Home » Administratie »Analize »Educatie »Idei si solutii »Opinie »Sinteze » Citesti:

Aveti curaj, domnule Curaj?

Mihai Maci noiembrie 17, 2015 Administratie, Analize, Educatie, Idei si solutii, Opinie, Sinteze
19 comentarii 4,961 Vizualizari

Avem un guvern votat in Parlament şi o schiţă – generală, dar suficient de inteligibilă – a programului de guvernare. Se cuvine să le urăm succes unor oameni noi şi, cum se vede din declaraţiile lor, animaţi de bune intenţii. Guvernul acesta stă sub o grea responsabilitate: s-a născut mai puţin dintr-o conjuncţie politică şi mai mult din presiunea populară. Ca atare, are de răspuns nu atât oamenilor politici şi reprezentanţilor lor din înalta administraţie, cât oamenilor comuni, care şi-au pus – încă odată – speranţa într-o schimbare. Pentru ca aceasta să fie reală e nevoie de multe, nu toate posibile dintr-o dată. Însă un lucru i se poate cere acestui guvern: să numească în mod clar problemele pe care guvernele viitoare vor fi în situaţia de-a le rezolva. S-a spus că strada a rămas informă, că nu s-a putut coordona în a numi cereri precise şi a-şi alege negociatori eficienţi. Oricum vor fi fost lucrurile, nu aceasta e menirea ei. Cei care au atribuţia de a gândi, a conduce şi a supraveghea funcţionarea instituţiilor statului sunt cei care trebuie să răspundă de disfuncţionalităţile lui. Ceea ce a cerut strada a fost, în fapt, un lucru foarte simplu: acela de a cupla privilegiul puterii cu responsabilitatea exerciţiului ei. Nu e de aşteptat ca noul guvern să ne rezolve peste noapte toate problemele, nici să schimbe de azi pe mâine comportamente puternic înrădăcinăte, însă e de dorit să ne arate că schimbarea e posibilă şi, punând cu toţii umărul, putem face (şi) altceva decât s-a făcut până acum.

Dintre toatele componentele programului de guvernare, singura la mă pricep (oarecum) e cea relativă la educaţie şi despre ea aş dori să spun câteva cuvinte. Nu aş vrea ca aceste cuvinte să fie interpretate ca o critică, mai ales în condiţiile în care noul guvern şi noul ministru nu au avut încă şansa de a ne arăta ce pot. Nu ştiu multe despre actualul ministru al Educaţiei; am avut ocazia de a-l cunoaşte la universitatea căreia-i sunt angajat când, ca director al UEFISCDI, a venit să ne vorbească – cu grafice detaliate – despre “clusterele de cercetare (sau de inovaţie”). Termenul de “cluster” (“integrat”) apare şi în programul de guvernare, astfel că-mi închipui că această parte reprezintă contribuţia efectivă a domnului Curaj şi, de aceea, mă adresez dânsului. L-am întrebat atunci,la Oradea, dacă ne poate spune ceva despre un lucru simplu: previzibilitatea finanţarii cercetării. Dânsul a recunoscut onest că nu poate spune nimic despre acest lucru. Iar mie unuia restul poveştii, cea cu “clusterele”, mi s-a părut a fi fără măsură comună cu problemele noastre. Domnul Curaj trece drept un om cu experienţă – un “tehnocrat” în sensul bun al termenului – care (sperăm cu toţii) are o viziune asupra învăţământului şi a cercetării şi de la care aşteptăm câteva orientări într-un domeniu aflat, de multă vreme, într-o profundă degringoladă. Să-i dorim şi dânsului, la început de mandat: Mult Succes!

Şi acum câteva gânduri despre puţinul pe care îl ştim la ora aceasta din intenţiile “reformării” educaţiei: în speţă cele cinci alineate din programul de guvernare. Mai înainte de toate, pe mine unul mă miră completa absenţă a unui lucru elementar: depolitizarea completă a învăţământului, mai ales la nivelul conducerii sale. Sigur, se poate spune că, deja, lucrurile au fost rezolvate, că – mai mult sau mai puţin – posturile (în particular cele de conducere) se ocupă prin concursuri, etc. Nu chiar; cu toţii – mai ales profesorii de rând – ştim că situaţia e mai curând ambiguă (şi că sunt ambiguităţi mai rele decât răul efectiv). Inspectorii generali (în inspectorate), uneori şi unii inspectori, directorii de şcoli, ca să nu mai vorbim de funcţionarii superiori din Minister se numesc, dacă nu la ordinul, cel puţin cu binecuvântarea reprezentanţilor (centrali şi/sau teritoriali) ai puterii politice. (În universităţi lucrurile sunt mai complicate – şi conexiunile transpartinice mai complexe – dat fiind că aici feudalismul e mai dezvoltat decât cel din şcoli şi inspectorate.) La limită, şi aici s-ar putea obiecta că nu e un lucru neapărat rău (în definitiv, calitatea sau lipsa de calitate a unui om nu ţine de culoarea lui politică), cu atât mai mult cu cât inspectorul general sau directorii de şcoli trebuie să aibe o “colaborare excelentă “ cu reprezentanţii puterii în teritoriu, date fiind numeroasele nevoi şi puţinele resurse ale învăţământului românesc. Aşa că, dacă oamenii se cunosc şi se înţeleg (de la partid sau din altă parte) pot debirocratiza puţin – pe cont propriu – multe zone înţepenite şi pot face ceva util pentru şcoală. Da şi ba. Căci e aici şi un mare risc: acela ca puţinii bani care-i sunt alocaţi educaţiei (în mare pentru infrastructură sau programe de pregătire profesională) să se scurgă pe canale nevăzute către potentaţii locului şi interesele lor electorale şi economice. Pe lângă aceasta, amestecul politicului compromite orice formă de selecţie care se vrea a avea drept criteriu meritul deoarece, din păcate (cum prea adesea o constatăm) oamenii politici au tentaţia de-a umple, în timp record, orice nişă dsponibilă cu clienţi şi yesmani. Pe scurt, atâta timp cât nu avem un angajament clar în depolitizarea conducerii educaţiei, oamenii de jos vor înţelege un lucru simplu: că au de-a face cu “aceiaşi” (şi cu toate relaţiile” lor), dar mai bine blidaţi procedural (cu “concursuri” de “manageri” şi multă hârţogărie). Aveţi curaj, domnule Curaj, să le spuneţi “nu”, ferm, partidelor (de care depinde, între altele, şi bugetul Educaţiei) şi oamenilor lor?

Ajungem astfel la a doua problemă, cea din alineatul patru al paragrafului relativ la educaţie din programul de guvernare. E vorba de “reducerea birocraţiei şi a sarcinilor administrative inutile pentru personalul didactic în domeniul educaţional.” Iată un lucru bun; şi eu am vorbit, cu altă ocazie despre masa de hârtii inutile pe care suntem obligaţi în permanenţă a o completa – v. Domnule Ministru, la ce folosesc aceste hârtii? – de aşa manieră că mergem la lucru cu groază şi plecăm de-acolo cu ură şi cu sentimentul că ne torturăm unii pe alţii. Da, de lucrurile acestea trebuie scăpat. Dar cum? Am spus-o în textul la care fac referire: birocraţia acesta nu e o abstracţie, o idee generală (pe care acum o descoperim greşită), ci e ceva foarte concret: o mulţime de oameni care trăiesc din completatul, înregistratul, procesatul şi verificatul hârtiilor. Oameni din aceştia sunt în fiecare instituţie didactică, şi nu puţini, căci au proliferat încontinu în ultimii 25 de ani. Lumea a fost a lor, căci toate “reformele” avortate ale educaţiei au introdus alte “statistici”, alţi “indicatori”, alţi “cuantificatori”, alte “formulare”, alte “fişe” şi alte nenumărate “documente” şi “proceduri” (aveţi măcar o idee câte sunt?). Iar cei care s-au ocupat vreme de decenii de ele, până s-au “specializat” în alcătuirea şi “evaluarea” lor, mă tem că azi au o mare problemă: nu mai ştiu să facă altceva. Ce-o să faceţi cu ei? O să-i daţi afară? (Atenţie: şi ei vă pot da în judecată!) O să-i trimiteţi la cursuri de recalificare? Sau o să ajungeţi, destul de repede, să le explicaţi celorlaţi, profesorilor mărunţi, că trebuie să dea dovadă de “toleranţă” faţă de colegii lor pierduţi printre hârtii? Oamenii aceştia reprezintă o problemă enormă pentru orice tentativă de schimbare, deoarece ei sunt “sistemul nervos” al educaţiei româneşti. Acolo unde se află, în şcoli, în inspectorate, în universităţi, în comisiilie Ministerului şi în Minister, profesioniştii hârtiilor deţin controlul nodurilor de decizie, căci în mâna lor “se centralizează” totul. Aveţi curajul să vă dispensaţi de ei, domnule Curaj?

Şi de la ce porniţi debirocratizarea, dacă nu de la statisticile pe care vi le furnizează ei? Aveţi încerdere în ele? Ca unul care lucrează de 15 ani în învăţământ, am învăţat un lucru elementar: gradul de credibilitate al unei “raportări” a instituţiei la care lucrez e de aproximativ 30 – 40 %. Nu mai mult. Restul e “făcut din pix” pentru “comisia” căreia trebuie să-i fie înmânat materialul (şi ai cărei membrii sunt trataţi princiar când ajung aici, tocmai pentru a nu intra în amânunte pe care nimeni nu le vrea expuse). Dacă luaţi de bune statisticile ce vi se vor oferi, nu vă miraţi că debirocratizarea educaţiei va sfârşi într-o farsă regizată tocmai de către artizanii birocratizării ei. Căci cum vă închipuiţi că se va face ea? Cine va decide ce e “inutil” în sarcinile noastre administrative? Se va face câte o “comisie” la nivelul fiecărei şcoli sau departament universitar? Profesorii vor completa “formulare” care vor fi “centralizate” la inspectorate sau la rectorate şi apoi se va “elabora noua procedură” a debirocratizării? Şi cei care ieri ne trimiteau actele “inutile” vor fi tot cei care mâine ni le vor trimite pe cele “utile”? Iertaţi-mă, vă rog, dar acest gen de-a proceda e ca cel din filmul de animaţie cu Asterix şi Obelix: trecem de la formularul verde la formularul albastru! Tare mă tem că noua “debirocratizare” va sfârşi în şi mai multă birocraţie. Şi, permiteţi-mi, vă rog, să vă ofer o anticipaţie de Oradea a generoasei dumneavoastră intenţii: vom fi adunaţi într-o şedinţă, “ni se vor aduce la cunoştinţă noile măsuri” prognozate de Minister şi ni se vor da spre completare “formularele” aferente. Apoi ni se va spune – ceea ce e cât se poate de adevărat – că nu ştim cât va dura ministeriatul duumneavoastră, nu ştim nici dacă succesorul dumneavoastră va continua campania de debirocratizare (ori chiar dacă dumneavoastra înşivă nu vă veţi răzgândi), că, până una alta (eventual până la adoptarea unei noi legi – căci la noi totul se face doar pe lege), nimeni nu poate spune ce şi cum va fi şi poate mâine ni se vor cere (“până la ora 12”) “toate hârtiile”, aşa că cel mai bine – “ca să fim siguri” – e să le facem şi pe cele dinainte şi pe cele noi. Şi atunci, orice se va-ntâmpla, noi le putem scoate pe cele bune. Credeţi că va spune cineva nu? Înseamnă că nu vă cunoaşteţi colegii! Nu există, nicăieri în “câmpul muncii”, o altă categorie mai speriată şi mai timorată decât profesorii. Toţi ceilalţi – medici, ingineri, avocaţi, muncitori manuali sau lucrători comerciali – au unde se duce (şi în ţară şi în străinătate); profesorii nu. Sunt total dependenţi de instituţia care i-a angajat şi, implicit, de logica hârtiilor şi de cei care le mânuiesc. Da, profesorii nu-şi vor da niciodată adevărata măsură în acest sufocant cadru birocratic şi da, acesta e mediul perfect de proliferare a corupţiei şi a imposturii. Oamenii (“de carton” ai) hârtiilor sunt adevăraţii stăpâni ai învăţământului românesc; ei hotărăsc ce se face şi ce nu se face, cum se face şi cine face şi totul pe bază de “statistici” şi “proceduri”. De ce? Dintr-un motiv simplu: pentru că puterea învăţământului nu e în educaţie, ci în administraţie şi asta pentru că funcţia adminstrativă e mai bine cotată şi mai bine plătită decât activitatea didactică. În discursurile oficiale se insistă pe “calitatea de dascăl” şi pe “cercetare” (acestea toate fiind, până acum, mai curând o ideologie menită a ascunde adevărata realitate, cunoscută de toţi), dar şi copiii ştiu unde e puterea: acolo unde sunt banii şi influenţa – în speţă în administraţia educaţiei; în birocraţie. La oamenii concreţi care, în fiecare instituţie, o întrupează. Aveţi curajul, domnule Curaj, să vă luptaţi cu ei? Sunt şi puternici, şi vicleni – căci sunt reyulatul unei selecţii acerbe.

Al treilea punct al secţiunii dedicate educaţiei din programul de guvernare face referire la “redefinirea statutului cadrului didactic în societate prin salarizare, carieră, criterii de evaluare a performanţei, autonomie educaţională şi integritate.” Poate s-ar cuveni să începem cu ultima, “integritatea”, care – aici – pare a fi mai curând un eufemism pentru o problemă binecunoscută, la care media (inclusiv cea socială) a reacţionat: impostura academică. Mărturisesc că eu unul m-aş fi aştepta să găsesc în programul de intenţii al noului guvern o menţiune cu privire la condamnarea clară, fără echivoc şi cu consecinţe legale a plagiatului ca furt intelectual, a încărcării CV-ului cu date dubioase ca fals în acte publice precum şi a sancţionării administrative şi legale a celor care acordă titluri academice unor persoane care se doveşte că au plagiat (conducătorii de licenţă, masterat şi doctorat fiind plătiţi să verifice onestitatea ştiinţifică a lucrărilor pe care le coordonează), a instanţelor care acreditează instituţii ce acordă titluri pe bază de plagiat precum şi a reprezentanţilor instituţiilor de învăţământ ce sunt dovediţi a fi încheiat contracte oneroase pe buni publici. Toate aceste lucruri au reprezentat probleme serioase pe care mass-media le-a expus copios şi care – nerezolvate fiind – discreditează imaginea şi prestigiul şcolii româneşti. Mulţi dintre noi se află în instituţii de învăţământ în care oameni dovediţi – de justiţie şi/sau de comisiile Ministerului – ca fiind autorii unor acte descalificante ocupă funcţii de conducere (ba chiar, e cazul universităţii mele, se pregătesc să promoveze). Atâta timp cât aceste lucruri nu vor fi specificate ca fiind infracţiuni cu sancţiune precisă – şi nonnegociabilă – onestitatea şi probitatea învăţământului românesc vor fi puse la îndoială (şi în ţară şi în străinătate) şi tinerii nu vor avea nici o motivaţie pentru munca cinstită. Aveţi curaj, domnule Curaj să condamnaţi public aceste fapte şi persoanele care le-au comis? Oricine ar fi ele.

Cât despre “redefinirea statutului cadrului didactic în societate” ce putem să spunem? În alte vremuri, venitul onorabil al unui profesor avea ca scop faptul de a-i crea acestuia disponibilitatea de-a se dedica menirii lui. Un profesor interbelic era un om care îşi permitea – şi material, şi ca timp – să se ţină la curent cu informaţia de bază a domeniului lui. Astfel, era un om bine pregătit, cu o autoritate epistemică – adică pe cunoaştere – recunoscută şi apreciată ca atare de societate. În ziua de azi profesorul mediu e un salahor (plătit cu 4 lei ora – atât e “plata cu ora” la universitatea la care lucrez eu – sau cu 3 lei lucrarea corectată – la Bacalaureat), care-şi împarte timpul între acoperirea unei programe stufoase şi abnorme şi executarea a ceea ce dumneavoastră înşivă numiţi “sarcini administrative inutile”, terorizat de directori şi de “comisii”, plătit la limita subzistenţei, fără posibilitatea de a-şi cumpăra cărţi (măcar de pe piaţa internă) şi ridiculizat deopotrivă de elevi şi de părinţii lor (care alcătuiesc, şi ei, societatea). În plus e ţinut a da note pe favoruri, examene pe bani sau bunuri, diplome pe nimic şi a se înclina umil în faţa oricui îi promite o mărire de salariu, un “proiect” sau o bursă. El n-are nici o autoritate; nici la clasă – unde elevii îi râd în faţă (pentru că ei sesizează – înaintea profesorilor – absurdul programelor) – nici în societate, unde vocea lui e ca inexistentă. Sigur, deasupra se află înalţii funcţionari administrativi ai educaţiei (cei despre care am vorbit mai sus), care sunt asimilaţi – prin putere, bogăţie şi influenţă – unei a doua trepte de “boierie” după oamenii politici, dar care, tocmai de aceea, se împărtăşesc din discreditul acestora din urmă. Astfel că “statutul cadrului didactic în societate” e cu adevărat trist. Are cineva vreo idee clară despre cum ar putea fi el schimbat într-un timp rezonabil? Mă îndoiesc că prin “programe de formare, cercetare şi inovare universitară”. Acestea există şi seamănă cu fostele “reciclări” de pe vremuri: un soi de “cursuri scurte” în care sunt aduşi cu arcanul (şi contra cost, sau “pe proiecte”!) tot soiul de oameni – uneori după ziua de lucru – cărora li se vorbeşte aulic în papagaliceasca “noilor pedagogii” şi care după aceasta sunt trimişi înapoi la problemele lor care, în fapt, nu interesează pe nimeni. Aveţi curaj, domnule Curaj, să evaluaţi onest toate aceste maşinării de tocat timp, bani şi resurse care i-au îmbogăţit pe unii fără a schimba nimic în condiţia celor mulţi?

“Iniţierea reformei curriculare pe toate componentele ei, astfel încât conţinutul educaţional să corespundă cu cerinţele de pe piaţa muncii şi ale societăţii digitale” – spune al doilea alineat. O ştim şi pe asta; e un vechi deziderat al fiecărui predecesor al domnului Curaj în scaunul de Ministru al Educaţiei. Cu toţii ne-au propus Reforma, ultima, marea şi adevărata reformă, cea care să schimbe total faţa învăţământului românesc. S-au elaborat “pacte”, “programe-cadru”, “studii de fezabilitate”, ba chiar şi o Lege care, cu aceeaşi viteză, au fost abandonate şi s-a trecut – “piaţa şi societatea digitală” obligă! – la altele. Morala: o vraişte de lucruri fără cap şi fără coadă, adesea contradictorii, care coexistă (uneori pe aceeaşi “fişă” sau acelaşi “formular”) şi care, în fapt, nu mai interesează pe nimeni (cu excepţia celor care fac bani – buni, europeni – din noile “studii de fezabilitate” şi “programe-cadru”). Iniţiată şi abandonată de atâtea ori, “reforma curriculară” a sfârşit prin a nu mai produce decât lehamite. De-a lungul istoriei ei sinuoase am descoperit cu toţii câtă dreptate avea Michel Foucault: delimitarea domeniilor cunoaşterii e, în cel mai pur sens al cuvântului, un act arbitrar al puterii. Deoarece fiecare ministru, secretar de stat, lider sindical sau academician care a ajuns în “comisia naţională de curriculă” a avut grijă să-şi impună propria disciplină printre cele obligatorii, căci cerute “de piaţa muncii şi de societatea digitală”. E ciudat totuşi că, dintre atâtea minţi luminate, nicuna nu s-a gândit la un lucru banal: o programă esenţializată, dar flexibilă, în care lucrurile noi să poată fi adăugate în pasul vremii, fără “reforme curriculare” din doi în doi ani. Ce-nseamnă o programă simplă? Iată, de pildă, ce mi s-a întâmplat mie recent: la cursul de Antropologie de acum două săptămâni le-am spus studenţilor că tocmai ne-a părăsit René Girard şi că, cu această tristă ocazie, le voi vorbi despre acest gânditor care s-a prezentat pe sine (şi) ca antropolog. O studentă m-a intrebat: “nu e cel cu violenţa mimetică?” Uimit, căci nu e ceva obişnuit ca studenţii mei să cunoască asemenea lucruri, am întrebat-o de unde ştie de Girard. Şi studenta mi-a spus că a mai făcut odată anul I, în Spania, şi că acolo studenţii debutanţi îl studiază. Peste câteva zile, la un seminar, le indicam studenţilor ce pasaje să citească din “Republica” lui Platon. Tot o studentă mi-a spus că a citit toata cartea. Am întrebat-o cu ce ocazie şi mi-a răspuns că şi-a făcut doi ani de liceu în Italia şi că acolo, în anul de filosofie, se citeşte toată “Republica”. Asta înseamnă simplu, nu trebuie să inventăm noi nimic: marile cărţi, marii autori, marile idei. Ele sunt cele care alcătuiesc identitatea noastră europeană şi modernă şi care ne învaţă ce e “toleranţa, nediscriminarea şi acceptarea diferenţei”. Crede cineva că acestea post fi învăţate pe slide-uri cu liniuţe (şi poze cu copii somalezi) mai bine decât citindu-i pe Dickens şi Hugo? Au aceştia loc în programa noastră? Sau nu-i cere “piaţa şi societatea digitală”? Ciudat e că în ţările în care piaţa funcţionează maximal şi unde se crează efectiv societatea digitală, marile cărţi, marii autori şi marile idei sunt la loc de cinste. La noi sunt “cursurile scurte” şi “metodologiile” – tentative caricaturale de-a o lua pe scurtătură mimând formele exterioare ale unui discurs al cărui sens ne scapă cu desăvârşire. Şi atunci ne mirăm că proliferează intoleranţa şi discriminarea (de pildă în varii “teorii ale conspiraţiei”) – inclusiv în şcoli? Aveţi curaj, Domnule Curaj, să pledaţi legătura dintre şcoală şi cultură, nu transformarea învăţământului în practică pentru muncile necalificate?

Şi, pentru că tot e vorba de “toleranţă şi nediscriminare”, aveţi curaj, domnule Curaj, să vă convingeţi colegii, miniştri şi secretari de stat, să-şi trimită copiii la şcoli de cartier, cu copii romi, din medii defavorizate şi eventual imigranţi? Acolo se învaţă adevărata toleranţă. Regele Mihai nu absolvit nici Jean Monnet nici Sfântul Sava, ci o clasă cu copii din toate păturile sociale ale României interbelice. “Toleranţa” nu se învaţă după manual; dacă o impuneţi ca “disciplină obligatorie”, tare mă tem că efectul acesteia va fi mai curând unul advers. Arătaţi-ne d-voastră, oamenii de marii reprezentativitate în această ţară, că o ştiţi practica atunci când e o problemă de viaţă pentru d-voastră (şi copiii d-voastră) şi nu o temă retotrică de bon ton în Europa. Dacă copiii d-voastră fac doar anumite clase din anumite licee din Bucureşti şi facultatea la anumite universităţi din străinătate, atunci învăţaţi-ne şi pe noi să fim toleranţi cu aristocraţii francezi şi cu lorzii englezi! Îmi permit să cred că în această din urmă situaţie ospitalitatea noastră tradiţională nu se va dezminţi.

În fine, sfârşesc cu începutul, primul paragraf: “mutarea accentului în actul educaţional de pe transmiterea de informaţie pe crearea de competenţe pentru viaţă pe baza nevoilor de dezvoltare personală şi umană.” E, neîndoielnic, ceva frumos, deşi cam ceţos în ultima parte. Dar, într-adevăr “transmiterea de informaţie” pune la noi o problemă dublă: mai întâi e total inadecvată lumii de astăzi. Şi asta fie pentru că fost croită pentru lumea de ieri (programa de matematică a şcolilor e calată pe epoca politehnicilor şi-a industriei socialiste), fie pentru că a fost copiată o reţetă care e funcţională altundeva, dar nu neapărat în lumea noastră (în mod particular prin disciplinele socio-umane). Drama acestei situaţii  e aceea că lucrurile dobândite astfel – de cei care li se dedică – nu folosesc înţelegerii lumii în care aceştia trăiesc ci, dimpotrivă, îi îndepărtează de această lume şi îi fac nişte inadaptaţi. Aşa că, oricât de paradoxal ar părea, scapă mai bine cei care nu învaţă şi nu-şi fac treaba. Greu de spus că asta e lecţia şcolii şi că asta ar trebui să ne fie modelul social! Apoi, în al doilea rând, pentru că “informaţiile” acestea seamănă adesea cu zăngănitul scheletelor dintr-un dans macabru. Oamenii noştri predau în provincie lucruri rezumate în cursuri sau manuale apărute pe vremea studenţiei lor în “marile centre universitare” din ţară. Cursurile şi manualele acestea sunt făcute de profesorii lor după alte cursuri şi alte manuale în vogă în Occident pe vremea când aceştia erau acolo cu burse. Astfel că ceea ce se predă în universităţile noastre (şi, în descendenţa acestora, în şcoli) e un soi de rezumat de a treia – a patra mână decalat cu unul – două – trei decenii faţă de cercetarea actuală din lumea bună. Altfel spus, nişte scheme plate, defazate faţă de realitate, care nu spun nimic şi pe care elevii sau studenţii sunt în situaţia de a le învăţa “pentru că aşa trebuie”. Deşi toată lumea ştie că nu sunt bune de nimic şi că nu au nici un alt rost decât acela de justifica norma, salariul şi pensia celui care le debitează. Problema e dacă oamenii îmbătrâniţi regurgitând asemenea platitudini pot trece de azi pe mâine la “crearea de competenţe pentru viaţă”. În scripte, da. Aici vor semna orice li se cere. Dacă le-aţi cere să scrie în limbi neindoeuropene de mult dispărute, vor scrie (şi, în treacăt fie spus, cunoscătorii acestora vor avea o şansă la prosperitate). Oamenii vor face orice, vor mima totul numai să fie lăsaţi în pace, să-şi vadă de salariu şi de pensie şi – eventual – de mica afacere cu instituţia la care lucrează sau de “proiectul” în curs. Despre viaţă ei ştiu esenţialul şi într-o formă sau alta, li-l trasmit elevilor şi studenţilor: trebuie să supravieţuieşti într-o lume ostilă. Miniştrii şi guvernele se schimbă, hârtiile se înmulţesc, impostura creşte, băgăreţii intră mereu în faţă, pe nimeni nu interesează ce ştii sau ce faci tu, fiecare-şi vede de interesele lui – gândindu-se cum să scape din acest iad al sărciei şi-al lipsei de orizont – şi tot ce contează e să supravieţuieşti şi să aduni ceva pentru ca măcar copiii tăi să aibă şansa pe care tu n-ai avut-o. Nu contează ce zic ceilalţi (dincolo de orice ar spune şi ei sunt la fel, căci toţi suntem aici la fel), nu contează dacă râd de tine, dacă te umilesc, dacă se poartă cu tine ca şi cu un sclav, important e să apuci ceva şi să te vezi cu problemele tale aranjate. Dacă reuşeşti, nimeni nu te va-ntreba cum ai reuşit; toţi te vor invidia. Şi ce dacă azi copiezi şi mâine plagiezi? Ce dacă minţi şi azi şi mâine? Dacă eşti incapabil de atenţie, de răbdare, de faptul de-a spune o frază coerentă, de a face orice? Nu contează. Tot ce contează e unde ai ajus şi dacă ai reuşit să te cocoţi pe stiva de oameni căzuţi sub tine. Dacă da, ai câştigat. Dacă nu, eşti un ratat, ca majoritatea profesorilor tăi. Mă tem că asta e “educaţia pentru viaţă” pe care o învaţă un tânăr în societatea – şi, vai! – în şcoala românească de azi. Aveţi curaj, domnule Curaj, să ne demostraţi tuturor – şi mai ales celor tineri – că nu e aşa? Că învăţătura onestă şi munca cinstită sunt sarea pământului şi condiţia bunăstării noastre, a tuturor?

Aveţi curaj, domnule Curaj, să-i priviţi în ochi pe copiii din şcolile satelor României şi pe dascălii lor săraci şi să le spuneţi: da, merită să munciţi cu cinste în această ţară?

Dacă da, veţi binemerita de la noi toţi şi numele dumneavoastră va fi pentru noi un simbol!

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "19 comments" on this Article:

  1. Danut spune:

    Pe scurt, eu l-am cunoscut foarte bine pe domnul Curaj si pot spune urmatoarele:
    - Este un foarte bun si talentat profesor (l-am avut profesor).
    - Este un foarte bun manager (l-am cunoscut si ca manager)
    - Daca o sa poata face tot ce cereti… poate da, poate nu, depinde cat de rezistent este sistemul
    - Daca are curaj si vrea? sigure pot sa afirm ca amndoua sunt adevarate.
    - Cu siguranta, sistemul si actuala oranduire o sa fie impotriva dansului.

    Timpul o sa ne arate adevarul intr-un final.

    DC

  2. Vasile spune:

    Nu cred ca va face ceva pozitiv. Probabil vesnica reforma a invatamintului.

    • Paul_ spune:

      Poate incepe prin a aplica articole din LEN care nu se aplica din 2011:

      - admiterea pentru liceele care au concurenta sa fie realizata de liceele respective (art. 76);
      - finantarea in functie de numarul studentilor din anul I pentru invatamantul universitar (art. 223);
      - maxim 25 de elevi in clasa pentru invatamantul primar si 30 pentru invatamantul gimnazial si liceal (art. 63);
      -alegerea directorilor de catre consiliul de administratie a scolii (art 96).

  3. andu d. spune:

    punctele cu reducerea birocratiei pt profesori si introducerea criteriilor de performanta au fost scoase din forma finala a programului de guvernare asa ca, fara suparare, obiectul a jumatate din textul dvs. a… disparut!

    • victor L spune:

      deci e de bine, ii trebuie mai putin curaj dlui Curaj?
      :P

      • mitzu beciuklistu spune:

        :) Am citit undeva, ca ar fi declarat cit de mult il apreciaza pe fostul ministru si activitatea acestuia la minister. Asta sa faca schimbari? Mai va! Mi-e ca numele de Curaj i se trage de la vreun antenat, care chiar a facut ceva remarcabil. E cam ca in raspunsul lui Iorga, la intrebarea de ce fiul lui nu-i atat de genial: “Domnule, cartile mi le scriu singur” Curaj si-a mostenit prin nastere numele, nu trebuie sa-i aduca si glorie.

  4. dan miron spune:

    Din nefericire, aveti dreptate, domnule Mihai Maci. A nu stiu cata oara si intru totul. Lucrez in invatamantul (preuniversitar) de peste 25 de ani si am facut alergie numai cand aud cuvantul ‘reforma’ Cat despre criteriille de evaluare a performantei, nu cunosc altele mai bune si mai oneste, in ciuda dogmelor noilor pedagogi, decat aprecierile elevilor si ale parintilor. Pacat, mare pacat, ca nu sunteti ministrul Educatiei. Dar poate ca domnul Adrian Curaj va reusi sa faca macar un pas inainte.

  5. Danut negat spune:

    Ma faceti sa rid si sa pling in acelasi timp cu intrebarea finala.
    Domnul Curaj nu a avut o idee noua cit timp a lucrat in proiectare 8-9 ani de zile, ceea ce nu scrie in CV-ul dumnealui. Nu a facut nimic decit bani in acesti 25 de ani de capitalism. Si o cariera bazata pe pupincurism (profesorii Stanescu si Dumitrache au fost locomotivele carierei lui universitare si manageriale). Poate ar trebui intrebat cum si-a facut casa din Otopeni din salariul de bugetar. Si poate si despre fundatia pentru ingrijirea batrinilor Geron administrata de sotia sa.

    • ss33 spune:

      salariul unui prof univ. poate fi destul de mare. adaugand cca 80 de ore de proiecte europene x ccca 200 lei pe ora vei ajunge la venituri imense. A presidentia ARACIS UEFISCDI si alte asemenea conduce la a fi in multe astfel de proiecte. in 3 ani x 80h/luna x 200lei/h ai 128.000 euro fara salariul de profesor (cca 5000 lei/luna). De-acolo are banii. Nu-s furati neaparat. Sunt furati doar daca si-a pus oameni pe care ii controleaza sa faca treaba in locul lui pe proiecte. Altfel sunt bani legitimi.

      • Danut negat spune:

        Sa fim seriosi. Citi profesori au casa si teren in Otopeni facute in perioada boom-ului imobiliar. In plus domnia sa nu mai profeseaza demult ca profesor. Cit despre activitatea si capacitatea profesionala neglijabil este cel mai potrivit cuvint. Credeti-ma il cunosc personal foarte bine. De altfel nu cred ca vedeti asa ceva in CV-ul dumnealui. Nu este tehnocrat ci birocrat. Si mi-e frica, ca este valabil pentru mai multi membrii ai acestui guvern. Vezi si cazul intempestiv revocatilor de la Sanatate si Justitie.

  6. gheorghe spune:

    Articolul este unul foarte periculos de documentat, mai sunt adevarati dascali,este doar o singura problema sau poate doua, una este sa vrei si a doua cine sunt si vor fii consilierii primului ministru. Caci sa nu creada nimeni ca el poate face tot, depinde ce sfatuitori o sa-si aleaga, vorba aceea cine se aseamana se aduna.

  7. Ioana spune:

    Textul dumneavoastra imi da curaj! Cand am vazut ca se poate sa mai iesim in strada pentru a incerca o schimbare, am fost cuprinsa de un sentiment “revolutionar”, ca sa zic asa…si m-au muncit tot felul de idei pe care chiar mi-am dorit sa le pun in practica. Scopul final al acestor ganduri si in consecinta, al ideilor puse in practica ar fi fost o adevarata reforma a educatiei. O taiere din radacina a tuturor acestor probleme pe care le semnalati fara mila, asa cum ar trebui sa o faca orice profesor de la noi, indiferent de locul in care se afla. Toata pornirea revolutionara pe care am simtit-o dupa ce plagiatorul sef a parasit in sfarsit postul, incercand sa sugereze ca o face demn si pe usa din fata, a fost insa starpita fulgerator in fata sistemului pe care atat de bine il descrieti mai sus. A venit o “directiva” de la inspectorat cu privire la proiectul (finantat din fonduri europene) PODCA. Incercand sa aflu despre ce este vorba si care este motivul pentru care ni se cere cu titlu de obligatie sa intocmim un “portofoliu personal” exagerat de voluminos, cu tot soiul de date despre activitatea de invatare dar si de predare pe care am prestat-o si multe, multe hartii de scanat si trimis URGENT (adica in 5 zile) la inspectorat si mai apoi la minister, constat cu stupoare ca finalitatea acestui proiect este “debirocratizarea invatamantului”!! Nici mai mult nici mai putin. Nu mai era nici de ras, nici de plans, nici de idei revolutionare…nu mai era loc de nimic, Te trezesti in fata unei realitati atat de absurde, aceasta te loveste atat de crunt in idealurile revolutionare si in ideile tale de mai bine incat parca nici lehamitea nu mai are loc…Cam asa incearca ministerul, despre care nu cred ca de astazi va avea un alt mod de functionare, cu toate minunatele lozinci pe care le flutura programul de guvernare prezentat, sa rezolve problema birocratiei din invatamant. Exact cum ati descris dumneavoastra, infiintam alte comitete si comisii, alte programe cadru, dar le numim “proiecte” acum…si ajungem acolo de unde am plecat, mai vlaguiti, mai lipsiti de interes pentru orice schimbare anuntata sau propusa, mai scarbiti de un sistem care ne seaca zilnic si pare ca singura victorie pe care si-o poate asuma este aceea de a distruge orice urma de speranta a bietului profesor, educator sau formator.
    Cu toate acestea, textul dumneavoastra imi da curaj, domnule Maci, mie, profesorului de rand care pentru o clipa a sperat ca poate face revolutie odata cu strada, schimband radical invatamantul… A inceput sa mai licare o speranta, vazand ca sutem multi cei care gandim asa, oare ce ar trebui sa facem pentru a ne aduna gandurile, ideile, dorintele de bine pentru educatie? Din nefericire, pana acum nu am constatat la ceilalti profesori din jurul meu decat dorinta de salarii mai mari. Este adevarat, aceasta umilinta trebuie sa inceteze. Dar nu NUMAI despre acest aspect trebuie sa ne ingrijoram, ci ar fi de dorit sa ne indreptam atentia catre felul in care ne facem treaba fiecare in patratica lui, cum refuzam sa primim mici atentii pentru a trece cu vederea lipsa de pregatire a elevilor, cu nu mai toleram lipsa de interes a altor profesori, cum incercam sa “sfintim locul” in care suntem, pentru a putea face din fiecare lucru mic bun un intreg care sa functioneze conform insusi conceptului de educatie.
    Va multumesc, domnule Maci, pentru ca in seara aceasta am mai prin putin curaj sa indraznesc sa sper ca totusi se poate..

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Si eu va multumesc! Si mie imi dau curaj randurile Dumneavoastra. Aveti dreptate, nu suntem putini, ci doar singuri. Trebuie sa gasim in noi insine disponibilitatea de-a ne formula gandurile si de-a ne intalni; de-a ne aduna nedumeririle si perplexitatile. Suntem cei care nu stiu cum s-a ajuns aici si nu inteleg care e rostul atator enormitati la care suntem condamnati zilnic. Suntem cei care nu stiu fata in fata cu cei care stiu totul (si inca ceva) si care ne-au adus in situatia in care ne aflam astazi.

      Va multumesc inca o data!

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

  8. Adi M spune:

    Cereți prea multe de la un singur om…..

  9. Felicitări domnului Maci care scrie admirabil de fiacare dată! A pus degetul pe rană. Citesc cu plăcere toate textele scrise de domnia sa. Sincer, nu cunosc pe cineva care să zugrăvească mai realist ”sistemul”. Mai cred că acest sistem nu se poate reforma decât prin reconstruirea sa de la zero, pe baze noi. Deocamdată însă nu văd cum ar fi posibil așa ceva – mă tem că nu am motive de optimism.

  10. Peter spune:

    Pentru un cercetator (lector) aveti cam putina aplecare asupra documentarii. Evident ca are curaj dl.: pai la cate potlogarii si cum functioneaza UEFISCDU iti trebuie curaj sau aroganta si inconstienta – ma rog din ambele categorii dau cu subsemnatul pe la DNA cand nu mai sunt de trebuinta politico-economic. Asa ca vedeti cate plangeri sunt pe la DNA si intrebati colegii statisticieni daca asa cum arata rezultatele la TE e posibil.

  11. Diogene spune:

    …Despre viaţă ei ştiu esenţialul şi într-o formă sau alta, li-l trasmit elevilor şi studenţilor: trebuie să supravieţuieşti într-o lume ostilă. Miniştrii şi guvernele se schimbă, hârtiile se înmulţesc, impostura creşte, băgăreţii intră mereu în faţă, pe nimeni nu interesează ce ştii sau ce faci tu, fiecare-şi vede de interesele lui – gândindu-se cum să scape din acest iad al sărciei şi-al lipsei de orizont – şi tot ce contează e să supravieţuieşti şi să aduni ceva pentru ca măcar copiii tăi să aibă şansa pe care tu n-ai avut-o. Nu contează ce zic ceilalţi (dincolo de orice ar spune şi ei sunt la fel, căci toţi suntem aici la fel), nu contează dacă râd de tine, dacă te umilesc, dacă se poartă cu tine ca şi cu un sclav, important e să apuci ceva şi să te vezi cu problemele tale aranjate. Dacă reuşeşti, nimeni nu te va-ntreba cum ai reuşit; toţi te vor invidia. Şi ce dacă azi copiezi şi mâine plagiezi? Ce dacă minţi şi azi şi mâine? Dacă eşti incapabil de atenţie, de răbdare, de faptul de-a spune o frază coerentă, de a face orice? Nu contează. Tot ce contează e unde ai ajus şi dacă ai reuşit să te cocoţi pe stiva de oameni căzuţi sub tine…
    Citatul de mai sus se potriveste in orice domeniu profesional din Romania si, cu variatii locale, din lume. Problema e morala, dar morala e o treaba personala, fiecare face cum crede. In fond, te furi pe tine cand copiezi. Ce le pasa altora? A, nu e normal? Fata de ce?
    Exista principii morale ? Sunt optionale sau se poate cere aplicarea lor in toata societatea? Care e numitorul comun? Exista adevar moral? Nuuuu, spun toti autorii si comentatorii de pe contributors.

  12. c spune:

    In legatura cu multitudinea de “hartii” care se solicita a fi intocmite … va dau o idee pe care ati putea-o sugera ministrului curajos: sa emita un ordin intern care sa stabileasca clar ce hartii se intocmesc si cand se fac acele raportari care sunt strict necesare, dupa care sa se prevada, in acelasi ordin, ca orice alta solicitare de “hartii”, situatii, raportari, care excede ordinului, constituie abatere disciplinara.

  13. Adi spune:

    Nu v-ati prins inca ca 95% din hartogaraia care vi se cere este de fapt pentru tot felul de proiecte europene, despre care o haita de smecheri s-au prins ca sunt o vaca buna de muls.
    Intocmiti-le doar pe cele cerute de lege si amintiti-le sefilor directi, care ciugulesc si ei ceva firimituri ce pica de la ospatul proiecrelor de resurse umane ca exista o chestie numita fisa postului si mai exista si justitie careia va puteti adresa daca sunteti nedreptatit. Si mai amintiti-le si despre ceva schelete din dulapuri. Dupa cateva contre puternice, va vor lasa in plata Domnului sa va faceti meseria de dascal in pace si ei sa-si roada linistiti oscioarele. Va asigur ca, pe langa toate defectele, au si o calitate: sunt niste lasi care, insa stiu sa calculeze foarte bine raportul riscuri/beneficii. M-am saturat sa fiu “nebunul” reformist al satului (am mai tras ceva nadejde in ministeriatul lui Funeriu, dar m-au linistit repede ordonantele lui Ponta, date cu dedicatie pentru o mana de “somitati” pe care i-a prins serbarea celor 65 de anisori la locul si momentul nepotrivit) si am ajuns la concluzia ca, de fapt, scopul major este sa-i invatam cat ne pricepem noi de bine pe elevi/studenti si atat cat de mult vor ei sa fie invatati. A o tine toata ziua si pe toate gardurile cu ce prost e invatamantul romanesc nu mi se pare a fi solutia cea mai indicata pentru a atrage intersul pentru invatatura si pentru cunoastere. In fond, de ce s-ar arata interesati de invatare, daca noi le spumem ca invatamantul romanesc e de rahat. Parca suntem taranul care si-a dus martoaga in targ sa o faca de rusine, nu sa o vanda



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)