Critica literara in vremea pandemiei

Printre nenumăratele consecințe ale izolării generalizate, există una, pe care am putea-o considera minoră, dar care constă totuși în modificarea unei duble activități — importantă pentru noi toți, aici, în acest ziar consacrat în întregime criticii — și anume cititul și scrisul. Poate părea paradoxal. Într-adevăr, părerea comună ar fi, mai degrabă, că o izolare forțată nu poate schimba mare lucru în aceste activități care cer singurătate, liniște, interiorizare, imobilitate, timp dilatat. Și că, deci, departe de a le restrânge sau de a le contraria, izolarea le favorizează. În realitate, singurătatea lecturii și a scrisului e înșelătoare. Literatura e un spațiu al schimbului și al comuniunii. Același lucru se poate spune, a fortiori, despre critica literară, rămânând valabil de altfel și în privința criticii teatrale, de film sau de artă. Doar că acestea din urmă implică o deplasare fizică a celor care le practică.

Critica literara constă în a-ți împărtăși gândurile prilejuite de o carte, în a-i insufla cititorului dorința de a o citi, în a incita și ajuta la descoperirea unui autor și a unei opere. De pe o zi pe alta, librăriile și bibliotecile au fost închise, iar editurile și-au suspendat activitatea. Critica literară s-a pomenit lipsită de efecte imediate și, după părerea mea, și-a pierdut orice sens: cum să vorbești despre o carte pe care nimeni n-o poate cumpăra, consulta sau citi? Cum să-ți impui propria opinie despre ea? Activitatea de critic și în general cea de scriitor sau chiar de cititor, nu au insemnătate decăt dacă sunt confruntate cu un punct de vedere diferit, cu toate punctele de vedere ale celor îndreptățiți să judece cu cartea în mână.

În aceste vremuri de pandemie, mulți caută și găsesc alte mijloace — pe net sau în audiovizual — pentru a se exprima sau a se informa. Cel mai adesea, pentru a se exprima, din păcate, înainte de a se informa. Cu greu însă le-am putea-o reproșa, câtă vreme informațiile sunt înșelătoare, părtinitoare, livrate intenționat cu greșeli sau în contratimp cu evenimentele, deformate de multe ori de multiplele rețele ce le preiau din surse nu totdeauna cinstite și nici binevoitoare. Or, în lipsa unor informații obiective, riguroase, neafectate de interese ascunse sau chiar, uneori, evidente, lumea tinde să se îndoiască de absolut orice. Temându-te să cazi în greșelile pe care le reproșezi altora, eziți să exprimi păreri care, fiindcă se raliază altora deja exprimate, pot părea insipide, nedemne de a fi publicate. La adăpostul unor avantaje, al absenței vreunei anxietăți imediate, eziți să publici, sigur de tine, opinii care, fiind prea legate de câte o situație specială, individuală, pot părea de o aroganță și de o inconștiență insuportabile.

Cred așadar că n-ar fi rău ca toți scriitorii deja publicați să se abțină de la a-și face publice mărturiile personale și, bineînțeles, de la a da sfaturi privitoare la comportamente din registru igienic, sanitar, economic, relațional. Nici sfaturile referitoare la lecturi nu îmi par mai binevenite. Cu tot respectul față de Camus, Manzoni, Giono și Daniel Defoe, pe a zecea persoana care te sfătuiește să le citești operele cu ciumă si holeră, îți vine deja s-o strângi de gât. Îți vine să-l sugrumi și pe cel care-ți descrie deliciile recitirii lui Proust, Balzac, Flaubert și Tolstoi. Și, firește, îți vine să-l strângi de gât și pe cel care comentează o carte abia apărută, dar inaccesibilă. Orice carte devine derizorie din momentul în care ești sfătuit s-o citești. E aici o altă formă de îndoială față de lectură și de binefacerile ei. Cititul ne permite să aprofundăm propria noastră relație cu lumea, descoperind alte puncte de vedere, ale celor care au trăit experiențe diferite de a noastră și care știu să le comunice. Și unul din efectele acestei aprofundări e neliniștea față de familiaritatea acestei stranietăți. Iar, în vremuri de pandemie, de neliniști și angoase, fugi.

Lectura unei cărți, oricare i-ar fi subiectul, forma sau autorul, fie ne abate de la obsesiile noastre și atunci ni se pare futilă si inutilă, fie ne împinge spre ele și atunci ni se pare redundantă și, deci, la fel de inutilă. Propria noastră experiență primează fiindcă e în același timp individuală și universală. Ne pomenim într-o situație nouă, în care intimitatea noastră e cel mai mult și mai bine impartășită. Culmea e că în izolare avem sentimentul despuierii de propria noastră personalitate, cea pe care, de obicei, ne temeam s-o pierdem în colectivitate.

Chiar și lectura capodoperelor universale e o recomandare îndoielnică (ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să le citim, dar pentru numele lui Dumnezeu, să nu ne batem la cap unii pe alții cu genul ăsta de sfaturi). Cu atât mai mult, de jurnalele intime întocmite de scriitori carantinați și grăbiți să ni le vâre sub nas pe Internet sau în presa scrisă vom fugi mâncând pamântul. Ce-i rămâne atunci bibliomanului ajuns la șomaj? O reflecție asupra celor ce se petrec în lume.

Devii conștient de neputințele gândirii într-o situație totuși deseori imaginată de autorii de science-fiction, de scenariști sau de romancieri și perfect descrisă de oameni de știință de ceva vreme încoace (în frunte cu Bill Gates, cu o majoritate de cercetători de prin laboratoare — printre care Didier Raoult — cu observatori ai economiei întreprinderilor farmaceutice și cu diverși investitori): o paralizie a întregii lumi în urma apariției unui virus incontrolabil, care călătorește cu ușurință de la un continent la altul.

Care a fost reacția guvernanților? Prioritatea lor a fost aceea de a minți, fiindcă au știut bine că vor fi acuzați că nu s-au pregătit să facă față crizei. Foarte repede, simplei minciuni constând în a ascunde dovezile indolenței lor și a deciziilor lor greșite — prin care nesocoteau sfaturile medicilor, farmaciștilor, cercetătorilor și chiar ale unor economiști și pe care, de vreme ce era imposibil să le nege, le-au atribuit predecesorilor lor — i s-a substituit discursul autoritar. Cu cât guvernanții au mai puțină autoritate intelectuală (cu alte cuvinte, cu cât sunt mai tâmpiți și mai incompetenți), cu atât sunt mai tentați să simuleze această autoritate, drapând-o în siguranță marțială, în vocabular militar, în responsabilitate socială; cu cât sunt mai proști, cu atât dau mai multe decrete și ordonanțe de urgență, fără să le pese de legalitatea acestora. Lipsiți de orice fel de mândrie, guvernanții nu s-au temut de probele contrarii ce urmau să le infirme autoritatea, probe contrarii produse în timp real, ușor de identificat în monstruoasa memorie a computerelor. Guvernanții se contrazic de la o zi la alta. De la „virusul nu e periculos și, oricum, s-a oprit la granițele Europei”, s-a trecut peste noapte la „toată lumea stă acasă, la frontiere închise, la gesturi barieră”, etc. Au instituit un mod de comunicare ce naște o neîncredere generalizată față de discursul politic și, firește, față de acțiunile sau lipsa de acțiune care decurg din el. I-am auzit pe Buzyn, Philippe, Macron, Blanquer, Castaner, Le Maire contrazicându-se și acuzându-se unul pe celălalt. S-a putut auzi absolut orice, Macron și soția sa îndemnând oamenii pe 11 martie să se ducă la teatru, interzicându-le apoi mersul la teatru pe 13, dar ordonând să se meargă la vot pe 15, înainte de a-i insulta pe 16 pe cei care ieșeau pe stradă.

Gelurile, măștile, testele, ventilatoarele, toate lipsesc din pricina incapacității decidenților de a vedea cu un pas înainte și chiar din cauza distrugerii intenționate a stocurilor, decisă în numele rentabilizării spitalelor concepute ca întreprinderi, iată miza cea dintâi a minciunii, mai ales că toate sunt articole de primă necesitate pentru oprirea virusului. Părerile medicilor despre medicamente și izolare diverg. Toți sunt însă de acord în privința gelurilor, testelor, măștilor și ventilatoarelor. Numai oamenii politici au spus prostii, potrivit „adevărului” momentan. Și dinspre aceste „adevăruri” oportuniste și schimbătoare va sosi un alt moment în care vor trebui să dea socoteală. În fața dezlănțuirii represiunii polițienești împotriva celor care încălcau consemnele absurde și ridicole sau care erau găsiți fără „certificatul de deplasare derogatorie” (care cretin a putut scorni o asemenea sintagmă?), mulți s-au revoltat împotriva limitării libertăților individuale. Revolta lor a fost privită cu suspiciune, ca fiind lipsită de conștiință civică și mai ales ca o formă de surditate față de consemnele nu mai puțin rizibile ale doctorilor. Dar am văzut deja că doctorii se ceartă între ei când e vorba de eficacitatea unui medicament și de efectele lor potențial periculoase. Cum să nu împărtășești și în domeniul acesta scepticismul generalizat atunci când îi vezi și auzi pe responsabilii politici ignorând și chiar insultând cercetători și practicieni care-și descriu cu precizie protocoalele și rezultatele acestora? Din păcate, îndoindu-ne de politicieni, începeam să ne îndoim și de medici, chiar dacă seara, în fața ferestrelor aplaudam personalul sanitar. Poate că acest „noi” nu e întotdeauna același. Dar până la urmă tot se contamineaza: ne îndoim de propriile noastre reflecții chiar în momentul în care le exprimăm, ni se par ineficace, inutile și descurajante.

Lectura, literatura, critica literară? În această situație de neîncredere pe toate fronturile, cartea se află în situația cea mai defavorizată. Pentru că literatura nu poate fi de ajutor împotriva unei crize care a cuprins toate domeniile activității umane. Nici ca lectură, nici ca scris. Nu poți scrie, citi sau judeca o carte înconjurat fiind de o lume amenințătoare. Intelectul are nevoie de un loc unde să-și poată fixa și controla atenția, trebuie să fie liber pentru a-și alege obiectul pe care să-l analizeze și dezvolte, pe care să-l facă să traiască. În momentul în care scriu, acest obiect intelectual, chiar dacă sunt în măsură să-mi desfășor gândul, nu mai poate fi distins în mod liber de situația colectivă în care a plonjat lumea.

Muzica in schimb, pare un răspuns mai tolerabil. Mulți muzicieni, cântăreți, instrumentiști, soliști sau membri ai unui ansamblu, și-au putut împărtăși arta din izolarea în care se aflau, uneori asociindu-se și sincronizându-se (Nabucco, Bolero, Ave Maria lui Schubert, The Show Must Go On al lui Freddie Mercury și tot soiul de hit-uri și șansonete italienești sau franțuzești din anii ’50). Dincolo de remarcabila realizare tehnică prin care se intâlneau pe cale electronică fiecare dintre numeroșii participanți izolați în propriile apartamente, tulburătoare a fost interferența dintre privat și public. Cântăreții sunt surprinși fără machiaj, fără costume de scena, în intimitatea familială din care își dezvăluie talentele tehnice și artistice în condiții dificile, care însă nu impiedică emoția, ba chiar o exacerbează.

Acest amestec de privat-public, extrem de delicat, pentru că ar fi putut atinge limita amatorismului, cel mai mare dușman al acestor profesioniști și cel mai bun prieten al ridicolului, privește cu siguranta pandemia în general și literatura în particular.

Pentru cei care sunt salariați, angajați în întreprinderi, s-a instaurat acolo unde a fost posibil „munca la distanță”, ceea ce exclude apropierea fizică dintre două persoane. E posibilă oare și în cazul unui editor sau critic, pentru cel care judecă texte publicate sau pe cale de publicare? Eu nu cred, am mai spus-o. Pentru un motiv suplimentar: munca la distanță a unui critic sau editor duce la apropierea periculoasă dintre privat si public. Aflat în propriul său decor, izolat în casă, el nu mai reușește să-și imagineze scena publică presupusă de însăși activitatea editorială. Nu i-a pus oare deja editorul în gardă pe scriitorii autobiografici împotriva confidențelor ce nu-l privesc cu nimic pe cititorul anonim și care îi asigură cărții tristul statut de jurnal intim „nedestinat publicării”? Căci în viața oricărui scriitor există o parte (nu doar sentimentală, materială, prozaică, dar și viață abstractă, intelectuală) care nu are de ce să figureze în opera sa. Izolarea incită (și s-au văzut exemple jalnice printre textele publicate în grabă de toate ziarele din lume) la o confuzie între intim și public. Se vorbește în aceste articole despre viața cotidiană, cu riscul de a părea extraordinar de privilegiată sau, din contra, complet banală. În ambele cazuri deci, ea nu prezintă nici un interes pentru cititor, care n-are un chef mai mare să afle că un scriitor trăiește izolarea într-un confort și o nepăsare care nu reușesc să-i mascheze pretinsele preocupări metafizice sau chiar politice, decât sa citească ceea ce știe deja despre inconvenientele izolării.

Cititorul vrea să afle date medicale precise, informații despre istoria virusului, felul în care se transmite, despre cum trebuie să te ferești de el, despre stadiile bolii, șansele de supraviețuire, despre viitor, despre precauțiile de natură igienică și despre cercetare. Iar precauțiile igienice și cercetarea sunt două probleme care-l fac să-și pună întrebări despre trecut: cum erau tratați de către puterea politică cercetătorii care prevedeau riscurile unei pandemii? Cum erau pregătite spitalele? Care era responsabilitatea statelor în finanțarea spitalelor în previziunea unei crize de o asemenea anvergură? Încercarea de a răspunde la aceste întrebări va atrage cu sine altele, de natură politică. Și va duce la intentarea unui proces politic de care nu vor scăpa anumite personalități. Căci politica este o chestiune de indivizi, nu doar de partide și de luări de poziție ideologică. Acestor persoane, așa cum spunea Pasolini într-un text rămas celebru „le știu numele”. Sunt nume care au apărut în toate mediile de informare. De ele sunt legate imagini, declarații publice, scrisori, dezbateri în parlament, formule spuse în campanii electorale. Și bineînțeles, acțiuni, decizii atunci când aceste persoane aveau funcții politice și autoritate.

Va trebui examinat istoricul acestei pandemii și reamintite avertismentele, surzeniile, ignoranțele, alertele, minciunile, răspunsurile inadecvate, reaua credință, revirimentele, contradicțiile, fraudele, deturnările nu numai de bani, dar și de cunoștințe științifice, rivalitățile, malversațiile.

Despre asta vrem să citim în acest moment. Avem nevoie de adevăr și cunoaștere. Recunoaștem deja accente de adevăr în mărturii și analize, nesemnate de nume ilustre și, bineînțeles, provenite nu de la politicieni, ci de la necunoscuți care, în împrejurări inedite și violente găsesc în mod firesc, instinctiv, cuvintele potrivite pentru a descrie și a denunța. Veridicitatea acestor voci ne intimidează pe noi, cei a căror menire e să găsim această justețe și această necesitate în propria noastră voce (dacă suntem scriitori) și în vocea celorlalți (dacă suntem editori și critici). Suntem tentați atunci să tăcem pentru a lăsa doar acele voci să răsune, cele auzite pe rețelele sociale, la radio, la televizor și în anumite ziare.

Să nu repetăm greșeala făcută după război de editurile italiene care n-au știut să recunoască justețea și necesitatea vocii lui Primo Levi, preferându-i voci false, profesioniste poate, dar inutile. Să impiedicăm vocile false și inutile care le sufocă pe cele adevărate și necesare.

Bineînțeles, există mari scriitori care vor fi în stare să transpună această cunoaștere și adevărul într-o formă literară, nu în chip de arhive, grafice, numere, discursuri ținute într-o asemenea cantitate și dezordine încât devin de neînțeles, la fel ca rapoartele cotidiene auzite de francezi din gura responsabililor medicali ai guvernului. Dar n-a venit încă timpul.

Cu toată recunoștința față de personalul medical și de „meseriile mărunte” dar esențiale (băcani, brutari, casierițe, șoferi, gunoieri, maturători de stradă,vânzători de ziare și atâția alți anonimi), retribuite și considerate în proporție inversă cu valoarea și utilitatea lor, așa cum au subliniat înaintea mea numeroși comentatori ai crizei mondiale, cu toata emoția violentă care ne cuprinde atunci când devenim conștienți de universalitatea condiției noastre umane în fața unui virus, când ne gândim la toate vârstele, meseriile, la toate tradițiile culturale, toate limbile, religiile, filosofiile, la toate peisajele, climele, personalitățile, la toate destinele de pe pământ, celebre sau obscure, generoase sau venale, cu toate aceste sentimente care ar putea suscita un elan de fascinație extatică și supraomenească, gata să ne împingă, ar spune Dante, la o „transumanizare” încercând să evităm un ecumenism înlăcrimat, duhnind a ipocrizie, în acest moment așadar, suntem sceptici și neîncrezători. Avem toate motivele. Și — ca să maimuțărim patetica expresie a Premierului nostru aflat in lipsă de argumente și de informații verificabile — „nu vom permite nimănui” să ne trateze de complotiști numai pentru că nu ne mulțumim cu versiunile oficiale despre această pandemie.

Și așteptăm să vină vremea unei alte forme de îndoială. Una mai nobilă, cea a gândirii veritabile care refuză sloganurile, sfaturile, aserțiunile, cuvintele de ordine, limba de lemn, neadevărurile, rațiunile de stat, stările de urgență autorizând minciunile. O îndoiala întemeiată pe distanță (nu pe „distanțarea socială”, ce expresie ignobilă, cine o fi inventat-o?), pe recul, pe facultatea abstractizării și a transfigurării pe care o pretinde literatura. Ca să fie scrisă, citită și, la o adică, de ce nu, criticată.

Va veni o zi în care un mare poet, un mare prozator, un mare cineast își vor aminti de apele limpezi ale canalelor Veneției eliberate de turiști și de pacheboturile de la Giudecca, de draperiile armatei de pe iarba din Central Park, de Champs Elysées pustiu, de vasele-spital ale Crucii Roșii în radele porturilor, de polițaii insultând batrânele doamne fără „autocertificare” — așa cum spun, și mai ridicoli decât noi, italienii —, de strâmbăturile purtătoarei de cuvânt a guvernului care ne asigura că măștile sunt inutile, de vocea tremurând a minciună a lui Agnès Buzyn afirmând că nici o primejdie nu amenință Franta, de Kiri Te Kanawa vorbind despre măștile improvizate pe care le coase de mână acasă la ea, în Noua Zeelanda, de președintele Republicii franceze fixând obiectivul cu o privire goală și îngroșându-și vocea militărește ca să-și certe poporul pentru indisciplină, la patru zile dupa ce îl mustrase razând că nu se duce la teatru, de apelul alarmat lansat de la Wuhan de dr. Philippe Klein către cetățenii francezi duși cu fofârlica de conducătorii săi iresponsabili, de ignoranța celor care ar fi putut să știe, dar au preferat să rămână surzi și orbi, de puterea nemărginită a incompetenților, de sicriele înghesuite în curțile spitalelor, de lacrimile infirmierelor încercând să descrie ce trăiesc ele la urgențe, de regele Thailandei care a inchiriat un hotel în Bavaria pentru el și haremul lui, de fabricanții de măști povestind cum intreprinderea lor a fost ruinată de instituțiile care au oprit brusc comenzile, cu doi ani înainte de catastrofa, de schimbarea oportunistă, prin decret, a politicii de eutanasiere din casele de batrâni, de autorizația de a prescrie Rivotril ale cărui doze pot fi letale, de medicii vânduți puterii care încearcă să demonstreze că profesorul Raoult e un trăsnit insolent și periculos și care amânâ autorizarea tratamentului său prin interminabile verificări ale hidroxiclorochinei fără s-o asocieze mai cu azitromicina, așa cum preconiza în mod obligatoriu doctorul de la Marsilia, de puii de căprioară în căutare de hrană pe străzile din Nara, de prefectul de poliție care îndrăznește să-i acuze pe bolnavi că au ignorat consemnele sanitare, de farmacistul din arondismentul XVI din Paris care vindea măști la negru, de medicii pensionați care revin în spitale și mor de coronavirus. Pentru că trebuie să-l numim și pentru că și copiii de grădiniță articulează cu grijă cuvântul ăsta barbar, care de acum înainte le va fi marcat copilăria. (traducere de A.B.)

• Articolul a aparut initial in Les Lettres françaises. Publicat aici, pe Contributors.ro, cu acordul autorului