Nimeni nu este absurd, cu toții înțelegem că trebuie să plătim taxe. Taxele susțin statul și nu ca pe o entitate abstractă, dar hrăpăreață, ci ca pe-o structură funcțională, cu care noi cetățenii am încheiat un contract prin care am convenit să plătim pentru:
(i) administrarea libertății și egalității, atât în fața legii cât și în economie și finanțe;
(ii) garantarea stabilității între granițe, a apărării și ordinii publice;
(iii) gestionarea treburilor publice, de la infrastructură la sănătate și de la educație la administrarea urbană și rurală;
(iv) păstrarea unui mediu înconjurător curat și echlibrat;
(v) relații bune cu vecinii și o balanță echilibrată, pe cât posibil favorabilă a comerțului exterior etc.
Un echilibru corect în aplicarea de taxe este extrem de important pentru ca cetățenii să își păstreze încrederea în contractul pe care l-au încheiat cu statul care îi reprezintă. Dar cine este statul? Statul suntem, de fapt tot noi, mai precis aceia dintre noi care:
(i) am clamat în fața majorității unor conaționali, în comunitățile din care provenim, că putem face față unui mandat de gestionar al treburilor statului, pentru că avem pregătirea profesională și o doctrină politică (adică o teorie, o filosofie și un program ce servește cetății), fiind apoi selectați prin vot liber (mai mult sau mai puțin majoritar) pentru ca să ne punem în aplicare atât abilitățile și priceperea, cât și doctrina;
(ii) am urmat școli și programe care ne-au pregătit special (mai mult sau mai puțin) pentru a deveni angajați în slujba statului, iar uneori am depus chiar un jurământ (ca funcționari publici, militari, medici, miniștri etc.) că ne vom îndeplini misiunea publică, în slujba cetățeanului, cu bună credință și determinare.
Am simțit nevoia să reamintesc care este relația noastră, ca cetățeni onești ai României, cu statul nostru democratic, pentru că senzația apăsătoare lăsată de mai multe desfășurări de evenimente în ultimele este că, într-un mod nebulos, o mână de oameni despre care nu știm mare lucru (sau, în fine, când aflăm câte ceva despre ei, ne cuprinde o mare neliniște) și-au propus să ne convingă că statul sunt ei, iar noi un fel de servitori ai lui.
Adică contractul nostru nu mai este de parteneri egali, ci de la slugă (noi, poporul) la stăpâni (adică ei, oamenii politici care ne guvernează). Noi trebuie să-i votăm, așa ca să fie, un gest formal, apoi să ne mulțumim cu tot ce ni se oferă, mărinimie pentru care nu mai suntem datori decât cu o mută admirație și, când ni se cere, zgomotoase reacții de susținere sinceră.
Dar, funcționează? Nu, după părerea mea, cei care și-au făcut calcule că ar putea să funcționeze s-au înșelat. Nici destinul nu le ține partea. Dar, să intrăm, de dragul demonstrației, ceva mai mult în miezul lucrurilor.
După alegerile din toamna anului 2017, liderii coaliției care a câștigat alegerile au oferit alegătorilor perspectiva unei viitoare guvernări ce va schimba din temelii paradigma administrării statului, chipurile în folosul celor mulți: ”Îndrăznește să crezi (în România)!” a fost sloganul electoral care a promovat programul de guvernare al celui mai important partid al formulei de guvernământ.
Principalul mesaj transmis către alegători a fost acela că, în sfârșit, oamenii vor deveni cu adevărat beneficiari ai bunăstării, pe care guvernările anterioare, mai ales cea tehnocrată, au evitat să o distribuie către salații simpli sau către pensionari. De ce? Pentru că au preferat să avantajeze capitalul, și nu munca, în beneficiul marilor corporații.
Prin urmare, salariile vor trebui să crească accelerat, la fel și pensiile, pe două căi: creșterea salariului minim și a salariilor bugetarilor, respectiv anularea sau scăderea de taxe și impozite. Față de întrebarea (pusă timid la început, în general de specialiști) cum va rezista bugetul de stat aplicării unei astfel de doctrine, coaliția partidelor care au format guvernul a răspuns cu suficiență că nu vor fi probleme.
Iată că, la nici un an de guvernare potrivit doctrinei enunțate, au început să apară problemele. Dar, ceea ce este cel mai important poate, este că mult mai repede decât ar fi fost de așteptat aceste probleme s-au ivit tocmai în relația dintre alegătorii care au format baza electorală a puterii și guvernanți. Noua doctrină nu a apucat să producă bunăstarea promisă, chiar dinpotrivă, se anunță a fi un dezastru care va afecta în primul rând salariatul simplu.
Cum s-a putut întâmpla totul atât de repede? În primul rând, înainte de a evalua serios situația, pe cifrele reale ale execuțiilor bugetare, PSD și ALDE au decis că ar trebui să mituiască baza de alegători cu creșteri de salarii și pensii, astfel încât nimeni să nu fie interesat să se mai întrebe: bine, dar ce aveți de gând cu legile justiției?
Socoteala din târg nu s-a potrivit cu cea de acasă. Poporul mituit nu a luat cu asalt mall-urile ci Piața Victoriei și nicio teorie a conspirației nu a oferit răspunsul satisfăcător la întrebarea: dacă le creștem salariile și punctul de pensie, atunci de ce sunt 600 de mii de oameni în Piața Victoriei?
Obișnuiți să mintă, cei de la PSD și ALDE s-au mințit copios și între ei. Au decis că trebuie să pluseze și au anunțat noi variante ale legilor salarizării unitare și a pensiilor. Vă mai dăm 25%, au strigat miniștrii muncii și finanțelor la televiziunile de casă, chiar dacă Consiliul Fiscal și BNR au început să tragă tot mai des și mai serios un semnal de alarmă că bugetul de stat nu va rezista acestor fantezii.
Să ne aducem aminte: atunci când premierul Grindeanu a fost contaminat de îndoieli, cerând miniștrilor atât de optimiști să se tempereze, Olguța Vasilescu l-a pus la punct (cu un limbaj de mahala) din două vorbe, iar Darius Vâlcov l-a scos repetent la programul de guvernare. Totul sub oblăduirea lui Liviu Dragnea, care a ținut să-și asigure votanții că, odată schimbat Sorin Grindeanu, programul de guvernare va fi aplicat la virgulă.
Apoi au apărut primele zvonuri: doctrina PSD și ALDE nu va da, va lua. Adică, creșterea de salarii nu va fi o creștere, ci o plafonare sau scădere a salariului. Din nou miniștrii finanțelor și ai muncii au ținut să dea asigurări că nu se pune problema ca salariile să nu fie majorate, doar că va interveni o mică amânare: nu va fi 1 august 2017, ci va fi 1 ianuarie 2018.
Vara a adus însă numai vești proaste. Pomenile salariale, anulările sau scăderile de taxe și impozite, ineficiența cronică a ANAF au dezechlibrat finanțele țării. Ceea ce Olguța Vasilescu, Ionuț Mișa, dar mai ales Liviu Dragnea au negat până atunci, a început să se adeverească. Salariile cresc cu 25%, de la 1 ianuarie 2018, dar tot atunci angajatul va plăti singur toate taxele pe muncă, adică 35%, față de 16,5% cât plătește în prezent.
Sindicatele au început să înțeleagă din acel moment că perspectiva va deveni extrem de sumbră. Cum multe, cele mai multe sindicate deveniseră, în timp, sateliți ai PSD, reacția sindicală a fost, și încă este timidă. Dar liderii sindicali știu când nu mai este profitabil să ții partea guvernului, astfel că actuala coaliție de guvernare ar trebui să știe că relația cu sindicatele nu poate decât să se deterioreze și mai mult.
Dar, de ce nu ar mai avea angajații încredere în promisiunile guvernului? Pentru a înțelege sentimentul care se înfiripă acum printre cei care au crezut cel mai mult în promisiunile coaliției de guvernare, ar trebui să urmărim câteva detalii tehnice, dar și elemente de circumstanță, pe care oricât de mult le-ar vrea ocultate unii dintre politicienii aflați astăzi la guvernare, vulgul cetății la păstrează instinctiv în atenție.
Poate că este și mai mult de atât: mulți dintre votanții PSD compară guvernarea Tudose, din era Dragnea, cu guvernarea (și era) Ponta și, culmea, comparația începe să-i fie tot mai defavorabilă lui Dragnea & Co. Vorba aceea, întotdeauna poate fi și mai rău.
În tabelul 1 găsim schema actuală de taxare a unui venit salarial. La actuala schemă de taxare s-a ajuns după ce guvernul Ponta a redus CAS la angajator cu 5%, de la 20,8% la 15,8%; o măsură salutată de companii acum circa 3 ani, pentru că a pus la dispoziția celor care oferă de locuri de muncă mai multe lichidități.
Tabelul 1: taxarea muncii la momentul actual, potrivit Codului Fiscal
| Angajator | Angajat | Altele la angajator | |
| CAS – pensii | 15,8%[1] | 10,5% | – |
| CASS – sănătate | 5,2% | 5,5% | 0,85%
Contribuția aferentă concediilor și indemnizațiilor |
| ANOFM – șomaj | 0,5% | 0,5% | 0,25%
Fond de garantare pentru plata creanțelor salariale |
După prelevarea taxelor pe muncă, angajatul mai plătește și un impozit pe venit de 16% (cota unică de impozitare), iar diferența formează salariul net, cel pe care angajatul îl încasează în mână (ca și premierul Tudose, la plic) sau pe cardul de salarii.
Dacă luăm celebrul exemplu[2] al unui salariu brut de 3000 de lei, schema de prelevare a taxelor de la angajat și angajator este următoarea:
3000 lei x 22,6% (taxa pe muncă la angajator) = 660 lei
3000 lei x 16,5% (taxa pe muncă la angajat) = 495 lei
Deci, pentru angajator un salariu brut de 3000 de lei înseamnă practic, ca o cheltuială contabilă totală, o sumă de 3660 de lei. După taxarea muncii, angajatului îi mai rămân 2505 lei, care urmează să fie impozitați.
2505 lei x 16% (impozitul pe venitul salarial) = 400,8 lei
2505 lei – 400,8 lei = 2104,8 lei (venitul net al angajatului)
Ce au observat sindicatele? Dacă se aplică noua schemă de taxare – impozitare (prezentată în tabelul 2), promisiunile guvernanților, legate de creșterile salariale de 2 cifre, care să acopere promisiunile doctrinare de redistribuire a bogăției către toți membrii societății, rămân simple vorbe în vânt. Să luăm din nou exemplul celor 3000 de lei salariu brut, în două variante: (i) varianta în care angajatorul refuză să crească salariul brut al angajatului peste 3000 lei, transformându-l în cheltuiala sa contabilă, amendată cu 2% și (ii) varianta în care acceptă să păstreze cheltuiala cotabilă de 3660 lei, dar amendată cu 2%, firește.
Tabelul 2: noua formulă, anticipată, de taxare și impozitare salarială
| Taxa plătită de angajat | Impozitul plătit de angajat | Taxa impusă angajatorului[3] |
|
35% |
10% |
2%, din care:
(doar) 0,2% – Fond de garantare pentru plata creanțelor salariale; 1,8% la bugetul general consolidat |
Varianta 1:
3000 lei x 35% = 1050 lei (taxa pe muncă plătită de angajat)
3000 lei x 2% (taxa de solidaritate) = 60 lei
1950 lei x 10% (impozitul pe salarii) = 195 lei
1950 lei – 195 lei = 1755 lei (venitul net)
Se poate observa că angajatorul își poate reduce cheltuiala contabilă de la 3660 lei la 3060 lei, în schimb veniturile angajatului scad cu 349,2 lei.
În varianta 2, situația este următoarea:
3660 lei x 2% (taxa de solidaritate) = 73,2 lei; pe care probabil angajatorul o va rotunji la 75 lei
3660 lei – 75 lei = 3585 lei (va constitui baza pentru calculul venitului angajatului)
3585 lei x 35% (taxa pe muncă) = 1254,75 lei
3585 lei – 1254,75 lei = 2330,25 lei (suma ce urmează a fi impozitată)
2330,25 lei x 10% (impozitul pe venitul salarial) = 233,025 lei
2330,25 lei – 233,025 lei = 2097,23 lei (venitul net al salariatului)
Așadar, și în al doilea caz, cu toate asigurările date de Dragnea, Tăriceanu, Olguța Vasilescu sau Mișa, salariul net nu va crește, ci va scădea cu (2104,2 lei – 2097,23 lei = ) 6,97 lei. Adică se va da, în sensul că se va lua sau plafona.
Desigur, guvernanții au anunțat creșteri salariale și la bugetari, în medie cu 25%, începând cu 1 ianuarie 2018. Ei bine, o asemenea creștere salarială nu va fi de natură să le aducă mai mulți bani în buzunare nici bugetarilor. Dacă luăm același exemplu al unui venit salarial brut actual de 3000 de lei, o creștere de 25% înseamnă fix 3750 de lei.
Taxarea salariilor mărite ale bugetarilor[4]:
3750 lei x 2% = 75 lei
3675 lei (venitul taxabil, după scăderea a 2%) x 35% = 1286,25 lei (taxa pe muncă)
3675 lei – 1286,25 lei = 2388,75 lei
2388,75 lei x 10% (impozitul pe venitul salarial) = 238,875 lei
2388,75 lei – 238,875 lei = 2149,875 lei (venitul net al angajatului)
Câștigul bugetarului căruia salariul îi crește cu 20%? Fix 45,7 lei! Adică, raportat la salariul brut actual de 3000 de lei, înseamnă o creștere netă de 0,15%.
Ei bine, iată ce-i înspăimântă acum pe sindicaliști, pentru că 1 ianuarie 2018 ar putea aduce nu palidele proteste de acum, când mulți angajați nu au apucat să înțeleagă foarte bine ce anume le pregătește guvernarea PSD și ALDE, ci proteste spontane largi și imposibil de controlat. Adică un val social care să măture nu doar guvernarea și baronii săi, ci și pe liderii sindicali obedienți puterii (cam toți). Pentru că măririle salariale nu se vor vedea în buzunarele românilor pe măsura promisiunilor și, în plus, ele încep deja să fie serios erodate de inflație, creșterea ratelor la creditele bancare și un curs de schimb valutar tot mai defavorabil leului.
Este destul de greu de înțeles ce anume a dorit guvernul, care a fost obiectivul real la momentul în care a luat decizia mutării sarcinii fiscale pe muncă aproape în întregime la angajat: 35% din totalul de 37%. În primul rând că nu se vor obține venituri suplimentare la bugetul de stat. Angajatorii, dacă vor fi obligați să mențină cheltuiala contabilă a anvelopei salariale, nu obțin avantaje iar angajaților nu le cresc salariile, ba chiar ar putea să le scadă ușor. Mai mult, stopajul la sursă, pentru care angajatorul răspunde penal dacă nu îl varsă la buget, crește de la 32,5% la 45%, și le va da alte bătăi de cap administratorilor, mai ales în zona de IMM.
De fapt, totul ține de cinism, iresponsabilitate și orgoliul unor politicieni. Au anunțat creșterile salariale fără să țină în niciun fel cont de opiniile specialiștilor (din nou reamintesc avertismentele BNR sau ale Consiliului Fiscal, precum și al analiștilor multor bănci comerciale), apoi au văzut că nu sunt bani, dar orgoliul i-a îndemnat să continue și sub nicio formă să nu-și recunoască erorile.
În fine, au procedat șmecherește – văd aici, poate, geniul întunecat al cuplului Dragnea și Vâlcov – acoperind creșterile anunțate, de 25%, cu transferul sarcinii fiscale pe muncă la angajat. Ca nicăieri în Uniunea Europeană. Normal, ca la noi la nimeni: politicienii își permit trasul pe sfoară al alegătorilor care le-au acordat încredere.
Cred că, în acest fel, PSD și ALDE au rupt contractul social cu alegătorii și cu românii în general. Și aceasta fără a mai aduce în discuție subiectul amânării legii pensiilor. Iar vina le aparține în totalitate respectivilor politicieni. Mulți oameni de bună credință vor fi cumplit de dezamăgiți, iar dezamăgirea se poate transforma în orice: pasivitate, depresie, lipsa de la urne sau revolta deschisă.
Nu-mi doresc să fiu o Casandră a actualei guvernări, dar i-aș sugera premierului Tudose, în situația actuală extrem de dificilă, să ia serios în calcul o demisie, pentru a face posibilă formarea unui guvern de uniune națională. Este singura cale pentru a evita degradarea până la limita imploziei (sau poate mai bine zis a exploziei) situației sociale și economice la începutul anului 2018. În orice caz, Dragnea, Tăriceanu, Vâlcov, Olguța Vasilescu ș.a. și cei care i-au consiliat nu mai pot fi soluția, pentru că ei sunt o parte a problemei, și anume generatorii ei.
NOTE _____________________
[1] Pentru condiții normale de muncă; pentru condiții deosebite angajatorul plătește 20,8%, iar pentru condiții speciale plătește 25,8%
[2] A fost foarte des folosit ca exemplu atât de oficialii guvernamentali, cât și în presă
[3] Anunțată de ministrul Ionuț Mișa, dar fără a se fi emis un act legal de completare a Codului Fiscal
[4] Cu încadrarea în cifrele bugetare
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
In Romania a fost si este o politica impotriva pietei libere.
Neomarxism, socialism primitiv, cum vreti sa ii spuneti.
Nicaieri in lume asemenea politica nu a adus altceva decat saracire accentuate, coruptie ;
Din pacate, incultura politicienilor nostrii ii face incapabili sa inteleaga ca socialismul nu este un comunism cu fata umana, ci doar o cale sigura de a saraci pe toata lumea. Ii saraceste deopotriva si pe cei bogati si pe cei deja saraci. Socialismul nu este un mod de calcul al taxerlor (sau nu doar) ci un mod de gandire.
Prima data m-am gandit sa explic asta, dar mi-am dat seama ca zadarnc m-as cazni sa surprind intr-o postare esenta marasmului socialist.
Nu as putea sa spun mai bine decat Margaret Thatcher: „Problema socialismului este ca intotdeuana banii altora se termina”.
===
Solutia? Un partid de dreapta, Cand va aparea? Nu stiu. Sper ca inainte sa ajungem sa vanam pisici pe strada ca sa avem ce pune in oala.
Electoratul PSD inghite orice minciuna, nu vor fi invatat nimic nici de data asta.
Cine e de vina pentru dezastrul national? PSD, care a fost la putere mai mult ca oricare alt partid si a distrus toate instititutiile? Nu, Soros.
Problemele interne în statele partenere în UE sunt de fapt problemele mari și arzătoare azi. Chiar dacă diferă de la o țară la alta, multe din contradicțiile si conflictele interne ale partenerilor în UE se aseamănă.
E. Macron prezintă în revista Der Spiegel conceptul său pentru Franța și « refondarea « UE. In Franța E. Macron vede singura mare putere în UE cu arme nucleare și sediu în consiliul de securitate ONU. El se vede ca leaderul principal al UE în relațile externe. Mai prudent vorbește despre problemele interne ale Franței. In cartea sa « Revolutia » vede Franța într-o fază de transformare în domeniile : educație, învățământ, economie, piața forței de muncă și al sistemului de pensii. E. Macron precizează : e vorba de o revoluție culturală în Franța. El are încredere în inițiativele sale pentru învățământ și « Berufsbildung » educația profesională (întroduce câte ceva din modelul de peste Rhin din « Duale Berufsausbildung », elevi care învață la scoală și în practica la intreprinderi).
Un exemplu minunat oferă azi Cehia care își alege acum un nou guvern. Economia e în floare, Cehia are creștere reală, somajul sub 3,8 % e practic « Vollbeschäftigung », e neglajabil. Președintele Vaclav Klaus le-a promis cehilor acum câțiva ani: veți trăi în curând la fel de bine ca vecinii din vest. Multe s-au indeplinit în Cehia după 1989 și aderarea 2004 la UE. Exporturile înspre vecinii din vest, cu distanțe mici de transport, cresc an de an, profită de creșterea economică a vecinilor din vest. Locuitorii din Praga sunt multumiți cu destinul și orașul lor, au o viață mai bună decât mulți locuitori din sudul-estul UE. Si totuși noul parlament la Praga va arăta altfel decât în ultimii ani. Socialiștii și conservatorii sunt în cădere liberă. Premierul miliardar și partidul lui sunt în ascensiune.
… „…Am simțit nevoia să reamintesc care este relația noastră, ca cetățeni onești ai României, cu statul nostru democratic, pentru că senzația apăsătoare lăsată de mai multe desfășurări de evenimente în ultimele este că, într-un mod nebulos, o mână de oameni despre care nu știm mare lucru (sau, în fine, când aflăm câte ceva despre ei, ne cuprinde o mare neliniște) și-au propus să ne convingă că statul sunt ei, iar noi un fel de servitori ai lui.
… „….
Enigmele de pe plaiurile mioritice încă nu sunt rezolvate. Cred că autorul se exprimă clar și precis. Guvernul actual de la București bate pasul pe loc. Un an mai ramâne să rezolve problemele interne și sa pregătească președinția UE 2019! Intr-o țară prosperă, cu cetățeni care și-au regăsit încrederea în propriile aptitudini?
Refondarea UE după modelul francez nu stă pe loc până când pe malurile Dâmboviței se rezolvă problemele arzătoare interne românești.
E. Macron întreabă : Ce vrem de fapt în UE ? Cum vrem să arate UE? Dă răspunsuri: Suveranitate, Unitate și Democrația sunt bazele UE. Vrem pace, prosperitate și libertate. Comunitatea UE bazată pe valori « Wertegemeinschaft » e unică, conectează democrația, economia de piață socială, libertățile individuale cu dreptate socială (Soziale Gerechtigkeit). Sună frumos ?
La Viena vechea mare coaliție a expirat. Deocamdată noul cancelar Kurz/ ÖVP se proclamă PRO-UE. Vom vedea ce înseamnă în realitate și cu care partener în coaliție (FPÖ-SPÖ). La Berlin noul guvern A. Merkel va fi PRO-UE. Rămîne problema cu modelul francez de « refondare » UE și refuzul asociaților « naționaliști-etniciști » de la Vișegrad.
Sunt mai sceptic decât autorul.
Care sunt țelurile pe malurile Dâmbovitei 2017- 2019? Cum arată țara și societatea civica românească azi ? Mâine ? Prosperitate, belsug și bunăstare ca în Cehia – când? Bucureșteni, locuitorii țării multumiți ca vecinii lor din Praga- când?
Eu cu cine votez?
Nu cred ca ar trebui sa ne mai miram de sfectele guvernarii pesedisto-uslamiste.
Haosul e mediul lor .
Un raspuns cu relevanta infima la afirmatia retorica a redactorului:”Nimeni nu este absurd, cu toții înțelegem că trebuie să plătim taxe”; si o posibila precizare la afirmatia generala a dlui. Kurt :”Problemele interne în statele partenere în UE”. Dle. Kurt: 1) fie EU nu are astfel de probleme, sau 1′) daca le are, le are la alte dimensiuni; 2) fie le rezolva altfel .
Propunerea legislativa inregistrata la Senat(ul Romaniei- adaug eu): L 281/2017
Printre initiatori, distinsul dn. TEODOROVICI ORLANDO …
Termenul de adoptare TACITA, 45 zille de la … si se implineste la 21.11.2017
LEGE privind exonerarea personalului(,) platit din fonduri publice(,) de la plata unor sume reprezentand venituri de natura salariala .
Nu se scrie vreo anume suma. Nu se indica o anume decizie a Curtii de Conturi, doar se aminteste institutia ce ar fi efectuat controlul .
In expunerea de motive, Orlando T., ce semneaza in numele initiatorilor, nu scrie vreo suma, arata un anumit procent (cam cum prezinti Romania, fara sa arati pe unde trec Oltul,Muresul, Dunarea, … etc.) si face vorbire despre decizia CCR 11/2012/1/2015,cu indeplinire pana la 21.05 2016, masurile fiind executorii incepand cu 1.05.2015.
Se scrie despre un dosar de pe rolul CAp Buc 8206/2/2012.
Impactul financiar estima (tineti-va bine!) este doar de 23.053.253 lei
STARE REALA :
CURTEA DE CONTURI A CONSTATAT PE MAI MULTE ETAPE prejudicii stabilite la :
– 2009 -2012 = lei
– 2012 – 2014 = 176.190476 lei !!! (nu stiu cum dl. Orlando a apreciat impactul la ~ de 10 ori mai putin) .
Masura impusa de CCR, a fost de recuperare de la PERSOANELE VINOVATE
Angajatorul (unitatea controlata de CCR) a inteles :
1) SA AMNISIEZE (???) TOATE ACESTE SUME, PLATITE PANA IN 2014,
iar pt cele dupa 2014-2015
2) sa recupreze de la angajati, recunoscand insa ca nu ACESTIA au vreo vina. Impotriva persoanelor vinovate, nu a intreprins nimic, spre recuperare !
ROMANI SOLIDARI CU CEILALTI ROMANI, pe 21.11.2017, vor fi amnistiate tacit ~500.000.000 lei (cu accesorii), bani pe care va trebui sa ii puneti (daca nu cumva i-ati pus deja) la „bujetul” bietei tarisoare, deoarece au fost platiti dingreseala niste bujetari (a cata oara ?) .
PS E bine de citit intreg raportul sa vedeti ce sume au fost platite aiurea, … pe te miri ce . Persoanele vinovate,nu au platit inca… Tic-tac, tic-tac , s-au mai dus cateva sute de milioane lei
Cateva observatii:
1.Var 1 este gresita, e vorba de var 2. Este vorba de alta baza (salariul brut este acum mai mare, deci nici procentele nu mai spun nimic, pentru ca se refera la alta baza de referinta).
Taxa de 35% se aplica nu la vechiul salariu brut (3000) ci la noul salariu brut,care include si partea angajatorului
De acee scade impozitul pe venit la10% ptr a ajunge cumva tot la netul dinainte (var 2)
Dupa mine este OK sa fie toate taxele pe fluturas, nu are nicio importanta ca se „zice’ ca sunt platite de angajat sau de angajator, pentru ca, practic, ele sunt platite de angajatorr, ca si pana acum. Angajatul nu vine cu bani de acasa, toate taxele si contributiile, netul, sunt platite practic de angajator.Inainte, nefiind pe fluturas, omul nu stia de fapt tot costul muncii, era si inca mai este un tertip extrem de marsav inpartirea asta pe angajat-angajator.
Nu, tot costul muncii este platit de angajator. Desigur, poti sa spui ca acest cost este „livrat’ angajatului, care isi plateste apoi taxele sau ca este platit direct de angajator, angajatul primind doar netul, pana la urma nu conteaza, daca se pastreaza netul si contributiile aferente.
Ei, aici intervine marsvia. nu petarda ca taxele sunt puse in carca angajatului, pentru ca ele oricum sunt platite de angajator :P
In campanie s-au promis majorari de 20-30%, oamenii s-au gandit la net, evident,
Incorporand in brut si partea angajatorului s-a „atins” promisiunea desi la net tot cam aia e, de fapt usor mai putin, dar nesemnificativ.
Penibil si de-a dreptul inselaciune!
2, rolul statului este altul, depinde de doctrina.
Daca vorbim de Friedman sau Smith e una, daca vorbin de Keynes sau …Lenin :P e alta.
asa ca alea 5 puncte de la inceput nu numai ca nu pusca nu nimic (eu am altele, bunaoara), ca doctrina, dar nici nu reprezinta ceva de la sine inteles, pentru ca nu exista un contract clar, explicit, ci doar programe electorale, in baza carora se castiga alegeri.
Ba mai mult, contractele sunt si masluite, ca cel in care PSD a promis majorari substantiale, dar, acum se vede ca a fost doar o teapa penibila.
Trebuie lasati sa „performeze”, vorba lui Iohannis, poate asa se va lamuri lumea cum sta traba de fapt.
Mai e insa un lucru, l-am mai semnalat.
Acum suntem in peroada fasta a ciclului economic, indiferent cine e la guvernare se va bate in piept cu cresterea economica, ca fiind marea lor realizare. Posibil sa mai tina unan, maxim doi. Apoi este foarte probabil sa vina o noua prabuselinuta( logica e destul de simpla, output gapul pozitiv nu prea tine mai mult de tre ani, acum suntem in primul), daca vine opozitia la putere va mosteni toate prociclicitaile astora, adica noi v-am dat salarii(pe expansiune0 „astia” de ce va taie?(pe recesiune).
Nu sunt foarte multi romani care inteleg ciclul economic si logica deficitului structural, iar opozitia nu pare sa aiba habar de aceste riscuri
Eu refuz sa ma pierd prin meandrele calculului :-).
Asa cum ati subliniat, Friedman e una si Lenin alta.
Nu poti sa il transformi pe Lenin in Friedman doar prin artificii de calcul.
===
Romania este o societate cu aproape jumatate din populatie in mediul rural si dependent de o economie naturala. Ciclicitatea o priveste mai putin, desigur.
Problema majora este, dupa mine, degradarea structural a societatii si economiei. Cu un capital national restrains, cu investii romanesti in strainatate cvasiinexistente si cu un capital uman la genunchele (!) broastei, Romania este totusi in mod special vulenrabila la crize mondiale.
Desigur, populatia rurala saraca va fi la fel de saraca si in criza cum a fost si in perioada de boom. Nu vad in ce ar consta diferenta. Dar aceasta indiferenta face populatia rurala insensibila la diferentele de ideologie. Ceea ce afecteaza evident votul si apoi politica si sansele de reforma reala.
Suntem incremeniti intr-o gandire socialista, in care statul trebuie sa fixeze salarii si pensii, nu sectorul privat. Am observant ca nimeni nu iese din aceasta idee socialista a interventiei statului, nimeni nu gandeste ca de fapt Solutia ar fi nu mai mult control , ci mai putin control din partea statului.
Sa lasam piata libera sa regleze.
Si apoi sa intervenim numai unde aceasta da gres. Nu sa pornim de la idea stupida ca piata e ceva gresit si ca trebuie sa o restrangem pe cat se poate.
Altfel, oricati specialisti si-ar bate capul, nu se poate imagina o justa repartitie a veniturilor facuta prin calcule din birou. Nici chiar idea de „redistribuire” nu ar trebui sa fie primoridiala, ci supusa ocrotirii pietei libere. Care este pana la urma, principalul scop al statului.
Ocrotirea pietei libere este principalul scop al statului.
Ma bucura mult comentariul dvs., aduce excelente completări si as vrea sa fac doar doua mențiuni, pentru conformitate:
1. Varianta 1 de calcul are un rol important si de aceea am plecat de la ea. Stiu multe cazuri in care de la momentul in care Biriș a anunțat o inițiativă de taxare similara, multe companii și-au chemat angajații la negociere si au schimbat contractele din salariul net, care ii avantaja pana atunci, in salariul brut. Ok, guvernul poate (cel mult) recomanda o creștere a salarizării brute la nivelul anvelopei de cheltuiala contabila (si apoi sa încerce controale de intimidare ici si colo, sigur nu la Tel Drum si alte companii de casa), dar angajatorului ii rămâne un spatiu legal suficient sa profite pe seama angajatului, de la caz la caz, amenințând cu restructurări si dând vina pe guvern.
2. Cele cinci așteptări de la contractul social nescris sunt certe si transdoctrinale, asta daca nu luam in calcul doctrinele de extrema: unele neaga statul, altele il absolutizează. Deci nu trebuie sa „puște” cu teoriile din doctrinele liberale, ci cu așteptările cetățeanului plătitor de taxe. Bănuiesc ca si dvs., ca cetățean, aveți de la stat cam aceleași așteptări, deși nu ati semnat un contract social. Dar de cate ori mergem la vot, ne dam acordul de prelungire a agestul contract nescris.
Tocmai asta e problema: credem in existenta unor obiective „transdoctrinare”.
Ori, orice alegere, tocmai pentru ca este alegere, este tributara unei doctrine politice. Oamenii au propriile conceptii, pe care a dori sa le regaseasca in alternative politica respective.
Ideea aceasta a politicii fara ideologie este derutanta, chiar nociva as indrazni sa spun. Politica este in esenta ei alegerea unor coordonate ideologice.
Desigur, nu exista doctrine pure (socialiste, liberale samd). Dar asta nu inseamna ca nu exista doctrine deloc.
===
Listele de masuri de tip contractual apartin unei politici in care partidul este unic (fascism, Nazism, communism). Evident, intr-o societate totalitara, doctrinele nu isi au rostul (sau mai bine zis exista o singura doctrina care se identifica cu politica si mai departe cu statul si poporul). De vazut manifestul NSDAP.
Daca vrei democratie cu mai multe partide, trebuie sa accepti si ca exista o deosebire idologica intre ele. Altfel, de ce ar fi mai multe !? Administratia nu este tot una cu politicul, desi mult o consdiera asa.
Dar a pune partidele sa concureze intre ele doar prin masuri administrative, in afara politicului inseamna a le apropia in cele din urma. Adica a le transforma intr-un parid unic sui-generis.
Mai mult, necesitatea de a castiga alegerile in conditiile unor partide voit non-ideologice le va deplasa spre stanga pe toate, pentru ca o promisiune valoareaza mai mult decat o idee in ochii multor votanti. Ceea ce se vede si in Romania.
===
Problema principala este ca in laboaratoarele partidelor se coace doar casitgarea alegerilor, nu si identitatea ideologica.
Pe de o parte pentru ca nici analistii de partid nu par sa aiba habar care sunt optiunile ideologice si pe de alta parte si pentru ca in populatie idea partidului non-doctrinar a prins, din nefericire (paote si ca effect al lipsei de maturitate politice, nu stiu).
Ideea partidului non-doctrinar a fost promovata si de o serie de lideri de opinie care cred ca „inventeaza” un nou tip de democratie, fara ideologii politice, Dar nu fac decat sa o submineze pe cea clasica.
===
Prozaic spus, daca promovati idea transdoctrinarului, nu ar trebui sa va mire ca lumea sta acasa la vot. Explicabil, daca li se insufla idea ca politicul nu conteaza…
Alta dificultate a listelor administrative ce isi doresc sa tina loc de doctrina politica este imposibilitatea de adaptare a lor in cursul guvernarii pentru ca sunt inevitabil extrem de precise si cuprinzatoare.. A se vedea ce se petrece cu Biblia de guvernare a PSD-ului.
Macar de s-ar dezmetici în sfârșit votanții lor. In tot răstimpul acesta PSD-ist, am avut senzația că această categorie de votanți poate fi si siluita in public si tot nu s-ar dezice de ei, ca banii sunt luati deja. Dar, așa cum si dl.Basescu a fost adulat cândva si apoi s-a prăbușit, poate le-o veni rândul si ăstora.
Speranta ta e desertaciune:
„Macar de s-ar dezmetici în sfârșit votanții lor.”
Dar nu „votantii lor” e cazul sa se dezmeticeasca, ci „ai nostri” i (ca brazii), care nu pot renunta la bere pe terase sau statiuni o zi la 2 ori 4 ani.
Exista o vorba glumeata „Beatu-i beat si se dezbeata, pentru prost nu sint sperante”.
Speranta ta este in „poate ca”.
Nu se poate mai nepoate!
Eu nu inteleg de ce este necesara plata contributiilor si de catre angajat si de catre angajator (cu exceptia pensiilor, unde ar influenta punctul de pensie al angajatului). De ce trebuie sa plateasca angajatorul un procent in plus cand se poate adauga la venitul brut al angajatului?