Tare mi-aș fi dorit să fiu polonez joi seara!

Aș dori ca în comentariul meu de astăzi să mai zăbovesc o clipă asupra a ceea ce s-a putut vedea pe televizoare că s-a petrecut joi seara sub cupola Ateneului. Atunci când s-a consumat ceremonia oficială ce a consfințit preluarea președinției României a Consiliului European.
Bref, am avut parte de o succesiune de discursuri mai mult sau mai puțin inspirate. La capitolul acesta, gazdele române nu au strălucit în nici un fel. Dacă președintele Iohannis a evoluat în nota lui obișnuită, citind politicos, monoton, fără intonație un text evident pregătit de alții, nu tocmai merituoși la capitolul imaginație, reprezentanții coaliției PSD-ALDE au fost unul mai penibil decât celălalt. S-au manifestat astfel de la o tribuna la ale cărei microfoane s-au perindat și vorbitorii străini, tribună abuziv, țopește inscripționată cu eticheta Guvernul României. Asta ca să se vadă cine este Jupânul, cine dă banii. Cine face regulile în România. O țopenie de Alexandria și Videle, așa cum doar parveniții pot să facă. O chestiune de care a făcut mare caz și d-na Viorica Vasilica Dăncilă, într-o înțepătură adresată președintelui, împrumutată din arsenalul unei gospodine de la marginea orașului Videle. D-na Dăncilă a citit frumos, pe alocuri patetic, cu intonație de elevă premiantă la concursul de recitări organizat de Organizația de pionieri pe vremea când era elevă în clasa a șaptea, un discurs la rându-i scris de alții. Atâta doar că nici doamna Dăncilă și nici acei alții habar nu au că de acquis comunitar nu se mai vorbește de ceva vreme și nu puțină. Adică de vreo zece ani, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona Să nu aibă habar de asta nici matusalemicul ministru de Externe al României, dl. Teodor Meleșcanu, și nici ministrul delegat pentru afaceri europene, George Ciamba? Posibil.
Vicepreședintele Camerei Deputaților, Florin Iordache, împuternicit să îi țină locul lui Liviu Nicolae Dragnea, a rostit împiedicat un discurs numai bun de publicat în Scânteia. Nu, nu în Scânteia din vremea lui Popescu-Dumnezeu când gazeta partidului unic devenise cât de cât mai curățică, ci în acea Scânteie din timpurile în care era condusă de Leonte Răutu, în care la mare cinste erau îndemnuri la instaurarea dictaturii proletariatului și argumentații penibile ale necesității obligatorii a luptei de clasă. Președintele Senatului, dl. Călin Popescu-Tăriceanu, s-a umflat iarăși în pene, și-a bombat țanțoș pieptul și a vorbit în limba engleză. Sperând că astfel i se va uita noianulul de declarații și atitudini anti-europene, singurele cu care s-a făcut remarcat de când deține iar o funcție de prim-plan pe scena politică românească.
Presa aservită puterii a încercat în chip și fel să scuze, chiar să laude absența de la ceremoniile de joi a președintelui Camerei Deputaților, dl. Liviu Nicolae Dragnea. I s-au găsit fostului președinte al Consiliului județean Teleorman tot felul de finețuri. Au existat editorialiști de genul unui Cornel Nistorescu care și-au sfârâmat și pixul, și capul ca să înșiruie fraze prin care să ne convingă că absența lui Dragnea ar fi fost o lovitură de maestru. Că astfel insul plecat într-o vacanță prelungită la Verona ar fi contribuit la detensionarea atmosferei. Nici vorbă. Comportamentul d-lui Liviu Dragnea mi-a adus izbitor aminte de acela al lui Carol al II lea. Pentru care farmecele lui Zizi Lambrino sau ale Lupeascăi erau mai importante decât marile probleme ale țării. Halal caricatură de om politic, numitul Dragnea Nicolae Liviu.
Joi seara am avut, totuși, parte de prestații ale unor politicieni de clasă. Cărora cei de la București nu le ajung nici la genunchi. E vorba despre italianul Tajani și polonezul Donald Tusk. Tare mi-aș fi dorit să fiu polonez joi seara.
Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro și pe blogurile adevărul.ro