Coşmarul lui John Stuart Mill

Se făcea că pe toate monedele era efigia sa şi deviza „Cumpăraţi şi veţi fi Liberi !” În obscurele ţări ale estului la înmormântări catafalcurile opreau în intersecţii şi se aruncau pumni cu bani în jur. Nimeni nu mai era sărac, dar se păstrase obiceiul ca oamenii să-i culeagă îmbrâncindu-se: “Iar au venit ăştia cu Libertatea !”. Apoi îi aruncau banii pe mormane de gunoi, conform tradiţiei. Câinii vagabonzi lingeau monedele care intraseră în contact cu resturi alimentare.

Tot ce nu era liberal devenise iliberal şi de nefrecventat. Câte un platon de cauciuc moale aşezat ici colo primea şuturi compensatorii de la oricine simţea nevoia, aşa cum ai bea din ţâşnitori. În jurul parlamentelor şi guvernelor zilnic mărşăluiau circular mii de oameni purtând panouri uriaşe cu chipul său şi bannere: „Victoria Libertăţii este Absolută”, „Moarte Iliberalismului !”, „Planeta a învins !” “Aici e ţara Libertăţii”, „Evul Mediu a Trecut: URA !”. Meciurile de fotbal începeau prin lege cu un exerciţiu de cartonaşe refăcând chipul său la scări monumentale pe întreg stadionul în trei culori ale steagului fiecărei ţări, apoi în culoarea Globală, un albastru cu picăţele alb şi norişori. Pe orice întrerupător electric scria „Libertate: Push for light !”. Pe faţa interioară a capacelor din toalete scria opus: „Push for the death of illiberalism !”. O ramură specială din death studies începuse să studieze academic aceste fenomene, cine şi de ce apăsa sau nu mai apăsa.

Statul împărţise slujitorii săi în apărători şi duşmani ai libertăţii, în buni şi răi, în luminaţi şi întunecaţi. Statul domina toată mass-media şi lansa meme incitatoare pe forumurile de socializare: Gândiţi, exprimaţi-vă liber ! Voi sunteţi cei mai importanţi ! Universitatea “Was heisst Denken” primea finanţare specială, cu condiţia ca acolo să se gândească necontenit. Cursurile erau live pentru toţi cetăţenii. Pentru că lucrurile intraseră deja în rutină de generaţii exista un software specializat programa tendinţele mediatice cu elemente aleatoare de lebede negre şi albe, astfel încât să corespundă unei eventuale realităţi menite să ţină mintea ocupată.

Libertatea se transformase dintr-un proces viu într-un idol mort, dintr-o trăsătură a persoanelor aflate în interacţiune într-un capital posedat, un asset. Libertatea se vindea şi se premia, nu se mai exercita. Elita libertăţii privea de sus populaţia de pe afişe enorme, pentru ca toţi oamenii să tânjească după libertate şi să cumpere. Toate dialogurile trebuiau să mimeze gândirea critică, dar finalmente să se ajungă la un acord. Divergenţa de opinii era însuşi răul. Calea de mijloc trebuia păstrată static, asemenea unui adevăr imuabil, ca să nu iasă nimeni din ea, fiind îngustă. Dramatismul vieţii dispăruse, dar pentru calitatea ei conform standardelor dezvoltării libere acum era mimat prin lege. Nimeni nu avea dreptul să trăiască prost, să fie idiot, să eşueze, sau să nu se mântuiască.

John Stuart Mill suferea şi se zbătea în somn. Printr-un mecanism de apărare a eului un travelling hitchcockian îl purtă pe culoarele clădirii, ieşi pe fereastră printre gratii, se îndreptă spre zidurile înconjurătoare drapate cu sârmă ghimpată şi şanţuri pe trei rânduri umplute cu şerpi şi crocodili, ca să nu imigreze nimeni ilegal în Fericire, şi se opri pe balconul unei clădiri din apropiere.

Privind în urmă se vedea clar pe poartă denumirea instituţiei din care plecase: Balamucul Iadul Fericit – BIF. Se aşeză pe fotoliul său la măsuţa obişnuită pentru cafeaua matinală, lângă care se aflau newspaper-ul proaspăt sosit şi o mică Evanghelie.

Nebunia era la numai un pas, dar totuşi era afară. Din apropiere se auzea uruit de tancuri şi un cântec ritmat, de cazacioc.