii naţionale, a securităţii, vieţii şi proprietăţii; întărirea autorităţii statului; restabilirea conducerii civile în cel mai scurt timp posibil.

Principiile afirmate de forţele armate după preluarea puterii erau: supunerea faţă de lege; asigurarea unor pedepse corespunzătoare crimelor; tratament imparţial tuturor cetăţenilor.

În pofida dificultăţilor interne, relaţiile româno-turce au continuat pe un curs ascendent, ilustrativă fiind, în acest sens, primirea, la 22 decembrie 1980, de către Ştefan Andrei, ministrul român al Afacerilor Externe, a lui Nihat Ozgür, ambasadorul turc de la Bucureşti. Pe baza instrucţiunilor transmise de la Ankara, diplomatul turc a arătat atunci că ,,noul guvern turc se orientează ferm în direcţia dezvoltării raporturilor româno-turce”, aducând în sprijinul afirmaţiei dovada că statul român se află pe primul loc  în privinţa schimburilor comerciale ale Turciei cu ţările din Răsărit, inclusiv U.R.S.S. (272 de milioane dolari nivelul schimburilor cu România faţă de doar 240 milioane de dolari cu Uniunea Sovietică).

Cu acelaşi prilej, referindu-se la situaţia internă din Turcia, N. Ozgür a afirmat că intervenţia militară din 12 septembrie 1980 este ,,o chestiune temporară de urgenţă reclamată de situaţia gravă care se crease datorită greutăţilor economice şi terorismului politic”, subliniind că ,,în prezent, terorismul a fost practic eliminat şi are loc un proces de redresare economică şi politică”, inflaţia fiind redusă cu 40%.

Ministrul român al Afacerilor Externe a transmis ambasadorului turc, la rândul său, între alte aspecte de interes bilateral, că ,,în România se va marca centenarul naşterii lui Atatürk în spiritul relaţiilor de prietenie dintre cele două ţări”, faptul producând, după cum s-a consemnat în nota asupra vizitei, ,,o satisfacţie deosebită interlocutorului”.

Aflat în fruntea Consiliul Securităţii Naţionale, Kenan Evren a condus Turcia până la alegerile organizate în baza noii Constituţii adoptate în 1982, devenind apoi preşedintele Turciei, funcţie deţinută până în anul 1989.

Măsurile radicale adoptate cu prilejul loviturii de stat din anul 1980 (178.000 de persoane arestate, din care 450 decedate ca urmare a torturilor administrate şi 50 executate) i-au adus peste ani, în… 2014, condamnarea pe viaţă de către justiţia turcă pentru ,,comiterea de crime împotriva puterii de stat”. În cursul unei audieri, fostul preşedinte a declarat: ,,N-am nici-un fel de remuşcări”.

Citeste si:

România și loviturile de stat din Turcia. Trecut și prezent (II). 1971 – un Memorandum pentru ,,apărarea Republicii Turcia”

România și loviturile de stat din Turcia. Trecut și prezent (I). 1960 – generalul Cemal Gürsel pentru ,,o adevărată ordine democratică”