1 decembrie – amnezia trecutului și viitorul

Va trece curând anul „Centenarului” și constat că nu a fost acordată prea multă atenție ideii de a face un bilanț al ultimilor 100 de ani ai României. De exemplu, am văzut, de 1 decembrie, la televizor, în presa scrisă ori pe teren, parade militare, politicieni ținând discursuri, diverse alte festivități și proteste. Am văzut de asemenea, numeroase monumente ridicate în cinstea evenimentului și expoziții muzeale dedicate, precum și un logo special. Aparent, singurul inconvenient a fost reprezentat de vremea geroasă, atenuat de vinul fiert și mâncărurile tradiționale românești, pentru cine a optat să le consume. Dincolo de primele impresii, am observat că noi nu am remediat foarte multe defecte ale societății noastre, deși probabil că am fi putut să o facem, dar totodată, ar trebui să ne și mândrim cu anumite progrese realizate în ultimul secol. Voi încerca să inventariez ce am observat, lăsând la latitudinea cititorului să vină cu întrebări, observații sau adăugiri.

Înainte de toate, trebuie să fiu sincer și să spun că aveam așteptări destul de mari de la această desfășurare de forțe. Încep cu definirea „Centenarului” și carențele de cunoștințe ale istoriei României, de la logoul nu foarte clar, până la prea multele gafe auzite și citite cu privire la acesta, dar și la ce s-a întâmplat în 1918. Sunt și dezamăgit de absența aproape totală a istoricilor din peisaj, pentru că lor le datorăm cunoașterea mai aprofundată a evenimentului și ar fi meritat o expunere mediatică pe măsură (dacă tot trăim vremuri istorice…). Dar știm cu toții care a fost viziunea guvernelor post-decembriste referitoare la educație și cultură.

La școală, am învățat în clasele a IV-a, a VIII-a și a XII-lea, în 1918, a fost realizată unirea de facto cu România a următoarelor provincii: Basarabia, Bucovina, Transilvania, Maramureș, Crișana și Banat (deci, avem mai multe uniri). Urmărind presa și un sondaj de opinie realizat în preajma zilei de 1 decembrie[1], am înțeles că sărbătorim „100 de ani de la nașterea României moderne”, „100 de ani de România”, „100 de ani de la formarea României Mari”, „Unirea”, „100 de ani de la Marea Unire”, „100 de ani de la reîntregirea României” și cred că ajunge ce am enumerat pentru a surprinde eșecul sistemului de învățământ românesc din acest punct de vedere. Știu că nu spun nimic original, poate sunt un pic frustrat, dar este șocant faptul că avem chiar demnitari care au absolvit 12 clase, iar în trei din acești ani, ar fi trebuit să învețe și să cunoască un detaliu important ce ține de cultura noastră generală (a se vedea cazul fostei profesoare Viorica Dăncilă). Nu mai menționez că în clasele a VII-a și a XI-a am învățat despre Primul Război Mondial și că România nu a fost unul din statele noi apărute pe hartă… Aș putea închide ochii, sperând că românul „s-a născut poet”, iar 1 decembrie a fost și ziua națională a figurilor de stil, dar mă îndoiesc de asta.

Dar important este că am sărit să-i corectăm pe germani, când au vorbit de „anexarea” Transilvaniei. Din ce am înțeles, sintagma „Anschluss” ar avea multiple semnificații, deci ambiguitatea aceasta a dus la o interpretare nefericită a articolului publicat în presa din Germania. Din punctul meu de vedere, am reacționat disproporționat față de o eroare incomparabil mai mică decât aberațiile exprimate în țara noastră, de către noi, și nesancționate de nimeni, în afară de câțiva intelectuali, pe care i-am numărat pe degetele de la o mână (Ioan Aurel Pop, Lucian Boia, Cristian Pîrvulescu). Ca o paranteză, mai degrabă putem vorbi de încercări de anexare în cazurile lui Mihai Viteazul și ale armatei române din 1916, aceasta aviz celor care mai cred în tezele „reîntregirii neamului” și, respectiv, „eliberării Transilvaniei” în perioada Primului Război Mondial. Cu toții am citit despre Șelimbăr (ce mai unire a fost acolo!) și presupun că știm și de faptul că, în dreptul internațional, când România a atacat Austro-Ungaria, a atacat și Transilvania, încercând să o obțină cu forța. Până în toamna anului 1918, elita transilvăneană a rămas fidelă monarhiei dualiste, din simplul motiv că alternative realiste nu existau, iar reprezentanții ei erau cetățeni ai acelui stat, trădarea de țară fiind pedepsită… destul de grav. Am prezentat aceste exemple în ideea de a sublinia dublul standard în ce privește felul în care ne sancționăm în interiorul granițelor, în raport cu cei „din afară”.

Un alt aspect trist, din punctul meu de vedere, este prezența discursului naționalist (și încă unul de proastă calitate). Suntem în anul 2018 și încă observ exprimări referitoare la „reîntregirea neamului”, „nașterea României Mari” sau „Marea Unire”. Cercetarea istorică a depășit de multă vreme stadiul propagandei și ar trebui ca fiecare din noi să înțelegem că România a apărut ca stat modern, în 1859 (cu o altă denumire, inițial), sub Alexandru Ioan Cuza, și devenit independent în 1878, sub Carol I. Fără acești oameni, clasa politică de atunci și cei care și-au sacrificat viețile pentru ca România să existe pe hartă și să crească economic și teritorial, nu ar fi existat unirile din 1918. Imediat sărbătorim efectiv, 160 de ani de România și este tăcere pe toate fronturile… Bine că menționăm „România Mare”, moartă ca proiect politic, din 1940! Suntem în Uniunea Europeană, până de curând cei mai pro-europeni, și am rămas cu un discurs retrograd, demn de 1928 (să nu mai zic de cântecele de război, total relevante astăzi…). Oare în 24 ianuarie, doar vom atârna niște steaguri și ne pregătim de un miniconcediu?

Îmi cer scuze pentru mulții ani puși pe hârtie – știu că cel mai des întâlnit motiv pentru care oamenii fug de disciplina numită „Istorie” ține de „importanța memorării anilor” ori, istoria nu este despre așa ceva. Evenimentele, izvoarele, ideile sunt cele care mă fac pe mine, cel puțin, să fiu în stare să rețin nume și ani, dar și să înțeleg un fenomen istoric. De asemenea, compar istoria cu actualitatea, în limita disponibilității izvoarelor și a accesului la acestea, pentru că îmi place să caut și o morală în trecutul nostru. Consider că, deși istoria nu se repetă, tipuri de comportament precum neglijența administrativă, erorile de apreciere a contextului politic, precum și cele decizionale pot fi recurente, dar și evitabile cu puțină inteligență, dar și cunoaștere istorică. Spun aceste lucruri, pentru că, urmărind presa în ziua de 1 decembrie și cunoscând câte ceva despre istoria României secolului XX, am avut deseori, senzația de deja-vu. Aceasta pentru că nu pare că am învățat suficient de multe despre ce am trăit, ca societate, în ultimul secol.

Discursurile publice referitoare la ce semnificația sărbătorii trădează un reflex protocronist, dar mai degrabă datorat unui sistem de învățământ foarte slab decât unui discurs oficial, din fericire absent. Mereu am avut de suferit de pe urma investițiilor slabe și proaste în educație, iar cel mai izbitor contrast este cel între Spiru Haret, omul, reformatorul cel mai eficient al învățământului românesc, și „Spiru Haret”, universitatea, recunoscută ca fiind una dintre cele mai slabe universități din România și o veritabilă „fabrică de diplome”. Mediatizarea remarcabil de slabă a dezbaterilor pe tema unirii de la 1918 și investițiile aproape absente în restaurarea monumentelor vechi ce țin de Primul Război Mondial și a cimitirelor celor căzuți în acel conflict oribil accentuează o stare de lipsă de respect față de memoria trecutului sau, ca să fiu blând, o amnezie cu privire la trecutul istoric. Prin comparație, au apărut monumente noi, de o estetică discutabilă și realizate în baza unor contracte cu dedicație. Înțeleg că este importantă sărbătoare, dar puțin respect față de cei care au murit pentru ca noi să ne permitem așa ceva chiar nu ar strica.

O altă lecție neînvățată ține de politica investițiilor publice. Tendințele noastre autarhice sau, în orice caz, etatiste, nu ne-au ajutat vreodată prea mult: nici când am adoptat politica „prin noi înșine”, nici în vremea lui Ceaușescu și, cu siguranță, nici acum, cu PNDL-ul, când putem primi fonduri din foarte multe părți (U.E., B.E.R.D., „Planul Juncker”, investitori străini, diaspora ș.a., în ce ordine doriți). Motivul este foarte simplu – un stat sărac, în curs de dezvoltare, slab tehnologizat, nu are foarte mult capital autohton potențial, dacă există pretenția ajungerii din urmă a Occidentului. De aceea, industrializarea țării a bătut practic, pasul pe loc în perioada interbelică (cu circa 80% populație ocupată în agricultură s-a născut și a murit „România Mare”), anii ’80 au fost anii foamei, cu produse necompetitive și rămase pe stoc, dar realizate pentru statistici pompoase, iar acum, există teama de „statul paralel” care se intersectează [sic!] cu clasa politică, bazată pe interese de clanuri, însă „oprimată de procurori” (bineînțeles, aproximez exprimările minunate). Strategii și circumstanțe diferite, dar rezultatul este mereu același: investiții prea puține și proaste. Am văzut la una din paradele militare, un transportator blindat tras de tractor și am citit despre avioanele F16 care nu au putut decola. În alte părți, nu s-a mai ținut o paradă sau soldații au uitat torțele cu care trebuiau să defileze.

Simptomatic, nu-i așa? Și ca să rămân consecvent, întreb și eu: oare câte pierderi de vieți omenești ar fi putut fi evitate dacă am fi avut o armată lipsită de corupție, bine dotată, instruită și condusă în cele două războaie mondiale? Oare când învățăm că ne aflăm pe unul din cele mai conflictuale continente de pe glob, având Rusia drept potențial pericol de câteva… secole? În perioada interbelică, deși aproape toți vecinii noștri erau revizioniști, armata a fost neglijată. Astăzi, Crimeea a devenit „portavion” rusesc, iar Transnistria găzduiește o armată bine dotată, care efectuează exerciții militare destul de provocatoare. Noi încă reușim să cheltuim grosul banilor pe salarii și pensii, cu consecințele descrise. Să mai menționez cele aproape 4000 de instituții de învățământ fără autorizație de la ISU sau cele 85% din spitale care ar trebui închise, pentru că mai repede omoară oamenii decât să-i vindece? În perioada interbelică, sănătatea era o prioritate națională, pentru că un stat plin de bolnavi și/sau cu mortalitate ridicată este unul foarte vulnerabil.

Dar cel mai grav aspect la acest „Centenar al Unirii” este că s-a petrecut într-un din cele mai triste și paradoxal, benefice, perioade ale istoriei noastre: creșterea anormală și stupefiantă a diasporei. Parcă sărbătoream o unire, o unitate a românilor, dar din țară au plecat milioane de cetățeni! Am citit și numărul enorm de șapte milioane români plecați (unii au fost „vânduți” sau vânduți)… Și îmi cer scuze pentru umorul negru, dar avem o tradiție în a ne alunga semenii, începând în special, cu regimurile lui Ion Antonescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu și cel post-decembrist (am pus la socoteală minoritățile naționale, fiindcă vorbesc de cetățeni, concept superior etniei, astăzi). Mulți dintre cei plecați au trăit și/sau continuă să trăiască momente tragice, despărțiți de nevoie, de locurile natale, de familii. Am citit și ascultat povești ale unor diasporeni, dar și dintre cele ale unor „lăsați în urmă”. Am și fost în Piața Victoriei în 10 august și am simțit deopotrivă, dorințele unora de a reveni definitiv în țară, dar și strategia guvernamentală de „încurajare” a lor… Despre ei, nici un cuvânt de 1 decembrie… Singura mea consolare a fost continuarea protestelor, din care au făcut parte și câțiva din diaspora, dar este mult prea puțin, chiar dacă a fost momentul cel mai sincer și patriot al acelei sâmbete geroase.

M-a deranjat mult criticarea protestelor de 1 decembrie. 1918 a prins România ca stat democratic, deși mai puțin democratic decât astăzi (absența votului universal, de exemplu), iar astăzi, avem pretenția că trăim într-o țară guvernată în acest stil. Dat fiind că protestul este o manifestare democratică a populației, garantat prin tratate internaționale, Constituție și legislația națională, în ordinea aceasta, ca să respectăm ordinea constituțională enunțată în legea fundamentală, cine și cu ce drept poate să afirme că de ziua națională nu e în regulă să protestezi? Dacă ideea de zi națională presupune suspendarea democrației de dragul kitch-ului generalizat și al ascunderii gunoaielor din ce în ce mai mari ale clasei politice sub preșul intrat la apă al toleranței populației, atunci încurajez fără rezerve, desființarea ei! Altfel, propun, asemenea senatorului și fostului prim ministru Tăriceanu, să pună criticii mâna pe o carte (Convenția de la Geneva, Constituția României), să se informeze, căci trăim în era fake news.

Domnul senator, ca toți politicienii din partidele mainstream și cele satelit ale lor, se pricepe la sfaturi legate de educație, deși are de dat socoteală pentru complicitatea la decăderea sistemului de învățământ în timpul mandatelor sale de parlamentar (unicul for legiuitor, să ținem minte, că ne critică domnul Tudorel Toader pe urmă!) și șef al Guvernului. Și că tot suntem la capitolul bune practici ale politicianului român, mă întreb câți din ei au auzit de separarea puterilor în stat, pentru că preferințele pentru politizarea instituțiilor publice și guvernarea prin ordonanțe de urgență, de parcă am fi în război și infiltrați de o Coloană a V-a („statul paralel”). Pe când o reformă constituțională în sensul eliminării unor asemenea reflexe totalitare? Și nu, să nu fie ca în 2013, când coaliția dominată de PSD și PNL și-au bătut joc de electorat, îngropând comisia de revizuire a textului fundamental după ce respectivele formațiuni politice au făcut sesiuni de brainstorming cu oamenii de rând. Respectivele formațiuni politice, în special, ar trebui să se întoarcă spre electorat și să țină cont de el, deși sunt conștient că am vise mărețe.

Și totuși, am afirmat că trăim într-o perioadă benefică pentru noi, ca societate. Aș îndrăzni să spun că este și mai bună decât ce am trăit în 1918, din mai multe motive. Suntem în N.A.T.O., deci geopolitic, nu mai suntem înconjurați de potențiali dușmani, cu excepția Rusiei, care amenință securitatea Europei prin alte mijloace decât clasica invazie terestră. Suntem în U.E., deci avem acces la resurse enorme de dezvoltare economică ȘI culturală, plus investițiile care sosesc din comunitatea europeană, complementând capitalul autohton modest și asaltat de cel puțin 100 de modificări pe an, ale legislației fiscale. Totodată, legislația europeană și expertizele unor instituții precum Comisia de la Veneția reprezintă resurse neprețuite în privința bunei guvernanțe și consolidări a statului de drept.  Suntem (încă) o democrație care, în ciuda reflexelor staliniste ale partidelor de la guvernare, nu pare să revină la perioada violențelor politice interbelice, la o dictatură regală, la una militară, antisemită și naționalistă (cu tot cu Holocaustul de sinistră amintire), ori la comunism; 4. trăim o revoluție informatică, având posibilitatea să comunicăm unii cu alții și să fim mai apropiați, în ciuda handicapurilor infrastructurii de transport ori a geografiei (un fel de „Mare Unire cibernetică”).

Ușurința de a comunica reprezintă și un atu în a ne dezvolta, ca stat (și complementar cu inițiativele nonguvernamentale), soft power-ul în relația cu Republica Moldova, românii minoritari din Serbia, Ucraina, Ungaria, ș.a., dar și cu diaspora (mai ales!), astfel încât să țintim să aducem cât mai mulți români în interiorul granițelor Uniunii Europene și poate, chiar în România (dacă tot suntem naționaliști, să fim măcar smart). Am avut noi o asemenea șansă în 1918? Ce gând poate surprinde mai elocvent unitatea noastră decât un asemenea ideal, într-o zi de sărbătoare ca 1 decembrie? Dar până atunci, mai avem mult de învățat din erorile noastre și să începem cât mai repede să ne schimbăm, căci diaspora crește în continuare, ceea ce nu este bine, sub nici o formă! Vorbim totuși, de dezintegrarea lentă a statului. Și să ne înțelegem: noi suntem statul, noi suntem România, tot așa cum strămoșii noștri au fost România acum 160 de ani ori la 1918. Degeaba comemorăm lărgirea unor parcele de pământ, dacă uităm de oamenii care au făcut-o și de cei impactați de schimbare!

Putem începe prin a ne implica în viața politică, fixându-ne și ajustându-ne niște standarde realiste pentru a fi selectivi cu clasa politică și a ține minte că democrația nu se rezumă la vot, ci continuă prin comunicarea cu aleșii, via Yahoo, Gmail, Facebook, numere de telefoane și audiențe. Dacă nu mergem la vot, nu alegem pe cine trebuie și nu ne plângem cui trebuie, de unde pretenția de schimbare în bine? Degeaba acuzăm pensionarii și asistații sociali că votează cu PSD anume, câtă vreme partidele guvernează în baza sondajelor și sunt extraordinar de fidele bazinelor lor electorale. Se vede prin alocațiile mici ale copiilor, subvențiile din educație și sănătate scăzute, comparativ cu frecventele măriri de pensii, fără existența unui echilibru între cele două politici. În final, să nu pierdem speranța în viitor și încrederea în noi, căci altfel, nu am mai vorbi de România. Se apropie alegerile și e cazul să începem să refacem țara. Și fie ca următoarele 100 de zile de 1 decembrie să fie mai frumoase decât ultimele 100!

George Alexandru Costan

15 dec. 18

NOTE__________