Neajunsul că oamenii inteligenţi au spirit critic nu poate fi înlăturat decât fie prin lichidarea lor, soluţia totalitară, fie prin oferirea unor cuşti cât mai poleite, sau mai prăfuite – după caz, în care aceste persoane să se poată desfăşura.
Cum mai devreme sau mai târziu cine gândeşte constată insuficienţa respectivului spaţiu e necesară o legarea a sa de glia domeniului cultural în care operează. Dacă e om de ştiinţă, să stea numai cu ştiinţa. Dacă e umanist, să se adăpostească în zona, acum mai prăfuită, a umanioarelor. Cuştile pot fi una lânga alta, sau una peste alta, dar fără posibilitatea de a circula şi comunica altfel decât cu băţul prin gard, dacă e vorba de a împărţi resurse (acestea trebuie să fie puţine), sau prin trimiterea unei bucăţi de pâine ori a unui semn de ajutor (mai rar).
Este adevărat că instituţionalizarea acestei puternice separări a domeniilor, fără obligaţia de a te cultiva academic în ştiinţe tari ca umanist şi în teme centrale ale omenirii ca om de ştiinţă, vine cumva în întâmpinarea unei cereri menită să satisfacă orgolii şi nevoi locale de putere. Dar o astfel de viaţă e sărăcăcioasă, într-un astfel de cadru oamenii inteligenţi nu-şi pot atinge potenţialul.
Să trăieşti doar în lumea interpretată prin ochii ştiinţei e asemenea vieţii într-un cartier mizerabil, în care copiii nu au nici o şansă reală de acces la bunurile acestei lumi. Cumva se stabiliesc nişte ierarhii, îţi găseşti un rost, asemenea celor care sunt cei mai buni la cerşit, la furat, sau la trafic de droguri.
Să trăieşti doar în lumea interpretată prin ochii umanioarelor e asemenea protipendadei comuniste din Primăverii sau din vreun palat nobiliar, ai din toate bunurile şi ţi se pare că ţi se cuvin, tinzi să te uiţi superior la roboţeii din toate felurile, între care şi oameni de ştiinţă, ingineri, etc, cumva dezgustat că depinzi de micile lor invenţii şi inovaţii (ca să tragi apa, să postezi, etc). Tocmai datorită acestei înclinaţii fireşti spre centralitate a omului care ştie multe despre om, deci spre a prelua puterea, domniile lor trebuie umiliţi mai mult decât cei care se ocupă cu ştiinţa.
Proiectul de a-şi forma cineva o cultură cât de cât universală pare astfel bizar la noi. Structura instituţionala a universităţiilor româneşti distruge orice motivare extrinsecă pentru astfel de preocupari.
Rămâne doar varianta personală, ca asumare a unui efort neîncurajat de nimeni, urmând modele vechi, sau noi din alte culturi. Dez-văluirea lumii celorlalţi nu se poate face fără cunoaştere, iar acceptarea ei ca valoroasă în anumite privinţe nu e posibilă fără dragoste. Generalizarea acestui stil de viaţă între oamenii inteligenţi fără stimulente pozitive consistente e utopică, oamenii ţin strâns conform puterilor lor cu ce au. A te rupe de tine cel vechi fără să ai nimic de câştigat în termeni economici şi de status e ceva care nu depinde de tine, ci mai degrabă ţi se dă, soseşte.
În termenii manageriali avem de a face cu o problemă de comunicare laterală (între unităţi funcţionale de acelaşi rang) şi verticală (între nivelul operaţional şi cele tactice şi strategice) formală (prin documente) şi informală (între persoane cheie).
Obturarea canalelor pentru comunicare laterală are următoarele consecinţe:
- dificultăţi majore în cooperare între facultăţi, în gestiunea unor probleme de interes comun (spaţii, evenimente, folosirea resursei umane şi formarea resursei umane)
- dificultăţi majore de comunicare cu compartimentele administrative pentru rezolvarea unor probleme mici, dar care creează disfuncţionalităţi (hârtia igienică la toalete, mobilier de rutină, becuri, scaune, clanţe, etc). Decanatele nu au aproape nici o putere asupra acestor chestiuni. Sistemul cu referate poate dura luni de zile când e condiţionat de achiziţii prin licitaţii publice global pe instituţie. Aceasta este o metodă deliberată de umilire şi control al oamenilor inteligenţi. Timpul lor trebuie umplut cu activităţi care nu ţin de fişa postului şi care să le arată că oamenii muncii şi intelectualii sunt una, că rolul lor e de slugi.
Lipsa de fluenţă a comunicării pe verticală are următoarele consecinţe:
- unităţile funcţionale devin un fel de stat în stat pe chestiuni relevante pentru strategia instituţiei, nu există mecanismele prin care standarde adoptate sus să fie implementate jos. Aceasta e o metodă deliberată pentru contracararea situaţiilor accidentale când ajung la conducere oameni care doresc universităţi reale.
- unele mesaje de sus sunt filtrate sau dispar cu totul până ajung la nivel operaţional.
Toate acestea duc la acumulare de tensiuni care strică climatul de lucru şi periodic duc la crize mai mici sau mai mari. Profesorii şi cercetătorii ung rotiţele investind bani din buzunar ca să meargă treaba. Disiparea resurselor de timp şi bani ale lor sunt metode pentru a-i controla.
Cu toate acestea, încă se poate şi mai rău. O dovedeşte faptul că se doreşte schimbarea actualei legi a educaţiei.
Când oamenii care iubesc libertatea, gândirea şi pe ceilalţi oameni vor conduce ţara asta mi se pare că ar trebui să facă legi care să acorde mai multă putere la rectorilor şi prorectorilor. Nu neapărat să facă din domniile lor nişte CEOs, dar se aibă mijloace prin care planurile de management cu care au câştigat alegeri academice să fie mai uşor de pus în practică.
Până atunci pragmatic este să apărăm ceea ce este. Distincţia dintre universitate reală şi anti-universitate e doar o figură de stil.
Real este ce avem. Dacă vrem tot asta, dacă avem un pragmatism care vede la un metru în faţa ochilor, să nu facem nimic.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Schimbarea legii educatiei nu va aduce nimic rau, din simplul motiv ca in momentul de fata nici o schimbare de lege facuta pe fundament pur administrativ nu poate schimba esenta bolnava a sistemului.
Mie nu mi-e teama de a astfel de lege, pentru ca atat din motivul de mai sus, cat si din omniprezenta impotenta cuplata cu incomptenta legea asta nu va fi o schimbare reala.
====
Formarea culturii personale de care vorbiti si care este evident de dorit pentru sanatatea unei societati este oricum un effort extra-scolar. Nimeni nu se mai asteapta la modul serios de la invatamantul romanesc sa furnizeze cultura, responsabilitate sau morala.
Un biet robinet cu cunostinte perimate ce se scurg in capetele copiilor, cam asta e invatamantul romanesc.
Cea mai buna strategie in acest moment este sa te aperi cat poti de el, nu pentru ca e slab, ci pentr uca furnizeaza non-valori, inceraca sa creeze monstri dupa chipul si asemanarea unor ciudati ce cred ca invatamantul exista doar pentru a avea ei posture. Si care ajung sa creada in propria lor superioritate.
Desigur, sunt si cadre didactice serioase, cu prestigiu. Dar ce folos?
In actualele conditii, chiar daca ar creste de 1000 de ori cunostintele transferate, to nu ar fi mare lucru , pentru ca – asa cum sugerati intr-un alt registru, dar fundmanetal tot despre asta e vorba – fara dimensiunile sociala si umana, fara capacitatea de comunicae, rtoleranta si dialot, responsabilitate, toate cunostintele din lume nu fac doua parale.
====
Incapacitatea de dialog este deja o boala sociala cronica. Chiar si pe Contributors, cate schimburi de relplici ati vazut?
Avem maxim un raspuns la o postare. Si aici se termina.
Cati autori intra in dialog cu cititorii lor?
Foarte interesant este ca numarul mare de replici in dialog apartine intotdeauna celor care sunt plecati din Romania. Practic doar aceia intretin un dialog. Ceilalti – prefera arunce un „iltim cuvant” – cel mai des ofuscat (ca uramre a faptului ca au luat personal ceea ce s-a postat).
Cum se poate forma o societate cand membrii sai doar monologheaza? Cum se poate forma o comunitate stiintifica bazata pe comertul cu articole ISI si in absenta orcarei dezbateri stiintifice reale?
Si da, de mult nu mai avem stiinte asa de distincte pe „discipline”. Dar daca ne uitam la intersisciplinaritate…. mai bine inchidem ochii.
===
Voi spune ceva ce ma va face foarte urat de multi (si ce daca?): avem foarte putini intelectuali reali. Avem insa impostori, in numar mare. Iar din cei cativa care ar merita eticheta de intelectual, multi sunt inscrisi in Corul Bocitoarelor. Si nu mai conteaza.
(Încă odată) ceea ce expuneți dumneavoastră este politică, după părerea mea. Aș afirma și că preș. E. Constantinescu a inițiat „pe partea” economică exact ce dumneavoastră cereți de la clasa politică, lăsând „la liber” grupurile de interese (locale, naționale). Că societatea a fost abuzată și acum ajungem la binecunoscuta luptă de clasă (în variantă modernă capital național care „ne dă și nouă” vs multinaționale care „expatriază profitul”) e, poate, altă discuție și anume dacă economia o vedem drept știință, disciplină umanistă, o combinare în proporții variabile, sau cu totul și cu totul altceva.
Eu tocmai voiam sa lansez pe Facebook întrebarea: de ce trebuie o noua lege a invatamantului?
Cred ca este cea mai impredictibila arie din societatea romanesca.
În actualul sistem economic există o cerere exclusivă pentru specialiști. Nu-i mai pasă nimănui de cultura generală pe care o ai(sau nu o ai). Pot să înțeleg rațiunea pragmatică din spatele acestei doctrine. Când îți cumperi pâine nu te întrebi dacă brutarul sau vânzătorul a citit „Originea speciilor” sau „Critica rațiunii pure”, pentru că e total irelevant. Nu poți să te aștepți atunci când mergi la un interviu de angajare să conteze altceva înafară de aptitudinile tale în domeniul respectiv(desigur, făcând abstracție de factori precum inteligența emoțională sau înclinația sinergică).
Personal, mă consider un neadaptat. Mă uit cu invidie la colegii mei de facultate (Automatizări și Informatică Aplicată) cum învață tainele programării calculatoarelor netulburați de marile întrebări existențiale. Ei se uită la mine nedumeriți de nonșalanța cu care îmi pot irosi vremea citind cărți de popularizare a științei sau de filosofie, neglijându-mi astfel studiile care mi-ar putea asigura un trai lipsit de griji financiare. Unii dintre ei s-au angajat deja pe salarii de început la care cei mai mulți dintre români nici nu pot visa vreodată. Eu depind încă de susținerea financiară a părinților și, cu toate acestea, nu mă simt prea vinovat. Mă deranjează că generația mea aruncă în derizoriu lectura, știința, filosofia și neliniștile metafizice, fără discriminare. Oare nu e o boală excesul de pragmatism? Sau sunt eu ridicol? Oare am vreun drept să-mi judec colegii care se întrețin singuri acum pentru că s-au specializat într-un singur domeniu, fără să le pese de ignoranța lor în alte planuri ale cunoașterii? Până la urmă eu sunt doar un ratat emfatic, iar ei știu ce vor de la viață…
Sunt atât de pedant încât nu mă pot abține să nu mă corectez: am scris „înafară” în loc de „în afară”.
Ideea ar fi ca, daca doresti sa fii si inginer, va trebui sa inveti si tehnica.
Poti sa citesti si literatura de popularizare a stiintei sau filozofie, daca vrei – placut si apsionant pentru un inginer adevarat. Eu nu cred ca este un conflict.
Dar daca nu inveti si tehnica, nu te astepta sa te angajeze careva macar sa-i schimbi un bec, fie acel cineva un filozof, sau un cioban.
Candva va trebui sa faci ceva care se poate valorifica in bani.
Conflictul există doar în mintea mea, sunt conștient de asta. Însă e vorba și de metodele de predare folosite în școli. Stilul scriitoricesc de excepție al lui Carl Sagan sau Richard Dawkins(da, acel Dawkins, singurul ateu „radical” de care a auzit și paleo-intelectualitatea creștin-conservatoare de la noi:) ) te face să te îndrăgostești de știință, îți trezește un înălțător sentiment de uimire și reverență. La școală, singurul sentiment pe care reușește profesorul să-ți trezească, e cel de repulsie(cu foarte mici excepții). O rețetă de tipul „ăsta e algoritmul, nu te necăji să-l înțelegi pentru că așa l-a lăsat Dumnezeu, doar învață să-l reproduci mașinal ca să iei notă bună”, este o garanție sigură pentru eșecul învățământului.
Practic toate valorile ce mi-au fost cultivate în școală, mi-au fost răsturnate mai târziu. Am învățat că nu acceptarea oarbă a cuvântului autorității(fie ea religioasă sau chiar parentală) este calea de a găsi adevărul, ci metoda științifică bazată pe scepticism și onestitate intelectuală. Ceea ce există în școli este exact opusul unei educații autentice. Dacă scopul actual al învățământului din România e să scoată indivizi creduli și ușor de manipulat (de ăia ce nu sporesc entropia sistemului), îi iese de minune.
Ceea ce va lipseste, dupa parerea mea este pasiunea pentru tehnica; aceasta v-ar ajuta sa treceti peste ariditatea unor profesori fara vocatie si sa-i descoperiti pe aceia care au vocatie de profesor + pasiune pentru tehnica. Uneori vocatia de profesor s-ar putea sa lipseasca, dar pasiunea dvs pentru tehnica ar trebui sa va ajute sa-i gasiti chiar si cu aceasta „infirmitate”.
Pasiunea aceasta nu o veti descoperi aici; trebuia sa o aveti deja.
Dar cred ca am iesit din tema, deja.
Domnule Iordache,
Supraestimati oamenii inteligenti cand le atribuiti spirit critic, probabil in legatura cu autoritatea administrativa care ii tuteleaza. Cel putin dupa ’90, nu stiu nici sa fi fost lichidati, nici ultrastipendiati, nici infundati in puscarii. Mai multa libertate ca in ultimul sfert de secol nu cred ca au avut vreodata.
Pe de alta parte, nu se poate ignora ca resursele speculative nu au fost folosite creativ. Ce sa insemne altceva decat inteligenta practica faptul ca spunand „da sefu, sa traiti!” si-au capatat dreptul la o dulce lunga lene asezonata cu constructii institutionale fanteziste, examene trucate, plagiate, etc, etc.
Pentru o asa viata profesionala, inteligenta obedienta va gasi de cuviinta sa care de acasa si hartie igienica si clante si toate maruntisurile presupus umilitoare.
Ramane doar o intrebare: daca ar castiga de 10 de 100 de ori mai bine, oare s-ar ivi spiritul critic capabil sa puna ceva opera pe masa culturala?
Spuneti:
„Să trăieşti doar în lumea interpretată prin ochii umanioarelor e asemenea protipendadei comuniste din Primăverii sau din vreun palat nobiliar, ai din toate bunurile şi ţi se pare că ţi se cuvin, tinzi să te uiţi superior la roboţeii din toate felurile, între care şi oameni de ştiinţă, ingineri, etc, cumva dezgustat că depinzi de micile lor invenţii şi inovaţii (ca să tragi apa, să postezi, etc). Tocmai datorită acestei înclinaţii fireşti spre centralitate a omului care ştie multe despre om, deci spre a prelua puterea, domniile lor trebuie umiliţi mai mult decât cei care se ocupă cu ştiinţa.”
Nu stiu la care „domnii” va referiti, va asigur ca dezinteresul si dispretul fata de umanioare este mult mai mare printre stiinte tari, decat ptrintre umanioare. La fel de bine va asigur ca unul care termina stiinte tari, sau business o duce mult mai bine decat unul care a terminat filosofia. Vedeti cate carti se cumpara in Romania- Gabriel Liiceanu a prezentat date „tari” in acest sens. Ca sa nu mai aducem in discutia cohortele de someri cu doctorate in umanioare atat in Europa cat si in SUA unde peste 77% dintre cei cu un doctorat in umanioare sunt pe drumuri sau part-time.
Iar chestia cu propaganda comunista, zau? Imi aduc aminte foarte bine ca pe vremea lui Ceausescu erau la moda stiintele tari si nicidecum umanioarele..Deci despre ce vorbiti!?
Doua sfaturi din experienta unei universitati care functioneaza dupa model american in mare parte desi este considerata internationala:
– Facultatile sunt impartite in doua grupe, grupul STEM (stiinte, tehnologie, inginerie, si matematica) si non-STEM (umaniste, stiinte sociale, arte, etc.) iar studentii au un anumit numar de cursuri obligatorii (alese de ei dintr-o lista data cu conditia de a face un anumit numar de puncte de credit) din grupul complementar. Asta face ca, de exemplu, studentii de la litere sa trebuiasca sa ia cel putin un curs introductiv de matematica (un fel de matematica pentru poeti), ceva similar pentru fizica, si inca cateva de acest gen, ceea ce in cazuri individuale poate fi o mica tragedei, tinand cont ca de cele mai multe ori acesti studenti sunt dintre cei care urasc matematica si stiintele naturii. Studentii din grupul STEM trebuie sa ia cursuri de filosofie, arte, etc. dar aste este mult mai simplu.
– Administratia universitatii este centralizata: facultatile si departamentele au doar cate o secretara, restul de atributii administrative sunt indeplinite de servicii specializate. Practic, nu exista disfunctionalitati locale.
Iată ceva care mi se pare că ar putea fi luat în considerare ca model de către cei cu responsabilităţi.
Vă mulţumesc.
Toate cele bune,
Virgil Iordache
„Până atunci pragmatic este să apărăm ceea ce este”
Poate ca nu. Poate solutia ar fi abolirea standardelor, si eliberarea pietei. Fara standarde de promovare, fara standarde de acreditare, cu ierarhiile puse la mezat in fata competentei relative la fiecare patru ani, prin contracte cu durata limitata. Poate cerberii calitatii vor geme in disperare, dar realmente sub flamura calitatii s-a creeat un sistem incapabil de adaptare, deci incapabil de evolutie. Standardele nu promoveaza calitatea ci osifica ierarhiile, le protejeaza de provocarea ideilor si a oamenilor noi. Noile standarde de angajare (prof, conf, abilitare, etc) sunt intotdeauna lipsite de un mic detaliu, nu se aplica angajatilor existenti. Prin urmare, oamenii noi nu pot intra in sistem, decat dupa ce sunt modelati vreme indelungata astfel incat sa stie unde si ce sa publice, si numai daca produc pentru „sira spinarii” adica feudalii de discipline cu relatii la publisherii potriviti, suficienta maculatura indexata incat sa li se faca un post la care sa poata candida.
Pragmatic este sa intelegem ca ierarhiile se protejeaza, deci este imposibil sa se aboleasca vreodata metodele de auto-prezervare (standarde, controlul pietei, monopoluri institutionale, comisii si comitete, etc). Cine vrea sa faca cercetare, si vrea sa traiasca decent, trebuie sa fie pragmatic si sa caute locuri unde asa ceva este posibil.
Vă mulţumesc pentru intervenţie.
Nu este fezabilă propunerea dvs deoarece după toate aparenţele numeroase poziţii stabile sunt ocupate de persoane care nu au cum să fie dizlocate, servesc fie serviciile de informaţii, fie alte instituţii ale statului, iar prezenţa lor în universităţi e cu rol de a avea de unde să efectueze aceste alte servicii.
Din punctul meu de vedere nu e nici o problemă ca toată lumea să fie pe contracte temporare. Oricum de facto mulţi trăim din proiecte, nu le ai – la revedere. Nu îşi imaginează cineva cred că se poate trăi dintr-un salariu de lector.
Gânduri bune,
Sa va faceti griji numai pentru profesori. Pentru studenti sa nu fiti ingrijorati. Ei vor continua sa plece dupa bacalaureat la facultati din strainatate. O sa ramaneti cu spiruharetii.
Vor pleca imediat dupa gimnaziu, din pacate. Desigur cei care au posibilitati.
Nu vad nici o valoarea in a tine copiii la licee prabusite. Oricum nu ii pregatesc pentru nimic. E mai bine sa inceapa sa studieze in strainatate inca din liceu, astfel le va fi mai usor la facultate si se vor obisnui si cu o cultura oricum mai apreciativa fata de valoare.
In Romania, problema mare este cea a oamenilor si, mai ales, a structurilor si mecansimeleor socio-administrative ce favorizeaza impostura, adesea pe fata.
Ca intr-acolo bate si articolul de fata. Doar ca eu nu vad nici un mecanism prin care universitatile ar putea sa isi revina pe cont propriu in actualul cadru social si legislativ.
Ori readucem societatea pe traiectoria capitalista, parasite de mult (inclusiv in ce priverste educatia), ori mergem mai departe spre fascsim (sau comunism, cum preferati) in zbor. Sau putem sa cadem lati pe calea urmata de Grecia, pe care sa zacem urmatorii 40 de ani.
„In Romania, problema mare este cea a oamenilor…”
Iertați-mă, dar nu cred că este tocmai așa. În statele așezate, oamenii ocupanți ai anumitor funcții sunt trecători, cele care contează și se permanentizează sunt instituțiile. Și normele, adică tocmai ceea ce este contestat acum. Și tradiția, ierarhiile, evaluările, competiția, performanța șamd. Cine contestă aceste lucruri? Cei a căror valoare a fost certificată prin competiție, evaluare, ori concurs? Nu, în niciun caz ei, ci ceilalți. Pretextul este că evaluarea este stresantă, competiția este agresivă, concurența știrbește personalitatea. Prin urmare, copiii sunt indemnați să stea mai degrabă acasă, unde pot învăța să numere și să socotească de la frații mai mari ori de la rudele mai în vârstă. Adică se pot educa enciclopedic, din „almanahe”.
Istoria ne-a arătat că specializarea a avut un rol determinant dezvoltarea socio-economică a statelor. Ne plângem adesea că absolvenții noștri de învățământ mediu ori superior nu sunt pregătiți să facă nimic practic și au o pregătire mult prea „generală”. Și nici la cunoștințele teoretice nu excelează. Se spune despre învățământul românesc că pregătește oameni care știu la absolvire „din toate câte nimic”. În timp ce, după cum observăm, modelul de învățămât performant este bazat pe specializare și formare diferențiată, în raport cu aptitudinile elevului/studentului. O propunere pentru dezvoltarea sistematică a principiului „a ști din toate câte nimic” mi se pare amuzantă.
„problema mare este cea a oamenilor…” adica sunt prea multi oameni stricati, cu care nu ai ce sa faci. Oamenii seriosi si muncitori sunt prea putini si nici ei nu au un nu stiu ce nivel de pragatire grozav in Romania.
Intelegeti? Stricati! Mergeti la ora 9:15 AM pe la marile cladiri de birouri din bucuresti unde sunt angajatii celor mai mari multinationale. O sa vedeti zeci de oameni la ora aceea la fumat. Ce poti sa faci cu asemenea stricati? Daca programul lui incepe la ora 9:00 AM si el este deja la fumat la ora 9:15, ce poti sa faci cu un asemenea individ?
Ce poti sa faci cu miile de bibliotecari din mediul rural, care au saptamani intregi cand nu le trece un cititor pragul bibliotecii? Ce faci cu miile de angajati din muzee aflate in sate – muzee pe care nu le viziteaza nimeni. Ce sa faci cu cei 20-30 de paznici care pazesc in fiecare moment parcul Herastrau? Si sunt 2-3 schimburi.
Ce faci cu cei peste 100,000 de profesori si invatatori din mediul rural care nu isi fac treaba nici cand le maresti salariul cu 35% pe an; nici nu vin la ore – stau la fumat.
Ce faci cu sutele de mii de oameni care in fiecare moment umplu carciumile din Romania?
Asta inseamna oameni stricati. Oameni cu care nu ai ce sa faci indiferent de salariul pe care il platesti.
„Istoria ne-a arătat că specializarea a avut un rol determinant dezvoltarea socio-economică a statelor.”
Specializarea a avut un rol in trecut. Acum nu mai are.
Stiinta si tehnologia avanseaza mult mai rapid decat am putea noi modifica invatamantul sa tinaq pasul cu avansul acesta.
Conteaza cat de bun esti in a te adapta din mers.
„Specializarea a avut un rol in trecut”
Rolul său se amplifică pe zi ce trece. Specialiștii sunt super-calificați în domenii din ce în ce mai înguste în care sunt din ce în ce mai performanți. (Am răspuns considerând, după cum observați, comentariul dumneavoastră unul serios. Dacă este o glumă, vă rog să mă scuzați și să considerați că pentru o clipă mi-am pierdut simțul umorului și nu am apreciat cum se cuvine textul dumneavoastră. Vă mulțumesc pentru înțelegere, cu stimă.)
A fost chiar foarte serios.
Uitat-va la ce se intampla acum in lume, nu va bazati pe ce stiti de acum 20 de ani.
Meserii si specializari dispar si apar altele noi cu o viteza ametitoare.