Tartuffe nu e de pe altă planetă. E aici, e cu noi. E de găsit în rândul ambelor sexe. Îi acordăm atenție, îl/o împingem în față pe scena socială, politică, pe scara competenței și expertizei. Nu ne gândim la școlari, liceeni, studenți, la toți cei/cele care, împreună cu familiile lor, și-ar dori o Educație decentă, substanțială, integră favorizând dezvoltarea personală în beneficiul celorlalți. Nu ne gândim, în cazul omului politic Tartuffe, la pagubele, greu de evaluat, pe care impostura sa le produce în sfera publica. Tartuffe ca om politic votează/propune legi. Dar el/ea are probleme cu integritatea, cu legea. Nivelul său de competență nu e cunoscut în mod real, știm numai forța sa de disimulare a competenței, a expertizei, oasele sale moi care nu îi mai permit să stea drept/dreaptă și să spună electoratului: „Sunt un ticălos/o ticăloasă. V-am mințit și (nici măcar nu) mi-am dat seama. Iertați-mă.”
Lupta domnului de Molière. Celebra piesă de teatru Tartuffe, reprezentată în 1664 de compania autorului, Molière, a dat naștere, în epocă, între 1664 și 1669 unei dezbateri, unei confruntări care mi se par foarte actuale azi, la noi. Au fost implicate atunci Arta, Puterea, Biserica. Arta, prin autorul de teatru Molière, Puterea prin Ludovic al XIV-lea și Biserica prin doi vectori: Compania lui Iisus (iezuiții), fondată în 1534 de Ignațiu de Loyola, un puternic instrument al Contra-Reformei care în epoca lui Molière definea lupta împotriva protestantismului, și Jansenismul, curent religios stimulat de doi oameni ai bisericii, Jansénius și abatele de Saint-Cyran, fundamentaliști ai catolicismului. Piesa lui Molière a fost interzisă de două ori, autorul a refăcut-o tot de două ori astfel încât azi cunoaștem trei versiuni ale textului. A fost publicată, prima oară, cea de a treia versiune. De ce textul a cunoscut o astfel de notorietate incredibilă, de ce a angrenat oamenii puternici ai zilei, de ce regele, de fiecare dată după cenzurarea cerută de Biserică, l-a stipendiat și mai mult pe Molière? Ce a stârnit, în epocă, Impostorul genialului autor? Ce nu a convenit atât de mult încât, iată, dealungul secolelor figura lui Tartuffe a devenit emblematică pentru un mod de a fi în lumea pre- și modernă. Mai are relevanță impostura în lumea digitală, în lumea academică? Da, poate cu atât mai mult.
Clasamentele imposturii. Clasamentele Educației, unde România rămâne, în continuare, pe poziții codașe, produc mereu lamentări și strigăte războinice. Se vede cu ochiul liber că sistemul Educației trebuie schimbat radical. Iar când un ministru semnalizează acest lucru, armata mediocrilor, a celor pentru care contează numai interesul propriu, nu cel al elevului/studentului, se coalizează.
Faptul că părinții, familiile, profesorii și chiar elevii/studenții nu reclamă răspicat o educație mai bună, competentă, integră, mi se pare îngrijorător. Lăsăm, mioritic, ca Educația, mielul viitorului, să fie sacrificată. În fiecare zi. Am putea spune un NU clar acestui sacrificu care înroșește România. ACUM.
În cea mai mare măsură, virusul care afectează Educația este generat de nivelul vulnerabil al Integrității care duce, între altele, la impostură. Este un fenomen care afectează multe țări europene. Reuniunea plenară de la Strasbourg a platformei ETINED a Consiliului Europei, dedicată Eticii, Transparenței și Integrității în Educație, la care am participat, a revelat dimensiunile fenomenului: de la lipsa de control a CV-urilor academice, a evaluării defectuoase care permite plagiatul sau folosirea „produselor” site-urilor specializate în lucrări școlare (peste 1.000 numai în limba engleză, cum afirmă profesorul Phil Newton de la Universitatea din Swansea.
Plagiatul ca „vedetă”. După 2012, când Universitatea din București a făcut public punctul său de vedere confirmând plagiatul în teza de doctorat a prim-ministrului de atunci, ideea de plagiat în cazul tezelor de doctorat și-a făcut loc spectaculos în sfera publică românească. După acest prim “episod”, au mai fost cazuri “celebre” de doctorate plagiate, mai toate având ca autori figuri publice, oficiali ai statului și guvernului. Faptul acesta a contribuit la decredibilizarea studiilor doctorale, a valorii diplomelor de doctor în varii domenii ale științelor în România. Prejudiciul este, și azi, incalculabil. Mai mult, în unele dintre aceste cazuri, inclusiv în primul pomenit aici, s-a realizat rapid o complicitate, prelungită în ani, a multor oficiali, guvernamentali pentru a “acoperi” plagiatul demnitarilor. Faptul spune mult despre cât preț a fost pus de către aceștia pe ideea de doctorat, de cercetare onestă, de dobândire corectă a titlului de doctor. Între ei, miniștri ai Educației.
O conotație specială: doctorate plagiate ale figurilor publice au atras cel mai mult atenția. Partea proastă e că în universități există multe altele aparținând unor figuri nepublice. Și atunci se creează falsa impresie că demascarea plagiatelor e de sorginte politică. Mi-am dat seama de asta când, în 2012, după ce abia fusesem numiți în Comisia de etică, urmând procedurii academice obișnuite odată la 4 ani, ne-a izbit magnitudinea primului caz: al prim-ministrului de atunci. A trebui să depun un efort considerabil, atunci, dar și după, pentru a nu permite politicului să decredibilizeze Comisia prin acuza de …comandă politică.
Aceste persoane au fost descoperite după ani de zile ca fiind plagiatori. Plagiatul e la trecut, când fapta a fost comisă. Fapta se numește furt (de idei scrise, de text, adică, de grafice, formule, brevete, invenții etc.). Ca în orice furt, ceva care a aparținut cuiva, nemenționat, a fost luat și folosit ca și cum ar fi fost al tău. Cei/cele care au plagiat în teze de doctorat, au obținut un titlu care a atras după sine beneficii financiare sau de alt ordin (intrarea în barou sau obținerea gradului de general fără examen).
Scena Imposturii. Comis de studenți, la licență, masterat sau doctorat, de cadre didactice sau alții, plagiatul nu este un fenomen în sine, consumat în și de lumea academică. El este în relație directă cu afirmarea în societate a valorilor morale, a integrității ca mod de dezvoltare a civilizației. În funcție de cât sunt susținute acestea și, mai ales, practicate, ele sunt norma clară a încrederii că o societate democratică poate oferi bazele solide ale dezvoltării și afirmării personale și instituționale. Un lider politic plagiator, o universitate dovedită ca fabrică de diplome, un mediu academic care nu reacționează când proasta conduită academică, malpraxisul academic, plagiatul și fabricarea și folosirea de date false în CV-urile cu care unele persoane participă la concursuri pe post didactic sau de cercetare, toate acestea favorizează impostura precum și vicierea criteriilor de competență și de competiție.
Să adaug ca factor agravant că legislația are fisuri sau vulnerabilități care permit unora, fie din ignoranță, fie cu bună știință, specularea în propriul folos. Toate au, însă, un efect puternic asupra celorlalți din comunitatea academică, a celor care, onest, corect, de bună credință, cu competență și-au obținut sau doresc să obțină titlul de doctor într-un domeniu de științe, o certificare puternică a gradului de cunoaștere, a contribuției proprii la acel domeniu sau disciplină. Cazul multelor site-uri care livrează lucrări contra cost e de (re)văzut de către legiuitor.
Derogarea de la norme morale sau instituționale ori de la prevederi legale, manifeste în acești ani, a fost supusă criticii unei mari părți a mass-media și, cu excepția Universității din București, foarte puțin din partea altor universități românești.
A copia≠A plagia. E și multă confuzie sau necunoaștere a unor termeni sau proceduri. O confuzie este între a copia și a plagia. Un pictor începător, cum tradiția o atestă de secole, va copia desene, schițe, tablouri ale celor mari pentru a se instrui în procedee, în expresivitate, pentru a acorda mâna cu ochiul în cursul dezvoltării procesului mental. Îți faci mâna la pian, ca începător, descifrând partiturile altora, până când vei compune lucrările tale. Dar cine dorește titlul de doctor nu mai este un începător. Când “copiază” de la alții și nu folosește semnele citării pentru ca autorul de unde a copiat să poată fi identificat, când apoi folosește în propria lucrare ce a copiat din alții și nu menționează în scris acest lucru, ba, mai mult, folosește lucrarea astfel realizată ca să obțină beneficii, vorbim atunci de un tip de furt “intelectual”, numit plagiat. Copiatul și plagiatul nu sunt același lucru.
„Pohta” impostorului. Un impostor poftește la titlul de doctor, la beneficii, la prestigiu. Suntem surprinși, șocați, poate, când aflăm despre un nou Tartuffe. Cazuri de la noi sau din alte părți (vezi cel al fizicianului Etienne Klein care zguduie de două săptămâni lumea științifică din Franța) ne arată că drumul imposturii poate fi foarte lung, uneori de câteva zeci de ani. În celebra piesă a lui Molière, Tartuffe sau Impostorul, (versiunea ultimă, a treia, din 1669) personajul omonim nu apare de la început, ci abia în actul al treilea. Târziu. Toți cei din casa care l-a primit, care i-au apreciat umilința, modestia, cuvioșenia acestui om al Bisericii, nu au decât cuvinte de laudă. Dar Tartuffe râvnește la nevasta lui Orgon, stăpânul casei, cel care vrea să și-l facă ginere și moștenitor. Abia atunci reacția prinde contur și impostorul este demascat. Nu fără emoții. Târziu.
Ce se poate face? Cum previi mai degrabă decât să sancționezi plagiatul? Sancțiunea, dacă e dată în concordanță cu gravitatea faptei, e binevenită. Deși între sancțiunile prevăzute pentru studenți (numai două) și cele pentru cadrele didactice (cinci) există o discrepanță sesizantă. Mai importante sunt, însă, activitățile și acțiunile de prevenire. În câte facultăți astăzi, la noi, mai există, în primul semestru, cursul de scriere academică? În câte situații de concurs pe post didactic, diplomele, articole științifice creditate ISI și altele sunt verificate?
Într-o recentă reuniune la Strasbourg, a ETINED, platforma Consiliului Europei consacrată Eticii, Transparenței și Integrității în Educație, lucrul acesta s-a cerut cu insistență. La fel cum eu am susținut că legislația, mai ales cea a Educației din statele membre, trebuie revăzută din punctul de vedere al fisurilor și vulnerabilităților care permit căderile integrității, cu efectele cunoscute.
Uneori, credem că mașina rezolvă ceea ce omul nu a reușit. Modul în care este tratată la noi chestiunea softurilor anti-plagiat este, în bună măsură amatoristică. Credem că un raport de similitudine scutește de evaluarea umană a experților. Nu, aceasta este cerută cu atât mai mult. Și cu atât mai bine: căci permite mediului academic să nu delege mașinii ceea ce, moral îi revine. Bucăți de text similare în două lucrări nu înseamnă numai faptul în sine. Trebuie văzută intenția de a fura, dacă există. Plagiatul este imprescriptibil. Nu contează dimensiunea lui, ci faptul în sine. Furtul. Dimensiunea poate orienta, în funcție de calibrul lucrării, la deciderea unei anumite sancțiuni.
Impostura e și rezultatul complicității. Plagiatul doctoral nu este numai “opera” autorului său, ci și a celor care, din neglijență, incompetență, servilism sau comandă politică, au validat obținerea titlului de doctor: conducătorul ștințific, referenții externi, comisia de îndrumare și școala doctorală (după 2011). Când mașina le pune în față acestora fragmentele de text copiate ilicit pentru a servi plagiatul final, reacția este, de multe ori, cum s-a văzut la noi, nu una de rușine, ci una de ascundere a faptului. Uneori, dacă nu e tembelă, e cinică sau, precum recent, evazivă până la extrem. Toți contribuie la efectul Tartuffe asupra Școlii.
Democrația lui Tartuffe. Tartuffe nu e de pe altă planetă. E aici, e cu noi. E de găsit în rândul ambelor sexe. Îi acordăm atenție, îl/o împingem în față pe scena socială, politică, pe scara competenței și expertizei. Nu ne gândim la școlari, liceeni, studenți, la toți cei/cele care, împreună cu familiile lor, și-ar dori o Educație decentă, substanțială, integră favorizând dezvoltarea personală în beneficiul celorlalți. Nu ne gândim, în cazul omului politic Tartuffe, la pagubele, greu de evaluat, pe care impostura sa le produce în sfera publica. Tartuffe ca om politic votează/propune legi. Dar el/ea are probleme cu integritatea, cu legea. Nivelul său de competență nu e cunoscut în mod real, știm numai forța sa de disimulare a competenței, a expertizei, oasele sale moi care nu îi mai permit să stea drept/dreaptă și să spună electoratului: „Sunt un ticălos/o ticăloasă. V-am mințit și (nici măcar nu) mi-am dat seama. Iertați-mă.”
Democrația lui Tartuffe e rezultatul unui număr de magie realizat odată la patru ani: cine știe, în mod real, pe cine a votat? „Poporul” e redus, de fapt, la o mică parte. Minoritatea votantă care are întotdeauna dreptate. „Poporul” e un cuvânt mai ușor de acceptat, de înțeles (!?), în comparație cu „națiune” sau „cetățean”. Cetățean a ajuns la noi, paradoxal după câteva decenii și, mai ales după acceptarea României ca stat membru al Uniunii Europene, un termen tehnic. Din păcate. Nu unul care să consolideze o națiune.
Effectul Tartuffe este rezultatul prezenței slabe sau lipsei oamenilor care pot convinge public că integritatea și asumarea eticii ca practică socială sunt calea de ieșire din impostura ce anemiază principiile democrației. Când aflăm că un nou Tartuffe a fost descoperit, asta nu ne mai sperie, suntem obișnuiți.
Ar trebui, însă, să fim în stare, să reacționăm nu atât punctual cât mai ales sistemic. Instalarea unei culturi a Eticii, Transparenței și Integrității în lumea academică de la noi ar trebui să fie o prioritate. Dar dacă politicul nu funcționează după aceleași principii, e deosebit de dificil ca această cultură să funcționeze normal în universitate, în Educație și Cercetare.
Tartuffe se simte bine în casa lui Orgon. Se simte bine oriunde: în parlament, în guvern, în universitate, în primărie. Până când cineva îi spune: sunteți un impostor. Și atunci, „magia” se risipește. Rămân cel/cea care a profitat de efectul imposturii, și paguba. Și complicitățile. După care ar trebui curățat, aerisit locul unde s-a simțit atât de bine…
Tartuffe sau Impostorul.
Apărut pe blogul autorului www.marianpopescu.arts.ro
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Cazul Klein este unul foarte interesant, acesta nu este un fistecine cum sunt plagiatorii de la noi si as fi curios sa stiu parerea dlui Cristian Presura.
am putea regasi un tartuffe in matematica ? sau motoare de racheta ?
impostorul va jongla mai mult ca sigur cu politica, va innoda si deznoda legile, va topai pe micile ecrane si n general in mass media, se va erija intr un guru economic spunindu ti cind, cum si unde sa ti plasezi agoniseala etc. sint tartuffii indispensabili ? nu sint. dupa cum nici naivii nu s in descrestere
Poporul, nataflet dar cinstit, cand priveste de la distanta muntele academic, are speranta ca-si vede cei mai luminati fii ostenindu-se pentru al scoate din nevoi. Ce nu intelege este legatura dintre niste „amarate”de ghilimele si nevoile care, ce sa vezi, nu au bunul simt sa dispara sau macar sa se micsoreze.
Oare daca licentiatii, masteranzii, doctoranzii puneau la locul cuvenit ghilimelele, notele si bibliografia obtineau cu adevarat certificarea valorii lucrarilor respective? Oricat ar parea de ciudat sunt totusi destui oameni care, desi cunosc gramatica domeniului, nu performeaza cu adevarat. Intr-un fel valoarea operei sta tocmai in violarea normelor incetatenite si asta cred ca este viciul de fond al multor aspiranti la uzul si uzufructul gloriei intelectuale: in loc de prestatie livreaza prestidigitatie.
Sa presupunem pentru o clipa ca personajele incriminate respectau regulile de scriere academica. Amatorii de can-canuri nu mai puteau invoca plagiatul si, cu atat mai putin, nu se puteau pronunta asupra consistentei valorice a lucrarilor.
Abia faptul ca trebuie sa se constitue o comisie internationala pentru a constata continutul modest al unui doctorat da adevarata masura a imposturii. Nu a lui Tartuffe. El poate nutri tot felul de fantezii.
Toti cei care-l cautioneaza pe doctorandul autohton, ca si pe infractorul autor, submineaza sistematic exercitiul autoritatii, pentru ca lumea se tine prin lucrare autentica iar nu prin falsuri.
Instalarea unei culturi de etica, transparenta si integritate, cum spune autorul, ar fi o solutie doar ca presupune existenta unui instalator si instalatorii nu fac gratis opera culturala: aduc doar un pic de civilizatie pentru un pret corect al actiunii lor.
vorbiti, pe buna dreptate, domnule Marian Popescu, de impostura din CV-urile universitare. Chiar la UNATC cunosc pe cineva, ruda de gradul II cu un binecunoscut regizor, care si-a trecut in CV drept „conferinta” cele cinci minute rostite la un … vernisaj! Persoana respectiva nu a facut o facultate de specialitate dar iata, pe langa ca e acum, dupa decenii in alta profesie, cadru didactic universitar, si abilitata sa conduca doctorate! Va dati seama ce maculatura iese din asa o conducere? Stiti ca persoana a incalcat grav, si cu o alta ocazie, „deontologia” profesionala? Imi vine, sa va spun drept, sa rad cand scriu cuvantul asta in legatura cu asa niste nevolnice fapturi.
Sau, alt caz. Chiar in noul CNATDCU, intr-una din comisii, se afla o alta persoana, fost sau inca actual presedinte de senat al unei universitati, care a semnat post festum echivalarea activitatii profesionale a unui muzicolog, pe perioada desfasurarii unui concurs pentru conferentiar, la o facultate, sa zicem, de agronomie, cu titlul de conferentiar. Si asta numai pentru ca incepuse un proces in care s-a descoperit ca respectivul muzicolog, prezent intr-o comisie pentru un post de conferentiar in … agronomie, nu avea titlul de conf.univ., prof. univ., CS I sau CS II, dar semnase drept conf. univ. toate, absolut toate, documentele de concurs (din aceasta comisie de agronomie au facut parte si regizorul amintit si ruda sa de gradul II, semnand cu totii actele unui concurs organizat, nu-i asa, legal, asa cum in tandem semnasera si scrisoarea catre Bruxelles in 2012, in favoarea pucistilor). Acum sunt investigati de parchet, dar nu cred ca exista interesul sa fie condamnati, macar simbolic, acesti mari raufactori.
pai niste populisti, oare nu vor promite scoaterea camerelor la bac?
ca la vecinii nostri s-a promis deja…
Foarte adevarat cele scrise. A existat initiativa Romania educata care a adunat mii de propuneri pentru a se schimba aceasta imagine proasta din educatie. Dar nu s-a vazut mai nimic, decat cateva doctorate anulate. Problema este cu mult mai profunda, trebuiesc facute schimbari de la nivelul de gradinita si mergand pe toate treptele de scoala si universitate, institute de cercetare.
In realitate, nu se doreste nicio schimbare reala, pentru ca exista o panza de paianjen de relatii si interese foarte solida. Cunosc universitati private cu zeci de facultati care par onorabile dar care in goana dupa studenti au lasat stacheta cerintelor foarte jos. Fenomenul apare si in cele publice. Acestia sunt impostorii de maine, dar deja multi sunt printre noi si ne pun la indoiala competentele adunate dupa 30-40 de serioasa activitate. Cei care incearca sa semnaleze ceva sunt trasi pe linie moarta si pusi la zid.
In educatie, nu numai salariile conteaza, dar si chemarea pentru aceasta profesie, asumarea responsabilitatilor, acumularea de competente, evidentierea la nivel national a celor mai buni si performanti. Nimeni nu a avut curajul sa taie raul de la radacina, degeaba se scriu articole si pareri pe diferite bloguri.