Șapte oameni care n-au făcut din adevar un ”moft de conștiință”, ci viața însăși. Interviu cu Mihai Frățilă, episcopul de București al Bisericii Greco-Catolice

Prea-Sfinția voastră, aș vrea să începem această discuție cu câteva precizări despre vizita Papei. Ce fel de vizită este aceasta din punct de vedere oficial?

Există o distincție aici. Papa este Episcop al Romei și e motivat în vizitele sale în primul rând de a se întâlni cu comunitatea creștină și, îndeosebi, cu comunitățile catolice ale țării pe care o vizitează. Dar fiind în același timp și capul statului Vatican este primit și ca șef de stat. Ne bucurăm că această vizită – după 20 de ani de la vizita Papei Ioan Paul al II-lea, care a avut o vizită mai degrabă ecumenică, și s-a concentrat doar pe orașul București, – este o vizită cu adevărat pastorală. Acest fapt îi permite Papei Francisc să se deplaseze inclusiv în provincie.

Care este semnificația localităților prin care va trece: București, Iași, Blaj, Șumuleu Ciuc?

Odată pentru că Bucureștiul, evident, e capitala. Apoi, la București sunt două episcopii catolice, Arhiepiscopia romano-catolică si Episcopia Greco-catolică, Sf. Vasile cel Mare. Iași-ul este, într-un fel, centrul comunității romano-catolice, care are acolo episcopie. Șumuleu este un sanctuar al Maicii Domnului, un loc de pelerinaj, atestat ca atare în secolul al XV-lea și unde etnicii maghiari obișnuiesc să se adune pentru liturghie și rugăciune în sâmbăta dinaintea Rusaliilor, după calendarul lor. Blajul – Mica Romă – după cum îl numea Mihai Eminescu, trecând adolescent pe acolo, în urmă cu mai bine de 150 de ani, – este centrul Bisericii române Unite Greco-catolice și totodată locul care consacră, prin prezența Papei, împlinirea unei suferințe și a unei persecuții care rămâne prezentă în conștiința românească. Pentru că între anii1948 și 1989 această biserică a fost suprimată de regimul comunist.

Motto-ul vizitei Papei este Să mergem împreună. Ce înseamnă aceast îndemn?

”A merge împreună” înseamnă în primul rând că trebuie să luăm act de diversitatea creștină din țara noastră. Papa ne invită prin această expresie să asumăm ceea ce mai degrabă ne unește, pentru a face în așa fel încât acest pământ binecuvântat al patriei noastre să poată să-și regăsească, alături de o conștiință interioară, o căutare a demnității și un viitor care pentru toată lumea să aibă garanție.

Se spune că este o vizită pastorală cu valențe ecumenice. Dacă ați putea să ne explicați puțin această sintagmă.

În mod firesc, majoritatea românilor se atașează identității creștin ortodoxe iar Episcopul Romei venind în această lume, în acest teritoriu, se bucură să aibă parte de un contact și de o legătură din punctul acesta de vedere al respectului, al alterității. De aceea, în prima zi a vizitei, în data de 31 mai, Papa Francisc se va întâlni cu Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și vor avea și un moment de rugăciune, care se va face alternativ, în sensul că, în catedrala națională care va fi vizitată se va rosti în primul rând Tatăl Nostru din partea Bisericii Ortodoxe, apoi o corală catolică va intona în limba latină Tată Nostru pentru cei care sunt catolici. Aceste valențe ecumenice sunt o manifestare a respectului, a cuviinței, s-a văzut asta și în recenta vizită din Bulgaria. Papa a fost primit în Catedrala ortodoxă de la Sofia și e foarte impresionant că lumea, lumea de pe stradă, are de multe ori un comportament, o atitudine mult mai senină decât, să zicem acele zone unde există o anumită atitudine oficială. Să ne aducem aminte de acum 20 de ani, când lumea s-a strâns pentru liturghia Papei Ioan Paul al II-lea la Izvor și s-a auzit acel strigăt de unitate – aceea a fost o reacție spontană a românilor care și-au dat seama că este o vizită de manifestare a prieteniei. Mulți dintre compatrioții noștri trăiesc în străinătate,iar Papa vine în întâmpinarea unei lumi pe care deja o cunoaște. Pentru că aceste comunități ale românilor noștri sunt respectate, sunt cunoscute, ele au această pecete a lumii unde Papa dorește să vină, să intre și să cunoască și să își manifeste respectul și cuviința. Acesta cred că este adevăratul ecumenism – chiar dacă termenul în sine poate părea puțin deplasat, este pur și simplu respectul și cuviința pe care suntem datori să le arătăm tuturor acelora pe care îi întâlnim, cu atât mai mult celora pe care venim să-i întâlnim, să-i vizităm, să ne lășăm oarecum transformați de întâlnirea de prietenie cu ei.

Înțeleg că este cea mai lungă vizită pe care o face Papa într-o țară europeană, o vizită care ține trei zile. Cum am putea interpreta acest lucru?

Cred că se datorează și faptului că un periplu atât de diversificat, a merge la Iași, a merge la Șumuleu, a merge la Blaj, a rămâne în București, e imposibil să faci în două zile acest lucru. Asta arată că realitatea catolică a României are o pondere istorică și culturală ce nu poate fi marginalizată. Din punctul acesta de vedere, faptul că papa poposește trei zile în România este și o mărturie a faptului că România e cunoscută în Italia. Comunitățile de români de acolo sunt apreciate, sunt cunoscute. Un Papă care s-a născut într-o familie de italieni emigranți în Argentina, înțelege ce înseamnă această dublă legătură cu țara unde te-ai dus să-ți găsești un simț interior al demnității tale și să găsești un loc de muncă mai sigur și să nu pierzi totodată nici legătura cu cultura de origine, cu țara de origine.

Vizita Papei Ioan Paul al II-lea a însemnat pentru România și o re-legare de Occident, de cultura, de civilizația occidentală. Cum vedeți această vizită din perspectiva legăturilor dintre o civilizație vestică și o spiritualitate estică?

Ideea asta mă face puțin să surâd pentru că în anii ‘40, atunci când lumea stătea să se împartă în cele două mari blocuri, blocul apusean și cel răsăritean, Uniunea Sovietică la vremea respectivă, care a fost foarte agesivă și a intrat în acest zone ale țărilor noastre, ale estului Europei, considera Biserica Catolica drept o expresie a imperialismului american. Și-n baza acestei idioții s-a pus practic la cale strategia persecutării tuturor credincioșilor catolici și a altor confesiuni. Aceasta a fost o obsesie a regimului comunist ce n-avea nicio legătură realitatea bisericii cu partea politică sau cu împărțirea lumilor între două situații politice. Astăzi, această întâlnire dintre Papa Francisc și realitatea românească insistă pe faptul că România e o țară de cultură europeană și că nu poate să abdice de la acest statut… Europa e o creatură a moștenirii creștine. Nu e o moștenire muzeală. E o moștenire vie care face în așa fel încât alegerile personale ale comunității creștine să se răsfrângă în mod obișnuit, societatea e compusă din alegerile persoanelor care o realizează, care o compun.

La Blaj, Papa va ține o slujbă specială de beatificarea celor șapte episcopi greco-catolici martiri. În decretul autorizat de către Papă, la 19 martie, se spune că cei șapte episcopi greco-catolici martiri ”au fost uciși din ură față de credință”. Se recunoaște încă o data caracterul criminal al comunismului. Dacă ați vrea să explicați puțin această sintagmă ‘ură față de credință’.

Regimul comunist a fost expert în obsesiile sale de a distruge latura interiorității omului, în a crea diviziuni și a inventa noțiuni care să pună oamenii în confruntare. Chiar dacă de-a lungul timpului s-a lăsat impresia că era un conflict între Biserica Greo-Catolică și Biserica Ortodoxă, regia distrugerii Bisericii Greco-Catolice a fost inițiată la ordinul lui Stalin, deci a fost o inițiativă politică, ce mărturisea acest dispreț al autorităților comuniste față de o biserică unde n-a putut găsi colaboraționism. În formele exterioare Biserica Greco-Catolică împărtășește aceeași formulă liturgică sau aceleași slujbe, aceleași obiceiuri pe care le are Biserica Ortodoxă, cu această diferență esențială că Biserica Greco-Catolică, prin unirea de la 1700 la Alba Iulia, îi recunoaște Papei rolul de cap văzut al Bisericii. Și această comuniune catolică savârșită atunci a creat un stil interior de viață. Cei șapte episcopi greco-catolici care vor fi beatificați duminică, pe 2 iunie, au fost acuzați că nu au trecut la Biserica ortodoxă dintr-un moft de conștiință. Or ei au reacționat foarte serios spunând: unirea noastră n-a fost de formă. Nu e o chestiune administrativă ca și cum am schimba o firmă. Lucrurile acestea au incidență asupra credinței. Și credința dacă se alterează nu te poate duce decât la un eșec al vieții tale sufletești. Și din punctul acesta de vedere, mărturia lor a fost scrisă în baza acestei persecuții pe care regimul comunist, funciar ateu, a făcut-o împotriva bisericii. De aceea există această formula ‘ din ură contra credinței’, în latină se spune odium fidei. Au fost martirizați tocmai pentru că alegerea lor de credință a încercat să fie călcată în picioare de acest regim opresiv care a distrus conștiința românească și pentru câteva zeci de ani a înrobit întreaga nație românească.

Imnul pentru martiri care va fi cântat la Blaj spune așa: ”S-au născut pe aceste plaiuri, au păzit ce-i românesc”. Cred că foarte puțină lume vede clar legătura care există între Biserica Greco-Catolică și emanciparea românilor în Transilvania. În general, manualele de școală evitau să spună acest lucru. Poate și acesta este un motiv al lichidării Bisericii greco-catolice de către comuniști, vedeau în ea o tradiție a unui anumit tip de naționalism în Transilvania. Pe vremea aceea, comuniștii erau internaționaliști.

Vedeți, aici e un lucru foarte tragic, fiindcă atunci când s-a putut vorbi liber de aceste lucruri, după 1990, nu s-a vorbit. O dată, pentru că erau foarte mute prejudecăți, o dată pentru că comuniștii nu au creat doar o istorie oficială, a lor, ei au schimbat pur și simplu succesiunea evenimentelor sau au ascuns, au ocultat momente importante ale culturii române. Partea tristă e că după ’90 s-a ales să se meargă în aceeași direcție, marginalizând acele instituții, cum a fost și Biserica Greco-Catolică, care au cultivat demnitatea națională pentru toți românii din Transivania. De aici mportanța orașului Blaj și a Școlii Ardelene, care e una dintre cele mai frumoase creații ale acestei biserici, aflată în contact cu Apusul. Primii bursieri ajunși la Roma, în universitățile de acolo, în sec. al XVIII-lea, erau fii de iobagi. Ei s-au întors în țară fără să meargă să facă carieră în marile orașe unde ar fi putut să facă. Se întorceau în zonele lor de origine și se puneau în slujba comunității românești fără drepturi naționale. Ei au pregătit o elită de mireni care pe parcursul sec. al XIX-lea au dat această minunată Adunare de la Blaj. De ce la Blaj s-au unit? De ce nu în altă parte? De ce nu la Sibiu, de ce nu la Cluj? Pentru că românii, pănâ în 1918 – se uită lucrul acesta – n-aveau drept de cetățenie în orașele Transilvaniei. Ei aveau dreptul să stea cel mult la periferia orașului. Biserica Greco-Catolică, prin moștenirea Episcopului Inocențiu Micu Klein, a înțeles să unească predicarea Evangheliei și căutarea unui statut de demnitate națională. Asta face parte din valoarea Evangheliei. Nu mergem la biserică doar ca să-l îmbunăm pe D-zeu să ne dea beneficii sau să ne ajute să fim sănătoși sau, cum spunea Neagu Djuvara, să ne crească pensia sau salariul. Nu se poate separa legătura cu Dzeu de legătura cu ceilalți. În sensul acesta, fidelitatea față de adevărul istoric e o mare provocare chiar și astăzi. Cartea apărută acum încearcă să vorbească despre jertfa celor șapte episcopi martiri și vine să suplinescă o absență voită, perpetuată la fel, în mod voit, și care, iată, acum oferă compatrioților noștri bucuria de a afla până la urmă un adevăr. De ce unele caractere s-au comportat ca atare? De ce unii au putut să facă o alegere care mergea contra siguranței lor personale, dar au înțeles să nu abdice de la importanța conștiinței.

Vorbeam înainte de interviu, de o anumită continuitate a credinței celor șapte episcopi. Ce înseamnă această continuitate a credinței?

Vedeți, acest lucru e sintetizat foarte frumos de unul dintre cei șapte, Cardinalul Iuliu Hossu, care a fost unul dintre martorii Unirii Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918. El a fost în repetate rânduri ispitit la ordinele securității să-și părăsească biserica și să treacă la Biserica Ortodoxă. Acest era un subterfugiu pe care regimul l-a găsit pentru a arăta ostilitatea față de credință și pentru a arăta că e capabil să-i divizeze pe români. Din punctul acesta de vedere continuitatea e dată de expresia Episcopului Iuliu Hossu: credința noastră e viața noastră. Oamenii aceștia au trait această continuitate în vremuri clandestine. Biserica, chiar dacă în acte era inexistentă, biserica nu s-a terminat. Au existat comunități clandestine, au existat preoți clandestini, mai ales după 1964. Ei au continuat să sfințescă preoți. Această continuitate arată seriozitatea cu care s-au străduit zi de zi să-și trăiască credința. Nu era o alegere instituțională, exterioară, de a schimba directorul de antrepriză. Ci e o convingere profundă, o alegere civilizatoare.

Ce înseamna această consacrare a episcopilor clandestini? Cum se producea ea?

La momentul desființării bisericii, existau șase episcopi. Erau cei cinci episcopi, fiecare titular al unor eparhii, e vorba de Blaj, Lugoj, Cluj, Oradea, Maramureș, și mai exista un episcop-vicar pentru București, Episcopul Aftenie. În momentul în care persecuția a început să devină reală, de la Roma s-a dispus ca fiecare dintre ei să poată să aibă un fel de dublură. În perioada dinaintea Decretului de la 1 decembrie 1948 și imediat după, prin Nunțiatura Apostolică, s-au realizat încă șase consacrări de episcopi. Exista vechea gardă de șase, plus încă șase care au fost consacrați până în 1950, pe ascuns. Episcopul clandestin Tit Liviu Chinezu, care face parte din numărul celor care vor fi fericiți, e practic din runda a doua, el a fost sfințit în secret în lagărul de la Căldărușani. El n-a mai ieșit viu din închisoarea din Sighet. În schimb, trei dintre ceilalți cinci au supraviețuit până după ’89. E vorba de episcopul Iuliu Chertes care a murit imediat după 1990, e vorba de episcopul Ploscaru care a fost episcop de Lugoj, până în 1998 și episcopul Alexandru Todea care a fost făcut în 1990 cardinal și care a condus biserica greco-catolică până aproape de sfârșitul lui, în 2002. A avut un accident vascular în ’92 și, practic, pe lângă martirajul vieții sale, a avut și această suferință de a rămâne timp de 10 ani la pat, pe deplin conștient.

Și Iuliu Hossu a fost făcut cardinal. Există o declarație a lui Iuliu Hossu, parcă în jurnal,în care spune că l-a rugat pe Papă să nu-l facă cardinal…

Da, asta e o mărturie pe care au preluat-o cei care l-au cunoscut în ultimii doi ani de viață. Jurnalul său a fost scris pe ascuns, pe când se afla în domiciliul obligatoriu, la mănăstirea ortodoxă Căldărușani, pe câteva caiete, la începutul anilor ’60, ’61-62; Nu avem în jurnalul lui informații despre ridicarea la rangul de cardinal care s-a petrecut abia în 1969. Aceste informații le aflăm din mărturiile aflate în arhivele fostei securități, mărturii scrise de emisarul trimis de Vatican pentru a-l întâlni pe episcop. Acesta i-a propus să meargă la Roma pentru a primi acest însemn al cardinalatului. De altfel, episcopul – în corespondența care s-a păstrat la cei cu care-și trimiteau reciproc scrisori – explică acest lucru și spune: mi s-a propus să merg, regimul ar fi fost de acord să părăsesc țara, să pot primi acest rang de cardinal, dar nu mi-ar mai fi permis să mă reîntorc în țară. Or misiunea unui episcop, a unui pastor sufletesc nu poate să se separe de turma sa. Iuliu Hossu a cerut Papei să nu publice această numire pentru că știa foarte bine că dacă biserica nu e liberă, acesta ar fi fost un motiv în plus de a veni în întâmpinarea regimului comunist care distrusese această biserică. Episcopul a cerut, pentru a putea intra în dialog eventual cu regimul, punerea în toate drepturile a Bisericii greco-catolice. Acest lucru nu s-a petrecut., nu s-a petrecut nici ’73 când Ceaușescu l-a vizitat pe Papa Paul VI-lea. Există note care au fost publicate de un profesor de la Universitatea din București, profesorul Bozgan despre momentul când Paul al VI-lea i-a propus lui Ceaușescu să discute despre soarta Bisericii greco-catolice, Ceaușescu a refuzat clar, a spus “e o problemă terminată”. Așa ca episcopul Hossu a fost făcut cardinal în ’69, dar Paul al VI-lea nu i-a publicat numele. În momentul în care la acel consistoriu s-a spus lista numelor cardinalilor, Papa a precizat: mai am încă un cardinal ascuns, sau cum se spune în limba latină, in pectore. Numele cardinalului Hossu a fost publicat oficial trei ani mai târziu. Între timp Iuliu Hossu murise. În ’72, la următorul consistoriu de numire a altor cardinali, a spus, acum dezvălui numele celui care cu multă credință și cu mult devotement față de turma lui, ne-a cerut ca ceastă numire să rămâna necunoscută. În discursul pe care l-a ținut în 1972, Papa i-a făcut un elogiu formidabil unde vorbește de alegerile unui om care a înțeles să râmăna un om de caracter până la sfârșit

Să aducem și niște precizări, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, mi-ați spus că au existat două enciclice, anticomunistă și antifascistă, Vorbiți-mi puțin vă rog despre aceste enciclice.

Moștenirea Bisericii Greco-Catolice și reacțiile în fața tăvălugului comunist și sovietic care s-a desfășurat din martie ’45 peste țara noastră au fost cumva pregătite, aceaste reacții, de experiența legăturii cu lumea romană, cu Papa de la Roma. Acesta, în anii ’30, foarte vigilent, a intuit pericolul pe care fie nazsimul, fie fascismul Italian, fie comunismul, îl reprezentau pentru societatea europeană și până la urmă pentru societatea mondială. Enciclicile pe care Papa le scrie sunt o formă de manifestare a învățăturii pe care el, ca Episcop al Romei, le propune lumii. Deja din acei ani ele au punctat răul pe care aceste regimuri totalitare se gândeau să-l instaureze. Sunt celebre aceste trei scrisori enciclice ale Papei Pius al XI-lea publicate în arcul de timp al anilor ’30. Una este împotriva nazismului german și a fost pentru prima dată redactată în limba germană. Hitler a interzis publicarea ei. Ea a fost distribuită prin tipografiile bisericii, din parohie în parohie. Goebbels a fost extrem de furios, dar lumea a fost pusa la curent de reacția oficială a bisericii față de această demagogie care a creat ororile pe care le cunoaștem. Apoi a fost o a doua enciclică împotriva fascismului Italian, redactată în italiană, Non Abbiamo abisogno, unde, la fel, cu foarte multă libertate, Episcopul Romei a luat atitudine împotriva lucrurilor pe care acest regim totalitar le-a făcut, inclusiv împotriva evreilor în Italia, și toate ticăloșiile care s-au generat atunci. Apoi este această enciclică pe care preoții în anii 40 o citau, fără să fie provocatori, în predicile lor prin care se încerca să se spună că orice regim care îl scoate pe Dumnezeu din viața omului, orice regim care vorbește numai de cele materiale și care pune în societate această idee a luptei de clasă nu e decât un regim infam, care e împotriva omului. Această enciclică tot a lui Pius al XI-lea, Divini Redemptoris, a pregătit într-un fel forma mentis a acestei generații de martiri, pe care o putem celebra astăzi. Ei erau puși în gardă. E formidabil că în cursul istoriei totdeauna forțele răului, slujitorii răului se dezlânțuie cu mai multă furie împotriva acelora care din timp recunosc mașinațiunile pe care răul le face. Aceasta a motivat și violența cu care a fost distrusă Biserica Greco-Catolică, pentru că oamenii aceștia au știut care era numele dușmanului omului.

Care mai sunt, în utimii ani, relațiile dimtre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Greco-Catolică?

Legăturile sunt destul de timide, să zicem așa, pentru că în anii ‘90 problema patrimonială era foarte acută, din păcate. Între cei care au înțeles să vină în întâmpinarea așteptărilor Bisericii Greco-Catolice a fost Mitropolitul Nicolae Corneanu. În rest, acea Comisie de Dialog, care a funcționat până în 2004 și care și-a încetat activitatea la dorința părții ortodoxe, nu a dus la rezultate concrete în această problemă patrimonială. Întotdeauna când ne depărtăm de un moment istoric favorabil se schimbă și circumstanțele. Astăzi numărul credincioșilor Bisericii Greco-Catolice este mult împuținat față de cifra pe care biserica o avea în 1948. Asta se datorează și faptului că în anii ‘90, mai ales, dar și după aceea nu a fost o reală deschidere pentru a remedia nedreptățile făcute. E important fiindcă, vedeți, strămoșii noștri latini, cu care ne lăudam atunci când ne convine, spuneau acea vorbă opus justitiae pax. Pacea e rezultatul dreptății. O vorbă pe care în societate ne străduim cu toții s-o aplicăm, s-o alegem, s-o înțelegem. În momentul în care se vorbește de iertare, fără a încerca să repari răul făcut, avem de-a face cu societate care riscă să pornească nu neapărat de la realități, ci de la foarte multă fățărnicie. Ne bucurăm pentru că vizita Papei Francisn ne ajută foarte mult să recitim această istorie dramatică. Nu trebuie să uităm că întotdeaina cel care face o alegere clară pentru adevăr trebuie să știe că se supune unor reacții de multe ori disproporționate din partea celuilalt. Adevărul, cum spunea o vorbă veche, adevărul, dreptatea umblă întotdeauna cu capul spart. Îți asumi fidelitatea față de adevăr și trebuie să-ți asumi acel lucru pe care Cristos îl spune în Predica de pe munte: Fericiți veți fi – sau trebuie să fiți fericiți atunci când vă vor batjocori, nu pentru lucruri futile, ci pentru că sunteți purtători ai numelui meu. Nu poți să renunți la lucruri care definesc proproțiile tale de umanitate. Compromisul poți să-l faci, de pildă nu merg astăzi la fotbal ci mă duc în altă zi sau încerc să-l înțeleg pe celălalt și să fac alegerile mele în favoarea lui. Dar nu pot să-mi vând conștiința pentru că siguranța personală e subordonată altor principii care sunt mult, mult mai importante. De acea, noi ne bucurăm și din punct de vedere ecumenic, ca această vizită să aducă mai multă încredere în bunul simț al respectului unii față de alții.

După cum spuneați, realitatea eclezială e diferită față de 1948. În negocierile de acum se ține seama de această realitate eclezială?

În anii aceia, România în proporție de 95% era o țară rurală. Marea majoritate a credincioșilor tuturor bisericilor din România erau locuitorilor ai satului, erau oameni ai pământului. Între timp, această inginerie socială extrem de dramatică, pe care regimul a generat-o, i-a adus pe oameni la oraș, a crea o industrializare forțată, i-a dezrădăcinat pe oameni de cultura în care se născuseră și-n care aveau o existență firească, a schimbat prioritățile. Uitați-vă că astăzi satele sunt depopulate și, de mute ori bisericile sunt închise fiindcă lumea a plecat, fie în străinătate, fie s-au regăsit a doua, a treia generație la oraș, unde omul își pierde reperele. N-au mai existat nici acei oameni cuviincioși, respectuoși față de viață, față de firescul naturii și n-au fost nici orășeni adevărați, pentru că politețea și realitatea orășenească impun o anumită disciplină morală interioară. Situația pe care biserica a lăsat-o în 1948 nu s-a regăsit pentru nicio altă biserică din România după eliberare. Și de aceea și felul de a face pastorație a trebuit să fie foarte diferit. Oamenii care erau între timp plecați la oraș nu mai aveau contactul cu zestrea de credință pe care un om de la țară și-o poate păstra mult mai ușor. Pentru a recompune Biserica Greco-Catolică reînviată s-a făcut această pendulare între oraș și sat. În lipsa primirii bisericilor care fuseseră ale noastre am început să facem fel de fel de șantiere care în acest peisaj social nu întotdeauna și-au găsit rostul – pentru că între timp lumea a început să emigreze, se întorceau în timpul verii. Le-am făcut în spranța că într-o bună zi acești oameni se vor putea totuși întoarce și-și vor regăsi realitatea. După 41 de ani de aspră persecuție este greu să recompui firul care s-a rupt, într-un mod foarte ușor și foarte la îndemână.

Vă mulțumesc foarte mult. Dacă mai vreți să mai spuneți ceva despre carte.

Această carte care iese la Editura Humanitas și care vorbește despre Martorii fericirii: șapte vieți de sfinți români încearcă să vină în întâmpinarea omului de rând care poate niciodată n-a auzit vorbindu-se despre Biserica greco-catolică sau care a avut, din nefericire, o altă părere tocmia pentru că această istoriografie comunistă a tratat cu superficialitate sau pur și simplu a ocultat această istorie. Semnalele care deja sunt apropos de cei care se apropie de acest volum sunt foarte pozitive fiindcă, în sfârșit, se explică ceea ce s-a petrecut în primul rând prin unirea religioasă a românilor ortodocși transilvăneni la 1700 și care au fost roadele acestei alegeri care a acreat caractere de-a lungul timpului în societatea românească, care a permis o reacție total diferită, de verticalitate și de mare caracter la venirea comunismului în țară și viața și moartea acestor oameni care pot fi un exemplu, nu numai din pucnt de vedere al greco-catolicilor, ci pentru orice roman dornic să afle adevărul. Și, să nu uităm, adevărul ne face să fim mai liberi.

Vă mulțumesc mult