Câteva cuvinte la despărțirea de Paul Goma

Ne-am despărțit cu răceală, rapid, parcă indiferenți de scriitorul Paul Goma. Ici-colo, câteva articole fals omagiale, mai curând circumstanțiale, scrise parcă din obligație. Infernul actelor formale.
Nu se putea, mă-nțelegi, să nu dăm ceva, dar nici nu era de bon ton să ne inflamăm prea tare. Nu de alta, dar puteam să fim luați în vizor de profesioniștii gândirii politic corecte care nu admit că se pot opera distincții, diferențe între ceea ce a făcut bine și ceea ce a făcut rău o anume personalitate.
Admit, nu e nici moral, nici istoricește corect să relativizezi ori chiar să negi de-a dreptul Holocaustul. Din păcate, Paul Goma a făcut-o în eseul Săptămâna roșie 28 iunie- 3 iulie sau Basarabia și evreii care nu prea este de natură să îi facă cinste. Nu e tocmai lăudabil felul în care același Paul Goma s-a despărțit de regretata Monica Lovinescu care, de la microfonul Europei Libere, a făcut pentru el imens. Nici față de Europa Liberă însăși, față de directorii ei, fie că s-au numit Noel Bernard, Vlad Georgescu, Nestor Ratesh sau Nicolae Stroescu, Paul Goma nu s-a comportat ireproșabil. Or, Noel Bernard, de pildă, i-a susținut activ disidența, i-a asigurat un anume fel de protecție, i-a difuzat textele, la fel cum au făcut-o, poate nu cu regularitatea pe care și-ar fi dorit-o disidentul și scriitorul Paul Goma, și ceilalți directori ai Serviciului românesc al Europei Libere.
Eu, licean în anii 70, am auzit prima dată numele lui Paul Goma pe unde scurte. Mai întâi ca inițiator al mișcării disidente excepționale, curajoase, sinucigașe în contextul politic de atunci, mai apoi când Virgil Ierunca i-a difuzat de-a lungul a mai multor emisiuni ample fragmente din Gherla. Îi fuseseră difuzate înainte și fragmente din Ușa noastră cea de toate zilele. Nu știu dacă și romanul Ostinato.
Dincolo de toate aceste defecte, minusuri, scăderi, Paul Goma a fost unul dintre puținii români care l-au înfruntat deschis pe Ceaușescu, regimul lui și au evidențiat natura criminală a comunismului. I-a plătit cu vârf și îndesat lui Ceaușescu faptul de a-l fi păcălit în august 1968, atunci când a făcut-o pe patriotul, pe curajosul, pe independentul față de Moscova. Într-un lung interviu acordat în 1978 lui Noel Bernard, dar și în cartea Soldatul câinelui, Goma a povestit pe larg cum el, fost deținut politic, socotind că țara se află în pericol a dat fuga să se înscrie în Gărzile patriotice și chiar și în PCR. Din care a plecat, exclus, în 1971, după scandalul și anchetele Securități de care a declarat că nu se teme, toate prilejuite de cenzurarea la București, dar și apariția în străinătate a romanului Ostinato.
Marele Eugen Ionescu știa, fără îndoială, ce spune când susținea că Paul Goma este un Soljenițîn român. Nu, nu atât de mare precum originalul, nuanța Ionescu, numai că nici România nu are dimensiunea a ceea ce era pe vremea aceea Imperiul sovietic. Alți confrați, din convingere, din invidie sau, cine știe?, poate din înalt ordin au susținut și răspândit pe unde au putut ideea că Goma nu ar avea talent, că face zgomot în jurul lui doar spre a-și asigura celebritatea. Un asemenea moment, o confruntare dintre Nicolae Breban și Noel Bernard pe tema raportului dintre talent și conștiință, este redat de Ioana Măgură-Bernard în cartea ei, Directorul postului nostru de radio.
De fapt, valoarea operei, dar și a acțiunii politice exemplare a lui Paul Goma au fost negate de unii profesioniști ai dezinformării și înainte, și după 1989. Să ne mire? De ce? S-au găsit recent unii care au negat esența fenomenului Pitești așa că de ce să ne omorâm cu firea să apărăm pe cineva care ne-a pus în oglindă lașitatea, faptul că am fost cam prea mult un popor vegetal, cum bine observa Ana Blandiana. „Toți vecinii noștri se mișcă, își cer drepturile care li se cuvin. Până și rușii strigă în gura mare că sunt neliberi, că drepturile le sunt călcate în picioare. Numai noi, românii, tăcem. Și așteptăm să ni se dea totul de-a gata. Românii noștri se gândesc numai la ceea ce vor pierde dacă va afla Securitatea. Nu se gândesc la ceea ce vor câștiga în ciuda Securității ”, observa Paul Goma în celebra Scrisoare adresată lui Nicolae Ceaușescu și citită la Europa Liberă pe data de 2 martie 1977.
Tot într-un martie, anul acesta, Paul Goma a plecat din această lume. Uitat de toți, de editurile franceze care nu mai erau interesate de realitatea comunismului. Dar și de noi. Îndeosebi de noi. Mai ales de cei pentru care exemplul, acțiunile lui Paul Goma au reprezentat o povară. O dojană morală. Că doar nu toată lumea putea, pe vremea dictaturii comuniste, să naveteze nestingherit pe ruta București-Paris și retur.
Așa cum au făcut-o o parte dintre neîmpăcații detractori ai lui Paul Goma.
Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro și pe blogurile adevărul.ro