Despre cauze ale problemelor actuale (II)

Menționam în articolul anterior că, pentru a schimba situația actuală înspre mai bine, este esențial să se discute cauzele reale ale acesteia.

În încercarea de a contribui în această privință, distingeam între „hardware” și „software”, și am început cu acesta din urmă, înțeles ca partea de tendințe de gândire și comportament care ne trage în jos.

Am discutat deja despre:

• cultura de clasă și de tip « under-dog »;
• preocuparea excesivă cu privire la egalitarism; și
• faptul că elita de facto a fost în mare parte obișnuită să cosmetizeze realitatea și să dea vina pe exterior într-o manieră excesivă;

Înainte de a continua în a doua parte a articolului cu alte câteva aspecte, aș detalia puțin:

(a) de ce ar trebui insistat pe partea de tendințe comportamentale și discutat aceasta mai întâi ; și

(b) de ce nu s-a prea progresat pe subiect până în prezent.

De ce ar trebui insistat pe partea de tendințe comportamentale (și comunicare reală pe valori) și început cu aceasta?

Fiecare dintre noi suntem tentați să ne considerăm gândirea liberă de prejudecăți și imună la influențări externe.

Din păcate, este dovedit științific că nu este adevărat, diferind doar gradul de influențare și echilibrul, în funcție și de varietatea de surse (a se vedea, de exemplu, lucrări ale lui Daniel Gilbert, Konrad Lorencz, Robert Sapolsky, Dan Arieli sau Daniel David).

Cu alte cuvinte, modul în care analizăm, luăm decizii și ne raportăm la alții, etc, este, de fapt, influențat de mesajele din jur, valorile promovate în societate și mediul mai general.

Efortul de comunicare și marketing depus de foarte multe state, mass-media, companii private, etc, pleacă tocmai de la constatarea că putem dobândi prejudecăți și putem fi influențați în modul în care luăm decizii.

Cu caracter mai general, forța de modelare a mediului în care trăim este mare, mai ales când este ideologizat. Modul în care germanii din Germania de Est au evoluat cultural în comunism nu a fost foarte diferit de cel al românilor. Nu totul a fost rău, dar o parte importantă a fost.

Un caz și mai evident este cel coreean. Diferențele între Coreea de Nord și Coreea de Sud țin în mare măsură de rezultatul diferențelor între ce se învață la școală, ce valori sunt promovate după școală în filme, mass-media, la locul de muncă, etc., precum și de restul de politici publice (în parte și ele influențate de primele). Altfel coreenii au avut până în secolul al XIX-lea o istorie comună administrativă și culturală de peste 1200 de ani.

Nici aici nu trebuie să se înțeleagă că tot ce învață sau aude un nord-corean este rău și la sud-coreeni e totul bun. Doar că dacă ar fi să aleagă între cele două țări, probabil toți cititorii ar alege fără să ezite să trăiască în Coreea de Sud.

Fără a înțelege ce informații potențial distorsionate și ce imbolduri avem și care dintre ele ne pot trage în jos, vom eșua mult mai des în însăși concepția politicilor publice, ca să nu mai vorbim de implementarea lor.

O discuție care să plece de la aceste aspecte poate fi și un mod de a înțelege mai bine care au fost erorile unor politici publice cheie în ultimii 30 de ani și care ar fi căile de remediere.

Nu e vorba de a aspira la modelul altora ca atare sau de a se fi găsit vreun model perfect. E vorba de propriul progres. Pentru a progresa însă, este necesar să se discute efectiv ce merge slab la noi și de ce și ce merge mai bine la alții și de ce.

Reperarea prostiilor și nedreptăților de prin alte părți, poate fi util tactic (și nici nu e greu), dar nu ar trebui să ne facă să pierdem din vedere că a folosi asta în intern ca justificare pentru „băltire” (pe ideea că nici ăia nu sunt perfecți și ne-am săturat de primit lecții) ar fi o eroare.

De ce nu s-a progresat pe partea de tendinte comportamentale până în prezent ?

Apropos de tendințe, suntem înclinați să considerăm că nu s-a progresat pe acest subiect mai ales pentru că suntem « blestemați » sau e o chestiune pur generațională, și doar trecerea multor ani va rezolva problema, dincolo, din nou, de conspirațiile numeroase, se pare, care privesc țărișoara noastră.

Pot fi mai multe explicații. Aș elimina, totuși cu totul partea cu “blestemul”. Aș da mai mult credit și înțelepciunii celor în vârstă. Problema aici ar fi mai mult aceea că România nu oferă un singur contract social, ci foarte multe. Sunt segmente populaționale, inclusiv generaționale care au un contract social diferit de alte segmente și au o serie de motive să vadă lucrurile diferit de ceilalți.

Motivul fundamental pentru lipsa de progres respectivă este, cred, acela că nu s-a făcut mai nimic pentru remediere, dimpotrivă. Or în această zonă contează foarte mult și să faci ceva și cum faci.

Un stat responsabil trebuie să ia în serios comunicarea și interesul general al societății în materie de valori, măcar pentru a contrabalansa excesele altora.

Nu e vorba de vreo invitație la propagandă deșănțată de stat. Că se numește comunicare, propagandă sau marketing, etc, mesajele care ne influențează există însă, oricum, în jurul nostru zi de zi. Un stat ar trebui să urmărească ca baza de informare factuală și valorică a cetățenilor să fie rezonabilă și echilibrată, fiind singura entitate, dintre cele care comunică, care are o responsabilitate clară de interes general în această privință.

Este important de înțeles că, odată formate, prejudecățile, valorile și modul de a gândi se perpetuează ușor și au inerții foarte mari de timp dacă nu se discută baza lor și nu se oferă informație nouă de calitate.

O familie care călătorește într-o altă țară nu-și va modifica datele factuale pe care consideră că le are, logica decizională și obiceiurile mult timp dacă nu interacționează cu adevărat cu noi modele și nu înțelege care dintre cele proprii o trag în jos.

Dacă îi sunt atacate „baza de date”, modul de a gândi și obiceiurile „în bloc” și cu explicații în principal politice, nu practice, tendința poate fi chiar de ancorare identitară. Adică probabil că ai un interes și, oricum, nu mă înveți tu pe mine.

Or, românii nu au fost prea diferiți cultural în ianuarie 1990 față de momentul decembrie 1989. De fapt, din perspectivă culturală și abordare informațională noi am rămas într-o măsură importantă în mediul anterior și după 1989. Cineva care crește fiind înconjurat de oameni cu un anumit bagaj de informații și de prejudecăți mulți ani va avea imbolduri similare cu aceia în destule situații. Nu toate sunt rele, dar destule sunt și ar fi trebuit avute în vedere mult mai atent de politicile publice

Este important de înțeles, deci, că doar o parte din ce s-a întâmplat în comunism pe planul culturii societății e rea (chiar dacă e o parte cu mize semnificative). Este și mai important de înțeles că o contestare globală este, oricum, mult mai puțin eficientă pentru că cei vizați nu vor rezona cu aceasta, versus „adevărul lor” și vor fi reticenți și față de restul de mesaje.

Sunt nenumărate studii și lucrări care vorbesc de receptivitatea la mesaje și care atrag atenția că modul cel mai eficient de acționa este de a explica indirect problemele, cu corectarea bazei factuale și valorice.

Este unul din motivele talibanizării comunicaționale din lume (și de la noi) – odată convins cineva de ceva, va fi mai puțin deschis spre alte păreri fără ca măcar să-și dea seama.

Or la noi s-a cam trecut de la anatemizarea în bloc a capitalismului la anatemizarea în bloc a comunismului.

Politic și moral a fost cu siguranță legitim, dar tratarea cumva cvasi-identic din această perspectivă a tuturor planurilor vieții a generat complexități. O astfel de abordare nu prea avea cum să rezoneze larg și profund la nivel de subconștient cultural, cu o populație susceptibilă statutar, perioada respectivă fiind însăși trecutul ei (chiar dacă o bună parte din el a fost detestat și schimbarea de model a fost larg dorită). Efectul a fost o receptivitate mai scăzuta și la părți care trebuiau cu siguranță ajustate rapid.

În studenție, un coleg german povestea la un moment dat că, după căderea Zidului Berlinului, vatmanii de metrou din Berlinul de Est trebuiseră să urmeze niște cursuri de politețe. Se pare că aceștia, în stații, cereau pe un ton foarte dur pasagerilor să urce în vagoane. După curs, se pare că se adresau cam la fel, doar că adăugau un „bitte (vă rog)” foarte slab pronunțat la sfârșit.

Retrospectiv cred că e posibil ca unul dintre motivele slabelor efecte ale cursului să fi fost nu doar tăria obiceiului anterior, ci și faptul că acel curs era unul de ..politețe. Indirect participanților li se sugera că au un deficit de politețe, ceea ce riscă să nu fie perceput prea ..politicos și generează o receptivitate mai slabă.

Cu alte cuvinte, este foarte important de intervenit pe valori, dar într-un mod selectiv, nu în bloc și cu o abordare mai degrabă practică, nu ideologică.

Am un mare respect pentru Florin Piersic și îl consider un actor de clasă mondială, dar aceasta nu mă împiedică să bănuiesc că filmele cu haiduci au sprijinit o poziționare deficitară a societății față de polițiști (potera) (dincolo de rolul multora în aparatul de represiune de atunci) și faptul că Mărgelatu mânca frecvent floarea soarelui a contat în volumul de semințe scuipate pe trotuar mulți ani după Revoluție (fenomen, din fericire, mult redus în prezent, chit că înlocuit cu chiștoace).

Florin Piersic rămâne, oricum, un actor deosebit. Poate ar trebui, însă, făcut în prezent un film cu ceva umor care arată că a mânca semințe pe un deal într-un film e una, dar a arunca semințe sau chiștoace pe trotuar sau pe plajă e ceva care nu te face nici haiduc, nici erou, nici rebel și nici altceva „cool”.

Aceasta dincolo de ce ar trebui să se învețe în școală și de pro-activitatea de așteptat de la cei care vând unele produse pe lângă unități de învățământ, cinema-uri sau plaje, dacă doresc să o mai facă.

Cu caracter mai general, este uimitor că se învață la școală mulți ani cum sunt făcute lucrurile și formele de viață (la biologie, anatomie, fizică, chimie, etc), dar în ultimii 30 de ani nu s-a alocat timp deloc sau s-a alocat foarte puțin pentru a înțelege mai bine modul în care gândim, ce prejudecăți putem avea, cum putem fi influențați de mediul din jur și, nu în ultimul rând, valorile așteptate de societate și rațiunea lor.

Astfel de lucruri nu se schimbă chiar peste noapte, dar dacă nu se face nimic în privințele respective, nici nu se remediază de la sine sau necesită mult mai mult timp, dovadă ultimii 30 de ani și bilanțul lor cultural și valoric (dincolo de cel economic).

Lupta anti-corupție durează cu intensitate de mulți ani, dar, din câte știu, nu s-au introdus nici până astăzi la nivel național, din clasele mici începând, cursuri profesioniste de etică sau care să explice de ce valorile sunt importante chiar și când alții le încalcă.

Pe ansamblu, a contat probabil și faptul că perioada anterioară momentului 1989 a generat o reticență maximă față de orice semăna a propagandă. Statul a cam ignorat după 1989 că la noi își produsese deja efectul și că alții oricum fac, chiar dacă nu o denumesc așa.

Cu alte cuvinte, problema la noi nu era de a „trage” o nouă beție, ci de dezalcoolizare.

Revenind la cauze, între tendințele comportamentale care cred că se manifestă și merită discutate aș include cu această ocazie:

• Poziționarea inferioară a cetățeanului față de aparatul de stat ; și
• Poziționarea ambiguă față de reguli – zicem ca ei si facem ca noi.

După cum spuneam și cu ocazia anterioară, cele de mai jos nu trebuie văzute ca trăsături naționale, ci ca tendințe stimulate istoric și politic și care ne pot împinge în diverse situații mai degrabă spre un anumit tip de poziționare decât altul.

a)Poziționarea inferioară a cetățeanului față de aparatul de stat

Statul comunist, subsumând explicit individul binelui colectiv, nu lăsa loc de interpretare cu privire la poziția relativă a individului față de stat.

Astfel, nu este surprinzător că, după câțiva ani de degringoladă după 1989, unele segmente din stat au tins să revină gradual la reflexele obișnuite.

Nu există un model ideal, dar în Vest s-a conștientizat că societatea și economia se dezvoltă mai bine cu un grad mare de libertate, aparatul de stat având un rol predominant de susținere și subsidiar de corecție. La noi s-a mers pe un amestec haotic și frecvent inversat.

Salariile mici nu au ajutat, o parte din funcționarii din instituțiile cu puteri de finanțare, control sau de emitere de autorizații și avize fiind stimulați indirect să folosească funcția pentru a obține avantaje, a reprima artificial pe cei care nu „cooperau” sau, uneori, chiar pentru a compensa printr-un exercițiu de putere unele frustrări economice.

Majorările de salarii au venit târziu și au privit mai mult instituțiile de păstrare sau impunere a ordinii (ceea ce nu este specific unui stat democratic). Nu au fost însoțite de politici solide de limitare a posibilităților de abuz și de explicare a așteptărilor societății, raportat la reflexele culturale acumulate istoric.

Gradual, s-a ajuns ca salariul mediu din sectorul public să fie astăzi cu zeci de procente peste cel mediu din sectorul privat (raport cam unic in UE, unde e mai degrabă invers), rămânând însă destui funcționari care nu se raportează la cetățean ca la cel care trebuie sprijinit diligent, ci la cel care trebuie ținut la respect și intimidat.

Cultural, pentru mulți români, poziționarea rugătoare în relația cu autoritatea când interacționează cu ea este încă considerată de multe ori un „dat”. Chiar și formatul marii majorități a cererilor oferite de administrație contribuabililor (persoane fizice sau juridice) include sintagma „vă rog” și aceasta are un sens mult mai literal decât o simplă formulă de politețe.

A critica ceva mai oțărât nu numai că nu prea duce la o deschidere mai mare (nici în alte țări nu prea se întâmplă asta), dar atrage de destule ori o retaliere, într-un fel sau altul, ceea ce nu e în regulă valoric.

Nu trebuie generalizat. Sunt mult mai mulți funcționari competenți, constructivi și onești decât par să creadă segmente largi din populație. Trebuie recunoscut însă că sunt și destule probleme și de acționat spre remediere.

Problema mai largă este că fondul cultural moștenit nu încurajează un parteneriat profund între sectorul public și cel privat.

Or, într-o economie de piață, sectorul privat este cel mai adaptat să aibă un rol major în elaborarea politicilor publice și cel care trebuie susținut proactiv de sectorul public să se dezvolte, atâta timp cât nu se fură sau nu se comit excese.

Soluția pentru România nu este să aibă aproape tot Guvernul format din foști șefi de întreprindere, cum este în SUA. Trebuie, însă, măcar relegitimat dialogul între sectorul public și cel privat, cu reducerea și simplificarea, totodată, a contactului între contribuabil și administrație.

Ar trebui și mai multă atenție la măsuri care pot părea bune, dar încurajează de fapt tendința de mai sus.

S-a instituit la un moment dat, printr-un memorandum al Guvernului, un mecanism greoi, teoretic voluntar, dar implementat de multe instituții publice ca și cum ar fi obligatoriu, de acceptare de întâlniri doar cu persoane care s-au înregistrat într-un registru cu indicarea apartenenței de interese.

Daca analizăm atent, cum ar putea așa ceva să ajute? Interacțiunile obișnuite între sectorul privat și cel public devenind îngreunate birocratic și grevate de o suspiciune aproape prin natură, cele oculte nu pot decât să prospere. Acestea din urmă fie vor implica întâlniri în afara sediului instituției (la pescuit, saună sau grătar), fie vor privi lucruri suplimentare celor care s-ar declara.

Devenind potențial suspicionabil sau chiar periculos ca un funcționar să rezolve o cerere din partea sectorului privat, e posibil ca de multe ori acesta să nu mai încerce să o facă sau să o facă doar în relația cu oamenii în care are „încredere”.

În orice caz, retalierea față de persoane fizice sau juridice care critică sau contestă diverse măsuri ar trebui interzisă în mod expres și sancționată explicit și distinct. Par să fie destule cazuri în care diverse departamente lasă intenționat la urmă și întârzie soluționarea unor cereri din motive subiective, ceea ce denotă un comportament al unora departe de logica unui stat de drept.

O transparență mai mare și grupuri de lucru mixte, cvasi-permanente și diversificate cu privire la toate subiectele nodale de politică publică sunt necesități minimale pentru politici publice de calitate.

b)Poziționarea ambiguă față de reguli – zicem ca ei si facem ca noi

Tendința “zicem ca ei și facem ca noi” are probabil în lanțul de cauzalitate o perioadă mult mai lungă din istoria românilor decât cea comunistă, fiind tributară și statutului de țară des nevoită în trecut să accepte măcar formal schimbări susținute din afară.

H-R- Patapievici consideră că momentul căderii Constantinopolului de la 1453 a avut un rol important în acest sens, împingând mai toată lumea ortodoxă adiacentă într-o logică de supraviețuire și de inferioritate politică, ceea ce implica o neîncredere în sistemul legislativ (văzut oricum ca nelegitim și impus fără consultare reală) și o tendință de ocolire a acestuia, cu evitarea confruntării directe.

Perioada fanariotă a avut, probabil, un rol la fel de important în același sens, viciind relaționarea cu elita politică și administrativă directă timp de mai multe generații.

În orice caz, perioada comunistă, mai ales prin faza extrem de brutală inițială, a consolidat reflexele respective, dacă nu le-a generat de-a dreptul multor români. De altfel, nu ar trebui să mire că atunci când „a nu zice ca ei” atrage frecvent pierderea locului de muncă, a libertății sau a vieții (ultima, mai ales în prima decadă a comunismului), cam oriunde în lume tendința ar deveni mai degrabă „să zici ca ei”.

Chiar și pentru cei care au beneficiat de comunism ca ascensor social până în anii 80”, s-a ajuns la un decalaj evident între standardele proclamate public și realitatea percepută.

În acest context, din frică, conformism sau chiar ca ocazii sociale, mai tot românul participa disciplinat la manifestările de partid, iar la serviciu era atent la modul de exprimare (să nu fie pârât), dar acasă sau în cercul de intimi, pozițiile multora erau diferite sau nuanțate pe destule subiecte.

S-a manifestat și o tendință de a încerca să răspunzi formal așteptărilor, chiar dacă situația în substanță nu era corespunzătoare. Sunt nenumărate dovezi cu privire la raportări distorsionate de producție și de performanțe la modul mai general în perioada comunistă.

Teama de a fi perceput ca nerăspunzând „așteptărilor” și imboldul de a fi discret cu privire la credințele profunde au influențat abordările post-revoluționare, inclusiv la nivel de administrație publică și clasă politică. Strategiile ocolite au fost de multe ori preferate abordărilor clare și deschise.

Acest pasiv cultural a influențat, cred, și poziționarea față de Occident a unor instituții publice de la noi. S-a manifestat o reticență de a ridica probleme în cadrul unor discuții ca să nu pară necooperante sau deranjante, în ideea că „o să ne descurcăm noi cumva după”. Când au mai început să o facă, au fost vizate mai mult subiecte politizate, modul de comunicare fiind și el mai rar adaptat.

S-a manifestat probabil și o reticență a unor funcționari de a recunoaște că unele lucruri nu se înțeleseseră, ca să nu pară incompetenți (deși era normal să nu se înțeleagă multe lucruri fără ajutor).

Plierea formală pe unele presiuni de la „centru” sau din străinătate a fost însoțită de destule ori de adaptări de implementare care au pus sub semnul întrebării însăși filozofia inițială.

Chiar și relaxarea unei bune părți din elita de facto după aderarea la Uniunea Europeană denotă o lipsă de adeziune de profunzime a unora și o dificultate de operare fără copilot. Până și lupta anticorupție pare să fi avut unele episoade politice sau chiar de reglări de conturi personale.

Poziționarea „în intern” a fost și ea influențată de multe ori de tendința „zicem ca ei și facem ca noi”.

Pe de o parte, numeroși români sunt reticenți sau foarte precauți când e vorba să spună ce gândesc, dacă gândurile lor sunt diferite de linia cu privire la care au fost întrebați sau nu sunt siguri de poziția celui care întreabă. Nu e rău să încerci să gândești mai mult înainte să vorbești, dar la noi s-a ajuns într-o zonă cu totul contraproductivă în care numeroase discuții au un conținut slab din acest motiv și mulți dintre oamenii cu substanță stau deoparte cu totul.

Or, doar dezbateri reale și ample pot duce la creșterea calității politicilor publice

Pe de altă parte, nu a mai fost la fel de important nici măcar de încercat de gândit bine de la început.

„Modul empiric” a căpătat o dimensiune mult mai mare decât ar fi fost normal. În loc să fie exprimate deschis preocupările sau să se analizeze mai mult de la început, se face ceva repede, „pe genunchi”, se respectă în practică doar parțial și eventual se mai ajustează din mers pentru că regulile formale nu au o valoare simbolică pe cât ar trebui de mare.

Pentru că foarte multe acte normative se redactează deficitar tehnic, apare și o presiune naturală spre nerespectarea la literă. Aceasta relativizează, însă, și ea, raportarea la reguli în pasul doi.

Strategii ocolite pot să aibă meritul lor pentru o țară ca România în unele privințe, dar pentru a progresa ca țară, pasivul de mai sus trebuie restrâns prin politici publice adecvate.

De exemplu, este necesară mai multă comunicare și transparență, precum și dezbateri largi și reale pe actele normative (cu mai mult timp de reflecție) înainte de adoptare sau modificare.

Nu în ultimul rând, aspectele de civilitate și decență ar trebui urmărite cu mult mai multă rigoare. A  arunca chiștoace, sticle sau alte gunoaie pe stradă, pajiști, sau în râuri, a nu strânge ce a „produs” pe stradă câinele scos la plimbare, a da volumul tare la boxe ca să se audă pe stradă, a  intra cu mașina în intersecție când este clar că nu ai timp să treci cât este încă „verde” etc, sunt lucruri care generează o parte relevantă din disconfortul de zi cu zi de a trăi în România și se pot remedia în doar câteva luni cu unele ajustări legislative și o mică ploaie de amenzi.