De ce referendumul nu este despre religie și politică

Un prim tip de afirmații cu conținut preponderent religios susține necesitatea menționării în Constituție a familiei ca fiind uniune recunoscută de stat exclusiv între femei și bărbați. Aceasta este cel mai des argumentată, inclusiv de reprezentanții Bisericii, prin referire la cutuma creștină autohtonă (ortodoxă sau nu). Cum majoritatea românilor este creștină, pare firesc ca și Constituția să reflecte preferințele religioase ale acestei majorități.

Al doilea tip de afirmații este de ordin politic. Tema referendumului trebuie, de fapt, judecată în context politic. Puterea „propune” această temă foarte sensibilă pentru a controla o opoziție deja dezbinată, evitând astfel alimentarea lamentărilor justificate față de o guvernare din ce în ce mai dezastruoasă. Discuțiile pe marginea temei referendumului pot deturna fără să vrea energiile către un subiect care nu pare a fi câștigător pentru opoziție, în condițiile sociale și politice date. Mai mult, tot Puterea promite și că imediat după referendum va fi, de fapt, conciliantă, aducând în discuție tema unei legi a parteneriatului civil ca surogat al căsătoriei, dar și, indirect, ca mijloc de obținere a unor voturi suplimentare. Toate acestea indică ideea boicotului ca soluție pentru un referendum a cărui temă prefigurează adoptarea unei reguli desuete, dar și o direcție pentru orice evoluție viitoare a modului în care vor fi schimbate instituțiile.

Tema referendumului nu are, de fapt, nicio relevanță în raport cu afirmațiile de tip religios, dar nici cu cele de tip politic care îndeamnă la boicot. Natura reacțiilor față de perspectiva derulării unui astfel de referendum sunt, însă, relevante, deoarece contribuie semnificativ la evidențierea unor categorii de probleme importante cu care se confruntă instituțiile statului, indiferent de poziția adoptată față de tema menționată. Acestea încep cu cele referitoare la unele confuzii preexistente determinate de neîncrederea cetățenilor în acțiunile instituțiilor statului și se termină cu cele față de consecințele exprimării asumate, libere și publice a propriei judecați față de o temă importantă, legată în ultimă instanță de drepturile omului. O posibilă deturnare obscură a agendei publice a generat nu ură, cum propagandistic se afirmă, ci o foarte relevantă poză a unui nivel ridicat de teamă generalizată față de un referendum inutil prin conținut și absurd prin posibilele consecințe.

În raport cu afirmațiile menționate, invocarea argumentelor de tip religios ascund de cele mai multe ori o repulsie exclusiv fizică față de un fenomen concret și banal. În ciuda unui număr impresionant de semnături, invocarea unei majorități creștine este, la fel, complet ruptă de realitate. Fără a invoca date statistice recente referitoare la nivelul de încredere față de Biserică sau rezultatele unor studii temeinice pe acest subiect, caracterul laic al statului are, de fapt, o istorie particulară în România.

Timp de 50 de ani statul român a fost, cel puțin la nivel formal, laic. Din anii 90 el nu a mai fost practic laic. ”Tatăl nostru” se recita cu religiozitate pe străzi la principalele reuniuni împotriva Puterii de atunci (cea care seamănă foarte mult cu cea de acum). Aproape toată lumea se declara creștină ca reacție la faptul că lipsa de valori creștine a statului fost laic a contribuit, de fapt, la apariția foametei și subdezvoltării sau a orfelinatelor supraaglomerate și mizere. Nici nu mai conta dacă Biserica a dat în perioada comunistă prea mult ”Cezarului, ce e al Cezarului”, devenind astfel notorie pentru colaboraționismului cu autoritățile comuniste. Întoarcerea la valorile tradițional creștine din perioada antebelică erau îmbrățișate aproape unanim în era imediat postcomunistă. Așa de tare s-a manifestat acest lucru, încât icoanele au năvălit în instituțiile statului. Cu toate acestea, o discuție reală, publică și transparentă despre necesitatea separării între biserică și stat și implicațiile ei concrete și necesare nu a avut loc niciodată până acum de la evenimentele din 1989. Este surprinzător a invoca acum argumentul creștin, în special într-o temă de asemenea importanță cum este modificarea Constituției, într-un stat în care Biserica a coexistat atâta vreme aproape profitabil cu Puterea. Evitarea constantă și generalizată a dezbaterii publice legate de relevanța separării amintite este expresia unei frici care arată, de fapt, disfuncționalități fundamentale în înțelegerea rolului statului în raport cu Biserica într-un stat modern și declarat european. Dacă o astfel de discuție ar fi avut loc în nenumăratele ocazii de până acum din ultimii 28 de ani, atunci o temă cum este cea a actualului referendum ar fi fost deja demult inutilă și neatractivă pentru intenția de manipulare politică.

În al doilea rând, din punct de vedere politic, soluția propusă nu este, de fapt, de fond, ci procedurală. Boicotul este expresia precauției de a spune adevărul banal, în fața unei forțe politice majoritare aflate la putere care acționează independent de valorile politice pe care le invocă. Neexistând exercițiul unei sancțiuni publice imediate la o astfel de abordare duplicitară a Puterii, nici reacția nu poate fi una fățișă, de adoptarea a unei opoziții clare din partea preopinenților politici, fără o anumită doză de ”inconștiență” politică. Soluția nu se referă așadar direct la natura temei, foarte importantă prin legătura cu drepturile omului, ci la o modalitate procedurală de diminuare a pierderilor, complet justificată în condițiile politice date. Preexistența unui exercițiu al sancțiunii publice pentru duplicitatea politică, predictibilitatea acțiunilor instituțiilor care ar fi putut fi întărită printr-un nivel ridicat de transparență în ultimii 28 de ani, preexistența unor instituții credibile și deschise care se raportează la contribuabil mai mult decât la alegerile religioase ale cetățenilor ar fi putut asigura cadrul necesar pentru derularea unor dezbateri publice anterioare deschise pe alte teme conexe, dar mai puțin ”sensibile” decât cea propusă în cadrul referendumului. Toate acestea neexistând, soluția boicotului este reacția rapidă politică la o situație politică concretă, în condițiile unor instituții ale statului care nu sunt premergător capabile să asigure acest cadru elementar de dezbatere, nu atât în cazul unei inițiative de asemenea importanță, dar și în unele mai puțin zgomotoase, dar poate chiar mai relevante, cum este de exemplu prezența simbolurilor creștine în instituțiile de stat sau nenumăratele dovezi de tiranie a majorității creștine în detrimentul drepturilor unor minorități, indiferent de natura acestora sau chiar a unor probleme concrete de politici publice, cum este legalizarea drogurilor ușoare.

În acest condiții, tema referendumului, precum și reacțiile conexe, ar putea reprezenta mai degrabă o oportunitate pentru identificarea unor probleme foarte grave și a unor posibile măsuri concrete care să justifice o reformă reală și pe deplin justificată a statului care nici măcar nu este indusă extern. Aceasta poate include, de exemplu, o modificare fundamentală a rolului statului și a raportului între majoritate și minoritate, respectiv o adaptare constantă a instituțiilor care îl formează la principii asumate public și adaptarea la realități sociale actuale, astfel încât să nu fie necesar un referendum pentru a decide total neinformat asupra unor chestiuni cu asemenea conținut. Presupusa ”ură” generată acum de o astfel de temă trebuie să fie înlocuită de un exercițiu banal, derulat constant la nivelul fiecărei instituții, de deschidere și monitorizare constantă a preferințelor contribuabililor.

Numai în aceste condiții, apariția unor teme de anvergură devenite ”sensibile” și generatoare de ”disensiuni” în societate devin inevitabil inutile politic, așa cum și sunt. În aceste condiții, evitarea unor referendumuri dea cest gen va fi posibilă independent de decizia sau judecata discreționară a unor ”elite” politice, dar, în fiecare zi prezentă, prin creșterea capacității instituțiilor statului de a reflecta constant, cât mai fidel, dar conform unor principii unanim acceptate, a preferințelor cetățenilor. Atunci nu va mai exista vreo frică de consecințele rezultatului unui astfel de referendum, ea fiind înlocuită cu participarea constantă la treburile publice a cetățenilor, pe de-o parte, și deschiderea constantă față de orice temă a instituțiilor care sunt chemate să le gestioneze, pe de altă parte.