Referendumul constituțional din Turcia prin care președintele Erdogan a primit puteri absolute este rezultatul final al unui proces îndeplungat de transformare a țării într-o dictatură. Ca jurnalist de poltică externă, am scris mult în ultimii ani despre evoluțiile din Turcia, avertizând că din așa-zisa democrație model pentru întregul Orient Mijlociu, țara riscă să se transforme într-un regim autoritar.
După trei mandate la conducerea guvernului (2003-2014), Erdogan a devenit președinte ales și a reușit să-și pună în aplicare țelul – instaurarea unui regim prezidențial, în care întreaga putere să se concentreze în mâinile sale. Protestele din piața Taksim din 2013 nu au reușit să-l doboare pe liderul AKP. Mai mult, Recep Tayyip Erdogan a început în 2014 să se descotorosească chiar și de vechii aliați – Mișcarea Fetullah Gulen, acuzată că a infiltrat cele mai importante instituții, creând un stat paralel. Acest război continuă până astăzi cu epurarea unui număr mare de polițiști, judecători, jurnaliști.
În iunie 2015, planul “sultanului” părea zădărnicit la alegerile parlamentare, atunci când Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP) a ratat obiectivul lui Erdogan de a obţine majoritatea de două treimi (367 de voturi) necesară schimbării Constituţiei şi instaurării unui regim prezidenţial. Deriva dictatorială părea împiedicată de elementul surpriză, formaţiunea pro-kurdă HDP, care a depăşit pragul de 10%, devenind un important partid-balama care anunța o schimbare a peisajului politic din Turcia. Pentru prima oară după mai bine de 12 ani, AKP era obligat să facă o coaliţie pentru a-şi asigura majoritatea necesară guvernării.
Nu a fost să fie însă pentru că Erdogan nu a renunțat la visele sale de mărire și a forțat alegerile anticipate, pe motiv că AKP nu-și găsește niciun partner de guvernare. Premierul Ahmet Davutoglu, artizanul politicii neo-otomanismului, de recuperare a fostei sfere de influență a Imperiului Otoman de către Turcia, a demisionat, iar locul său a fost luat de un om fidel 100% lui Erdogan.
Contrar prognozelor multor analişti, retorica naţionalistă a lui Erdogan şi războiul său împotriva kurzilor pe plan intern şi extern a avut ca rezultat recuperarea majorităţii pierdute a AKP în noiembrie 2015. Paradoxal, cartea falsei stabilităţi a fost câştigătoare. Erdogan, care a cultivat instabilitatea şi războiul, a incitat împotriva kurzilor pe plan intern şi i-a bombardat în Turcia şi Irak pe militanţii PKK, a fost considerat liderul forte, care poate să asigure stabilitate şi securitate. Asta deşi după atentatele teroriste orchestrate se pare de ISIS la Ankara şi Suruc, în care au murit peste 100 de turci, lui Erdogan şi AKP li se putea reproşa pe bună dreptate că nu au făcut destul pentru a opri Statul Islamic să devină o ameninţare regională, că au ignorat problema şi nu au fost în stare să-şi apere populaţia de terorism.
În condiţiile deteriorării situaţiei de securitate din Turcia, pe fondul politicilor lui Erdogan, majoritatea turcilor au ales totuşi promisiunea unei aparente stabilităţi mai mari date de o majoritate parlamentară AKP, în dauna unui guvern de coaliţie, despre care opoziţia a afirmat că ar reduce polarizarea politică puternică din ţară şi ar introduce mai multe mecanisme de control al puterii.
După alegeri, deriva Turciei spre autoritarism s-a accelerat. Președintele invocă legitimitatea dată prin vot pentru a aboli complet separația puterilor în stat și pentru a reduce la tăcere orice opoziție în armată, justiție, poliție sau presă. Trusturi de presă și ziare au fost confiscate de actuala putere, foarte mulți jurnaliști au fost arestați.
În logica ”noii Turcii”, regulile democratice nu contează
Revenind în prezent, Erdogan a mizat pe aceleași teme – necesitatea eficientizării luării deciziilor, securitate și stabilitate într-un context dominat de atentatele teroriste desfășurate de ISIS, de confruntarea cu kurzii și tentativa eșuată de puci.
Prin reforma constituțională, președintele îl înlocuiește pe premier ca șef al executivului, va numi miniștri, va pregăti bugetul, va selecta judecători și va da anumite legi prin decret. În plus, el va fi singurul care poate declara starea de urgență și dizvolarea Parlamentului.
Chiar dacă numărul parlamentarilor crește de la 550 la 600, legislativul va fi mai mult decorativ, el pierzându-și dreptul de a face comisii de anchetă vizând activitatea unor miniștri, ceea ce amintește de scandalul de corupție în care au fost implicați mai mulți miniștri și chiar și fiul lui Erdogan, pe atunci premier. Totuși Parlamentul va putea introduce procedura de impeachment împotriva președintelui, dar pentru judecarea acestuia va fi nevoie de o majoritate de două treimi.
Noua victorie a lui Erdogan şi a AKP, ca și toate cele anterioare, departe de a aduce stabilitatea dorită şi promisă, va duce la o polarizare socială şi mai mare şi la accentuarea derivei autoritariste. Circa 51,4% (25 de milioane) dintre turci au votat la referendumul de duminică în favoarea extinderii prerogativelor președintelui Recep Tayyip Erdogan, dar aproximativ 48,6% (23,7 milioane) au votat împotrivă. Este semnificativ de observat că locuitorii marilor orașe precum Istanbul, Ankara și Izmir au votat împotrivă. Societatea turcă este aproape ruptă în două între adepții reislamizării și ai unei Turcii autoritare și adversarii ”noii Turcii”, anunțate de Erdogan.
Acest conflict intern se va acutiza, pentru că în logica ideologiei ”noii Turcii”, regulile democratice nu contează, ci doar falsa legitimitate a unei misiuni istorice a Turciei. Islamul este măsura pentru toate lucrurile, ca sursă de legitimitate, deşi este interpretat în funcţie de loialitatea faţă de autoritatea de stat. După referendum, această autoritate nu mai este nici măcar AKP, ci liderul suprem, ”sultanul” Erdogan, care deține toată puterea.
Consecințele pentru Europa
Erdogan a amenințat de-a lungul timpului UE cu ruperea pactului privind refugiații pentru a obține bani, ridicarea vizelor sau deblocarea procesului de aderare a Turciei la UE. La sfârșit de noiembrie 2016, Parlamentul European a dat un semnal că nu mai este dispus să închidă ochii la deriva autoritaristă a Turciei şi la încălcările grave ale drepturilor omului şi ale statului de drept de către actuala putere de la Ankara. Erdogan a reacţionat furios, susţinând că votul nu are nicio importanţă şi ameninţând cu eliberarea fluxului de refugiaţi. Scriam atunci că o ruptură nu este însă nici în interesul Turciei, nici al UE.
Trebuis să recunoaștem însă că aderarea Turciei este tot mai improbabilă, odată ce autorităţile discută din nou, după referendum, despre reintroducerea pedepsei cu moartea şi continuă suprimarea oricărei opoziţii. Negocierile de aderare cu un stat care merge către o dictatură nu pot continua fără ca europenii să se compromită definitiv. Ca urmare viitorul dialog turco-european trebuie să plece de la premisa că aderarea Turciei la UE nu mai este un obiectiv realist pentru viitorul apropiat. Această abordare nu ar trebui să fie însă una punitivă, ci una bazată pe ideea că există o oportunitate de a redefini relaţia în conformitate cu interese reciproce precum integrarea economică, lupta anti-teroristă şi cooperarea energetică.
UE ar trebui să folosească mai mult cartea interdependenţei economice şi comerciale, ca pârghie pentru a-l determina pe Erdogan să nu ducă și mai departe deriva autoritaristă. În calitate de principal partener comercial şi investitor direct al Turciei, Uniunea poate arăta companiilor turce ce costuri mari ar suporta printr-o eventuală pierdere a accesului la piaţa europeană. Prin urmare, UE poate folosi drept pârghie relaţiile comerciale şi cooperarea economică, ca şi negocierile legate de Uniunea Vamală care vor începe în 2017. Această modalitate de presiune este mai eficientă deoarece Ankara se teme de competiţia cu alte state pentru un acces prioritar la piaţa UE.
Datele privind economia turcă post-referendum nu arată bine deloc. Potrivit Reuters, șomajul a ajuns la un vârf al ultimilor șapte ani la început de 2017, iar cel în rândul tinerilor se ridică la 24,5%. În plus, deficitul bugetar a crescut până la 19,5 miliarde de lire (5,3 miliarde de dolari) în luna martie.
Starea economiei a fost până acum unul din principalii piloni ai legitimității lui Erdogan și AKP, care le-au garantat atâtea victorii electorale. Chiar și reforma constituțională actuală a fost vândută ca fiind o necesitate pentru a stimula dezvoltarea economică a țării. Ca urmare este singura vulnerabilitate a lui Erdogan pe care UE o mai poate folosi pentru a împiedica instaurarea unei dictaturi în Turcia.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Turcia democratie model pentru Orientul Mijlociu?
Asta, daca Iranul ar fi reusit, cum zicea un presedinte, sa stearga Israelul de pe fata pamintului.
In rest, fie la ei acolo; ca si pe la noi se incearca (nu l-am avut pe dictatorul Basescu?). Poate reuseste Liviu ot Teleorman.
NB,
din moment ce turcii din Germania au votat majoritar pentru ideile lui Erdogan, situatia pare grava: ce democratie model au vazut in tara de origine?
Vai de mine, cum puteți aduce în discuție (horribile dictu!) Israelul?! :P În mintea progresimii zgubilitice Israelul e întruchiparea desăvârșită neonazismului, a răului absolut. :D
Nu știu dacă situația Turciei e neapărat gravă :D , dar cert e că se întoarce la normalitate. Experimentul lui Ataturk a eșuat. Pentru mine singurul lucru uimitor e că a putut dura aproape 100 de ani.
Ataturk și-a imaginat copilărește că poate învinge islamul promovând o copie chinezească a lumii occidentale. Nu a fost chiar așa de infantil încât să-și imagineze că democrația va funcționa în Turcia, așa că măcar pe durata vieții sale Turcia a fost de facto o dictatură temeinică. Maimuțăreala democrației a început abia odată cu urmașul său cu Inonu și nu adurat mult. După nici 10 ani de democrație originală (Sic! N-a inventat-o Iliescu :P ), la al doilea rând de alegeri libere în 1950 postul de prim ministru i-a revenit lui Adnan Menderes, șeful islamiștilor. Ăsta n-a apucat să ajungă la nivelul lui Erdogan (chiar dacă a scos din ilegalitate behăitul muezinilor, a arestat la greu ziariști și a pus-o chiar de un masacrul al ghiaurilor din Stambul în 1955) pentru că armata turcă mai era pe atunci armată și se pricepea la lovituri de stat :P Așa că efendi Menderes a fost spănzurat cu tot dichisul ca trădător & corupt în 1961 la un an după victoria loviturii de stat militare. Azi are mausoleu la Stambul ca Ataturk la Ankara și poza (fără funie :P ) pe biroul lui Erdogan . O tempora…
Este regretabil ca majoritatea celor care comenteaza situatia din Turcia baga sub pres faptele care arata ca rezultatele acestui referendum au fost fraudate in multiple moduri. Discutia ar trebui pornita de aici iar prima observatie este ca Erdogan si clica lui isi joaca viata fiindca alta solutie nu au. Eu sunt pesimist in ceea ce priveste viitorul Turciei. Pare o lupta pe viata si pe moarte in care toata lumea pierde iar Turcia se va indrepta spre haos.
Turcia e condamnata la inapoiere.
Probabil, Erdogan va incerca tot felul de santaje pentru a stoarce avantaje economice care sa compenseze pierderile economice.
Mai e o speranta, armata sa-si iasa din inertie si sa puna lucrurile la punct, adica sa separe religia de stat.