Prezidențiale 2017: Franța în zona crepusculară

În mai puțin de două luni, soarta Uni­unii Europene riscă să se joace în al doilea tur al prezidențialelor franceze. Și asta nu numai pentru că cea care conduce mai mult decât euro-scepticul Front Național va avea teoretic șansa de a deveni prima președintă a Franței. Ci și pentru că acest scenariu, deși nu e acum cel mai probabil, devine totuși din ce în ce mai probabil. O cavalcadă de evenimente politice și juridice ne­aș­teptate s-au succedat cu repeziciune în ultimele luni și mai ales săptămâni. Acestea un schimbat întregul peisaj po­litic francez până la punctul în care toate sondajele anunță un al doilea tur al prezidențialelor fără niciun re­pre­zentant al partidelor de guvernământ (Partidul Socialist și LR, Republicanii, fostul UMP).

Prezidențialele vor avea loc pe 23 aprilie, primul tur, al doilea pe 7 mai. Sondajele din ultimele zile ne arată o Le Pen pe primul loc cu 25-26%, stabilă, Macron în creștere cu 23-25%, Fillon în scădere cu 17-18%, Hamon (PS) 16%, Melenchon (populist de stânga) 12%. Dacă Juppé ar fi candidat, acesta teoretic intra în al doilea tur cu 24%.

Delegitimarea principalelor partide este departe de a fi o specialitate fran­ceză. Totuși, eliminarea lor din primul tur ar fi un cutremur cu atât mai ma­re, cu cât oricare din actualii favoriți – Emmanuel Macron, candidatul care se vrea de centru, și Marine Le Pen, can­didata asumat național-populistă – ar fi în imposibilitatea de a-și forma o majoritate parlamentară și de a numi un guvern stabil. Mandatul preșe­din­telui este, din 2002, de cinci ani, adică având durata celui al Adunării Na­țio­nale, tocmai pentru a limita po­si­bi­litatea coabitării între un președinte de o culoare politică și o majoritate par­lamentară și un guvern de altă cu­loare. Chiar această eventualitate de­vine acum din ce în ce mai probabilă. Deși în trecut au fost coabitări care au funcționat acceptabil, acum ar fi pen­tru prima dată când riscul unui ade­vă­rat blocaj e unul major. În plus, coa­bi­tarea președintelui cu un prim-mi­nistru ostil s-ar putea combina cu difi­cul­tatea de degaja o majoritate parla­mentară, oricare ar fi ea, din cauza crizei partidelor tradiționale.

În scenariul anunțat azi de sondaje, social-liberalul Macron, apropiat mult timp de actualul președinte Hollande, va câștiga net al doilea tur al pre­zi­dențialelor, dar va fi obligat fie să coa­biteze cu o majoritate de centru-drea­p­ta, fie să-și construiască o majoritate compozită, instabilă, în jurul centrului politic. În ambele variante, promi­siu­nile sale de reformă vor fi greu sau chiar imposibil de realizat. În măsura în care noul său partid, En Marche (În Mișcare), s-ar consolida în următoarea perioadă, ceea ce e imposibil să se în­tâmple până la parlamentarele din iu­nie, dar devine realizabil într-un an, nu e exclus să fie organizate noi alegeri în 2018. Președintele are dreptul să dizolve Adunarea Națională, în trecut alți președinți au făcut-o, atunci când credeau că pot obține o majoritate care să le fie favorabilă.

Iar acesta este un detaliu semnificativ, pentru că Macron este susținut me­dia­tic cu argumentul că este principalul candidat anti-Marine Le Pen. Dar asta face ca unul dintre principalele argu­men­te care pot fi eficace împotriva can­didatei FN, instabilitatea care rezultă din imposibilitatea de a avea o majo­ritate în iunie, să fie greu de utilizat. Sau cel mult se transformă în argu­men­tul că Franța devine neguvernabilă. De la speranța ca următorul președinte să primească un puternic mandat re­for­mist s-a ajuns astfel la situația de a ale­ge între varianta probabilei instabilități și cea a neguvernabilității. Cum a fost posibil?

Cronologia evenimentelor neprevăzute (vezi textul de mai jos) ne prezintă o se­rie de victime politice ilustre: doi pre­ședinți (Hollande și Sarkozy), trei prim-miniștri (Juppé, Fillon, Valls), doi candidați prezidențiali succesiv ultrafavoriți (Juppé și Fillon). În plus, două partide la limita dizolvării. Deja se știa că PS se va ridica cu greu din eșecul celor cinci ani de președinție Hol­lande. Dar dreapta era până acum câteva săptămâni sigură că va provoca alternanța. Azi toate vechile răni s-au redeschis, se vorbește despre supra­viețuirea partidului LR și liderii săi privesc uimiți către perspectiva due­lului Macron-Le Pen.

În acest context dominat de scan­da­luri, devine din ce în ce mai clar că Marine Le Pen va avea acces în turul doi la un electorat care în mod normal nu ar vota-o. Deși bine plasat în son­daje, Macron va fi strategic unul dintre cei mai comozi adversari ai celei care e văzută ca reprezentând extrema dreap­tă, dar care pe fond concentrează o paletă mai largă de sensibilități politice antisistem. Această paletă va fi cu atât mai mobilizată, cu cât Macron e can­didatul cel mai favorizat de media, un candidat care nu e al partidelor, dar este puțin credibil în retorica sa anti­sistem. Extrema stângă și stânga PS îl detestă, pentru că e văzut ca un liberal și un profitor al victoriei socialiștilor din 2012. Social-liberalii din PS îl vor vo­ta din primul tur, pentru a-l ajuta să se califice în fața oricărui candidat de dreapta. Dar asta va limita rezerva sa de voturi pentru al doilea tur. Le Pen mizează oricum și pe dreapta eu­ro­sceptică, pe dezamăgiții de Fillon, dar și pe susținătorii cu orice preț ai ace­luiași Fillon și care s-au radicalizat an­tisistem. Împotriva lui Macron, can­di­data FN poate deci coaliza toți dez­a­măgiții mondializării și ai UE, ceea ce ar însemna jumătate din electorat

Cronologia loviturilor de teatru

Prima lovitură de teatru a avut loc pe 20 noiembrie 2016, când, la primul tur al alegerilor primare ale cen­trului-dreapta, François Fil­lon își domina net ad­ver­sarii, ieșind pe primul loc cu 44% de votanți. Al doi­lea tur a amplificat fe­no­me­nul Fillon, care a câștigat două treimi, aproape trei mi­lioane de votanți. Vic­to­ria sa a fost impresionantă și prin faptul că a surprins pe toată lumea. Cu o cam­panie pe teren, Fillon prac­tic i-a umilit atât pe Sar­kozy, președinte al LR, cât mai ales pe ultrafavoritul Alain Juppé. Primarele cen­trului-dreapta propulsaseră un candidat ce avea să de­vină președinte. Primele son­daje îl plasau spre 30% în primul tur, ceea ce era o premieră, pentru că pri­mul tur era dominat de Ma­rine Le Pen. Numai un eve­niment neprevăzut, o le­bă­dă neagră, putea opri mar­șul triumfal al lui Fillon.

Tot în noiembrie, Macron de­clară că nu va participa la primarele de stânga, dar va participa independent la prezidențiale. Pe 1 de­cem­brie, președintele Hollande, care bătea recorduri de im­popularitate, declară că nu mai participă la pre­zi­den­țiale. O neparticipare fără echi­valent în istoria de pes­te 60 de ani a celei de a cin­cea Republici franceze. Dar surpriza venise în tre­cut din faptul că socialiștii au organizat primare, deși fostul lor lider deținea func­ția prezidențială. Acesta fusese un semn al lipsei de au­toritate a actualului pre­ședinte, dar și un semn al crizei PS. În acest context, premierul Manuel Valls își dă demisia pentru a par­ti­ci­pa la aceste primare, dar este bătut pe 29 ianuarie de surprinzătorul Benoît Ha­mon, situat la stânga PS și fără o statură de pre­zi­dențiabil. Dar asta deja nu mai interesa pe nimeni, pen­tru că deja, pe 25 ia­nuarie, Le Canard Enchainé aruncă acuzația-bombă că Fillon și-a angajat fictiv so­ția ca asistent parlamentar, între 1998 și 2007. Can­di­datul dreptei declară că se retrage, dacă este pus sub urmărire penală. O secție a Parchetului face o serie de percheziții, audiază cuplul Fillon, apoi trimite dosarul către un judecător de ins­trucție. Fillon este con­vo­cat pe 15 martie, fiind po­sibilă declanșarea urmăririi pe­nale. Suporterii săi vor­besc despre un adevărat com­plot, dar o parte îl pă­răsesc, sperând că va fi schim­bat cu Juppé, dar aces­ta anunță pe 6 martie că nu poate fi candidat. De peste o lună Fillon nu mai poate să-și transmită me­sa­jul politic și, practic, întreaga campanie pre­zi­den­țială e blocată.

Un clivaj periculos

Unde au plecat cei 10% care l-au părăsit pe Fillon? Un sondaj recent ne spune că majoritatea se duc către Macron (40%) sau sunt absenteiști (30%). Totuși, o trei­me declară că vor vota cu candidata FN. Ceea ce este un semn că există riscul real al radicalizării unei părți a electoratului de dreapta. Acesta a dat deja un mesaj clar în manifestația de duminică din Piața Tro­cadero: retragerea lui Fillon ar fi văzută ca o trădare din partea celor care l-au votat pe acesta la alegerile primare. Cu cât victoria sa de atunci a fost mai im­portantă, cu atât revenirea la soluția Juppé are mai puține șanse să proiecteze dreapta în al doilea tur. Atacând pro­cedurile judiciare, Fillon și aliații săi poate că aveau parțial dreptate, dar prin această atitudine sigur i-au deschis un bulevard candidatei antisistem Marine Le Pen. Ceea ce a dus la o serie întreagă de defecțiuni în echipa de campanie a lui Fillon, de­fec­țiuni ce urmăresc ca acesta să se retragă. Problema este că răul pare făcut. Duelul Macron-Le Pen nu va fi foarte diferit de cel între Juppé și Le Pen. În ambele ca­zuri, clivajul provocat ar fi între ceea ce unii politologi numesc clivajul între so­cietatea deschisă și cea închisă. Ar fi un fel de referendum asupra UE și a mon­dializării care amintește de precedentul nefericit de la referendumul pentru Cons­tituția Europeană, respins cu aproape 55% de francezi. Teoretic, un candidat de dreapta ar putea-o bloca pe candidata FN cu mai mult succes, dar acum acesta nu mai e Fillon.

Articol aparut in Revista 22