Imediat după nominalizarea domnului Valentin Popa – Rectorul Universităţii “Ştefan cel Mare”din Suceava – ca Ministru al Educaţiei în guvernul doamnei Viorica Dăncilă au apărut, aproape simultan, câteva memorabilia ale proaspătului desemnat şi o scrisoare mai întâi a 30, completată mai apoi de încă 15 rectori care îi laudă performanţele manageriale şi îşi declară susţinerea pentru persoana dânsului. Ambele – atât nominalizarea, cât şi scrisoarea de susţinere – au părut multora surprinzătoare. Domnul Popa nu era un nume cunoscut la scară naţională, nu era anticipat pentru o funcţie ministerială, iar perlele culese de televiziunile locale nu prea cadrează nici cu gradul de profesor universitar (chiar dacă domnul Popa e de profesie inginer electronist), nici cu funcţia de rector al unei instituţii de învăţământ superior (şi cu atât mai puţin cu cea de Ministru al Educaţiei). Încă mai uimitoare a fost scrisoarea celor 45 de rectori, între care – solidari – cei ai Consorţiului “Academica Plus” (liga universităţilor de provincie), plus o mulţime de alte personaje de pe lista Consiliului Naţional al Rectorilor. Dacă faptul că pe listă nu au apărut Rectorul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (domnul Tudorel Toader – /re/nominalizat la Ministerul Justiţiei) şi a cel al Universităţii de Vest din Timişoara (domnul Marilen Pirtea – deputat PNL) e inteligibil, cu adevărat remarcabilă a fost absenţa Rectorului Universităţii din Bucureşti, domnul Mircea Dumitru. Mai mult de atât, domnul Mircea Dumitru a anunţat public faptul că demisionează din comisia de filosofie a CNATDCU, instituţie aflată în subordinea Ministerului Educaţiei, pentru a nu fi în nici un fel asociat grotescului pe care ororile de limbaj ale noului Ministru îl proiectează asupra întregii instituţii pe care o conduce. Rectorul Universităţii ”Babeş – Bolyai” din Cluj-Napoca, domnul Ioan Aurel Pop a declarat – la o zi distanţă – că nu a semnat pe lista suţinătorilor d-lui Popa şi că nu se recunoaşte în mesajul acestora. Nu putem face judecăţi exterioare asupra acestei afirmaţii; ceea ce e trist e faptul că cei ce i-au pus domnului Pop numele pe această listă au gândit că dânsul le-ar putea împărtăşi iniţiativa (de altminteri, în faimoasa înşiruire de susţinători ai Ministrului desemnat se află – cu adevărat uimitor – toţi rectorii universităţilor de stat din Cluj-Napoca!). Pe domnul Mircea Dumitru nimeni nu s-a gândit să-l pună din oficiu pe o asemenea listă şi cred că asta spune ceva despre atitudinea publică a fiecăruia din cei doi rectori ai celor mai mari universităţi din ţară.
Faptul că 45 (finalmente 44) de rectori îşi declară – într-un limbaj deopotrivă pompos şi vetust – susţinerea faţă de domnul Valentin Popa pentru funcţia de Ministru al Educaţiei e surprinzător doar privit din exterior. Dacă ne uităm puţin la mediul din care “a emanat” această iniţiativă – Consiliul Naţional al Rectorilor – lucrurile încep să se clarifice. Înfiinţat, ca organism consultativ, în 1992, Consiliul Naţional al Rectorilor a intrat în atenţia publică abia după 2003, când a ajuns sub tutela “eternei şi fascinantei” doamne Ecaterina Andronescu (între altele Doctor Honoris Causa a Universităţii din Suceava!) care nu doar că l-a păstorit două mandate, dar l-a şi susţinut (financiar) în perioada primului său exerciţiu ca Ministru al Educaţiei. Cert e că rectorii nu au uitat-o şi, din 2013, când i-a predat conducerea (cui altcuiva decât) domnului Sorin Cîmpeanu, dânsa a fost aleasă “preşedinte de onoare” al Consiliului Naţional al Rectorilor. Nu ştiu ce va fi făcut doamna Andronescu în acest Consiliu, cert e că el arată – şi funcţionează – exact ca o instituţie gândită de dânsa. Mai întâi, principiul “democratic”: toată lumea e primită, toată lumea are drept la cuvânt şi toată lumea votează. Îi găsiţi în lista membrilor Consiliului pe doamna Ramona Lile de la Arad, pe domnul Aurelian Bondrea de la ”Spiru Haret”, pe deja clasicii domni Mihnea Costoiu şi Remus Pricopie, pe rectorii “instituţiilor militarizate” şi o mulţime de oameni de peste tot din ţară. Cei citaţi sunt suficienţi ca să imprime direcţia; exceptând rectorii marilor universităţi (care s-au grupat în Consorţiul “Universitaria” şi, la un moment dat – în 2016 – s-au autosuspendat din Consiliul Naţional al Rectorilor), cele de provincie o vor urma, căci vor beneficia de pe urma ei. Direcţia aceasta e simplă: temporizare. D-l Funeriu a dorit o reformă radicală a întregii şcoli (pe care o indicase raportul Comisiei Prezindenţiale condusă de domnul Mircea Miclea) şi în particular a universitarului, iar domnul Mircea Dumitru a vrut comisii serioase, capabile să departajeze profesionalismul de impostură şi să imprime un alt suflu învăţământului superior. Doamna Andronescu şi domnii Cîmpeanu, Costoiu, Pricopie, Pavel Năstase şi Liviu Pop nu au dorit aşa ceva.
A reforma învăţământul românesc e ceva similar cu a renova o casă: primul lucru care trebuie făcut este acela de-a vedea care sunt lucrurile inutile şi disfuncţionale pentru a le da la o parte. Abia în spaţiul astfel creat poate fi început procesul de recondiţionare a vechii structuri şi pot fi, apoi, amenajate o parte din lucrurile anterioare şi aduse altele, noi. Şi în învăţământ, întrebarea s-ar fi cuvenit să fie: la ce renunţăm pentru a reface altfel – mai bine – rosturile şcolii româneşti. Domnii Miclea, Funeriu şi Dumitru şi-au asumat această întrebare, au gândit-o şi şi-au prezentat în formă cât mai clară raţionamentul (deopotrivă în recomandările Comisiei Miclea, în Legea Funeriu şi în normativele domnului Mircea Dumitru). Din păcate, cu rare excepţii, acestea au întâlnit mefienţa celor cărora le erau dedicate şi, imediat ce-a devenit posibil, au fost distorsionate şi sabotate până au devenit de nerecunoscut. Cei trei miniştri au înţeles bine că nu poţi face altceva cu aceiaşi oameni, cu aceleşi resurse (sau chiar cu resurse mai puţine) şi cu aceleaşi metode. Bazându-ne pe aceiaşi oameni, folosind aceleşi resurse şi aceleaşi metode, vom obţine mereu acelaşi lucru. În acest caz, “reforma” constă doar în a-l boteza altfel. Or, asta era o tehnică bine împământenită la Minsiterul Educaţiei, pe care doamna Andronescu a transformat-o în doctrină. Şi pentru aceasta s-a sprijinit pe cei care îi erau dela bun început fideli: în speţă pe cei care ştiau că o reformă serioasă i-ar fi dat la o parte.
Dacă până în 2007 universităţile răsărite prin toate oraşele patriei aveau o raţiune – socială, nu academică – şi anume aceea de a nu îngroşa cifra şomajului în rândul tinerilor, după aderare ar fi fost de aşteptat ca economia reală să integreze mai eficient populaţia şcolară pe care o absorbeau “fabricile de diplome”. Din păcate a venit criza şi cu ea contracţia economică, al cărei efect a fost stagnarea pieţei muncii. Parte din tineri au plecat imediat în străinătate – cum anticipau oficialii europeni -, iar cei rămăşi au urmat trendul universitar al generaţiilor precedente (deşi devenise evident faptul că universitatea nu mai garanta un loc de muncă). Împinşi din spate de părinţi, pentru care anii de studiu se asociau deopotrivă cu maturizarea şi cu urbanizarea, absolvenţii liceelor erau (a)traşi de universităţi cu o “ofertă tot mai generoasă”. Iar asta însemna, în contextul declinului demografic (în 2007 intră în învăţământul superior ultima generaţie de decreţei) şi al exodului occidental, scăderea drastică a standardelor academice. Lipsa de presiune a facultăţilor asupra liceelor (combinată cu generalizarea noilor gadgeturi inteligente) are ca efect lenta descompunere a învăţământului preuniversitar. Efectele cumulate ale celor 18 ani precedenţi începeau să se manifeste sub forma unor elevi din ce în ce mai slabi, a unor facultăţi care au renunţat complet la selecţie (şi la intrare, şi pe parcurs, şi la absolvire) şi – finalmente – la un dumping social marcat de supralicitarea unor diplome fără acoperire. Raportul Comisiei Miclea şi Legea Funeriu erau o tentativă disperată de a zăgăzui transformarea imposturii în normă socială şi naufragiul României în chiar momentul integrării ei europene. Din păcate, n-au funcţionat.
“Doctrina Andronescu” s-a dovedit a fi mai eficientă, dat fiind că răspundea mai bine intereselor middle class-ului universitar (şi celui din Inspectoratele Şcolare). Esenţa acestei doctrine era (şi este) simplă, exact ca cea a mentorului doamnei Andronescu – Ion Iliescu – faţă de fabricile lui Ceuşescu între 1990 şi 1996: nu desfiinţăm nimic. N-avem mijloace să refacem prea mult, însă menţinem în viaţă “sistemul”. Asta vrea să spună ca universităţile primesc în continuare bani de la stat (e drept, mai puţini) şi au libertatea – în numele autonomiei universitare – de a şi-i distribui în interior cum vor, ceea ce, în general, înseamnă subvenţionarea generoasă a unei nomenklaturi a funcţiilor. La centru se inventează noi şi noi “comisii” şi “agenţii” şi se crează mereu alte “fişe” al căror singur scop e acela de a reconfirma structurile de putere existente. Asta se numeşte fidelizare. Doamna Andronescu – la fel ca Ion Iliescu – nu va fi uitat manifestaţiile studenţeşti din 1990 şi nici pasiunea investită de tinerii din facultăţi în alegerea ca Preşedinte a Rectorului Universităţii din Bucureşti. Consumerismul erodase o parte din angajamentul civic al noilor generaţii, rămânea ca “o universitate prietenoasă” să ducă lucrurile până la capăt. Studenţii voiau diplome, universităţile voiau studenţi şi erau dispuse să le dea aceste diplome la preţul (de taxă, dar deopotrivă de calitate) pe care aceştia îl puteau plăti. Avantajul nu era de partea studenţilor – pentru că aceste diplome, asemeni monedei inflaţionare, îşi pierdeau constant valoarea – ci de partea universităţilor, cărora scăderea nivelului academic le masca starea reală. Şi, cu aceasta, le îndepărta de necestitatea reformării – adică a ieşirii din logica “inamovibililor” care le-au fondat.
Atunci când vorbim de “învăţământul universitar” suntem tentaţi a ne gândi automat la cercetare şi la educaţie. În fapt, în ceea ce priveşte România post-comunistă s-ar cuveni să ne uităm mai curând la bani, căci ei au fost motorul care a pus în mişcare majoritatea universităţilor. Aproape toate cele din provincie au fost mici Caritas-uri: cu câteva săli închiriate la un liceu şi nişte profesori locali (de liceu sau de gimnaziu) plus nişte “somităţi” invitate. Aceste universităţi au început colectând taxe de la câteva sute de studenţi şi redistribuindu-le unei mâini de oameni (la care – la început – s-au adăugat şi investiţiile imobiliare). Spre deosebire de Caritas-ul domnului Stoica, aproape toate aceste întreprinderi au funcţionat, căci vreme de 18 ani au fost asaltate constant de o masă crescătoare de doritori de diplome. Succesul lor a fost atât de mare, încât chiar şi sistemul de stat s-a “adaptat pieţei” şi a preluat, în beneficiu propriu, ideea taxelor. Dacă, în primii ani, lucrurile oscilau între amintiri şi improvizaţii, cu timpul s-au stabilizat şi s-au fixat în structuri stabile. Mai întâi angajările au mărit constant numărul cadrelor didactice, apoi ierarhiile interne (la început bazate pe vechime) şi confirmarea lor prin grade şi funcţii au făcut ca, destul de repede, instituţiile să dobândească o formă fixă şi stabilă. Sus, o castă de “părinţi fondatori”, cu conexiuni în politică (ceea ce se traducea în subvenţii), jos, o masă de pălmaşi atraşi de perspectiva urcării în eşaloanele superioare. “Oamenii primului val”, ajunşi în “funcţii de responsabilitate” au pierdut destul de mult contactul cu domeniul lor de bază, însă au dezvoltat o reţea de contacte umane care a integrat perfect nou răsăritele universităţi în peisajul – şi în structura de putere – a urbei lor. Căci, foarte repede, şi oamenii politici au descoperit la ce sunt bune universităţile. Unii, venind “din popor”, pur şi simplu pentru a obţine – s-a văzut în multe cazuri cum – o diplomă. Alţii, mai inteligenţi, au înţeles la timp funcţia legitimatoare a titlului de “profesor doctor”, în care se adună deopotrivă prestigiul magic al stăpânului literelor şi aura aulică a lui Herr Professor. Din motive absolut evidente, politicanul post-decembrist nu a inspirat niciodată prea multă încredere, însă coafat cu diplome şi titluri, aproape oricine putea să-şi mai lustruiască onorabilitatea. Ce era în spatele acestor diplome şi titluri nu mai conta; declinul cititorilor de carte e o constantă a ultimelor trei decenii şi doar media vânează – pentru a le exploata gros – enormităţile aleşilor. Aşa se face că s-a sudat destul de repede, un clasic mariaj de convenienţă: universităţile erau în căutare de resurse (sau de contacte care să le favorizeze), iar potentaţii (locali şi centrali) erau în căutare de onorabilitate. Şi cum fiecare avea ceea ce-şi dorea celălalt, nu e de mirare că această diploma rush a cuprins nu doar lumea rurală ce visa urbanizarea, ci şi “vârfurile societăţii” ce visau să-şi recondiţioneze blazonul în ochii alegătorilor (de multe ori rurali). Însă cum, în lumea noastră, mai ales cea de provincie, “acvariul politic” e foarte mic, oamenii se cunosc cu toţii, îşi ştiu şi interesele şi (tocmai de aceea) migrează de la dreapta la stânga (sau invers) fără complexe, universităţile care şi-au deservit “onest” toţi clienţii au devenit o placă turnantă a intereselor locale. Domnul Funeriu poate că intuia acest lucru, dar – în mod cert – când a venit la Minister nu-i cunoştea anvergura. Doamna Andronescu în schimb, venind din Curie, ştia perfect cum stau lucrurile. Domnul Funeriu a înţeles autonomia universitară ca o destructurare a acestor relaţii; doamna Andronescu, dimpotrivă, ca pe o aprofundare a lor. Asemeni stelelor uriaşe, universităţile mari pot trăi din propria lor combustie – care, până la un punct – poate genera şi resurse. In schimb cele mici, asemeni planetelor, sunt nevoite să orbiteze după astrul care le atrage cel mai puternic. Sunt mici, veţi spune. Da, dar multe, ar răspunde doamna Andronescu. Şi bine aliniate – de pildă în Consiliul Naţional al Rectorilor – pot inflexa legislaţia mai mult decât cele mari.
E limpede că dacă s-ar aplica la literă reforma gândită de domnii Miclea şi Funeriu, o bună parte din universităţile de provincie ar trebui să-şi închidă porţile. Or asta nu convine de loc nici “ierarhiei universitare”, care trăieşte foarte bine deopotrivă pe seama Ministerului şi a taxelor (şi-şi votează prime şi majorări), nici tinerilor la-nceput de carieră ce visează la funcţiile celor ce “i-au adus”, nici potentaţilor locali, care-şi pregătesc odraslele în lumea titlurilor universitare pentru pasul în politică, nici administraţiilor locale, care ar pierde (uneori) ultima redută a urbanităţii şi nici părinţilor din periurban, care nu-şi pot permite cheltuielile unui mare oraş. De bine, de rău universităţile acestea dau o diplomă şi – aşa merg lucrurile – cam peste tot, la angajare, ţi se cere diploma. Evident că nimeni nu se uită la ea, dar trebuie să fie acolo, asemeni certificatului de naştere. Soluţia domnului Funeriu – bazată pe ierarhizarea universităţilor – ar fi fost: diplome mai puţine, de mai multe ranguri, dar corect acoperite (şi menite a stimula profesionalismul pe piaţa muncii). Soluţia doamnei Andronescu e mai “socială”: diplome identice, pentru toţi şi, după aceea, fiecare “se descurcă” cum poate. Şi între profesionalism şi descurcăreală, din păcate, balanţa aşezată în “iarba verde de acasă” înclină constant în favoarea celei din urmă. Aşadar, când domnul Funeriu a venit (la fine de mandat) cu ideea ierarhizării universităţilor şi a finaţării lor diferenţiate, cineva s-a gândit să conteste această “măsură discriminatorie”. Mai ţineţi minte cine? Domnul Valentin Popa, Rectorul Universităţii “Ştefan cel Mare” din Suceava. Iar PSD-ul, în bloc, a cerut – pe motive procedurale – retragerea Hotărârii de Urgenţă privitoare la clasificarea universităţilor. Dacă nu mă înşel, criteriile de clasificare rămâneau să fie stabilite de Consiliul Naţional al Rectorilor… Şi aşa au rămas. E şi asta o meteahnă a noastră: cu toţii suntem avizi de top-uri, dar numai cu o condiţie: să fim cu toţii pe primul loc.
Domnul Daniel Funeriu a făcut – cu Legea dânsului – multe nefăcute şi cred că numirea domnului Valentin Popa, cu garanţia Consiliului Naţional al Rectorilor (mai puţin a celor patru mari universităţi ale ţării) e menită a mai recupera câte ceva din efectele Legii din 2011. De pildă, nu s-ar putea reveni asupra pensionării obligatorii la 65 de ani? Sigur, cu argumentul faptului că magiştrii acestei vârste mai au mult de dat tinerelor generaţii. De ce să-i lipsim pe viitorii studenţi de “tezaurul de cunoştinţe” al celor vârstnici? Apoi, dacă tot umblăm la vârsta de pensionare, de ce să nu poată fi oamenii aleşi în funcţii şi dincolo de ea? Aici ar intra în joc “experienţa”, conexiunile şi savoir-faire-ul celor înţepeniţi pe scaunele puterii. Dar, dacă tot am ajuns la punctul acesta (s-a mai discutat şi asta, parcă prin 2014), de ce să limităm mandatele de rector? Dacă “omul e bun” şi “produce performanţă” (şi care rector în funcţie nu produce performanţă?) de ce să nu-l lăsăm să lucreze “în beneficiul instituţiei”? A, să nu uit: ar trebui şi o “recomandare” adresată universităţilor: ca tot personalul să semneze un “angajament” în virtutea căruia faptul de a discuta în public problemele interne să fie asimilat “prejudiciului de imagine” şi să atragă sancţiuni, mergând până la desfacerea contractului de muncă. Domnul Popa a spus-o clar: tot o ţinem langa cu plagiatele. Dar cine poate să spună ce e un plagiat sau unde se pun ghilimele (înţeleg că a adăugat că i-au mai scăpat şi dânsului printre degete)? De-aşa ceva ne ocupăm noi?! Păi Tovarăşul Ceauşescu – pe care l-am comemorat cu câteva zile în urmă – s-a-ngrijit de ghimililele tuturor celor care-l (re)citau? Şi, fiindcă tot am adus vorba de Tovarăşul: ar trebui să fie ca pe vremea lui – şeful direct răspunde în solidar cu subordonaţii lui. A “transpirat” ceva despre o neregulă, cei din departamentul în cauză se duc toţi acasă. Simplu şi eficient; într-un an n-ar mai fi nici urmă de plagiate. Şi lucrările, evident, ar trebui trecute, toate, la “secret de stat”. Lucrurile acestea nu rezolvă problema studenţilor? Nu-i nimic, o rezolvă Ministerul Muncii (şi cred că doamna Olguţa Vasilescu n-ar spune nu): un HG care să facă diploma universitară condiţie obligatorie a salariului minim. Păi să vedeţi cum s-ar umple universităţile! Iar când ar veni refluxul, s-ar trece la diploma de masterat. Apoi la cea de doctorat. Mai departe nu vom apuca noi.
Lucrurile acestea par exagerate? Totuşi, m-aş mira ca măcar unele să nu fi fost discutate – fie şi “informal” – în Consiliul Naţional al Rectorilor. Căci, pentru mulţi dintre ei, acestea sunt adevăratele probleme. Cum reuşeşti să rămâi cineva în oraşul tău (ceea ce inseamnă să-ţi păstrezi funcţia)? Cum să faci să-ţi vină mai departe salariul aferent funcţiei plus primele “de excelenţă”? Cum să mai aduni un salariu la o pensie? Cum să-ţi păstrezi ponderea care să le permită copiilor (sau nepoţilor) să avanseze rapid şi – eventual – să treacă în administraţie sau în politică? Acestea sunt lucruri cât se poate de concrete, al căror răspuns se măsoară în zerouri pe card. Să nu uităm: faptul că Legea Funeriu, care a avut ca efect pensionarea la limită de vârstă a nu puţine personaje (ce aveau alte planuri de viitor) şi eliminarea câtorva rectori pe viaţă, le-a arătat multora ce fragilă e graniţa dintre “consacrare” şi anonimat. Oameni care stăpâneau mici imperii şi făceau şi desfăceau pe moşia lor au ajuns, de azi pe mâine, să nu mai poată intra în universităţile ce le erau mai familiare decât propria casă. Sigur că cei care sunt acum “la butoane” au profitat de această răsturnare, dar ştiu foarte bine că acelaşi lucru îi paşte şi pe ei. Căci, nu uitaţi, în lumea noastră, aşa cum e ea, beneficiile şi privilegiile vin din funcţie, nu din talent, inteligenţă sau muncă. Dimpotrivă, după cum o atestă numeroasele “raportări” şi “autoevaluări”, talentul, inteligenţă şi munca vin şi ele odată cu funcţia. Foarte rare – şi cu atât mai lăudabile – sunt cazurile celor care pot rămâne ei înşişi şi pot lucra cu aceeaşi aplicaţie şi după ce nu mai sunt în funcţie. Ca-ntr-o ciudată tragi-comedie (pe care Jan Kott a disecat-o cu măiestrie), atâta vreme cât oamenii ne sunt în fruntea bucatelor, sunt “savanţi de renume”, “corifei ai ştiinţei”, “ctitori de şcoală” etc.; după ce şi-au pierdut puterea, devin “ticăloşi”, “impostori” şi “tirani”. Drept care, în lumea noastră post-fanariotă, deşi atunci când sunt în funcţie se îmbată cu titlurile şi omagiile pe care le confecţionează ceilalţi, ştiu prea bine că – atâta cât pot – e mai înţelept e “să se asigure”, pe ei şi copiii lor. Bineînţeles că sunt şi excepţii şi – mai ales – sigur că nu doar astea sunt problemele unui conducător de universitate sau de facultate. El are în subordine o întreagă instituţie şi, îi place sau nu, trebuie să le asigure tuturor angajaţilor salariul. Şi asta în condiţiile în care statul reduce finanţarea pe student, nu-şi plăteşte contribuţiile la proiecte, nu dă bani pentru întreţinerea clădirilor, pentru consumabile ori pentru cărţi, în schimb înmulţeşte hăţişul legislativ. Or, lucrurile acestea, care se cer făcute (unele imperios), trebuiesc acordate cu interesele evocate anterior. Nu e ceva uşor şi, pe lângă conexiunile locale, e nevoie şi de cineva influent “la centru”, care să aibă un cuvânt de spus la împărţirea bugetelor. Aceasta e funcţia domnului Valentin Popa, om care ştie cum stau lucrurile “pe teren” şi în care rectorii – mai ales cei ai Consorţiului “Academica Plus” – şi-au proiectat speranţele. Să nu ne înşelăm, domnul Popa vine cu toată această garde rapprochée de 44 de susţinători ale căror interese converg cu ale dânsului. Pe steagul acestui grup compact e scris că universităţile de provincie trebuie să supravieţuiască cu orice preţ. Eliminarea imposturii, asigurarea calităţii, stimularea cercetării, achiziţiile de carte şi abonamentele la reţelele de publicaţii străine (unul tocmai a fost suspendat înaintea numirii noului Ministru) – toate acestea par mofturi, 0,1 % din marea întreprindere a păstrării reţelei regionale de “fabrici de diplome”. Se vor inventa alte “comisii” şi “criterii” – care vor demonstra “excelenţa” din fiecare oraş -, dar, mai ales, se vor debloca (probabil sub pretextul “marcării Centenarului”) fondurile necesare perpetuării sistemului. E la nave va!
Mare amatoare de scandal, media noastră nu-l mai vede acolo unde e, în schimb îl decoperă acolo unde nu e. Se spune că doamna Ecaterina Andronescu a fost dată la o parte de la conducerea Ministerului de coteria baronilor locali, care şi-au impus candidatul. Să fim serioşi! Doamna Andronescu e o voce bine profilată în PSD (de care chiar şi marele Dragnea trebuie să asculte), e preşedintele Comisiei pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport din Senat (o funcţie cheie din care poate opri sau poate da drumul unor proiecte de legi sau de modificări de legi) şi e preşedinte de onoare a Consiliului Naţional al Rectorilor (în care, prin domnii Cîmpeanu, Costoiu, Pricopie şi câţi alţii, poate determina multe). Adică are în mână firele educaţiei simultan din partid, din stat şi din societatea civilă. Nefiind numită ministru, doamna Andronescu nu are decât de câştigat. E foarte probabil ca nici acest guvern să nu aibă viaţă lungă. Dar mai mult ca sigur că nu va cădea la fel ca celelalte, din orgolii interne. Nu, va fi sacrificat strategic după ce lumea va ieşi în stradă şi vor începe să curgă indignările de la Bruxelles. Iar acestea toate se vor întâmpla după ce vor fi adoptate legile care trebuie adoptate (inclusiv modificările privitoare la educaţie). Domnul Dragnea va declara atunci că – “aşa cum se ştie” – nu e guvernul dânsului, că sunt şi măsuri adoptate cu care dânsul nu e de acord, dar asta e; dacă Guvernul şi Parlamentul au hotărât, legea trebuie aplicată şi încă cu celeritate. Abia atunci, când n-ar fi exclus să-l vedem chiar pe dânsul la Palatul Victoria, doamna Andronescu va putea reveni la Ministerul Educaţiei.
Dar până în ziua aceea e mai de dus un război şi de câştigat o pace. Ce să-i facem? Anul care a început e lung cât un secol.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Pronosticul final este , cred , eronat. Guvernul Dancila va fi sacrificat cu vreo 6 luni inaintea viitoarelor alegeri prezidentiale , iar in locul lui va fi instalat un guvern al Strazii sprijinit de PNL si USR (si discret de PSD) , dar nu si de Traian Basescu . Acel guvern – sai zicem Ciolos 2, sau Zigfried Muresan 1 sau chiar Moise Guran zero – va avea de organizat alegerile prezidentiale inclusiv in Diaspora. Vor fi din nou cozi la vot la Londra – iar PSD ul va spune asa: Vedeti ca nu suntem noi de vina ? – Votati Dragnea si Viitorul !!!” Ca urnare in turul 2 va fi o lupta pe viata si pe moarte intre candidatii Dragnea si Tariceanu. Iar singura speranta va ramane Printul Nicolae , care are la dispozitie inca doi ani sa invete limba romana macar pana la nivelul unui rector.
Un film sovietic celebru se numea ”Al 41 lea”. Intrucat am reusit sa scriu ca un adevarat rector ”sai zicem” in loc de ”sa-i zicem” imi atribui singur titlul de ”Al 46 -lea”.
Si chiar aveti dreptate. Asta e „strategia” bolsevicilor din ultima vreme: lasa-i pe altii sa ia masuri dramatice, tu urla din „opozitie” si revino la putere, de unde duci mai departe dezastrul.
E un articol foarte interesant, publicat de Cristian Felea. Relativ acurat si care da foarte mult de gindit.
I-a scapat un detaliu: ceea ce a pornit Ilescu in anii `90 e reabilitarea comunismelor de tip bolsevic. De fapt, pe fondul nemultumirilor populatiei impotriva lui Ceausecu, el voia revenirea la comunismul traditional, marxist-leninist cu ceva „ingaduinta” pluripartidista, pt. luarea fetei Vestului. Nenorocitul Ceausescu a fost ucis, fiindca-i compromisese lui Iliescu adevaratul comunism.
Ceea ce vedem astazi, prin Dragnea, e pragul cel mai de jos al existentei unui partid totalitar, construit din membri din ce in ce mai degenerati. Nu pot, inca, sa-mi imaginez ceva mai imbecil ca Vasilica Dancila si armata de oi cretine, care conduc, astazi, Romania spre epoca fanariota. Insa, desigur, o eventuala cadere intr-o degenerare si mai adinca nu m-ar mai lua prin surprindere.
Asa cum PSD e franciza PCUS, aflata la putere sub diverse nume, de 70 de ani, restul partidelor, (cu exceptia USR, pina la proba contrarie) sunt subfrancize ale PCR. Trebuia ca si PCR sa-si imprastie membrii amatori de ceva liberalism pe undeva. Ceea ce s-a intamplat pe vremea uslamului, toxica alianta dintre PCR si subfranciza sa, PNL, demonstreaza, fara drept de apel, permanenta acestor indivizi la putere si unicul lor tel, „functionarea” Romaniei in sistem de avarie, mereu la un pas de distrugere, de diluare a Statului. Totul in favoarea unei clase politice cleptocrate, degenerate si mereu incestuoase.
Dle Maci, multumim pentru un nou articol de colectie si pentru ca ne ajutati sa intelegem dedesubturile „unsuroase” ale masinii de partid si de stat. Va rog continuati.
Un singur cuvânt este de spus: RUŞINE!
Ruşine pentru mediul academic din România.
Dar nu numai Ec. Andronescu „garantată Vanghelie” a distrus învăţământul românesc, cei mai mulţi „academicieni” şi „universitari” au contribuit cu voioşie la diminuarea pregătirii intelectuale a generaţiilor de studenţi şi elevi. De ce au făcut-o? De ce NU AU VRUT reglementarea juridică a plagiatelor? Răspunsul este imediat: pentru bani.
Dar a arunca 2-3 generaţii de studenţi în semianalfabetism funcţional sau a da diplome profesionale sau ştiiţifice unor impostori, asta se numeşte CRIMĂ. Mă opresc aici, fiindcă indignarea este prea mare.
Încă o dată: SĂ VĂ FIE RUŞINE!
Articol corect si demult dorit.Ma surprinde faptul ca sunt atat de putine comentarii.Oare toti intelectulali care ar trebui sa salveze tara de lepre sunt absolventi ai acestor academii de mucava ?Le este rusine(un lucru sanatos )sau se ascund dupa tacerea ce-i tradeaza ?Ne intrebam de multe ori de ce s-a ajuns aici…O
rice popor are conducatorii pe care-i merita…Iar intelectualii de rasa ,cei care ar trebui sa duca steagul,sunt foarte putini .E adevarat ca nici diploma nu tine loc de …OM.
Iti spun doar parerea mea: aceste articole frumoase sint un fel de frectie la piciorul de lemn.
Daca 45 (fie, 44) de rectori ai unor universitati au pactizat in simturi si dorinte cu „stirbii”, cu „pensionarii cu studii primare ori medii”, adica cu votantii PSD (un neadevar), problema e mai complicata, si nu poate fi rezilvata cu articole frumos scrise.
Nu inteleg dece atita mirare: cu citiva ani in urma cine protesta cu pancarta „Noi v-am votat, voi ne-ati inselat!”?
Cine a mai dat inca o sansa acestei coalitii?
Nu iti cunosti adversarul, nu ai sorti de izbinda.
Insa, si doar putinul care l-am spus acuma, deranjeaza, si daca e de serviciu cenzorul/adminul de ieri, „nu gindesti ca noi, esti impotriva noastra”.
Articolele frumos (adevărat, coerent, inteligent, nu patetic) scrise au un rol foarte important: întrețin dialogul și dialogurile și sunt materie pentru soluții (până la urmă). Pentru că dacă nu dialog, atunci fake și Dragnea și dăcât Dăncilă care a sprijinit-o Tăriceanu!
Cu cine dialog: Cu Dragnea, Tariceanu si noua lor marioneta?
Ei isi fac mendrele, cun se zice mioritic, iar noi o tinem in cenacluri…
Dialoguri și discuții între cei care gândesc la fel (dar nu identic cu totul).
Sigur, toti cei care nu comenteaza aici sunt absolventi de mucava… Frumos mod e a va arata toleranta fata de cei care nu gandesc si actioneaza exact ca dumneavoastra. Un exemplu de corectitudine si deschidere.
Poate adevarul e mult mai simplu. Poate tipul acesta de activism agitat, in sprijinul unor curente indoielnice si care in mod esential sustin personaje „de opozitie” la fel de nocive ca guvernarea curenta, i-a plictisit pe majoritatea intelectualilor care ar putea contribui.
De ce sa te agiti sa sustii o platforma despre care stii ca, daca va inlocui setul de impostori de la putere, va pune acolo tot impostori, la fel de periculosi, dar cu un discurs ipocrit de alta culoare?
@ mihai:
Aveți perfectă dreptate. Nu știu dacă sunteți „în sistem”, dar, ia puneți-vă dumneavoastră în postura unui universitar onest, corect, conștiincios, dornic de a face cercetare, care, după validarea rezultatelor la conferințe, în publicații și/sau cursuri/caiete de lucrări practice, împărtășește cu plăcere din cunoștințele sale studenților, masteranzilor și/sau doctoranzilor… Dar, tot el vede cum alții, care îi vor fi fost, cândva, studenți, acum „colegi”, avansează, fiindcă știu să „lingă sub coadă” pe cine trebuie, știu să se „descurce” publicând cu cine știe ce nene, articol după articol (culmea, deja ISI) și au ajuns „peste” el, ca grad didactic și funcție… Iar atunci când e corect, cu studenți plagiatori, slab pregătiți, au ăia grijă (fiindcă au „pcr” = „pile, cunoștințe, relații”) să-l „reclame” și este – tot el, cel corect, cinstit – admonestat!… Dacă, dintre cei de felul profesorului descris mai sus, unii, tot mai puțini, mai sunt în țară și mai profesează „în domeniu”, sunt din ce în ce mai rari, e și din cauza unor „colegi” și „studenți” (actuali și/sau foști), încurajați de incompetenți (dar „cu spate”), corupți și ipocriți, care ăi cresc pe foștii și actualii „studenți” ca pe viitorii lor „urmași” în ale potlogăriilor universitare!… Alții, asemenea lui, din punct de vedere moral și profesional, fie sunt, de ani buni, „afară”, fie, dacă or mai fi în țară, s-ar reprofilat pe alte activități, mai puțin generatoare de stres și de frustrări. Sau, unii, destui, din păcate, s-au „reorientat”, devenind aidoma cu o bună parte a celor din sistem: niște ticăloși ce vor să pară ceea ce NU sunt!
Iar, dacă, după cele scrise de mine mai sus, mai aveți intenția „de a da cu piatra”, la grămadă, în toți universitarii, înseamnă că ori n-ați înțeles, ori sunteți, cel puțin ca Iisus Hristos, „fără de prihană”…
La ce serveste aceasta lista de adeziune, sprijin, solidaritate, sau cum o fi? Daca nu ar fi fost lista ar fi fost respinsa numirea d-lui Popa? A existat un asemenea risc? A contat in vreun fel (in afara de a-i fi compromis/facut de ras pe acesti 44)?
PS: De ce sugerati ca greselile gramaticale ale d-lui rector de Suceava ar putea avea o justificare in faptul ca dumnealui a absolvit Electronica? E de asteptat ca un absolvent de Electronica sa fie mai putin riguros in exprimare? Mie mi se pare mai degraba agravant.
Excelent articol. Analiza la sange. Este dramatic de adevarat si de clar, pentru cine vrea sa vada.
Din pacate, actuala (si speram vremelnica) administratie nu este dispusa la nimic progresist.
Astept cu nerabdare noile dumneavoastra analize.
Multumesc!
socialismul a fost / este falimentar oriunde in lume. in romania insa nu exista ideologie, sub masca social democratiei se ascund hotii si neispravitii. in fapt asistam la o banala mituire prin care prostii, ajunsi in functii in administratie si institutii, domina masa votanta de putori pentru care tot ce conteaza este sa i se dea (o suta, o sticla de ulei, un kil de zahar, orice i binevenit daca i nemuncit) . hai sa aplicam socialismul stiintific in romania (dupa cum a dorit bolsevicul avid de putere in 89). n o sa mearga. si prin urmare toate discutiile sint sterile si inutile
Să așteptăm să falimenteze și țările nordice, ca să putem decreta falimentul socialismului. Socialismul științific e o expresie-gogoriță: nu se poate deduce pe cale științifică un model de societate (eventual o minunată lume nouă). Și, și dacă ar fi existat un asemenea model, pe tov. Cizmărescu și pe toți leații lui de gândire îi dureau undeva de știință (practica revoluționară, tovarăși!)
Constat a nu știu câta oară că 90% dintre comment-uri iau dreapta-n brațe și-i dau palme stângii și socialismului, iar dacă nu ne place cineva strigăm iliberalule! așa cum pe la 1789 se striga ennemi du peuple! ori burghezule! pe la 1950! Cum bine observați, la noi, noțiunile astea de stânga și dreapta sunt vide de sens. Plus că sunt și ineficiente: în fața realității, sunt ineficiente precum cavaleria poloneză în fața tancurilor germane. Mai bine să ascultăm un discurs vesel despre viitor (vesel pentru unii, care se șterg undeva cu dreapta sau stânga și ne transformă chiar aceste comment-uri în data):
https://www.youtube.com/watch?v=ZvRtbSrLcj8
Tarile nordice nu sunt si nu au fost niciodata socialiste. Aceasta idee falsa a fost impinsa in spatiul public spre a arunca o lumina mincinoasa favorabila asupra socialismului.
Tarile nordice au doar o protectie sociala mai extinsa decat restul statelor liberale din Europa de Vest. Dar asta nu le transforma in nici un caz in state socialiste. S-a profitat de similitudinea social-socialism pentru a crea confuzia aceasta.
…si doctrinele politice, analiza stanga-dreapta (de regula pe doua axe de fapt) nu si-a pierdut absolut decloc actualitatea. Nu se poate imagina politicul fara doctrine politice. Desigur, liberalismul anului 2017 din Germania nu poate fi comparat cu liberalismul interbelic al Romaniei.
Ba erau categorisite ca țări socialiste (noi + alți argați ai rușilor eram țări comuniste) chiar de către SUA, o țară care nu voia nicicum să arunce o lumină favorabilă asupra socialismului.
Între social și socialism există similitudine, nu totală, e drept. Depinde ce înțelegem prin socialism – cea mai simplă definiție ar fi social + un ism (cât de mult e împins ism-ul de social, e o altă poveste, așa cum și liberalismul are nuanțele lui curcubeene).
Din grijă pentru obiectivitate, trebuie adăugat că țările nordice sunt terenul pe care se manifestă foarte mari inegalități sociale. Așa că, mea culpa – trebuia să folosesc trecutul.
Anamneza bolii care bintuie sistemul de invatamint superior ( universitar ) din Romania este exacta si didactic expusa ( BRAVO , incaodata, Dle Maci, pentru curajoasele luari de atitudine si profesionalele Dvs articole ) si multi din cei care urmarim de 28 de ani procesul decaderii sociale si umane din Romania stiam care este situatia si cauzele.
Apelul celor 44 de sefi / directori ( nu cred ca le mai putem zice RECTORI, daca ne ducem la originea latina a cuvintului sau ne gindin la numelecare au ilustrat aceasta functie la universitatile sau politehnicile din Bucuresti, Cluj, Iasi si Timisoara in anii de pina la instaurarea comunismului ) ai fabricilor de diplome si teze de doctorat din Romania , nu ma surprinde deloc.
Acest apel al DIRECTORILOR nu este numai jalnic , ci pur si simplu infiorator , pentru prezentul si viitorul acestui teritoriu pe care unii optimisti se ai incapatineaza sa-l numeasca tara.
Este jalnic ca educatia de grad superior a adolescentilor si tinerilor nostrii este incredintata de parintii acestora si de intreaga societate unor indivizi ( nu le pot zice ” profesori” sau nici macar ” oameni ‘) care pentru avantaje materiale isi dau girul si sustin pentru functia de MINISTRU AL EDUCATIEI un agramat, un personaj obscur si odios a carui prima grija la audierile din parlament a fost sa ” demaste” acuzatiile de plagiat fiindca ” legea nu prevede sa pui ghilimele cind REPRODUCI CUVINT CU CUVINT un pasaj apartinind altui autor .
Este infiorator, ca printre semnatarii acestui ” apel” se afla conducatorii unor institutii de invatamint superior care se mai bucurau de oarecare prestigiu , nu numai dela universitatile de bisnita, aparute ca ciupercile dupa ploaie. Sa ne mai intrebam dece ABSOLUT NICI O UNIVERSITATE DIN ROMANIA NU FIGUREAZA INTRE PRIMELE 100 DE UNIVERSITATI DIN LUME ?
Dar, cum spuneam, nu ma surprinde acest jalnic apel. este consecinta logica a anilor de bataie de joc in care s-au complacut in calitate de coautorii toti romanii in utimii 28 de ani.
Tristetea mea ” iremediabila ” , vorba luiToparceanu, vine din faptul ca printre semnatarii acestei infamii, apar oameni ce pastoresc . scoli zise ” superioare ” din vechi centre culturale ale Transilvania si Banatului. din Cluj, Sibiu, Timisoara, Oradea, Arad si Brasov. Asa de jos sa fi ajuns ” dascalimea ” romaneasca din Transilvania si Banat , cea care a faurit si mentinut constiinta nationala timp de secole, cea din orasele unde pina prin 195055, orice profesor de liceu ” senior ” putea fi cadru universitare fara nici un complex ? Sa fi ajuns ” miticizarea’ si ” teleormanizarea ” asa de profunda in Transilvania incit sa asistam la astfel de manifestari grotesti ?
Ma infior pur si simplu Dle Maci !
Mai poate exista vreo speranta, atita timp cit zeci de coducatori ai universitatilor din Romania , se inroleaza cu trup si suflet in banda de analfabeti, hoti. lenesi, mitocani , mincinosi si delatori a lui Dragnea & Co ?
Cind va apare si apelul similar de solidarizare al Academiei Romane ? Nu uitati bravi academicieni romani, ca ati avut colega pe Elena Ceausescu , care ca si multi dintre ” doctorii ” de astazi ai universitatilor din Romania, nu avea ca studii facute corect decit doua clase primare . Grabiti-va sa nu va deziceti !
Pina aici , toafe bune ! Scrim, descriem, diagnosticam, dar cind e vorba de solutii, fiss ! Nu sintem in stare nici macar sa ne exercitam singurul drept care ne=a mai ramas, dreptul la vot, dar si acesta va fi in curind supus operatiilor de falsificare fiindca urmarim cu obstinatie sa iesim din Uniunea Europeana !
Solutia , acum, nu mai este decit una singura, imi pare tare rau sa o spun: Desfiintarea / Rasturnarea sistemului politic actual si renuntarea pentru un timp la falsa democratie parlamentara pe care o afisam. . Sa modifficam constitutia si sa instituim un sistem prezidential in care presedintele , ales prin vot universal , NUMESTET guvernul si poate dizova parlamentul pentru alegeri anticipate in conditii mut mai usoare
Modelul de revolutie pe care il propuneti merita adoptat macar pntru a vedea ambasadele aplaudand si pe Junker laudandu-ne si primindu-ne instantaneu in Shengen.Sigur , dupa aceea se va ridica cu pretentii de intrare in UE si Turcia, ca doar are un sistem quasi dictatorial similar celui sugerat de Dvs. Dar pe ei tot nu ii vor primi deoarece poarta fes, iar nu caciulita.
Mihai, ai scrIs cel mai bun articol despre invatamant din ultimul timp ! Pe deasupra prin el dai si o explicatie f. plauzibila despre „starea natiunii ” !
Pe mine sincer mă frământă o mare întrebare: oare aceşti magniifici 44 de rectori chiar ştiu a scrie şi ceti?
Mă tem că nu prea, altminteri n-ar fi sărit ca arşi să-l susţină pe marele ‘telectaul devenit ministru.
Dragă domnule oranghutan
O vorbă veche, încă de pe vremea vechiului regim când Suzana Gâdea era ministrul ministerului Culturii, spunea ”Nu mi-e frică de cultura ministrului, mi-e frică de Ministrul Culturii„.
Și da, acești rectori știu citi și scrie, și cred chiar foarte corect, dar mie mi-e frică de modul lor de a înțelege Învățământul și Educația.
Titlul ”Cei patruzeci și cinci” îmi aduce aminte de un roman de Alexandre Dumas tatăl, cu același nume, în care patruzeci și cinci de gentilomi gasconi au fost adunați pentru a-l ucide pe liderul opoziției din vremea lui Henri al III-lea din Franța, Henri de Guise.
Dar spre deosebire de cei patruzeci si cinci de gentilomi loiali regelui și executorii celui ce submina puterea legală în Franța acelor timpuri, cei patruzeci și cinci de rectori ai unor universități furnizoare de diplome aproape fără nici o valoare au pus și ei umărul la uciderea Învățământului Universitar de valoare din România.
Dar oricum, învățământul în general este pe moarte, iar puținii absolvenți de valoare urmează îndemnul lui Horace Greeley, autor și jurnalist american, din 1851 către tinerii americani ”Go West, young man”.
Stefan
La un curs un student a intrebat un profesor o intrebare care sa clarifice prelegerea. Profesorul nu stim daca era capabil sa raspunda a preferat sa-l ignore pe student. Studentul a replicat ca el a platit deci profesorul este obligat sa raspunda. Atunci profesorul a raspuns: ai platit cursul, cea ce eu fac nu si dreptul la intrebari. De miine nu mai intri la cursul meu. Si studentul a fost exmatriculat. Real.
Va roade INVIDIA!
Dupa cum am mai scris, dar am fost cenzurat, RECTORII nu au fost alesi de PSD si e de presupus ca au fiecare dintre ei niste personalitati proprii peste normal!, care nu-i lasa sa fie manipulati, ori sa fie obedienti total shefei vreunui organism suprem. Sau poate au fost inselati si unii au semnat ca Primarul pe lista de susutinere a respectivului, ori altii au semnat in locul LOR! Asta nu v-o pot spune decat ei din CLUJUL marelui Dancu, PushCash&Rus.
De mult n-am mai citit un text atât de bun, o radiografie atât de lucidă a situației învățământului universitar românesc. Mă înclin!
Textul dumneavoastră, domnule Maci, începe și se desfășoară bine: incisiv, obiectiv, investigativ, combativ; apoi urmează logica unui partizanat, se lasă încet pradă unor iluzii reformiste și sfârșește, lamentabil si prozaic, prin îngustarea câmpului vizual până la punctul în care se presupune că ne’a rămas în față doar Ea, inamicul public numărul 1! :)
„Dar pană în ziua aceea mai e de dus un război și de câștigat o pace.”
…și că urmează, evident, Lupta cea mare cu dihania, cu tiranul în fustă, și că, după zdrobirea Ei [ori a acoliților ei mărunți] va urma inevitabil și mântuitor Pacea. :)
Din păcate, fals. După război vine un singur lucru: moartea, nu pacea, căci nu știm cât de liniștit e tărâmul de dincolo. În plus războiul universitar nu există, nici măcar ca metaforă, dar moartea tot vine. Nimeni nu duce niciun război în universități, însă sfârșitul e aproape; și nu există nici dușmani, ci doar coledzi, care își doresc răul unul altuia și s’ar mânca între ei pentru un grant s’o pâine…dar fără dușmănie. Și nu există nici redute de cucerit, nici combatanți și generali, nici tabere, ci doar un lagăr de lux unde gardienii sunt ei înșiși prizonieri și unde se intră și se iese după voia omului. Nimeni nu obligă pe nimeni să participe la jocurile foamei de cultură aproximativă si totusi lagarul e plin iar falimentul se aude urlind la porti. In fața vicisitudinilor, coledzii se unesc, trecînd peste orice antipatie/dispută politică de moment. Cei 45 de azi pot deveni cei 45000 de mâine, bravi susținători ai miniștrilor agramați de poimâine. sau 450.000. Sunt toți lefegii ai Statului, iar dacă statul se transformă de mâine în Partid-Stat-Universitar și decide că procesul de alfabetizare să fie extins până la 45 de ani prin cursuri obligatorii organizate de facultăți, cei 450.000 de universitari vor semna petiția de susținere a Decretului iluminator, că doar toată lumea visează să fie țara plină de deștepți titrați, ba chiar îi vor închina ode ministrului genial și vor mărșălui plini de entuziasm către…prăpastie; iar cârcotașii se vor arunca și ei în hău, din solidaritate de breaslă, însă în cădere vor avea o ultimă ocazie de a critica Sistemul…
Va mulţumesc pentru precizări. Pentru o dată suntem întru totului de acord. Războiul la care m-am referit e cel al PSD-ului pentru trecerea legilor pe care le are de trecut. S-ar putea ca nici acesta să nu fie atât de mare pe cum pare: probabil că mulţi gândesc că dacă slujba publică n-ar mai fi însoţită de privilegii ar deveni – pur şi simplu – o afacere nerentabilă. Nimeni nu e dispus să lucreze zi de vară până-n seară doar pentru beneficiul altora. Aşa că înţelegerea socială pentru „ncesitatea” de a păstra (sau chiar consolida) privilegiile dregătorilor s-ar putea să fie mai mare decât bănuim. În ceea ce priveşte lucrurile din universităţi, da, majoritatea (n-aş îndrăzni să dau cifre, însă în mod cert majoritatea) e cât se poate de mulţumită cu acest sistem feudal. Aşa cum e, el le garantează celor mai mulţi postul, salariul, primele, avansarea, funcţiile şi tot ce decurge din ele. Şi încă cu minim efort: cu cât studenţii sunt mai slabi şi birocraţia mai multă, cu atât scuzele pentru mediocritate, pentru lucrurile nefăcute şi pentru indiferenţă sunt mai multe. Cu cât impostura e mai crasă, cu atât „autoevaluările” şi „(auto)punctajele” sunt mai exorbitante. Toţi înţeleg că o reformă adevărată ar scutura copacul. E drept, unii şi-ar (re)găsi motivaţia şi ar fi în măesură să performeze în noul context, însă pentru cei mai mulţi ar fi imposibil. Aşadar, da, Ministrul este expresia rectorilor care îl susţin, iar aceştia – la rândul lor – sunt expresia colegilor ce i-au ales în funcţie. Cei din urmă sunt majoritatea cadrelor didactice universitatre, în mod particular cele ale universităţilor din Consorţiul „Academica Plus”. Asta vrea să spună că schimbarea – dacă e să fie vreodată – trebuie să plece de altudeva decât din Parlament sau de la instanţele Curriculumului naţional.
Cu toată consideraţia,
Mihai Maci
„… numirea domnului Valentin Popa, cu garanţia Consiliului Naţional al Rectorilor (mai puţin a celor patru mari universităţi ale ţării) e menită a mai recupera câte ceva din efectele Legii din 2011. De pildă, nu s-ar putea reveni asupra pensionării obligatorii la 65 de ani?”
Mărturisesc că nu știu exact care au fost modificările în acest sens promovate de dl R Pricopie, dar aș dori să știu, oare în Statele Unite care este vârsta maximă până la care profesorii universitari pot preda? Presupun că sunt mulți tineri absolvenți care își doresc o carieră didactică, în pofida veniturilor modeste din mediul academic. Ar dori să se sacrifice, dar nu găsesc un loc liber pe altarul cunoașterii, iar principalul motiv este că nu există doritori să împărtășească din izvorul de cunoștințe ce li se revarsă din universități, nu neapărat că sunt prea mulți profesori. Asta cu toate că numărul de absolvenți de învățământ superior la mia de locuitori este cel mai mic din EU, iar abandonul școlar, cel mai mare. Păi, nu tocmai factorii politici, cei care-i protejează pe profesorii universitari (serviciul este, după cum vedem, reciproc), sunt responsabili de situația mizerabilă din societate și, respectiv, din învățământ? De fapt se închide un cerc al neputinței și nimicniciei sociale, cu efecte dezastruoase pe termen lung. Nici nu contează cine este ministrul educației, dezastrul se amplifică constant, implacabil, la fel ca în întreaga societate. Urez succes d-lui ministru V Popa!
Numărul de studenți per 1000 locuitori este in indicator cantitativ care nu spune nimic despre calitatea învățământului. Nigeria avea, la un moment dat, 500 absolvenți de universitate + studenți /1000 locuitori.
Cred ca ar trebui pus degetul (si bisturiul) mai clar pe rana. Romania are nevoie de maximum 8 centre universitare, cele de tip Suceava, Resita sau Târgoviște (si chiar Oradea) nu fac nici un bine imvatamantului superior din Romania.
Arad, Tg,JIU, Sibiu, de ce NU, chiar Tg.Mures. Multe dintre ele infiintate de comunisti – mai ales cele in erdely – clelalte fiind infiintate ori ridicate in rand de postcomunisti, desigur, cu aceeasi oameni initial.
De ce Suceava trebuie sa ramana totusi, iar Sibiul NU? DIn cauza distantelor desigur si a faptului ca nu exista niciun centru universitar in proximitatea celor peste 100 de mii de romani din Regiunea Cernauti – va aduc aminte ca la Cernauti mergeau sa faca scoala cei din Falticeni si Botosani datorita drumurilor mult mai bune si a proximitatii desi se afla in IMPERIU.
Siret e mai aproape de Cernauti, ce-ar fi sa facem o universitate si acolo?.
Problema nu este a face reparatii istorice, ci de a organiza universitati unde exista potentialul intelectual care sa asigure o buna calitatate a invatamantului superior. Tare ma tem ca Suceava nu e printre acele orase.