Politică și similitudini

Editura Humanitas a lansat în iunie, cu ocazia Bookfest, primele două volume din Jurnalul unei epoci al lui Denis de Rougemont. Intelectualul elvețian de mare anvergură, întemeietor al personalismului, cunoscut deopotrivă ca autor al unor cărți fundamentale.
Desigur, pentru mine, în primul rând din motive sentimentale, locul întâi în top este deținut de L’Amour et l’Occident, piesă de bază a bibliografiei obligatorii, repede devenită agreabilă, cu care aveam să mă confrunt încă din primele zile ale studenției mele, ceea ce însă nu înseamnă că alte cărți purtând aceeași semnătură, precum La part du Diable, L’aventure occidentale de l’homme, Les Mythes de l’Amour nu ar fi la fel de importante.
Nu intenționez ca în însemnările mele de astăzi să procedez la o analiză detaliată a primelor două volume din Jurnalul … lui Denis de Rougemont. Mă folosesc doar de Jurnal din Germania 1935-1936 , de o seamă de ideile cuprinse între paginile sale, spre a atrage atenția asupra unor similitudini dintre epoca aceea tulbure- primii ani ai național-socialismului german, începutul unei istorii care și-a pierdut orice rațiune fiindcă ființa umană a început din ce în ce mai mult să fie defectivă de minte- și ceea ce am impresia că se întâmplă astăzi în România.
Cred că mai sunt totuși necesare câteva precizări suplimentare.
După câțiva ani de șomaj, marcați de toate privațiunile aferente, Denis de Rougemont primește și acceptă oferta unui lectorat de doi ani la o Universitate din Frakfurt. A făcut-o din mai multe motive. Menționez aici doar unul dintre ele: “…a trăi în epoca lui Hitler și a nu te duce să-l asculți și să-l vezi, când pentru asta e suficientă doar o noapte de mers cu trenul, ar însemna să te lipsești de câteva elemente necesare oricărei înțelegeri a vremurilor noastre. …Și încă n-ar fi mare lucru să îl vezi cu ochii tăi. Ar trebui privit prin ochii poporului său, prin ochii adepților și ai victimelor sale, așa cum e plăsmuit și cum e îndurat”.
Exact lucrul acesta l-a făcut Denis de Rougemont. S-a dus, l-a ascultat pe Hitler (în carte este descrisă cu lux de amănunte una dintre adunările lui isterice), i-a ascultat deopotrivă și partizanii, și adversarii. A înțeles relativ repede că “…forța și rapiditatea cu care s-a ridicat hitlerismul au fost expresia nemijlocită a unei carențe a simțului civic, lege generală verificată în toate țările totalitare”. Ce poate fi mai relevant în acest sens decât următoarea secvență descrisă de Denis de Rougemont în acest volumaș de cu ceva mai mult de 100 de pagini? Mai exact o replică primită de la un cetățean german: “Voi, francezii, îmi spune el, nu visați decât revoluții și răzmerițe. Habar n-aveți cum e aici. Nouă, aici, ne-a ajuns, Acum vrem să avem de lucru și să avem ceașca noastră de cafea cu lapte dimineața. Dacă ne dă asta, Hitler sau altul, e suficient. Politica nu-i interesează pe muncitori când au de mâncare și de lucru”.
Exact lucrul acesta a știut să îl facă PSD în campania electorală din toamna-iarna anului 2016. A promis mâncare și de lucru. Pe fondul unei masive absențe la urne, păcăleala i-a ieșit și a câștigat detașat alegerile. A preluat guvernarea în primele zile ale anului 2017. De atunci, locuri de muncă a creat puține căci creșterea economică formidabilă cu care se laudă nu este bazată pe producție, ci pe consum. Se pare că a dat, în schimb, mâncare. Le-a asigurat tuturor cafeaua cu lapte de dimineață. Ori mai degrabă s-a făcut că o asigură. A mărit în devălmășie pensii, salarii, acestea din urmă îndeosebi în sectorul bugetar, repede erodate, roase de o rată a inflației din ce în ce mai îngrijorătoare. Cum încasările de la buget s-au dovedit rapid neîndestulătoare, guvernarea PSD-ALDE s-a împrumutat în străinătate cu ambele mâini. Economiștii serioși au atras în repetate rânduri atenția asupra creșterii primejdioase a deficitului bugetar, guvernatorul BNR, dl. Mugur Isărescu, invoc zilelele trecute îngrijorătorul nivel de îndatorare accelerată a țării.
Guvernarea PSD-ALDE a vrut să stimuleze neimplicarea politică a electoratului. Acesta ar trebui să stea în casă, să se uite la televizor, la posturile controlate de majoritate- Antena 3, România tv, TVR 1, cu nedigerabila, grețoasa emisiune România 9 a lui Ionuț Cristache, să aprobe și să aplaude. Precum omul nou la care au visat deopotrivă și naziștii, și comuniștii. Nicolae Ceaușescu și regimul lui aflându-se printre aceștia. L-am auzit zilele trecute pe dl. Călin Popescu-Tăriceanu, exact în fetida emisiune a d-lui Cristache, această plagă pe obrazul Televiziunii publice, al CA-ului, al Comitetului său director și al numitei Gradea Doina, cocoțată de PSD în postul de președinte-director general, că în actualitate ar trebui să fie și alte teme decât modificările la legile justiției, la Coduri, operate în folosul politicienilor corupți de majoritatea PSD-ALDE. Același domn Tăriceanu se arătat revoltat de faptul că sunt politicieni, jurnaliști, analiști politici care vorbesc despre accente de autoritarism, de iliberalism, de atitudine dictatorială în atitudinea coaliției guvernamentale. D-lui Tăriceanu îi era, îi este profund dezagreabil faptul că în România de azi mai sunt și oameni care gândesc cu capul propriu.
Oricât de neplăcute i-ar fi aceste acuzații urechilor domnului Tăriceanu, dar și celor ale lui Dragnea 3, 6 ele au acoperire în fapte. În faptele politicienilor și în complicitățile și tăcerile unei consistente părți a populației. Generate de carențele simțului civic despre care vorbea în Jurnalul său Denis de Rougemont.
Text publicat concomitent pe site-ul contributors.ro și pe blogurile adevărul.ro