Naivităţi academice

În plin scandal în care se pune sub semnul întrebării utilitatea ştiinţelor socio-umane şi ţinându-mi o promisiune mai veche am sa relatez experienţa depunerii unui proiect de cercetare în cadrul competiţiei de dezvoltare instituţional Proiecte complexe realizate în consorţii CDI (PCCDI) lansată anul trecut de Ministerul Cercetării. Găsesc utilă această experienţă pentru înţelegerea politicilor educaţionale dusă de actualul ministru al educaţiei, profesor universitar şi inginer.

Citim în ghidul de informare pentru depunerea de proiecte că scopul competiţiei PCCDI este “îmbunătățirea performanței instituționale a organizațiilor publice de cercetare cu tradiție şi cu posibilități de relansare în domenii socio-economice de interes pentru România, prin susținerea competențelor de cercetare existente la nivel institutional” iar unul dintre obiectivele specifice este “creşterea gradului de implicare şi vizibilitate pe plan internaţional” (p. 1 a Ghidului). Proiectele puteau fi elaborate în cadrul celor şapte domenii stabilite prin Strategia Naţională de Cercetare, Dezvoltare şi Inovare 2014-2020 (SNCDI 2020). Doar unul dintre domenii viza, în mod evident, ştiinţele socio-umane: “Patrimoniu şi identitate culturală”. Restul domeniilor vizau mai degrabă disciplinele tehnice ca bioeconomia, tehnologii noi şi emergente, TIC spaţiu şi Securitate, sănătate, nanotehnologii şi energie, mediu şi schimbări climatice. Las la o parte toate gravele nereguli semnalate cu admirabilă încăpăţânare de Octavian Micu, Mihai Miclăuş şi Lucian Ancu pe blogul lor dedicat cercetării româneşti (http://mic-mic-anc.ro/) sau de Ad Astra (Asociaţia cercetătorilor români). Domeniul la care mă refer în acest articol, acolo unde a avut loc aventura echipei din care am facut parte, este “Energie, mediu, şi schimbări climatice”. Fiind antropolog, adică cineva care studiază societatea şi cultura, s-ar putea crede că am făcut o alegere neinspirată şi că locul nostru ar fi fost mai potrivit în cadrul domeniului “Patrimoniu şi identitate culturală”. Să nu ne grabim totuşi.

Proiectul nostru încerca să înţeleagă cum arată România în zodia Antropocenului. In acest proiect încercam să înţelegem punctele de intersecţie dintre politicile de mediu ale diferitelor agenţii ale statului (mai ales în domeniul protejării pădurilor şi al apelor) şi percepţia populaţiei asupra schimbărilor climatice şi cu practicile socio-economice adaptative în cateva comunităţi din mediul rural. Conceptul numit “antropocen” a fost propus de către chimistul nobelard Paul Crutzen, care la o conferinţă a geologilor ce studiau Holocenul a propus ca epoca actuală să fie numită Antropocen – adică o epocă geologică în care, pentru prima dată în istoria Terrei, homo sapiens schimbă fizic faţa planetei ca urmare a activităţilor politice şi economice (Paul Crutzen, The Geology of Mankind – The Anthropocene. Nature, 415, 23, 2002). Chimistul Crutzen nu se sfieşte, deci, să pună pe seama activităţilor umane din ultimele cel puţin două sute de ani schimbările de climă pe care le trăim astazi. Istoricii au plusat: schimbările climatice s-au înteţit în perioada de după 1945 – “marea accelerare”, cum au numit-o John McNeil şi Peter Engelke (The Great Acceleration. An Environmental History of the Anthropocene since 1945, Harvard University Press, 2014). Aceste schimbări sunt produse, conform celor doi, de o serie de dezvoltări economice, biochimice şi demografice care s-au succedat cu o repeziciune nemaintâlnită în istoria umanităţii. Antropocenul, deci, presupune că factorul răspunzător al schimbărilor de climă este în primul rând omul şi activităţile sale socio-economice si politice.

În ultimii 10 ani, cel puţin, conceptul a făcut furori printre oamenii de ştiinţă occidentali. Antropologii s-au aşezat ceva mai tarziu la aceasta masă a dezbaterii, întelegând relativ recent că de fapt nimeni nu poate să explice mai bine legătura dintre natură şi activităţile umane. Ba chiar, cum observa Michael Dove, un antropolog de la Yale care a studiat impactul practicilor agrare itinerante asupra mediului la populaţiile din Borneo şi Java, istoria antropologiei aproape se confundă cu atenţia acordată omului care se adaptează dar şi schimbă mediul natural în care trăieşte. Într-un studiu din 2014 din revista Nature Climate Change (vol. 3, June, pp. 541-544), Jessica Barnes, Michael Dove şi alţi câţiva antropologi proeminenţi sugerau că etnografia şi observarea participativă în mijlocul unei comunităţi, unelte principale ale antropologului, sunt cele mai bune metode prin care putem descrie modul în care oamenii înţeleg schimbările climatice şi reacţiile lor la aceste schimbări. Mai mult, antropologia socio-culturală este ştiinţa care poate media între cunoaşterea lumii naturale, ştiinţele care discută subiectul în termenii unor agregări pe termen lung de date, politicile menite să combată schimbările climatice şi populaţia care încearcă să se adapteze noilor realităţi politico-climatice.

Revin acum la aventura depunerii proiectului de cercetare la UEFISCDI în vara anului 2017. Nu discut aici calitatea proiectului, se poate să fi fost un proiect prost conceput. Calitatea membrilor echipei a fost, zic eu, peste medie, de vreme ce am putut contabiliza două publicaţii în revista Nature şi trei cărţi de autor publicate la edituri de prestigiu din academia occidentală (una la Spring şi două la Berghahn Books), pe lânga multe alte articole publicate aproape în exclusivitate în reviste de top din lumea occidentală. Unul dintre comentariile primite de la evaluatori a fost: “expertiza membrilor din actualul consortiu este relevantă, mai mult, (sic!) pentru domenii socio-umane decât pentru cel în care s-a depus propunerea, cee ce sugerează o orientare a proiectului către domenii în afara celui la care a fost inscrisă”. Un alt comentariu, cel putin la fel de sugestiv: “Proiectul se bazează mai mult pe studii şi pe anchete socio-economice la nivelul comunităţilor locale şi mai puţin pe activităţi reale (sublinierea mea) de cercetare.” O alta observaţie sublinia inadecvarea noastră la domeniul la care am depus proiectul: “Cu toate că tema este de actualitate şi rezultă tehnologii/servicii noi, nu sunt propuse cereri de brevete de invenţii”. In fine, un leitmotiv prezent în comentariile evaluatorilor pe un ton dezaprobator, de superioritate epistemologică: “proiectul se adresează tuturor categoriilor de oameni”. Ultimul comentariu se referea la una dintre livrabilele proiectului – o expoziţie cu materialele culese în cadrul proiectului menită să conştientizeze populaţia asupra schimbărilor climatice ce urma să fie organizată la unul dintre muzeele din capitală.

Comentariile sugerează că studiul mediului natural şi al schimbărilor climatice sunt în exclusivitate apanajul ştiinţelor naturale. Ştiinţelor socio-umane le sunt repartizate alte domenii de cercetare. Toate proiectele acceptate spre finanţare (lista lor aici: https://uefiscdi.ro/resource-87717)  propun soluţii tehnice/tehnologice care să combată schimbările climatice. Naivitatea academică – atât a aplicanţilor cât şi a evaluatorilor, toţi din aceeaşi tagmă – frizează soteriologia: tehnologia va combate, singură, schimbările climatice. Sigur, noile tehnologii “carbon-free” sunt importante însă conform unui recent raport OECD (Science, Technology and Innovation Outlook, Paris, 2016) cel puţin în egală măsură sunt şi cooperarea politică şi ştiinţifică la nivel global, “economia circulară” si “citizen science” – adică domenii ce ţin mai degrabă de economie politică, relaţii internaţionale şi de cooptarea cetăţenilor în combaterea schimbărilor climatice. Lumea academică occidentală este mai echilibrată atunci când aşază dezvoltarea tehnologică şi activităţile politico-economice şi sociale pe acelaşi plan. Ideea unei expoziţii care să conştientizeze cetăţenii acestei ţări asupra viitorului umanităţii şi care nu se arată prea roz trebuie să fi produs mari emoţii evaluatorilor. Sigur că noi nu am fi putut face ceva de anvergura expozitiei “Willkommen im Änthropozän” (2014-2016) de la Deutsches Museum München, cu un success uriaş de public şi de presa. Dar a deschide ştiinţa unui public mai larg se poate face şi trebuie făcut.

In ciuda tonului critic şi neiîncrezator al celor cinci evaluatori, am capitalizat un număr suficient de puncte care ne-au dus la interviu. Speram să pot comunica cu evaluatorii şi să clarific faptul că proiectul nu viza schimbările de mediu per se ci era menit să analizeze percepţiile cu privire la aceste schimbări ca şi politicile guvernamentale de combatere a lor. Toate argumentele mele, în primul rând cele legate de antropocen, concept care presupune originea antropogenă a schimbărilor climatice, de importanţa studiilor socio-culturale pentru înţelegerea acestor schimbări, s-au izbit de opacitatea evaluatorilor. Neîncrederea în disciplinele “uşoare”, care, de fapt, nici nu propun “activităţi reale de cercetare”, ca să citez pe unul dintre evaluatori, a fost evidentă pe întreg parcursul interviului. Evaluatorii au rămas imuni la recursul meu la studii din revista Nature care îmi susţineau argumentaţia sau la publicaţii recente la fel de serioase. In final, evaluatorii au dat câştig de cauză proiectelor inginereşti, “tari”, ce propuneau soluţii tehnologice prin care, se presupune, schimbările climatice vor fi combătute. Increderea acordata investigatorilor principali nu se justifica de vreme ce nici unul nu excelează în publicaţii internaţionale, dimpotrivă chiar, şi au un număr modest de citari (incluzând iritant de multe autocitări).

Naraţiunea de mai sus şi experienţele avute calcând în teritorii altfel rezervate ştiinţelor inginereşti sau ale naturii sunt dovezi peremtorii pentru modul oblic în care sunt privite ştiinţele socio-umane în Romania. Discipline “care nu fac cercetare reală”, care parazitează bugetul ţării şi care trebuie excluse, cât mai grabnic, de la finanţare. Şi, mai ales, reduse cantitativ. Politicile academice româneşti ignoră cu o majestoasă indiferenţă îndemnul fostei preşedinte al European Research Council (2010-2013), Helga Nowotny, care cerea ca ştiinţele sociale să fie cei mai buni consilieri ai decidenţilor politici.