Mai ’68? Răspunsul e iubirea!

“Mai ‘68”-ul – cu tot ceea ce înseamnă el, are, în România, o ciudată posteritate.

Mai întâi că nu l-am cunoscut: libertatea (cu voie de la Partid) care are – la noi – ca etalon acest an a fost departe de-a putea fi asimilată agitaţiei din campusurile universitare franceze sau americane. Noi celebram – ca supremă deschidere – vizita Generalului de Gaulle, chiar în zilele când acesta era contestat mai vehement la el acasă. Pentru noi, Generalul era Occidentul; acel Occident eroic şi plin de prestanţă la care visasem în cele două decenii precedente. Cum să-l conteşti pe cel care întruchipa istoria şi cultura Franţei eterne?! Nici “tovarăşii” noştri nu priveau cu ochi buni evenimentele de la Paris: în ciuda faptului că (unii din) acei tineri îşi spuneau marxişti sau maoişti – troţkişti nu ştiam ce înseamnă – Partidul avea o altă viziune, mai sobră, cu privire la “lupta de clasă”. Aceasta trebuia să fie “a întregului popor”, condusă, în mod necesar, de “avangarda clasei muncitoare” – adică de casta superioară a Partidului – şi urma să se manifeste “revoluţionar”, nu carnavalesc. Dar, în primul rând, lumea nu înţelegea acest gen de revoltă. În definitiv, societatea noastră se modernizase în cei douăzeci de ani trecuţi de la instaurarea comunismului cu preţul unui enorm traumatism social care, între altele, disciplinase populaţia. Aceasta percepea relativa abundenţă şi “liberalizarea” ca pe o deschidere, tocmai pentru că avea în memorie rigoarea şi violenţa anilor care au precedat-o. Lumea era mulţumită cu ceea ce “se dădea” şi se gândea că – profitând de tot ce (în sfârşit) “se găsea” – putea să-şi amenajeze o viaţă mai bună în “minunată lume nouă”. În aceste condiţii revoltele estudiantine ale Apusului, într-o societate mult mai prosperă decât a noastră (şi a cărei prosperitate era cunoscută din filme şi, parţial, din presă), păreau a se asocia valului de nebunie care bântuia pe alte meleaguri. Să nu uităm că acel ’68 e marcat şi de două asasinate răsunătoare: cel al lui Martin Luther King şi cel al lui Robert Kennedy, precum şi de diverse acţiuni ale unor grupuscule prezentate ca fiind teroriste: The Black Panthers, Die Rote Arme Fraktion, isprăvile lui Carlos Şacalul şi caruselul loviturilor de stat din ţările proaspăt decolonizate. Mai înainte de orice, protestele studenţilor francezi au fost văzute ca o rebeliune; apoi – lipsite fiind de o represiune pe măsură – ca o rebeliune teribilistă şi carnavalescă. Puţin cunoscute, au intrat în memoria colectivă ca un mic episod pitoresc al unor ani foarte dinamici.

De aceea, e cu desăvârşire stranie hipostazierea lor în ziua de azi. Acum a ajuns un fel de loc comun al multor autohtoni faptul de-a vedea în acel Mai ’68 quintesenţa tuturor relelor care ne bântuie. Totuşi, în mod ciudat, cartea care pune în evidenţă cel mai bine aspectele negative ale evenimentului, La pensée ’68 a lui Luc Ferry şi Alain Renaut nu s-a tradus încă în română. Cei doi autori afirmă în primul rând faptul că gândirea franceză a perioadei şi corifeii ei – Foucault, Derrida, Lacan – nu sunt decât epigoni ai maeştrilor germani (Marx, Nietzsche, Freud şi Heidegger). Apoi că ceea ce poate fi pus în comun din opera acestor autori (atât de deosebiţi) sunt câteva idei simple: sfârşitul filosofiei, disoluţia adevărului (şi a autorităţii care se revendică de la acesta) şi întemeierea cunoaşterii pe subversiunea suspiciunii, istoricizarea absolută (şi renunţarea criteriile universale), dispariţia autorului (în profitul scriiturii), dezagregarea Eu-lui şi, finalmente, ceea ce Foucault numeşte “moartea omului”, în care cei doi autori văd expresia anti-umanismului gândirii unei întregi generaţii. În urma ei rămâne un individualism fără limite, care nu se mai adună – în numele dreptului şi sub semnul responsabilităţii – în activitatea civică sau în travaliul spiritual, ci se dispersează, dezinvolt, în frenezia consumerismului şi a distracţiei (ce caracterizează generaţia următoare, a anilor ’80). Că această analiză spune mai mult sau mai puţin despre figurile tutelare ale epocii e o altă problemă; la noi locul ei a fost luat de datul mânios cu bâta în “capiştea păcatului”. Revolta carnavalescă a tinerilor din campusurile universitare ne apare ca fiind – pur şi simplu – surparea temeliilor lumii. Contestarea – ca o rebeliune împotriva tradiţiei. Revendicările vremii – ca pură propagandă sovietică, dublată de cel mai licenţios libertinaj. Iar revoltaţii – “tefelişti” avant la lettre şi “burghezi boemi” preocupaţi doar de sex. Pe scurt: “sexo-marxism”

Ce spun toate acestea? Mai înainte de toate, un lucru simplu: că noi nu avem cultura contestaţiei. Nouă ni se pare mult mai normală obedienţa, ascultarea (de şef), sobrietatea (chiar dacă doar mimată), formalismul (imitat de toţi), într-un cuvânt, seriozitatea milităroasă a încolonării în “ordine şi disciplină”. Ordinea – pe care cei puternici o instaurează atât de uşor – nu se discută, pentru că ea, la fel ca şi stăpânirea, “vine de la Domnul” (se argumentează cu citate pauline). Dacă e bună, înseamnă că “avem noroc”, dacă e amarnică, înseamnă că Dumnezeu ne pedepseşte pentru păcatele noastre (sau ale antecesorilor), ori ne încearcă credinţa. Oricum ar fi, trebuie s-o îndurăm şi să ne uităm la şef – oricât de mărunt ar fi el – ca la un trimis al Domnului, ale cărui ordine “se execută, nu se dicută”. Şeful dispune şi subordonaţii “duc la îndeplinire”; cu cât o fac cu mai multă supunere, cu atât au mai mult şansa de a fi remarcaţi. Sigur, poţi să încalci “protocolul”, însă doar atunci când nu te vede (şi nu te aude) nimeni; te poţi preface, poţi trage foloase de pe urma slugărniciei, poţi şi fura, dar nu la vedere. În public eşti un “soldat disciplinat” al cauzei, al Partidului, al credinţei, al şefului. Eliberarea de supunere e una singură: faptul ca executantul să ajungă el însuşi şef. Atunci se poate defula supra tuturor; atunci poate vărsa peste toţi enorma frustrare pe care-a strâns-o în el în vremea când era obligat să execute ordinele altuia. De unde şi caracterul duplicitar al oamenilor: una spun şi fac “şi alta au ei în suflet”. Duplicitatea aceasta închide în ea un blocaj: fiind deopotrivă şi într-un fel, şi în celălalt (adică nici într-un fel, nici în celălalat), omul nu e niciodată el însuşi şi – prin urmare – nu-i e dat a se formula. În fapt, el nu ştie niciodată cum să se raporteze nici la stăpânire, nici la neajunsurile lumii în care trăieşte, nici măcar la sine însuşi. Toate problemele lui ţin de strategii contextuale pentru a ajunge (sau a se menţine) la putere, ori pentru a “se descurca” într-o existenţă decisă de alţii. Întreaga lui viaţă e un chin al supravieţuirii de care nu-l izbăveşte decât plecarea din această “vale a plângerii”. Fiecare are acest sentiment de victimă a contextului şi a tuturor celorlalţi şi tot ceea ce face reprobabil (faptul de a minţi, a înşela, a fura) îi apare drept o măruntă compensaţie a unei existenţe chinuite. “Trebuie să te descurci cum poţi”, cel mult să cârteşti, dar niciodată să ai o atitudine clară. Domnitorii, ţarii şi sultanii se schimbă prea repede pentru ca ceea ce spui azi să mai fie valabil şi mâine. Şi apoi, de unde şti tu – şi cei de-o seamă cu tine – că gândeşti bine şi spui lucruri adevărate? Biserica ne învaţă că adevărata înţelepciune e smerenia, adică supunerea faţă de cârmuitorii pe care ni i-a dat Domnul şi îndoiala faţă de cutezanţa gândului ce pune totul la îndoială. Supunerea e aici o virtute, chiar dacă nu e dublată de respect, ci de pândă. În definitiv, dacă îl “faultez” pe cel puternic şi-i iau locul, nu tot cu voia Domnului o fac? Nu înseamnă asta că Domnul mă priveşte cu bunăvoinţă? Poate că Domnul a lăsat înşelăciunea pe pământ pentru a le da şi celor slabi un mijloc de a-şi echilibra relaţia cu cei trufaşi. Însă până voi ajunge eu tare – dacă voi ajunge – se cuvine să îndur, cu credinţă, ceea ce Dumnezeu (sau soarta) mi-a hărăzit. Inclusiv – sau poate mai ales – stăpânirea injustă şi arbitrară.

În al doilea rând, revolta – atunci când se întâmplă (când “explodează mămăliga”) – e feroce în urgia revărsării ei. Nu avem deloc ideea gradării contestaţiei şi a dimensiunii ei ludice. “Vom muri şi vom fi liberi!” – eliberarea trece (pascal) prin moarte. Şi cu moartea nu e de glumit. Când se rup zăgazurile răbdării, contestaţia lasă locul mâniei ce sfărâmă totul, care e gata să moară şi care dă moarte. Aşa se face că răscoalele noastre – culminând cu Revoluţia din decembrie – au fost, inevitabil, sângeroase. Chipul contestatarului nostru e asemeni celui al ţăranului de la 1907 pictat de Octav Băniclă: descompus, încrâncenat şi, în acelaşi timp, transfigurat. El ştie că schimbarea nu e posibilă decât atunci când suferinţa devine absolută şi de aceea “calcă pre morţi” cu “moartea îndurării”, srângând pumnii şi uitându-se, îngrozit şi neîncrezător, la lumea pe care-l va aduce (dacă-i va fi dat să-l facă) pasul următor. Încă un lucru: într-o asemenea logică, schimbarea nu poate fi decât totală, o metanoia a omului şi a lumii, care rupe punţile trecutului şi nu se poate realiza gradual. Ideea de a schimba puţin câte puţin, dar eficient – adică ireversibil – lucrurile ne e total străină. Cine ştie, poate pentru că o asemenea schimbare ar presupune efortul, angajat în acelaşi proiect, al unei multitudini de oameni (în spaţiu) şi de generaţii (în timp). O asemenea întreprindere cere – bineînţeles – şi o anumită viziune a timpului care urcă, încet, de la rău către bine şi de la bine la mai bine. Or, în lumea noastră ancestrală, cu viaţa prăpădită a celui ce trudeşte din greu, pentru ca totul să-i fie mai apoi luat de călăreţul mongol, de paşa de la Vidin, de fanariotul din Capitală sau, mai adesea, de un vechil din acelaşi neam, dar mai sălbatic decât toţi aceştia, care – pe de-asupra – să-l mai afume şi cu ardei iuţi; în lumea lui plină de suferinţă ce-şi debordează limitele, timpul e static. E ca o durere de dinţi eternă. Nimic nu te scapă de ea decât mila lui Dumnezeu sau această divinitate nepătrunsă care e “norocul”. Aşa a fost şi tot aşa va fi întotdeauna; aşa au trăit – ca nişte mucenici – părinţii şi la fel ne vor sfârşi (blestemându-ne că i-am adus pe lume) copiii. Lumea merge din rău în mai rău şi singura schimbare adevărată ar fi Apocalipsa.

Ei bine, cum pot vedea oameni care două mii de ani s-au zbătut la liziera civilizaţiei protestul radical, carnavelesc, vesel şi muzical al tinerilor occidentali? Ce înseamnă, pentru prima generaţie din spaţiul românesc care a purtat încălţăminte năstruşnicia feministelor de a-şi arde sutienele? Cum vor fi înţeles oamenii cărora – oricât ar părea de paradoxal –uniformitatea le dădea un chip (fie el şi generic, dar de “domn”), ras, pieptănat, în costum şi cu servietă; cum au înţeles ei laţele, bărbile, hainele lălâi şi picioarele desculţe ale generaţiei power-flower? Şi, pentru nişte tineri plecaţi din lumea rurală – cu tabu-urile ei imemoriale şi cu “gura satului” ce ţinea, de veacuri, locul Securităţii – ce va fi însemnat “amorul liber” (să nu uităm, la doi ani de la fatalul decret)? Străzi pline de fum, de maşini arzând, de asalturi ale scutierilor, tineri gesticulând şi cântând, amestecându-se – albi cu negrii, băieţi cu fete, îmbrăcaţi cu dezbrăcaţi – în noroiul de la Woodstock trebuie să le fi părut (în măsura în care i-au văzut) oamenilor de atunci din lumea noastră ca un soi de abolire a civilizaţiei şi de întoarcere la haosul primordial. Iar faptul că limba începuturilor era pentru tinerii occidentali plină de stereotipuri comuniste le va fi arătat că lumea nouă pe care o visau pletoţii nu se naşte sub bune auspicii.

Dar partea bună a lucrurilor n-a văzut-o nimeni? Faptul că acei “rebeli fără cauză” l-au debarcat pe General nu însemna nimic într-o lume în care – în anii ’80! – erau încă la putere Tito (de după Război), Jivkov (din 1954), Kadar (din 1956), iar politica externă rusă era condusă de eternul Gromîko (ce apare în pozele cu Stalin de la Potsdam)? Faptul că muzica, artele grafice şi filmul preluau problematica lumii şi îi căutau o expresie nu ne spunea nimic nouă, celor ce aveam dreptul la două Telejurnale şi, între ele, la “dansurile tematice” ale diferitelor “brigăzi artistice” ale Cântării României? Şi nici discursul despre diversitate (reluat până şi secvenţa vietăţilor de la barul intergalactic din “Războiul Stelelor”) nu ne vorbea deloc nouă, celor ce auzeam doar de “unitatea de monolit a întregului popor în jurul Partidului şi a Conducătorului Suprem”?

Poate ceea ce ne deosebea – atunci – cel mai mult de tinerii parizieni sau californieni era faptul că aceştia erau tineri cu adevărat. Prima generaţie născută după război, baby-boomers-ii beneficiaseră de toate şansele secolului XX: îngrijire medicală, educaţie, tehnologie. Crescuseră în case pline de electrocasnice, cu muzica lui The King prinsă la tranzistor, şcoala îşi pierduse caracterul de instrucţie pe care-l înduraseră generaţiile precedente, iar nou-apărutele mall-uri le ofereau diversitate în ritmul în care televiziunea le dădea entertaiment. S-au regăsit “fără griji şi fără bani/ ca la douăzeci de ani” în facultăţi mult mai mulţi decât cei din generaţiile precedente – pentru că economia avea nevoie de specialişti – s-au adunat în “comune”, au început să cânte, să picteze, să facă amor şi să-şi ceară drepturi. Marx, Nietzsche şi Freud au venit după aceea, ca să le justifice impulsurile şi să le dea o greutate în lumea “clasică” (adică de clasă şcolară) a părinţilor şi a profesorilor lor. Veselia le-a alimentat curajul şi curajul veselia, transformând a doua jumătate a anilor ’60 într-un foc de artificii ale cărui lumini au continuat să fascineze mult după ce s-au stins.

Tinerii noştri erau altfel: veniţi de la ţară – dintr-o lume bătrână, ei înşişi îmbătrâniţi înainte de vreme – mulţi erau “copiii foametei” (din ’45 – ’46), obişnuiţi cu nevoile şi cu viaţa grea, intraseră în şcoli pe bază de examene dificile, erau mulţumiţi cu puţin (o haină nouă era o minune, deja faptul că mâncau zilnic era suficient) şi nu-şi puteau dori – în primul rând pentru că nu-şi puteau închipui – mai mult decât “li se dădea”. “Libertatea” iubirii lor consta în faptul că nu mai erau victimele aranjamentelor familiale (ce aveau menirea de a spori pământul), muzica şi arta în descoperirea marilor clasici şi contestaţia în curajul de a sfida – cu o rochie mai fistichie (era moda “mini”), o coafură mai “nouă” sau de pe motocicletă – retrograda “gură a satului”. Cam atât. În rest totul era bine: repartiţie “la locul de muncă”, apartament de la Stat, butelie, mobilă, Toma Caragiu la televizor şi – cei mai fericiţi – o Dacia 1300. De ce să se revolte?!

A trebuit să avem şi noi generaţii urbane ca să învăţăm contestaţia. Deşi crescuţi cu mult mai greu decât predecesorii lor din Apus, tinerii născuţi în a doua jumătate a anilor ’70 au făcut şi Revoluţia, şi Piaţa Universităţii. Şi abia cei veniţi pe lume după începutul mileniului au libertatea soixantehuitard-zilor. Ce vor adolescenţii aceştia? Muzică, la maximum – uitaţi-vă la Electric Castle şi la Untold. Să se exprime (tocmai pentru că nu prea ştiu ce au de exprimat) – nu de asta au aşa mare succes “evenimentele” de tot soiul, literatura “inspiraţională” şi trainingurile (din care trăiesc bine şi mulţi adulţi)? Free love – nici părinţii cei mai “încuiaţi” nu-şi mai supraveghează copiii ca pe vremuri şi, de când pilula e peste tot, zbenguiala e o distracţie ieftină. Sunt veseli (mai ales când râd şi nu ştiu de ce), sunt amuzanţi (cu felul lor trăznit de-a se îmbrăca, de-a se machia şi de-a-şi face tot timpul selfie-uri), au de partea lor tinereţea (care e un cec în alb pe care-l pot investi cum vor – cei mai mulţi plecând din ţară), cunosc lumea (şi pe cea de aproape, şi pe cea îndepărtată) mai bine decât părinţii lor (şi spre ciuda acestora), sunt “accesorizaţi” până în dinţi, se simt mai bine la mall decât acasă, televizorul şi lap-top-ul (cu Facebook-ul lui) li se par vintage şi sunt valul contestării tocmai prin banalul fapt de a distribui şi multiplica la nesfârşit mesajele contra (la fel ca şi pe cele ce te îndeamnă la o clipă de reflecţie). Dar, mai ales, le place să fugă de societatea adulţilor şi să trăiască între ei, într-o lume în care toţi sunt cu telefonul în mână şi râsul nu e doar semnul veseliei, ci şi codul grupului. Dacă ar putea, ar trăi şi ei “comune”, în care muzica telefoanelor ar zbârnâi ca fundal al nopţilor ce ar înlocui zilele părinţilor.

“Ciudaţi?” “Nebuni?” “Rataţi?” Nu. Nici pe departe. Sunt la fel de normali ca toate generaţiile care i-au precedat. E stranie – uneori – îndârjirea părinţilor împotriva lor: “nu ştiu ce greul”. Poate, dar nu voi i-aţi crescut şi i-aţi obişnuit fără greutăţi? Şi apoi, greul e un ideal al vieţii şi trebuie să ne supunem lui mereu? “Nu sunt pregătiţi pentru viaţă”. Din nou, poate; pentru viaţa generaţiei adulte de azi în mod cert nu – dar este aceasta atât de bună încât să ne dorim să încremenim în ea? Mai mult ca sigur, majoritatea lor îşi vor găsi cărarea şi aceasta va fi – de multe ori – deosebită de ceea ce proiectează părinţii în copiii lor. Dar oare absolvenţii de Industriale şi Agricole din anii ’80 s-au gândit că vor ajunge să lucreze în Italia, Spania sau Anglia? “Nu mai au nevoie de noi”. Aşa e; tot ceea ce le trebuie e un telefon mobil şi un card cu care se pot duce oriunde. Nume pe care noi le învăţam, cu greu, la Geografie, au ajuns acum destinaţii ale job-urilor sau ale turismului internaţional. A trecut vremea în care patul, faţa de masă şi lingura treceau, în familie, de la o generaţie la alta. Acum, adolescenţii aceştia (prima generaţie cu adevărat globală) simt – acută – ruptura cu părinţii lor, când vor fi de vârsta acestora, vor descoperi şi continuitatea. “Când vor creşte oare?”

Mai degrabă decât vă închipuiţi. Căci e ceva – universal uman – ce pune capăt carnavalului: iubirea. Dragostea nu e doar principiul în virtutea căruia ne adunăm (doi străini), ci şi – şi poate mai ales – acela ce ne face să ne separăm de ceilalţi pentru ne închide (la propriu) în spaţiul intim. Tensiunea dintre iubirea-pasiune şi iubirea-domestică – pe care a prezentat-o atât de frumos Denis de Rougemont – o rezolvă, până la urmă, viaţa. E în iubirea-pasiune o mică umbră care mai apoi apoi tot creşte, până la a ocupa tot spaţiul casnic: aceea a posesivului (“iubitul meu”, “iubita mea”). Şi posesivul acesta îşi cere drepturile lui: “casa noastră”, “maşina noastră”, lucrurile “noastre” şi – dincolo de toate – “copiii noştri”. A face o casă, lucrând zilnic, a creşte un copil, dându-i să mănânce, îngrijindu-l, veghindu-l sunt – toate şi fiecare în parte – lucruri vechi de când lumea şi care se desfăşoară în tipare stabile. Unul după altul, les bobos abandonează boema – ce sfârşeşte ca un refugiu nostalgic – şi se trag la casa lor, cu grijile şi cu bucuriile lor.

Aşa a sfârşit şi Mai-ul cel revoluţionar şi, poate, aşa sfârşesc toate revoluţiile. Cât despre “bărboşi” (Marx & Co), nici aici nu cred că trebuie să ne speriem prea tare. În definitiv, mult mai mulţi oameni citesc manuale pentru şcoala de şoferi, instrucţiuni IKEA sau horoscoape decât operele “clasicilor”. Şi cred că pentru mulţi dintre cei care i-au citit odată, carţile lor au sfârşit prin a aduna praf pe rafturi. Cât despre “idealuri”, experienţa ne arată că cele mai de succes sunt cele care care se concretizeză cel mai cuantificabil: banii, proprietăţile, maşinile, amantele, doctoratele, funcţiile… În lumea noastră, Saint Just ar fi decapitat fie de ghilotina deriziunii, fie de cea a indiferenţei cinice.

Aşadar ce-a rămas din Mai ’68? O viaţă mai uşoară – graţie tehnicii, organizării sociale şi eternei lor revizuiri prin contestaţia (deja banalizată)? Sau “insuportabila uşurătate” a unor vieţi în care deşi spaţiul şi timpul se comprimă mereu, distanţele cresc neîncetat? Dacă nici unul din aceste răspunsuri nu ne mulţumeşte, mai avem unul: bucuria de a vedea că tinereţea – cu pasiunile ei – nu se duce cu anii, ci ne întâmpină mereu în copiii care cresc.