Evoluții recente în jurnalismul autohton

În intervenția de față, mă voi referi atât la unele evenimente de dată recentă, din zona ocupațională „jurnalism”, cât și la secvențe din istoria presei, pentru o mai bună înțelegere a stării de fapt și pentru a corecta unele erori.

Jurnaliști-politicieni. Nu este o noutate, la noi, apetența jurnaliștilor pentru pozițiile de putere – după 1990 au fost mulți reprezentanți ai profesiei care au optat pentru cariere politice, administrative ș.a.m.d. Spre exemplu, 12 jurnaliști simpatizanți ai Partidului Național Țărănesc, au primit funcții de înalți demnitari după alegerile din anul 1996[1]; recent, mai mulți jurnaliști au intrat în cursa pentru alegerile locale – Gabriela Firea şi Robert Turcescu, candidați pentru postul de primar al Bucureștiului[2]; Laura Chiriac, Ovidiu Zară, Dumitru Pelican sunt alți jurnaliști bucureșteni cu apetituri politice. Nu discutăm aici nici despre opțiunile jurnaliștilor evocați, nici despre iluziile puterii. La Bihor, Daniel Meze; la Brașov, Mariana Sebeni Comşa, Răzvan Popa și Ovidiu Grădinar, Nadia Rânca; la Buzău, Ionuţ Sorin Apostu; la Cluj, Dinu Criste și Liviu Alexa; la Constanța, Adriana Teodoru, Sabrina Nedelcu și George Andrei Popescu; la Craiova, Arthur Andriţoiu ș.a.m.d., candidaturi ale unor jurnaliști. Important de reținut că Bucureștiul are ca primar general o fostă jurnalistă – Gabriela Firea, pentru prima oară, în istoria capitalei României. Vechile partide, dar și mai noile partide (64, după noua lege a partidelor politice) vor avea, cu siguranță, jurnaliști printre inițiatori și/sau printre membri, în contextual degradării vieții politice și, mai ales, al contracției pieței de media.

Dacă aceste vibrații ideologice ale jurnaliștilor, de la care se aștepta o mai mare preocupare față de mandatul lor de observatori, de analiști neutri etc. ai fenomenului politic, nu ridică probleme legale, cu certitudine ar fi multe de spus despre dimensiunea morală a manifestărilor lor. În fond, fără prea mult efort analitic, angajamentul lor politic transpare și în sezoanele nonelectorale, în retorica obiectivității, a echilibrului, a bunei credințe fiind dispuși să mai creadă tot mai puțini electori. Este un episod etic, care poate explica refuzul audiențelor de a se mai expune la mesajele anumitor jurnaliști – s-au simțit trădate. Să mai amintim că profesia a dat recent doi ambasadori – Luca Niculescu (Paris) și Emilian Horaţiu Hurezeanu (Berlin), dar și secretari de stat, alți înalți functionari publici.

Jurnaliști academicieni. Cu discreție, în ultimii ani, câțiva jurnaliști au ajuns membri ai unei academii. Academiile noastre de științe sunt mai degrabă instituții filantropice pentru persoanele care au pătruns acolo (mai mult sau mai puțin) pentru meritele lor științifice, în condițiile în care nu dau socoteală, cum se spunea cândva, nimănui. Sunt instituții care trăiesc din alocații bugetare, noncompetitive, închise, cel mai adesea absente pe piața informației științifice. Ei bine, Academia Oamenilor de Știință din România are în componența sa patru jurnaliști. Este vorba despre Ion Cristoiu – membru de onoare, cel care conduce secția „Mass media”; Victor Mihai Botez (fost jurnalist, pensionar), Narcis Zărnescu (redactor șef la revista Academica, profesor la câteva universități private) și de Sorin Mirel Ivan (directorul revistei Tribuna învățământului, profesor la Universitatea „Titu Maiorescu”, București)[3]. Un membru nou, „asociat” a devenit Nicolae Georgescu, fost profesor, promotor al unor fantezii naționaliste/ protocroniste. Nu evaluăm aici reprezentativitatea acestor persoane, performanțele lor științifice ș.a.m.d., dar este de mirare să acorzi cuiva titlul de membru al unei academii de științe[4], fără ca acel membru să fie cel puțin doctor într-o știință, nemaivorbind despre opera sa științifică.

Este previzibil că Secția „Filosofie-Psihologie, Teologie și Jurnalism” să se extindă, adică să amplifice dimensiunea filantropică a Academiei Oamenilor de Știință din România. Despre asocierea Jurnalismului cu Teologia, Filosofia şi Psihologia, ce s-ar mai putea spune?

Jurnaliști creatori. Printr-o manevră bizantină, recent, jurnalismul a fost trecut în rândul ocupațiilor artistice/creative, alături de pictură, literatură, compoziţie, arhitectură etc. Este o situaţie unică în istoria jurnalismului, de aceea îi vom acorda o mai extinsă atenţie, deşi problematica presupune o abordare de dimensiunea unei cărţi. În anul 2006, un personaj de tristă amintire reuşea să treacă prin parlament legea[5] prin care ţara se trezea îndatorată faţă de anumite categorii de pensionari, numiţi „creatori”. Este vorba despre Adrian Păunescu (1943-2010), poet, jurnalist, politician, scriitor, animator cultural, editor, publicist, eseist, traducător, textier, profesor, critic literar ş.a.m.d., unul dintre principalii artizani ai cultului personalității, în timpul regimului Ceaușescu.

Care era noutatea – un creator, odată cu pensionarea primea, alături de pensia de drept (conform principiului contributivităţii, adică primeşti o sumă în funcţie de contribuţia ta la fondul public de pensii), încă 50% din valoarea pensiei (indemnizaţie), sumă ce reprezintă recunoştinţa populaţiei contributoare din România, faţă de opera / creaţia acelei persoane, despre care se presupune că masa contributoare beneficiază. Este vorba de privilegierea unor persoane, care primesc mai mult decât au contribuit, adică sunt transformaţi într-un soi de supracetăţeni. Contributorii „necreatori” nu vor primi pensie atât cât li se cuvine, ci mai puţin – datorează, au decis Păunescu şi acoliţii săi – ceva „creatorilor”, chiar dacă nu au auzit niciodată de ei, nu au beneficiat vreodată de serviciile lor[6] ş.a.m.d. Prin urmare, „creaţia” devine, prin lege, un element parafiscal – consumi, nu consumi, plăteşti. Ca şi taxa pentru televiziunea publică, pentru radioul public şi altele. Nu ştiu să existe în vreun stat democrat o asemenea injustiţie – să primeşti mai mult, plătind mai puţin decât concetăţenii tăi. O injustiţie legalizată. Nu este singura[7].

Despre aceast derapaj, Mihai Coman[8] nota: „Principalul argument pentru această pensie suplimentară (…) este acela că activitatea jurnalistică este una de creație intelectuală. Dacă ducem această logică până la capăt, atunci orice act profesional intelectual este un act de creație. Adică și o operație de apendicită, și efortul de a-i face pe copii să învețe acordul articolului posesiv, și munca de a construi un proiect de rezistență pentru o hală industrială etc. Orice act profesional (și, trebuie să recunoaștem, poate și unele acte ale meseriașilor cu har, cum ar fi artizanatul) implică o plus valoare intelectuală care poate fi etichetată drept <creație>. Pasul următor, dacă acceptăm totuși această logică, este să ne întrebăm dacă aceste acte de creație sunt și acte de creație artistică – așa cum susține proiectul legislativ în chestiune. Atunci când vorbim despre creație artistică, primul gând care ne trece prin minte este acela referitor la marile capodopere ale literaturii, picturii, muzicii etc. Dacă aplicăm acest criteriu, 99% din membrii uniunilor de creație nu au produs și nu vor produce niciodată o capodoperă a umanității. Ei vor produce opere etichetate drept artistice conform unui criteriu care sapă o prăpastie de netrecut între acestea și activitatea jurnalistică. Sunt opere de ficțiune, a căror valoare derivă din îndepărtarea față de realitate, din ancorarea în imaginar, în trăirile umane fundamentale, în ideea de frumos, definită după diferite canoane estetice. Cum ar putea cineva crede că jurnalistul, care are obligația profesională și morală de a prezenta faptele așa cum s-au petrecut, poate, îndeplinindu-și corect misiunea sa, să genereze o creație artistică?”[9]

Și, referindu-se la opinia exprimată de cei doi academicieni[10] care susțin ideea că jurnalismul este creație artistică, tot Mihai Coman explica – „pentru că au în minte presa intelectuală, literară, de secol XIX și început de secol XX, mai precis articolele și genurile de opinie. Dar acestea sunt forme de manifestare ale unor intelectuali, care își transmit ideile folosindu-se de diverse suporturi de difuzare, între care, dar nu exclusiv, și presa. Autorii acestor texte nu sunt considerați de nicio lucrare serioasă din domeniul sociologiei mass-media drept jurnaliști. Pentru că nu îndeplinesc definiția clasică, fundamentală, a profesiei de jurnalist – așa cum s-a conturat ea în modernitate. Iar în cazul de față nu trebuie confundat cel care profesează jurnalismul cu orice altă persoană care comunică ceva cu ajutorul unui sistem de distribuire a informațiilor, opiniilor, sentimentelor etc. În felul acesta, a susține că jurnalistul este un artist înseamnă a susține că el nu face jurnalism”[11].

Dar iată cum a evoluat procesul de trecere a jurnalismului în zone liricoide, ficţionale, compoziţionale, arhitecturale etc. Artistice, cu alte cuvinte. Cine are curiozitatea să urmărească o emisiune de televiziune pe Internet – este vorba despre 6 tv.ro, 5 ianuarie 2015, 19.44[12] şi se numeşte „Trezește-te, Gheorghe! Trezește-te, Ioane!”, moderată de Miron Manega, programul având deviza „Ca să fii român, trebuie să poți”, va afla unele mărturii despre această ispravă.

Tema emisiunii a fost Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, invitat Doru Dinu Glăvan, fost comentator sportiv în presa bănățeană (Timișoara, Reșița), președinte al UZPR. Interlocutorul a debutat în presă în anul 1965 (nu se cunosc detalii despre studiile sale), a fondat postul Radio Reșița (1996), ulterior parte a Societăţii Române de Radiodifuziune. În timpul activității sale jurnalistice reșițene a organizat tabere de jurnalism, în cadrul cărora fiica sa, Oana Glăvan și ginerele său erau formatori ai noilor jurnaliști. Invitatul explică modalitatea prin care a reușit să transforme UZPR într-o instituție care poate acorda indemnizații speciale membrilor săi – „excelența sa, academicianul Eugen Simion, atunci când am cerut o notificare dacă jurnalismul este de creație sau nu, plecând de la Eminescu, în 2013, a avut o reacție – <da, da, dar el în cultură…>. Și am avut imediat un răspuns – <da, da, în partea sa culturală, dar Eminescu (…) a fost studiat după moartea sa, în timpul vieții el a fost cel mai de temut jurnalist în acest București, în spațiul românesc cât a existat el>. Și atunci am provocat o dezbatere pe această temă”[13].

Afirmaţia poate mira, contraria, dar este un început de explicaţie pentru ceea ce anunţam mai sus. Dacă un comentator sportiv convinge o academie, utilizând false argumente – cum ar fi acela că „Eminescu ar fi fost cel mai de temut jurnalist în acest Bucureşti” – trebuie să recunoaştem că asistăm la o schimbare de paradigmă fără precedent în istoria culturii noastre.

Probabil că au fost şi alte reacţii, emisiuni etc. legate de această temă. Dar iată că la 8 iulie 2016, la TVR Cluj, emisiunea „Proiect România”[14], de Sebesi Karen, îl are ca invitat tot pe Doru Dinu Glăvan, cel ce afirmă că forma asociativă pe care o reprezintă se revendică de la 1919, spunând că după 1990, Uniunea s-a refăcut „pe baza statutului inițial”. Vom reveni asupra acestui fals[15]. El spune că din 2007[16], UZP este o instituție de utilitate publică, deoarece orice uniune de creație „trebuie să se îndrepte spre comunități”.  Dar ce formă asociativă se manifestă contra comunităţilor, în afara infractorilor, devianților ș.a.m.d.? În plus, Glăvan declară că „orice om care practică publicistica” poate fi membru al UZPR, și „colaboratorii, care sunt de notorietate, jurnaliști în felul lor de a aborda problemele”. Persoana nu face dinstincție între jurnalist și publicist, dar acest aspect presupune o abordare mai detaliată, pe care nu o facem aici. În timpul emisiunii, Glăvan evocă anul 2006, când a apărut Legea 8, „inițiată de Adrian Păunescu și de câțiva acoliți din PSD (…) Ministrul Culturii de atunci (Adrian) Iorgulescu, președintele Uniunii Compozitorilor, din ostilitate, din aroganță, din neștiință a evitat în normele de aplica a legii să treacă între uniunile de creație și jurnalismul (…) am încercat prin Justiție să obținem dreptul, am câștigat la Curtea de apel București și dintr-o neglijență a noastră nu am mai fost reprezentați cum trebuie la Înalta curte de casație și justiție, în 2010, unde și Ministerul Culturii și Ministerul Muncii au fost opozanții noștri”[17]. În 2012, fiind ales președinte al UZPR, a continuat demersurile – „a fost o bătălie puternică (…) sute de nopți nedormite, sute de ore de stat la ușile miniștrilor Culturii, miniștrilor Muncii (…) Prima ușă a fost Academia Română, dacă jurnalismul este sau nu de creație. Și atunci, excelențele lor academicienii Eugen Simion de la Filologie și Răzvan Teodorescu de la Audiovizual, cele două secții ale Academiei cu tangență, au dat o notificare favorabilă (…) și cu acea notificare a trebuie să mă lupt cu politicienii, să se dovedească în Parlament valabilitatea a ceea ce spune Academia”[18].

Este adevărat că la 29 martie 2013, UZPR cere Academiei Române „autentificarea de creație a jurnalismului și publicisticii”, și că după 19 zile Academia se pronunță în termenii: „vă facem cunoscut că Secția de Filologie și Literatură și Secția de Arte, Arhitectură și Audiovizul au formulat opinii în sensul celor de mai jos. Din partea ambelor secții, unde președinți sunt academicienii Eugen Simion și Răzvan Teodorescu, rezultă că actul jurnalistic, publicistic din presa scrisă și cea audiovizuală constituire un act de creație a jurnalistului, când produsul este de calitate și respectă Codul deontologic al profesiei de jurnalist. Calitatea actului de creație jurnalistică, conform acelorași opinii a(le) secțiilor Academiei Române, poate fi stabilită numai de Uniunea de profil a breslei, adică Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, pe baza criteriilor de ordin estetic și deontologic”[19].

Documentul are nr. 320/18.04.2013 și este semnat de secretarul general al Academiei, acad. Păun Ioan Otiman. Nu cunoaştem în acest moment ce s-a consemnat în procesele verbale ale celor două secţii, amintite mai sus, însă ele vor intra în istoria culturii, prin aceea că tranşează o polemică veche, cea a relaţiei dintre jurnalism şi literatură. În termenii de mai sus, cele două domenii sunt asimilabile, adevărul şi ficţiunea fiind, iată, cam acelaşi lucru.

Sunt, aici, mai multe motive de mirare. Unul ar fi viteza cu care s-au întrunit cele două comisii de academicieni, pentru a lua o decizie rapidă, cu urmări serioase în mai multe domenii, inclusiv în cel al bugetului public de pensii. Cât privește confuzia din textul citat, ar fi multe de spus. Dacă cele două secții ale Academiei nu fac distincția între ocupație și profesie, între jurnalism și publicistică, dacă academicienii evaluează estetic producția jurnalistică ș.a.m.d., ce așteptări putem avea de la oamenii politici, a căror calitate a fost şi rămâne discutabilă? O astfel de teză îmi amintește de paradigma comunistă[20], cea în care li se cerea scriitorilor, jurnaliştilor să mobilizeze masele, nu să spună adevărul.

Intr-o discuție cu acad. P.I.Otiman[21], acesta spunea că nu a știut care este miza UZPR, adică obținerea de indemnizații speciale, că nu el a redactat scrisoarea citată mai sus, și că își amintește cum o delegație a UZPR a avut o întâlnire cu cei din Academie, în cadrul căreia „ne-au arătat cu ce se ocupă și ne-au convins că ceea ce fac ei este creație”[22].

Revenim la emisiunea de la TVR Cluj, pentru a-l urmări pe Doru Dinu Glăvan. El afirmă că a lansat o petiție a UZPR, ajutat de prof.dr. Tudor Cătineanu și că a avut „semnături de la mii de oameni de creație – scriitori, compozitori, graficieni, plasticieni (…) care și-au dat consimțământul și aderența ca și jurnalismul să fie prins între uniunile de creație (…) Ionuț Vulpescu, singurul ministru cu care am putut să stau de mai multe ori de vorbă, când a văzut că Academia a recunoscut, a spus <sigur, nu se poate să nu recunoaștem acest lucru>”[23].

Probabil că a afirmat, dar nu a semnat niciun document în favoarea petenților.

Era de dorit ca pe site-ul UZPR să fie puse „miile de semnături” ale creatorilor, pentru a asigura transperența sondajului lor. Nu s-a întâmplat așa. De ce oare?

Au urmat discuțiile cu Rovana Plumb, ministra Muncii, care i-a indicat un secretar de stat provenit din UNPR[24] pentru soluționarea problemei. Acest funcționar l-a avertizat pe Haralambie Voichițoiu, colegul său de partid, că din solicitarea UZPR, partidul ar avea de câștigat. Așa încât Voichițoiu va redacta, sprijnit de cei din conducerea Uniunii, un document ce va deveni inițiativă legislativă. Glăvan recunoaște că fiind ajutat de UNPR, de PSD și de alte partide (21 de parlamentari) a reușit în demersul său. Tot de la el aflăm că un jurnalist are o pensie medie de 1.400 lei, prin urmare, cei care sunt membri UZPR vor primi încă 50%, ca recunoștință, din partea beneficiarilor operelor creatorilor, adică încă 700 lei (media). Indemnizația de recunoștință nu va fi mai mare de două salarii minime, în plus, beneficiarii trebuie să fi muncit 15 ani ca jurnaliști (și asimilați) și să fi plătit cotizația de membru UZP minim cinci ani[25].

Se înțelege, acest supliment de pensie nu are legătură cu principiul contributivității. Practic, „creatorii” iau bani mai mulți decât li se cuvine, adică funcție de cât au contribuit la sistemul public de pensii. Pe scurt, iau din banii altora! Solidaritatea „creatorilor”, complicitatea atâtor instituții controlate politic (și nu numai) este unică în istoria profesiei de jurnalist, în țara noastră.

Dar să revenim la șirul evenimentelor.

Senatorul Vochițoiu depune la Senat o propunere legislativă de completare a art.1 din Legea nr. 8/2006 privind instituirea indemnizației pentru pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite și recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică.

Ministerul Culturii – care a ezitat opt ani să avizeze actele prin care jurnalismul ar fi recunoscut ca artă /creație artistică – a fost reprezentat la dezbaterile din comisiile de specialitate ale Parlamentului, de doi secretari de stat – Corina Șuteu și Alexandru Oprean. Corina Șuteu este o absolventă a Facultății de Litere, specializarea română-engleză, iar Alexandru Vasile Oprean, ofiţer de infanterie[26].

În 2014, UZPR cerea Ministerului Culturii susținere, în sensul modificării/ completării Legii 8/2006, a HG nr.1650/2006, printr-un memoriu, subliniind „importanța socială a activității ziariștilor și necesitatea asigurării unor condiții de viață decente profesioniștilor din domeniul jurnalistic, aflați la pensie într-o situație precară (…) prin această completare[27], circa 250 de ziariști pensionari, membri ai Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, a căror pensie medie este de aproximativ 1.100 lei” vor beneficia, ca și alți creatori, de indemnizații. Și aici se afirmă că UZPR este „continuatoare a Uniunii Ziariștilor Profesioniști înființată în 1919″[28].

Tot în 2014, pe site-ul UZPR apar diverse texte prin care se pune semnul egalității între jurnalism și creație, inclusiv o petiție semnată de Doru Dinu Glăvan, stilizată/modelată de prof. Tudor Cătineanu, din care reținem: „dacă știrea presupune realism, luciditate, inteligență, spirit științific, toate celelalte Genuri ale presei, în proporții variabile, presupun sensibilitate, imaginație, talent, deci Creativitate. 3. Jurnalistul construiește și creează, cu ajutorul cuvântului, și pornind de la Lumea reală, o Lume nouă, spirituală, în care sunt prezente Opțiunea și Opinia, Judecata de valoare și Atitudinea (…) 4. Jurnalistul este și un artist, și el poate fi comparat cu orice alt gen de artist. Munca Jurnalistului este asemănătoare, până la identitate, cu munca Pictorului, Compozitorului, Scriitorului, Arhitectului, și diferă de acestea doar prin mijloacele de realizare, prin forma de expresie. În locul penelului, a notelor muzicale, a dălții și a proiectului tehnic, Jurnalistul recurge la cuvânt, la cuvinte, fie ele scrise sau rostite. În înțeles mai larg, dar rămas specific, și Jurnalistul este un Scriitor, așa cum Scriitori sunt poetul, prozatorul sau dramaturgul”[29].

De remarcat absenţa criteriilor adevăr, competenţă, onestitate, echilibru ş.a.m.d., care fac parte din formula jurnalistului. Revin la punctul de vedere exprimat de cel mai avizat specialist de la noi, prof.univ.dr. Mihai Coman – „inițiativa pe care o comentăm aici nu suferă numai de un viciu conceptual, ci și de un viciu de <utopie>, de o ignorare a realității vecină cu minciuna. Să presupunem că acceptăm premisele ei. Cum definim cine este jurnalist? Orice persoană care se înscrie în uniunea respectivă? Orice persoană care colaborează la o instituție mass-media? (…) Nu etichetarea jurnalismului drept o activitate de creație artistică va conduce la legitimarea profesională a acestei breasle – și așa prost plătite, nevalorizate și neapărate de sindicate, asociații profesionale puternice și, din nefericire, nici de o lege profesională corectă. Jurnalismul românesc are nevoie de profesionalizare, iar cochetăria cu boema artistică este cel mai mare obstacol în acest proces necesar”[30].

Precizez că mulţi dintre membrii UZPR s-au format şi au lucrat în perioada comunistă, când reperele profesiei erau altele, comparativ cu cele ale jurnalismului de piaţă (de cerere şi de ofertă). Presa comunistă avea tiraje dispuse de autorităţile politice (nu depindeau de o cerere reală, de foarte multe ori publicul fiind obligat să se aboneze la unele periodice), prin urmare nu a cunoscut falimentul. Încă ceva – Uniunea are alura unei organizații militare (are în conducerea sa șase ofițeri activi și în rezervă), ceea ce face şi mai dificilă creionarea unei autentice identităţi – este greu de înţeles cum poţi fi concomitent ofiţer[31] şi practicant al unei ocupaţii liberale, adică al jurnalismului. Apoi, în UZPR nu se face distincţia între jurnaliştii din presa „de piaţă”, presa militară (la ordin), presa în serviciul public (parafiscală). Presa militară este o presă de imagine (i se spunea presă „departamentală”), logica ei este exterioară logicii pieţei, în sensul că este editată chiar dacă nu o citeşte nimeni. Este acelaşi lucru, cu o publicaţie care trăieşte din tiraj? Fireşte că nu, dar astfel de nuanţe nu au făcut obiectul reflecţiei etice a conducerii Uniunii, banii fiind mai importanţi decât adevărul. Poate că una dintre cele mai curioase mențiuni din noua lege se referă la „creatorii” din serviciile de informații, poliție, armată ș.a.m.d., adică la ziariștii (?) care lucrează în aceste instituții.

Este straniu mutismul serviciilor de informații, față de această lege, care iată ce spune – „(5) În situaţia persoanelor prevăzute la alin. (1), atribuţiile Casei Naţionale de Pensii Publice şi ale caselor teritoriale de pensii, stabilite prin prezenta lege, sunt îndeplinite sau exercitate, după caz, de către casele de pensii sectoriale care funcţionează în subordinea Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Afacerilor Interne şi Serviciului Român de Informaţii”[32].

Ce putem înțelege de aici? Că structurile de informații au în „organizația” lor jurnaliști, adică creatori/ artiști, și că s-au gândit să-i gratifice suplimentar pentru serviciile lor? Ar fi interesant de aflat în ce altă țară ofițerii de poliție, de informații etc. sunt creatori/artiști, în sensul legii, și primesc indemnizații speciale, la pensie, adică recunoștință pentru textele / emisiunile (!?) lor. Mai rezultă că UZPR are printre membri nu doar ofițeri de armată, miliție/poliție, ci și de Securitate/SRI.

Cât respect mai așteaptă jurnaliștii de la audiențele lor, dacă sunt laolaltă cu ofițerii de informații, potrivit noii legi? Greu de spus. Poate că inițiatorii legii s-au gândit la ofițerii acoperiți din redacțiile comuniste, la informatorii Departamentului Securității Statului, cu activitate în mass media? Ne putem imagina că la ei se face referire, știind că la 20 angajați în presă exita un informator al Securității[33], dar și la faptul că pentru a primi indemnizația de „creator”, al oricărei uniuni de creație,  nu se cere dovada că nu ai fost colaborator al Securității, că nu ai încălcat drepturile omului ș.a.m.d. Multe dintre marionetele regimului comunist, responsabili de propaganda grosieră, aberantă, de cultul personalității, din perioada comunistă, ar putea fi printre „creatorii” cărora cetățenii de astăzi sunt obligați să le dea o parte din banii lor.

Am considerat şi consider că indemnizaţiile despre care am amintit sunt proba unei discutabile conduite morale. Să pui anumite categorii de cetățeni deasupra altor categorii, să sfidezi logica, să mistifici… Mă așteptam ca jurnaliștii să ceară ștergerea tuturor indemnizațiilor de acest tip, adică anularea moștenirii Păunescu. Nu s-a întâmplat așa.

Dar printre uimirile recente se află şi cea legată de mutismul reprezentanților profesiei. Mai întâi, nu au fost dezbateri legate de botezarea jurnalismului cu aghiasma creației. Apoi, am iniţiat un sondaj adresat liderilor asociațiilor jurnaliştilor, în legătură cu relaţia presă – creaţie. Au refuzat[34] să răspundă întrebărilor mele, cu două excepţii – Cristinel Godinac (Mediasind) și președinta Clubului Român de Presă, Indira Crasnea.

Primul a spus că susține acest proiect – „Ca lider de sindicat, nu pot decât să mă bucur că membrii ai Sindicatului Român al Jurnaliştilor MediaSind ar putea să beneficieze de nişte sume în plus la pensie, după o viaţă de muncă grea. Pentru că jurnalismul reprezintă o muncă în condiţii deosebite, implică anumite riscuri şi chiar boli profesionale (s.n.). Din acest punct de vedere, orice sumă de bani primită în plus peste salariu sau pensie, este pe deplin justificată. În schimb, din punctul de vedere al deontologiei profesionale, al independenţei şi al modului politic în care a fost gândită această pensie specială pentru jurnalişti, am mari rezerve. Ar fi trebuit să existe o dezbatere amplă cu toţi actorii din domeniu, organizaţii profesionale, sindicate, patronate, cadre didactice, specialişti etc., pentru a se putea găsi o soluţie care să nu să afecteze, în niciun fel, imaginea şi imparţialitatea unei bresle atât de importante pentru democraţie. Iar această soluţie trebuia să conţină criterii clare şi pertinente de selecţie atât a beneficiarilor, dar, mai ales, a organizaţiilor sau uniunilor de presă emitente. Din păcate… acest lucru nu s-a întâmplat, iar acum, onoarea jurnalismului românesc este grav ştirbită”[35].

La 8 septembrie 2016, Indira Crasnea afirma: „Nu a fost o initiativă a CRP. Cât despre moralitatea unei astfel de situaţii, este la latitudinea fiecărui jurnalist dacă doreşte să beneficieze de acest tip de pensie, pe lângă pensia pe care o va avea de la locul de muncă. Este o chestiune individuală de atitudine. De filosofie personală[36]. Faptul ca există un monopol la accesul către această facilitate – adică o singură entitate, în acest moment, care nu este CRP şi care funcționează pe bani de la bugetul de stat[37], are dreptul sa îţi dea certificat <de bună purtare> şi de pensie – mie îmi spune multe din punct de vedere al moralei”.

Câte ceva despre discursul vindicativ și revendicativ. Despre noua lege, prin care jurnaliștii devin artiști, unii reprezentanți ai UZPR afirmă că „repară o omisiune” (Benone Neagoe), „repunere[38] în drepturile legale a creației jurnalistice” (Roxana Istudor), „îndreptarea unei omisiuni regretabile” (Benone Neagoe) ș.a.m.d. Nu este loc aici să discutăm despre reprezentarea fondatorilor UZPR despre jurnalism – este suficient să citim proiectele de lege a presei, pe care le-au redactat[39]. Regretabilă este violența cu care au fost atacați toți cei care au cultivat îndoiala, adică au exprimat rezerve, uneori chiar critici față de demersul UZPR, îngrijorați fiind de „confuzarea” – cum spun acum tinerii – care ar putea apărea între ficțiune și nonficțiune.

Printre cei care se expun la ridicol se află și Octavian Andronic – în entuziasmul său militant, afirmă, referindu-se la cei care și-au exprimat rezervele față de moralitatea indemnizațiilor pentru jurnaliștii deveniți artiști – „Nu ştiu însă că noi, ăştia din generaţia pe care ei o socotesc expirată, existăm ca organizaţie încă din 1919 şi că tinerii care au înfiinţat-o: Ion Minulescu, Ion Pas, Cezar Petrescu, Mircea Grigorescu, I. Peltz, Brunea Fox, Pamfil Şeicaru, George Macovescu, Geo Bogza şi mulţi alţii au deve­nit, peste ani, personalităţi ale literaturii şi gazetăriei româneşti. Că printre principiile statutare fundamentale ale Uniunii Ziariştilor Profesionişti se aflau: sprijinirea intereselor ziariştilor profesionişti, îmbunătăţirea stării lor materiale, acordarea de pensii suplimentare (?) la bătrâneţe[40], editarea unei re­viste profesionale şi înfiinţarea unei şcoli de ziaristică”[41]. Da, pensie pe măsura cotizației. Nu din banii altora.

Cât privește școala de ziaristică… președintele UZP, Ion Vinea o va ridiculiza (1919), pentru ca după câțiva ani să o regrete… Ce a făcut UZP pentru învățământul jurnalistic? Nimic. Pentru că nu credea în această formă de acces la profesie, vorbind mereu despre talent, nu despre competență, în jurnalism.

O. Andronic  reia un fals – cel potrivit căruia UZPR este același lucru cu UZP, din 1919. Vechiul UZP îi excludea pe reprezentanții patronatelor, spre exemplu, or la noul UZPR această distincţie se pare că nu a mai fost necesară. Acum patronul și proletarul stau la aceeași masă a indemnizaților. Dar există multe alte distincţii statutare şi logice, care ne îndreptăţesc să fim rezervați.

Campania de colectare a semnăturilor față de proiectul UZPR a luat uneori forme – să le spunem amuzante? Spre exemplu, la 8 mai 2015, redactorii publicației on-line www.napocanews.ro publică următorul apel: „Declarație de sprijin pentru completarea Legii 8/2006 privind uniunile de creație și de utilitate publică. Rolul creativ al unor jurnaliști de marcă din cultura și civilizația poporului nostru (Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Tudor Arghezi, Anton Bacalbașa, Pamfil Șeicaru, Filip Brunea-Fox, N.D. Cocea, Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Geo Bogza, Cristian Țopescu etc.), precum și influența acestora în modificarea și formarea conștiinței publice demonstrează faptul că actul jurnalistic este un act de creație. De aceea, suntem solidari cu inițiativa parlamentară a d-lui senator Haralambie Vochițoiu de a propune modificarea Legii 8/2006, prin completarea listei profesiilor creative și de utilitate publică, prevăzute de această lege, cu profesia de jurnalist. Completarea acestei legi, în sensul amintit, are justificări logice și profunde, dintre care cea mai evidentă este aceea că jurnalismul este definit ca activitate de creație prin însuși statutul de autor al jurnalistului. Listă de susținători e deschisă: Al.Florin Ţene, Dr.Ionuţ Ţene, Ionica Armanca, Patrice Podina, Radu Ștefan”[42].

Firește că îl poți așeza pe Țopescu lângă Eminescu, dacă atât înțelegi din istoria profesiei tale („profesionist” fiind), dar la ce folosesc astfel de mistificări? Iată care este nivelul unora dintre ei. Evident, Academia își asumă răspunderea, așa cum rezultă din discuțiile avute cu doi dintre academicienii[43] implicați în această miraculoasă definire a jurnalismului. Pe ea, pe Academie nu o costă nimic să emită un astfel de document.

Dar instituția – țintă a grupului de presiune ce reprezintă UZPR a fost Ministerul Culturii, în sensul că opt miniștri s-au văzut puși în situația de a decide dacă jurnalismul este sau nu creație/artă. Șapte au refuzat[44]. Deocamdată să amintim că prin adresa nr. 7216 din 9 decembrie 2015 (răspuns la o solicitare a ministrului delegat pentru relația cu Parlamenul, Ciprian Bucur) ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu, afirma următoarele: „considerăm că jurnalismul nu poate fi asimilat ca domeniu de creație (s.n.) precum cel al creației muzicale, interpretative, cinematografice, literare, arhitecturale, teatrale și al artelor plastice. În plus, obligația morală a unui jurnalist constă în a prezenta faptele așa cum s-au petrecut și de a informa cititorii în mod obiectiv, fapt ce nu conferă acestuia statutul de creator în sensul stabilit de Legea nr. 8/2006 (…) extinderea câmpului de aplicare a legii și pentru ziariștii profesioniști nu se justifică, aceștia fiind organizați într-o asociație profesională care nu poate fi asimilată unei uniuni de creatori (….) Ministerul Culturii nu susține propunerea legislativă (s.n.) pentru completarea art. 1 din Legea nr.8 din 11 ianuarie 2006 privind instituirea indemnizației pentru pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite și recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică”[45].

Ce s-a întâmplat în intervalul 9 decembrie 2015 – 18 februarie 2016, ar constitui un capitol important în istoria presei. Pentru că aceleași persoane – ministrul Vlad Alexandrescu și secretarul de stat Alexandru Vasile Oprean, semnează un alt document, adresat tot ministrului Ciprian Bucur, în finalul căruia afirmă că „Ministerul Culturii susține propunerea legislativă pentru completarea art. 1…”[46]. Sunt evitate rezervele din adresa anterioară, se menționează doar că inițiatorii nu au indicat „sursele de finanțare necesare aplicării măsurii propuse”.

Epifanie? Comandă politică? Ce i s-a întâmplat ministrului Vlad Alexandrescu încât să semneze un astfel de act? Putem bănui influența politică (să rămânem în zona „ecologică” a discursului public), dar și sensibilitatea lui față de jurnaliști – în timpul mandatului s-a simțit parcă obligat să producă zilnic o știre, narcisimul său putând fi responsabil, fie și în parte, de o astfel de decizie.

Atenție însă – de pe document lipsește avizul direcției de specialitate din minister, respectiv Direcția Cultură Scrisă și Creație Contemporană, aviz necesar în toate situațiile în care se propun modificari /completări la un text de lege.

Cum a fost posibil? Directorul acestei Direcții (jurnalist și scriitor) a refuzat, la fel ca și miniștrii aflați în funcție înainte de Vlad Alexandrescu, să semneze un act prin care se pune semnul egalității între jurnalism și creația literară, pictură, compoziție etc. Așa încât a fost omis din lista semnăturilor de pe documentul pe baza căruia s-au luat decizii în Parlament.

Nu a crezut în prezumția de genii a membrilor UZPR, a jurnaliștilor, în general.

A fost vorba, se înțelege, despre o comandă politică – secretarul de stat A.V.Oprean (UNPR) pare să-i fi influențat pe cei din conducerea ministerului, să le dea satisfacție petenților din UZPR.

Câteva rânduri despre mitologiile UZP

Până când voi publica o monografie a UZP, iată câteva date și fapte care se cer cunoscute, pentru o mai limpede înțelegere a trecutului jurnalismului. Bunăoară unul dintre argumentele invocate la toate ocaziile este cel al originii prestigioase a acestei forme asociative. Este vorba despre fondatorii Uniunii de la 1919, care nu are nicio legatură cu actuala UZPR. Bunăoară, primul președinte al Uniunii Ziariștilor a fost Henric St.Streitman, considerat drept un atlet al profesionalismului jurnalistic. Amintesc faptul că atât la noi, cât și în alte țări, calificativul „profesionist” nu privea calitatea actului jurnalistic, ci a) volumul acestuia – să fi lucrat în redacția unui ziar (cotidian), un număr de ani; b) să fi câștigat cea mai mare parte a veniturilor sale, din activități redacțional-editoriale; c) se autointitulau „profesioniste” formele asociative care doreau să-i excludă pe patronii de presă din organizațiile lor. De altfel, aceste trei condiții apar instituționalizate încă din anul 1899, când este fondată „Societatea Presei. Asociațiune a ziariștilor, oamenilor de litere și de artă din România”, ce includea „Sindicatul ziariștilor”. Această profesie, greu de definit și de încadrat în norme a generat, de-a lungul timpului, numeroase tipuri de asociere, unele de tot hazul. In general, jurnaliștii s-au ferit de eticheta „profesionist”, și bine au făcut, cu câteva excepții – vezi Sindicatul Ziariștilor Profesioniști din Banat (Timișoara, 1921), Cercul Ziariștilor Profesioniști (Iași, 1922)[47]. Nici unul nu a lăsat urme, în istoria presei. Dar repet, eticheta era utilizată, în primul rând, pentru a-i ține la distanță pe patronii de presă.

Cine a fost Streitman, cel care a încarnat maximum de profesionalism la fondarea UZP? George Caliga îl prezenta, la 1927, drept un „vechi și valoros profesionist. Născut la P.-Neamțu în anul 1873. Licențiat în filosofie și fizico-chimice. În presă de la 1894. A debutat la Românul lui C.A.Rosetti. A scris la Munca; La Patrie. La începutul carierei sale publicistice, era socialist – ca toți tinerii <generoși>din epoca aceea. Azi e… pesimist. E dotat cu un frumos talent de scriitor și e foarte apreciat în cercurile politice și ziaristice pentru meritele sale publicistice și pentru caracterul său nobil. Azi colaborează la Facla și Contemporanul și e consilier technic în direcția Presei dela Ministerul de Externe. Face parte din cele 3 Soc.(ietăți) de presă din București. E autorul unui volum de Instantanee, altul intitulat Revizuiri și un al 3- lea despre Jaurès. Ofițer al Stelei, Comandor al Sf. Sava și Cavaler al <Polonia Restituta>”[48].

Un alt apropiat, A.P. Samson, nota în memoriile sale că „după ce a încetat să mai scrie la Facla, a rămas până la sfârșitul vieții gazetar fără gazetă. A fost și el în tinerețe membru al Partidului socialist și a debutat în 1890 la Munca, săptămânalul politic al partidului (…) adesea era folosit de unii oameni politici drept consilier cultural. În felul lui a fost și un remarcabil scriitor, cu talent de investigare a caracterelor. Ca stil, despica firul în patru, îl punea într-un mojar de farmacie, începea să-l sucească în toate direcțiile, subtil, malițios, ironic, bănuitor, indulgent, repetând o noțiune prin toate sinonimele ei – după procedeul lui Rabelais. Acest stil a plăcut multora (…) prin contorsiunile neașteptate ale expresiei (…) n-a suferit niciodată de fermitatea convingerilor. La un moment dat, fostul socialist a devenit un <evreu de dreapta>. Aceasta s-a întâmplat atunci când Octavian Goga a părăsit partidul mareșalului Averescu, întemeindu-și propria sa organizație politică. În noul partid, Goga l-a făcut pe Streitman membru în comitetul executiv… Streitman a sfârșit ca <evreu de extremă dreapta>, în anii de întunecime pentru el și pentru omenire”[49].

Istoricii comunității evreiești din România îl prezintă pe H.St.Streitman drept „eseist, traducător și publicist”, născut la Piatra Neamț, cu studii de fizică și de chimie la universitățile din Zürich, Berlin, Götingen și la Politehnica din Stuttgart. El a audiat cursuri de filosofie și de sociologie la Facultatea de Filosofie din Roma, „unul dintre primii gazetari evrei din România”[50]. A frecventat, a audiat etc. nu rezultă dacă a și finalizat vreo specializare din cele patru științe, din cinci universități. Mai simplu spus, nu știm ce profesie avea primul profesionist al jurnalismului profesionist, dar oricare ar fi fost aceea, nu era legată de studiile sale, avantajul său fiind acela de a fi fost poliglot. Cât privește traseul jurnalistic, se precizează că „a debutat în Revista Olteană sub conducerea lui Traian Demetrescu și a lui G.D.Pencioiu (Craiova, 1888-1890, 1892 – n.n.). În presă a început să scrie la Românul (1894) sub direcția lui Vintilă C.A.Rosetti. În 1908 a scos revista săptămânală Cuvinte libere și ziarul Prezentul. Prim redactor la cotidianul Viitorul, oficiosul Partidului Național Liberal, condus de I.G.Duca și Const. Banu. În 1930 a scos revista Observatorul politic și social. La Facla semna rubrica <Omul de pe stradă>, iar la Reporter a colaborat cu eseuri semnate Quidam și Alcest. Colaborări la majoritatea ziarelor care au apărut în Capitală: Adevărul, Dimineața, Excelsior, Ordinea, precum și la publicația evreiască Renașterea noastră, oficios al mișcării sioniste din România. La alegerile din 1926-1927 a candidat  pe listele Partidului Popular al generalului Averescu și a devenit senator. Consilier la Direcția presei din Ministerul de Externe. La 15 iulie 1940 a fost menționat în Universul literar, pe lista autorilor evrei prohibiți (…)”[51]. Născut evreu, va fi pentru o vreme creștin, cu numele Ștefan, apoi va reveni la cultul mozaic.

Într-o altă lucrare recentă este prezentat ca publicist, eseist, fantezist – „în coloanele ziarului Țara noastră, întemeiat în 1932, ca organ al Partidului Național Agrarian, condus de poetul Octavian Goga, putea fi întâlnită și semnătura publicistului-eseist H.St. Streitman[52], care scria cronici fanteziste și aforisme acide”[53]. Solomon Podoleanu[54], diverși alți jurnaliști și scriitori îl prezintă în termeni comparabili cu cei de mai sus.

Cert este că primul președinte al UZP nu se încadra în normele statutare, el nefiind jurnalist într-o redacție de cotidian, ci mai degrabă un colaborator al diverselor publicații („publicist”). De altfel, Mihail Straje[55] enumără circa 30 de periodice în care Streitman a publicat articole, semnând uneori și Alcest, Certăneanu, I. Chilieanu, Enrico, Omul de pe stradă și așa mai departe. Este vorba despre Adam, Adevărul, Contemporanul, Cronicarul, Cuvântul liber, Cuvântul nostru, Dreptatea, Europa, Excelsior, Familia, Flacăra, Liberalul, Libertatea, Lumea evreie, Munca, Noua revistă română, Ordinea, Politica, Prezentul, Puntea de fildeș, Revista olteană, Românul, Secolul, Școala nouă, Țara, Viitorul, Ziua, 1907 etc.

Streitman credea că vechii cronicari au fost, de fapt, primii jurnaliști, știind prea bine că textele acestora erau destinate mai degrabă glorificării stăpânilor, nu pentru o difuzare largă. Dar nu este singurul său „derapaj”. Iată un fragment elocvent -„Raportul meu aş fi voit să-1 consacru relaţiilor culturale româno-polone din veacurile trecute, care au fost destul de vii şi de urmate. Era şi un bun prilej de a schiţa portretul celui mai mare ziarist român de odinioară, por­tretul lui Miron Costin: cronicarul care vede adânc, povesteşte cu tâlc şi ju­decă înţelept, dregătorul chibzuit care îşi călăuzeşte ţara cu băgare de seamă dar hotărît. Căci, ni-i îngăduit, cred, nouă gazetarilor să revendicăm pretu­tindeni pentru breasla noastră pe vechii cronicari, pe aceia cari cei din­tâi cu osârdie şi cu grija actualităţii, au adunat şi consemnat fapte, întâm­plări, peripeţii, schimbări şi sdruncinări, amănunte de tot felul ale vieţii publice şi private, reţinându-le pentru istoricii viitori chemaţi să le aşeze în rânduiala lor firească, să descopere şi să desluşească- legătura lor lăuntrică și să dea cuvenita tălmăcire”[56]. Streitman a murit în anul 1949, în Israel[57].

Iată un om care a fost pe rând socialist, liberal, popular (naționalist) și fascist, care a traversat două religii și mai multe ideologii, patru științe, cinci universități, ziarist și politician (senator), dar care a fost investit cu atributele de maxim profesionalism în jurnalismul autohton, la 1919[58]. Cine au fost ceilalți profesioniști din UZP? Nu aveau legături cu ceea ce ne imaginăm astăzi a fi „profesionist”. De regulă, oameni fără caracter. Și mai ales, fără să fi trecut prin școli. Noi am avut (și avem) „profesioniști” care nu absolviseră nici liceul. Instituția bacalaureatului îi speria pe foarte mulți, de aceea, atunci când Pamfil Șeicaru, spre exemplu, a propus într-un proiect de lege să li se pretindă reporterilor studii liceale și redactorilor studii universitare, acesta a fost atacat pentru că ar fi atentat la libertatea presei…

Și astăzi, în 2016, la aproape 200 de ani de presă în spațiul de limbă română, prin Statut, Uniunea creatoare numită a „Ziariștilor Profesioniști” include persoane fără studii superioare. Decizia a fost luată la adunarea generală din Iași (2015), pentru că unele persoane „creatoare” nu au studii superioare[59].

În legătură cu pedigriul său, UZPR ar fi putut fi mai documentată și mai critică. Colecțiile de presă, arhivele, monografiile de istorie a jurnalismului le pot oferi suficiente informații încât să fie mai prudenți. Sunt șterse din istoria Uniunii atât perioada ei fascistă[60], cât și perioada comunistă. Probabil că cerem prea mult unei organizații de artiști, în care lumea pare mai degrabă să știe, decât să afle, și mai ales, refuză să cultive îndoiala.

Dar de unde vine obsesia „creației” la acești jurnaliști? De demult, din ignoranță și din lăcomie. Din invidia generată de avantajele scriitorilor, din multe alte motive. L-am întrebat pe unul dintre fondatorii UZPR, Gheorghe Brătescu, cine a insistat în 1990 (adică la „refondarea” ei, dacă este să luăm în serios afirmațiile unor membri UZPR) ca Uniunea să fie una „de creație”? Mi-a declarat că el a fost acea persoană[61]. Adevărul este altul.

La 4 decembrie 1955, în București s-a hotărât constituirea Uniunii Ziariștilor din România, care reunea  3.193 ziariști (și asociați acestora), cu scopul „de a contribui la ridicarea nivelului profesional, politic și cultural al ziariștilor”[62]. În anul 1968, când România avea 4.643 ziariști, apare ideea organizării unei Conferințe naționale, programată în luna martie 1968, cu care ocazie urma să se adopte un statut în care să se precizeze că „Uniunea ziariștilor din Republica Socialistă România este asociația de creație a ziariștilor profesioniști din țara noastră”[63], înființarea Fondului ziaristului etc. Numai că autoritățile politice au respins aceste demersuri, reluate în 2 noiembrie 1968, în 19 octombrie 1970, în 14 decembrie 1972, până când Legea presei i-a descurajat definitiv în demersurile lor, pe cei ce solicitau să aibă un statut de artiști, similar scriitorilor.

Voi reveni asupra evoluției UZPR[64] din România, în alt context. Până atunci, cei interesați pot frecventa diverse surse documentare, din care se vor edifica asupra discuției de mai sus[65].

Jurnaliști, instrumentiști, actori, tenori.

Un alt eveniment recent este de natură să deruteze – asocierea dintre Federația Română a Jurnaliștilor MediaSind, care include 5.600 angajați din mass media, dintre care circa 3.600 sunt jurnaliști, cu Federația Artiștilor Interpreți din România, adică alți 2.850 membri. Așa a rezultat o nouă confederație – FAIR-MEDIASIND (39 de sindicate), adică 8.450 membri din ariile ocupaționale sugerate mai sus[66].

Această asociere a dus la apariția celei mai mari federații din sectorul Cultură și Mass media din România, afiliată la Union Network International, Federația Internațională a Muzicienilor, Federația Internațională a Actorilor, Federația Internațională a Jurnaliștilor și Federația Europeană a Jurnaliștilor.

Documentele consultate arată că există organizații ale jurnaliștilor destul de puternice – Societatea Ziariștilor din România ar avea 4.900 membri[67]; Sindicatul pentru Unitatea Salariaților din Televiziune – 1.353 membri, Sindicatul Jurnaliștilor Profesioniști – 207 membri ș.a.m.d., lor alăturându-se în această nouă formulă coriști, instrumentiști, tipografi, salariați de la Monitorul Oficial, actori, tenori, soprane ș.a.m.d. Rezervele mele față de oportunitatea unei astfel de agregări, precum și față de numărul de membri declarați nu au importanță, în context. Dar dacă adunăm cifrele declarate de liderii organizațiilor de jurnaliști ajungem la peste 7.000 membri, luând în calcul doar UZPR[68], Societatea Ziariștilor și Sindicatul Jurnaliștilor Profesioniști. Sau 5.400 jurnaliști aflați în UZPR și Mediasind.

Cifrele nu sunt credibile, firește. Liderii vor spune că una este cifra înscrișilor și alta a plătitorilor de cotizații, alte argumente mai mult sau mai puțin periferice, pentru a justifica cifrele. Intenția patronatului acestei noi confederații de a impune un contract colectiv de muncă pentru ramura cultură/arte-mass media este lăudabilă, dar ce-i unește pe tenori cu jurnaliștii? Ambii sunt artiști…

Mediocrizarea conținutului jurnalistic

Telespectatorii pot urmări, în ultima vreme, emisiunii de astrologie, numerologie, horoscop, profeții și diverse alte forme de paraliteratură, care au loc în studiourile de știri, adesea fiind moderate de redactori de știri. Aceste conținuturi trădează: a) indisponibilitatea de a investi în formate jurnalistice autentice; b) sfidarea audienței, de fapt subestimarea inteligenței acesteia; c) sfidarea logicii, a normelor profesiei – a se vedea amestecul de ficțiune și de realitate; d) mediocrizarea jurnaliștilor și a formatelor generate de aceștia.

Iată două mostre de conținut difuzat de canalul B1 tv București. Vineri, 9 septembrie 2016, la 16.30, telespectatorii au putut urmări o emisiune cu titlul „Ne va purta noroc cifra 9?” (fiind vorba despre o zi de nouă, a noua). Persoane cu origini ocupaționale/profesionale/științifice nemărturisite, adică incerte vorbesc despre ce ar trebui să facă oamenii politici, în funcție de zodia lor și de starea de sănătate (pe care dacă nu o cunosc, o află din această emisiune); de ce avem nevoie de femei-lider; ce i se va întâmpla României ș.a.m.d., în baza ecranului fiind expus titlul „Românii și vibrația lui 9”.

Sau, în 6 octombrie 2016, la emisiunea „360 grade”, cu motto-ul „Dincolo de aparențe”, redactor Alina Bădic, cu trei invitați. Tot așa, participanți dubium, despre a căror pregătire/performanță nu se precizează nimic. Iată câteva enunțuri extrase din această emisiune: „capabili să vă controlați sentimentele, simțiți realitatea într-un mod unic”; „vă convingeți că nu merită să suferiți pentru nimeni. Emoție interioară”; „aveți mult de lucrat la iertarea de sine. Scorpionii să-și vadă de sănătatea lor, nu au suficientă vitalitate pentru a face față unor provocări”; „Săgetătorii au parte de ceva distracție, de un anturaj plăcut, dar excesele pot duce la aspecte mai puțin plăcute (…) săgetătorul se gândește la prea multe lucruri de-odată. Nu trebuie să adreseze critici șefilor, colegilor, și așa va avea multe bucurii, va trece ușor peste controale, evaluări etc.”. Întrebarea care se pune este dacă aceste emisii verbale au legătură cu jurnalismul ori cu divertismentul. Astfel de formate sunt livrate audienței ca având valoare de întrebuințare, adică sunt asociate programelor informative, ceea ce se va dovedi foarte păgubos pentru credibilitatea canalelor.

Firește că în goana după audiențe, standardele profesionale suferă. Însă mediocritas perseverantes. Să mergem și la case mai mari, adică la Societatea Română de Televiziune, o televiziune pe care o plătești și dacă îi consumi emisiunile, dar și dacă le refuzi. În 14 septembrie 2016, la 16.45 este transmisă o emisiune sportivă, din care am transcris următoarele: „…frumoasă pasă! Verticalizare! O nouă intervenție remarcabilă a portarului Stelei (…) încercare de intercepție (!) care dă un moment de organizare pentru gazde. Inter-stânga devine activă. Vine cu extremă de pe partea opusă și respinge o nouă minge! Vine contra-atacul, aruncă sub bara transversală. O extremă veritabilă! Jocul colectiv are mult de suferit. Multe aruncături negândite. Frumoasă această aruncare! O scenă frumos lucrată! Frumoasă pasa din săritură! Foarte prezent în joc (…) în multe momente a făcut diferența în jocul echipei sale. Devastator aruncă la plasă! …”. În acest fragment apare de patru ori cuvântul frumos/oasă, dar emisiunea a fost o avalanșă de adjective, de formulări calificative, de glorificări și de patetisme. Ce este acest tip de manifestare discursivă? Creație? Descriere? Interpretare? Sau, mai concret, este un produs jurnalistic autentic?

Acestor mostre de „profesionalism” le putem alătura mai noile programe de tele-evanghelism, difuzate de unele canale cum ar fi Nașul Tv, ce constau în scenete în care unii indivizi se vindecă, în direct (prozelitism neoprotestant gestionat de pastori portughezi, buni cunoscători ai limbii române).

Firește, multe alte programe suferă de „bacilul” amintit mai sus – mediocritate, dar nu este locul aici să realizăm un tablou complet[69].

Forjarea evenimentelor

Un procedeu nonjurnalistic, dar care a luat o amploare impresionantă este cel al forjării, adică al exagerării unui fapt divers -„să faci din țânțar armăsar”, cum se spune popular. Aceasta, în contextul în care anumite evenimente majore sunt ignorate, deoarece jurnaliștii fie nu le înțeleg, și atunci le evită, fie nu sunt dispuși să se documenteze. Potrivit monitorizărilor, spre exemplu, morții și înhumării lui Corneliu Vadim Tudor  li s-au alocat 28 ore de emisie la România tv; 17 ore, la Antena 3; 15 ore la B1 tv; 2 ore la Realitatea tv; 1, 5 ore la Digi tv ș.a.m.d[70].

În schimb, un eveniment major, cum a fost cel al vizitei președintelui Franței, François Hollande, este ignorat sau diminuat la nivelul unei știri periferice. Hollande a mulțumit recent României pentru sprijinul acordat în războiul din Mali, fără ca vreo redacție să reacționeze. Au luptat trupe române în Mali? Nu se cunoștea acest fapt. Ce interese are țara noastră acolo? De ce nu s-au făcut publice astfel de informații? Este vorba despre un război de secesiune, cu fundament economic și religios, declanșat în 2012. CSAT ar fi decis în 2013 să trimitem 10 militari acolo, în semn de solidaritate cu Franța, care ducea greul conflictului. Mulțumea Hollande pentru cei 10 militari?

Un volum (sau mai multe) de subiecte  ratate de jurnaliști și un altul despre subiecte prost tratate s-ar putea dovedi utile noilor generații de jurnaliști.

Concluzii

În intervenția de față am expus câteva dintre noutățile din zona mass media, care își pun amprenta asupra profesiei, a relației dintre jurnaliști și audiențe ș.a.m.d. Presa din țara noastră traversează o etapă dureroasă, generată nu doar de impactul noilor tehnologii de comunicare, ci și de diletantismul practicanților jurnalismului, de subestimarea inteligenței audiențelor, de „magisteriatul” gazetăresc, de numeroase alte păcate  mai vechi ori mai noi. Profesia nu dă semne că înțelege cu adevărat că va trebui „reinventată”, deoarece în condițiile în care oricine poate genera conținut, în contextul recalibrării piețelor de informații și nu numai, al reconsiderării bugetelor de publicitate, al multiplicării suporturilor ș.a.m.d. – se impune o redefinire a statutului acestei ocupații, o repoziționare a sa.

Cât privește privilegierea dimensiunii expresie, în detrimentul dimensiunii informație în mesajul jurnalistic (jurnalist-artist), exagerarea rolului „literaturii de frontieră”, adică a conținutului literaturizat („narativizarea informării”) acestea nu sunt de natură să salveze ceea ce a mai rămas din jurnalism. Ba mai mult, va compromite șansele noilor generații de jurnaliști de a dobândi respectul audiențelor, de a redefini contractul de încredere cu acestea. Este uimitor cât de greu se înțelege la noi relația dintre informația despre un eveniment, valoarea adăugată de explicare și valoarea adăugată de comentare a acelui eveniment, și cu câtă înverșunare o  parte a jurnaliștilor se agață de modelul de presă din secolul al XIX-lea.

Principiul  jurnalistic „a  înțelege repede și bine, și a te face repede și bine înțeles”, pare să fi fost uitat.

P.S. Textul de față este intervenția mea la conferinta ,,Mass media în post-comunism,, Oradea – Gyula, octombrie, 2016.

NOTE _______________________________________________

[2]http://adevarul.ro/news/politica/alegeri-locale-jurnalisti-tara-renunta-lagazetarie-primarie-1_57220bcc5ab6550cb86ccb6c/index.html – accesat 1 septembrie 2016.

[3] Interviu cu prof.univ.dr. Angela Felicia Botez, secția X Filosofie, Psihologie, Teologie și Jurnalism, Academia Oamenilor de Știință, 4 august 2016.

[4] Ceea ce presupune, în cazul de față, o indemnizație de 800 lei lunar, toată viața, din fonduri publice.

[5] Legea nr. 8/2006 privind instituirea indemnizaţiei pentru pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică (în vigoare de la 01.01.2007).

[6] Circa 11.000 persoane beneficiază de astfel de indemnizații, la data redactării acestui text.

[7] Afacerea „pensiile nesimţite”, cum au fost calificate de fostul preşedinte al României, Traian Băsescu, anumite pensii primite de poliţişti, militari, de alte categorii de salariaţi, considerate imorale, injuste, s-a finalizat cu recalcularea acelor pensii, pe noi criterii, în urma căreia pensiile ce urmau să fie moderate / temperate au rezultat mai mari, adică mai nesimţite decât erau iniţial, manevră specifică statelor în care corupţia atinge cote înalte.

[8] Prof.univ.dr. Mihai Coman, fost jurnalist și editor, antropolog, decan al Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București, specialist cu reputație internațională. Fondator și director al primei școli doctorale de științe ale comunicării din România.

[9] https://www.contributors.ro/media-tech/capcanele-utopiilor/, accesat 28 aprilie 2015.

[10] Eugen Simion și Răzvan Teodorescu.

[11] https://www.contributors.ro/media-tech/capcanele-utopiilor/, accesat 28 aprilie 2015.

[12] http://www.certitudinea.ro/articole/emisiuni-tv/view/trezeste-te-gheorghe-trezeste-te-ioane-resuscitarea-morala-a-presei-si-modelul-eminescu – accesat 11 octombrie 2016.

[13] http://www.certitudinea.ro/articole/emisiuni-tv/view/trezeste-te-gheorghe-trezeste-te-ioane-resuscitarea-morala-a-presei-si-modelul-eminescu – accesat 11 octombrie 2016.

[14] http://i1os.com/Proiect_Romania_din_8_iulie_2016/2NQkup3pzyY.video – accesat 10 octombrie 2016.

[15] Iată ce nota Emil Samoilă în volumul Ziaristica. Noțiuni elementare de gazetărie, Atelierele „Adevărul” s.a., București, c. 1932, p. 160: „În <Uniunea ziariștilor profesioniști din București> pot intra ziariști colaborând la un ziar zilnic din Capitală și având o vechime de trei ani în presă; redactorii agențiilor telegrafice, desenatorii și fotografii-reporteri atașați la un ziar. Scopul <Uniunii> este: a) de a strânge legăturile de solidaritate între membrii corporației; b) de a apăra interesele morale și materiale ale ziariștilor profesioniști; c) de a urmări printr-o acțiune colectivă îmbunătățirea stărei lor materiale; d) de a apăra în orice împrejurare prestigiul și demnitatea membrilor săi; f) de a procura mijloacele de existență membrilor, în cazul când, pentru apărarea intereselor materiale și morale, personalul vreunui ziar ar fi silit să înceteze lucrul în mod colectiv; e) de a urmări ridicarea nivelului moral al corporației ziariștilor printr-o supraveghere severă a recrutării personalului ziarelor cotidiane și printr-o acțiune de eliminare a acelora cari, prin conduita lor, ar compromite prestigiul breslei; g) de a impune stabilirea unui contract-tip care să fixeze condițiunile de muncă: un minimum de salar, termen reciproc de preaviz, vacanță plătită și obligatorie o lună întreagă în cursul unui an, conservarea repauzului duminecal care e în vigoare la publicarea acestor statute, plata salariului integral pe timp de boală, obligația pentru patroni de a da o despăgubire egală cu salariul pe timpul termenului de preaviz, în caz de încetare a ziarului. Trecerea ziarului într-o altă proprietate, se consideră ca încetarea a ziarului, și ca atare, personalul are dreptul să se pună în situația de preavizat și să reclame de îndată despăgubirea materială respectivă; h) de a impune ca termenul reciproc de preaviz să fie neapărat de trei luni pentru redactori și reporteri, de șease luni pentru secretarii de redacție și de un an pentru redactorii-șefi; i) de a stărui pentru instituirea neapărată a postului de director-redactor șef, recrutat obligatoriu dintre ziariștii de profesie, la ziarele unde directorii nu sunt profesioniști ai condeiului sau sunt oameni politici, ori simpli proprietari-editori. Postul de director-redactor șef, instituit atât în interesul ziariștilor profesioniști, cari vor veni astfel în contact direct cu membrii breslei lor, cât și în acela al patronilor, cari vor putea să evite astfel mai ușor conflictele de orice soiu dintre ei și ziariștii profesioniști, nu exclude însă pe acela de director-politic, director-administrator, sau director-proprietar, care poate fi ocupat de un străin al breslei; j) de a realiza federalizarea corporativă cu organizațiile similare sindicale ale tipografilor, linotipiștilor, mașiniștilor și funcționarilor din administrațiile de ziare, în vederea solidarizării celor ce trăiesc ca salariați în industria ziarelor; k) de a lucra pentru crearea unei Camere de arbitraj care să fie compusă în număr egal – doi de fiecare categorie – din ziariști salariați și directori de ziare. Această Cameră de arbitraj va fi prezidată de un delegat al ministerului muncii, având calitatea de arbitru”.

[16] De fapt, din 2008 –vezi HG 472/2008.

[17] http://i1os.com/Proiect_Romania_din_8_iulie_2016/2NQkup3pzyY.video – accesat 10 octombrie 2016.

[18]Ibid.

[19] Adresa nr. 320- 18.04.2013 (data redactării şi a emiterii), Academia Română. Secretar General.

[20] Arta, presa etc. erau evaluate ideologic şi estetic.

[21] Cu ocazia Congresului internaţional de istorie a presei, Timișoara, 15 aprilie 2016.

[22] Ibid.

[23] http://i1os.com/Proiect_Romania_din_8_iulie_2016/2NQkup3pzyY.video – accesat 10 octombrie 2016.

[24] UNPR -Uniunea Națională pentru Progresul României, partid social-democrat al cărui preşedinte fondator a fost generalul Gabriel Oprea, fost ministru al Administraţiei şi Internelor. În vara anului 2016, acest partid a fuzionat cu Partidul Mișcarea Populară.

[25] Notă: pentru a creşte numărul beneficiarilor, stagiul de cotizare se va reduce la doi ani, potrivit aceleiaşi surse.

[26] Alexandru-Vasile Oprean s-a născut la Sebeş, Alba. A studiat la Institutul Militar de Infanterie şi Chimie de la Sibiu, a lucrat la Brigada 81 Mecanizată Bistriţa, apoi la Ministerul Apărării Naţionale.  Consilier pe probleme de apărare în Guvernul României, ofiţer de Stat Major la Stavanger (Norvegia), cancelar al Casei Regale. Fost consilier în Cancelaria premierului Tăriceanu, a fost numit de premierul Victor Ponta în postul de secretar de stat în Ministerul Culturii. Fost consilier la Primăria Bistriţa.

[27]Legea nu îi privește pe jurnaliștii pensionari săraci, ci pe toți pensionarii care întrunesc cerințele evocate, indiferent de nivelul pensiei lor, adică ofițeri, civili, bogați, săraci, de-a valma. Adică se recompensează, dacă putem spune așa, o performanță biologică – cei ajunși la pensie, nu cei mai merituoși din profesie. Din păcate, așa se întâmplă și în cazul scriitorilor, artiștilor plastici, muzicienilor ș.a.m.d.

[28] În lucrarea La presse roumaine, Congres de la presse latine, Institut d’arts graphique Cartea Românească, Bucarest, 1927, p. 31, Uniunea Ziariștilor din România – cum se numea inițial – este prezentată în termenii:  „Uniunea (…) are un alt caracter. Ea a fost fondată în anul 1919 ca societate a revendicărilor jurnaliștilor față de patroni. Ea nu acordă niciun ajutor mutual. Are 147 membri, bineînțeles fără vre-un patron printre ei, și un activ de 500.000 lei. Până acum Uniunea a obținut de la patroni următoarele ameliorări; 1. repaos duminical (…) 2. concediu obligatoriu de 30 zile pe an, plătit; 3. preavizul de trei luni în caz de disponibilizare, cu salariul plătit pe această durată”. Dar și comparând cele două statute sunt evidente derutele identitare și depărtarea de la principiile fondatorilor UZP.

[29] In arhiva UZPR se găsesc mai multe astfel de texte-pledoarii, ca de altfel şi în periodicele lor, cum ar fi revista UZP.

[30] https://www.contributors.ro/media-tech/capcanele-utopiilor/

[31] Vezi Iulia Marin, „Uniunea ziariștilor cu epoleți”, https://pressone.ro/uniunea-ziaristilor-cu-epoleti/ ; http://gazetadedimineata.ro/actualitate/lege-cu-dedicatie-vochitoiu-suspectat-ca-ar-vrea-sa-incoloneze-jurnalistii-intr-o-uniune-cu-epoleti/

[32] Vezi Legea 86/2016, art. 9 – http://lege5.ro/Gratuit/geydmojvg4zq/legea-nr-83-2016-pentru-completarea-legii-nr-8-2006-privind-instituirea-indemnizatiei-pentru-pensionarii-sistemului-public-de-pensii-membri-ai-uniunilor-de-creatori-legal-constituite-si-recunoscute-ca, accesat 12 noiembrie 2016.

[33] Vezi Arhiva CNSAS, fond documentar, dosar 1, vol.I, fila 59, manuscris, apud Liviu Avram, „Turnători și la <Cutezătorii>”, în Cotidianul, anul XV, serie nouă, nr. 197 (4572), luni, 21 august 2006, p. 5 (documentul prezintă situația din anul 1983). Vezi și „Serviciul Cadre al Scânteii, mai tare ca Serviciul cadre al M.A.I.” în Adevărul, nr. 5023, 31 august 2006, p.6.

[34] SZR, AZIR, ARPMM, CJI și altele, apelate la 28 septembrie 2016.

[35] Interviu acordat la 5 august 2016.

[36] Dacă fiecare jurnalist acționează așa cum dorește, cum și când se va cristaliza un minim consens asupra valorilor /principiilor care îi unesc pe cei care se numesc jurnaliști? Tocmai aici este una dintre problemele profesiei – mult prea mult arbitrariu, accesul necondiționat la profesie, lipsa sancțiunilor pentru încălcăarea principiilor deontologice ș.a.m.d.

[37] Nu deţin informaţii potrivit cărora UZPR să beneficieze de subvenţii publice, deşi statutul de instituţie de utilitate publică îi dă acest drept.

[38] „Repunere”, înseamnă că a mai fost cândva… Când?

[39] În proiectul propus dezbaterii parlamentare, în ianuarie 1990, spre exemplu, nu există o definire cuviincioasă a jurnalismului și nu apare cuvântul creație.

[40] Din fondurile proprii, adică din contizații, nu din contribuțiile celor din afara breslei. Fonduri mai primeau din sponsorizări, din organizarea unor spectacole, conferințe la care accesul era plătit, inclusiv din partea statului atunci când erau în consens ideologic cu deținătorii puterii. La începutul anilor 30, casele de pensii ale jurnaliștilor își schimbă statutul  juridic, tocmai pentru că nu erau capabile să asigure minime venituri foștilor cotizanți. Iată ce afirma Emil Samoilă în Ziaristica. Noțiuni elementare de gazetărie, Atelierele „Adevărul” s.a., București, c. 1932, p. 163 – „La 1 Ianuarie 1931 a luat ființă pe lângă Casa centrală a asigurărilor sociale din ministerul muncii Cassa de pensiuni a ziariștilor, care funcționează în baza unei legi speciale votată de guvernul Iuliu Maniu și în ea sunt admiși numai ziariștii cari au un salariu lunar de peste 3.000 lei. Atât ziariștii, membri ai Casei de pensiuni, cât și patronii lor, sunt obligați să verse o cotă de 5 la sută din salariile ziariștilor care servește la strângerea fondului menit să alimenteze fondul de pensiuni”.

[41] http://www.amosnews.ro/uzp-nr-3vara-2016-o-revista-fara-moguli-cu-patroni-ziaristi-2016-08-04

[42] Apelul este accesibil și pe http://confluente.ro/al_florin_tene_1430987232.html , 12 noiembrie 2016.

[43] În 5 august 2016, l-am întrebat pe acad. Eugen Simion dacă știa pentru ce a solicitat UZPR recunoașterea jurnalismului ca fiind creație (pentru a primi indemnizații) – „Știam că urmăresc acest lucru. De fapt, aceasta a fost contribuția mea, să recunoaștem că jurnalismul este creație. Și a fost corectă chestiunea aceasta. Gândiți-vă la Eminescu, la marii noștri gazetari…” a spus domnia sa. „Dar în aceasta breslă sunt fete care prezintă meteo, neveste de jurnaliști care nu au călcat niciodată într-o redacție, jurnaliști care au zidit cultul personalității, jurnaliști autentici și incerți, te miri cine … Statul român le va da o indemnizație de recunoștință. Pentru ce?” l-am întrebat. „Dacă breasla nu face ordine, nu stabilește criterii… „, a fost reacția acad. Simion.

[44] Documente din arhivele instituțiilor publice vor face posibilă cândva redactarea unui volum de mari dimensiuni.

[45] Adresa cu nr. 7216, din 09.12.2015, Cabinet ministru. Documentul are și nr. 384 din 09.12.2015 cabinet secretar de stat (Alexandru Vasile Oprean).

[46] Adresa cu nr. 2444 din 18.02.2016, Cabinet ministru. Documentul are și nr. 958 din 17.02.2016, S.L.R.P. (Serviciul Legislativ şi Relaţia cu Parlamentul).

[47] După 1990, au apărut câteva organizații care și-au atribuit calificativul „profesionist”, dar nu s-au remarcat prin acțiuni în sensul profesionalizării jurnalismului, în unele cazuri punând eticheta „profesionist” și persoanelor care au lucrat minim șase luni într-o redacție.

[48] G.Caliga, Almanahul dicționar al presei din România, Imprimeria Fundației Culturale Principele Carol, București, 1927, p. 150.

[49] A.P.Samson, Memoriile unui gazetar (1927-1937), Ed. Cartea Românească, București, 1979, p. 96.

[50] Evrei din România. Breviar biobibliografic, coord. Hary Kuller, Ed. Hasefer – Federația Comunităților Evreiești din România, București, 2008, p. 378.

[51] Ibid.

[52] Iată un fragment dintr-un text redactat de Streitman, adresat șefului său, generalul Alexandru Averescu, proprietarul ziarului Îndreptarea, la care petentul a lucrat. Textul spune multe despre slugărnicia persoanei, „vârf” al profesionalismului jurnalistic de la noi – „Domnul General, îmi este o adâncă trebuinţă a sufletului să unesc urările mele de sănătate, viguroasă putere de înfăptuire şi izbânditoare forţă de conducere cu urările însufleţite şi însufleţitoare ale tuturor acelora care vă privesc cu încredere, vă ascultă cu respect şi vă urmează cu avânt. Providenţa v-a ales pentru marea chemare istorică de-a veghea cu limpezimea dv. de vedere şi de judecată şi de-a chezăşui cu imperturbabilul şi incoruptibilul dv. simţ al realului şi utilului, pentru ca procesul de adâncă prefacere în care se află prins pe toate tărâmurile statul român să se săvârşească cât mai organic cu putinţă, îndrumându-se întru toate pe căile luminoase şi ducătoare spre bun liman ale rânduielii. A dv., domnule General, este sarcina de a face ca criza de creştere, dezvoltare şi afirmare pe care o străbatem, cu atât de schimbătoare stări sufleteşti, să aibă ca neapărată concluzie trecerea definitivă a României, în însăşi ordinea faptelor, aşezămintelor, ideilor, sentimentelor şi atitudinilor, de la felul de a fi firesc unei ţări mici la statistica şi dinamica unei ţări mari. Nu sunteţi numai diriguitorul sigur, dibace şi hotărât al unui partid mare şi viu. Sunteţi şi îndreptariul însăşi conştiinţei naţionale, călăuza reflectată a forţelor constitutive şi făuritoare de stat. Şi nu pentru că sunteţi azi la cârma ţării, dar pentru că în persoana dv., prin superioara-i linişte, prin admirabila-i luciditate şi prin darul ei atât de rar de-a uni armonic şi înviorător vorba cu fapta, libertatea cu autoritatea, aţi polarizat într-o vie sinteză cele două primordiale preocupări ale epocii de faţă: propăşirea şi ordinea. Sunteţi iubit, sunteţi ascultat, sunteţi urmat. Cu seninătatea, înţelepciunea, loialitatea şi înalta dv. seriozitate ce pururea îşi este egală, dv., domnul General, inspiraţi siguranţă, întăriţi voinţa, limpeziţi orizontul, lărgiţi perspectivele şi înălţaţi sufletele. Prin pilda vieţii şi activităţii dv., până şi pe potrivnici şi pe vrăjmaşi [î]i împingeţi spre o mai atentă şi politică cumpănire a intereselor de stat şi-i siliţi să mediteze cu o mai justă şi caldă înţelegere asupra realităţilor naţionale. Pe umerii dv. drepţi şi oţeliţi se reazămă azi toate nădejdile raţionale, toate posibilităţile adevărate, toate energiile oneste, toate voinţele luminate, toate strădaniile bune şi cuviincioase din ţara asta, ale cărei greutăţi, nevoi şi râvne nimeni nu le domină cu atâta claritate şi putere de acţiune ca Generalul Averescu. Vă trebuie numai sănătate şi vigoare, pe care ne rugăm Domnului ca, spre binele şi slova ţării, să vi le mai hărăzească pentru mulţi, mulţi ani cu aceeaşi dărnicie ca până acum, iar aceia care vă privesc şi vă urmează cu iubitoare şi neţărmurită încredere vă vor însoţi şi de aci înainte cu devotamentul lor dătător de fecundă linişte sufletească şi de creatoare forţă de realizare. Să trăiţi, Domnule General! Aceasta este urarea adânc şi respectuos-devotatului dv. H. St. Streitman, Bucureşti, 26 aprilie 1928, Calea Plevnei, nr. 72” –  Lumea militară, nr.1/2006, vezi

http://www.lumeamilitara.ro/index.php?mod=articol&idart=45&numar=1/2006&sectiune=%&idsect=11&autor=25.

[53] Contribuția evreilor din România la cultură și civilizație, ediția a II-a, coord. Nicolae Cajal, Hary Kuller, Federația Comunităților Evreiești din România, Ed. Hasefer, București, 2004.

[54]Solomon Podoleanu, 60 scriitori români de origină evreească, vol. II, Ed. Bibliografia, București, 1938, p. 45.

[55] Mihail Straje, Dicționar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime ale scriitorilor și publiciștilor români, Ed. Minerva, București, 1973, p. 685.

[56] H.St.Streitman, „Legăturile româno-polone după 1863”, în Societatea de Mâine, anul III, nr. 25-26, 20 și 27 iunie 1926, p. 461-463.

[57] http://romanianjewish.org/?page_id=713 – accesat 1septembrie 2016.

[58] UZP a fost fondată în cafeneaua Hotelului Princiar (pe locul unde acum este Hotel Central), discuția finală fiind în

redacția unei reviste. Iată ce notau reporterii ziarului Dacia, joi, 17 ianuarie 1919 – ,,După câteva consfătuiri, ziariştii

profesionişti s’au constituit în Uniunea ziariştilor profesionişti, cu scopul bine determinat de a apăra interesele materiale şi

morale ale ziariştilor, precum şi de a cimenta legăturile de solidaritate profesională. Ziariştii alcătuiesc desigur o categorie socială, care îşi are revendicări de formulat, de drepturi de apărat, interese de susţinut. În epoca aceasta de hotărâtoare prefacere, când totul trebuie să se sprijine pe termenul solidarităţii muncii oneste, Uniunea tinde să statornicească legături corporative cu ceilalţi meseriaşi din industria ziarelor. Determinată de sbuciumările vieţei zilnice, înţelegând rostul profesiunei exercitată în condiţiuni, care să fie la nivelul preocupărilor mari ale transformărilor de azi şi ţintind să statornicească din sentimentul de solidaritate o chezăşie a muncii, Uniunea ziariştilor profesionişti grupează în jurul ei pe muncitorii entuziaşti ai presei zilnice. Comitetul ales în întrunirea de eri seară e alcătuit din d-nii. Streitman, Ion Dragu, Bartolomeu Cecropide, Clarnet, Iosef Nădejde, N. Daşcovei, I. Joldea Rădulescu, Mihail Burilleanu, şi L. Cernăţeanu”.

[59] Probabil nici studiile liceale, finalizate prin bacalaureat.

[60] Articolul FLIT!, nesemnat, în Ultima oră, anul I, nr. 8, 27 septembrie 1944, p.3: “Uniunea Ziariştilor Profesionişti, sau mai pe scurt U.Z.P. studiază reorganizarea acestei profesii devenită în anii din urmă, adevărată moşie – ca să nu zicem altfel – a fasciştilor şi vânduţilor de neam, cari treceau arginţii nemţeşti înaintea intereselor patriei. Adevăraţii şi cinstiţii gazetari, acei cari prefea – pentru dragostea de meserie – o viaţă modestă, când în alte domenii de activitate, inşi mai puţin dotaţi se procopsesc – au primit cu entuziasm această iniţiativă. E vorba – în proectul menţionat – să se deschidă larg ferestrele, pentru o aerisire radicală. Se zice că acest proect conţine mijloace severe de triaj. Suntem de acord, cerem însă ca la curăţenia ce va avea loc, să nu se facă economie de Flit fiindcă astfel, insectele vor cădea doar amorţite, fără a fi stârpite împreună cu ouăle lor. Flit! Cât mai mult Flit şi mai ales fără economie!”.

[61] Interviu cu Gheorghe Brătescu, Bușteni, 21 august 2016. Despre versiunea sa privind fondarea și evoluția UZP, după 1990, va trebui citit volumul „Fals roman biografic. 170 de ani de istorie ascunsǎ”, acum în manuscris.

[62] Raportul Comitetului Uniunii Ziariștilor la Conferința națională a ziariștilor din România, martie 1968 (document din arhiva personală).

[63] Raportul Comitetului Uniunii Ziariștilor la Conferința națională a ziariștilor din România, martie 1968, p. 21.

[64] UZPR a avut 7.000 membri în anul 1991, 4.400 în 2009, 4.000 în 2012, 4.500 în 2014 – de fiecare dată, cifre rotunde, în fine, 1.266 membri la 22 iunie 2016, cu tendințe de creștere.

[65]http://interferenceslitteraires.be/sites/drupal.arts.kuleuven.be.interferences/files/illi7completeissue.pdf; vezi Marian Petcu, 10 teme de istorie a jurnalismului, Ed. Ars Docendi, București, 2012, cap. „Jurnalismul și literatura – istoria unei confuzii”. Vezi John C. Hartsock, O istorie a jurnalismului literar american. Nașterea formelor de narațiune modernă, studiu introductiv de Ilie Rad, Ed. Institutul European, Iași, 2015. Vezi Marian Petcu, coord., Dicționar enciclopedic de comunicare și termeni asociați, Ed. C.H.Beck, București, 2015 ș.a.m.d.

[66] Interviu cu Cristinel Godinac, 5 august 2016. Instituția rezultată se numește „Federația Cultură și Mass media” și a fost oficializată la 1 decembrie 2013.

[67] Situația la 2 iunie 2014 – vezi http://www.mmuncii.ro/j33/images/Documente/Dialog_Social/reprezentativitate_sindicate/FAIR_MS/Fed_Cultura_si_Mass-Media_FAIR-MediaSind.pdf, accesat 11 noiembrie 2016.

[68] Nu este membră a FAIR-Mediasind, la data redactării acestui text.

[69] A se vedea, spre exemplu, formele de cerșetorie jurnalistică practicată de ani buni, de un cotidian ca Gândul – cititorul poate afla despre verdict crunt, lovitură totală, anunț stupefiant, scandal uriaș, raport exploziv, mesaj zguduitor, surpriză uriașă, decizie uluitoare, imagini explozive ș.a.m.d.

[70] 14 decembrie 2015 și următoarele.