Home » Administratie »Analize »Opinie »Sinteze »Societate/Life » Citesti:

Copii şi adulţi, în căutarea unei familii

Nicoleta Roman ianuarie 20, 2014 Administratie, Analize, Opinie, Sinteze, Societate/Life
7 comentarii 1,458 Vizualizari

Pentru Oficiul Român de Adopţii (ORA), anul 2013 s-a încheiat printr-un bilanţ statistic deloc de neglijat. Din 60 000 copii instituţionalizaţi, aflaţi în grija statului, doar 2 241 au fost declaraţi adoptabili, deschizându-se 2 200 proceduri de adopţie, cu 580 adopţii finalizate. La nivel naţional, un top 3 arată că judeţul Dâmboviţa (133), Bucureştiul (125) şi judeţul Vrancea (123) conduc în ce priveşte crearea unei familii prin adopţie şi implementarea cu succes a unui sistem. Iar dacă privim asupra datelor care ne sunt puse la dispoziţie, în mod transparent, observăm că există prea mulţi copii şi prea puţini adulţi dornici a adopta, că zonele bogate ale României nu consideră atât de viabilă uzanţa, în timp ce judeţe precum Suceava sau Hunedoara, în care sărăcia este la un nivel ce atinge o limită a suportabilităţii, au numeroase aplicaţii înregistrate la ORA. Cu alte cuvinte, chiar dacă sărăcia este unul din motivele principale ale abandonului, în mod paradoxal, ea nu exclude dorinţa realizării unei familii, a luptei pentru ea. Tot în aceeaşi direcţie se plasează şi înaintarea unei cereri de adopţie de către un tănăr/ă, singur/ă, şi nu ca parte a unui cuplu. Pentru anul 2012, asupra cărora avem informaţii, cele mai multe persoane singure care au aplicat aveau vârsta de 36–40 ani, dintre care 346 fiind bărbaţi şi 381 femei. Explicaţia se găseşte în încercarea de a pune bazele unei familii de sânge înainte de a adopta, dar şi de creare a unei bunăstări materiale. Totuşi, cuplurile rămân cele mai interesate pentru că din 8 aplicaţii, 7 sunt făcute de acestea şi 1 de o persoană singură, iar dintre acestea 10% sunt asistenţi maternali. Pe scurt, caracteristicile copiilor căutaţi pentru a fi integraţi într-o familie sunt: să fie români, şi nu de altă etnie; să nu sufere de boli cronice/dizabilităţi şi să fie, în general, mici ca vârstă. Nu contează atât de mult genul, cât vârsta pentru că media anunţată este de 3 ani şi 3 luni.

Cu discuţii şi reveniri asupra legislaţiei în vigoare, ORA, având funcţia unei autorităţi de stat, dar şi de reprezentare, reglementare şi administrare, ,,întreprinde demersuri continue de a dezvolta sistemul de adopţie din România, de a schimba vechile mentalităţi care sunt în detrimentul interesului superior al copilului şi de a identifica noi parteneri care pot sprijini aceste acţiuni”. Însă, care sunt mentalităţile care necesită schimbarea? Există un efort conjugat, între mai multe autorităţi ale statului ce se pot erija în protectori ai copilului sau este o luptă pe cont propriu? O privire în trecut ar putea îmbunătăţi imaginea de ansamblu şi ar arăta cât s-a evoluat în acest domeniu.

Viitorii părinţi…

După adoptarea primei legi cvasi-constituţionale din spaţiul românesc, Regulamentul Organic (1831, Ţara Românească; 1832, Moldova), se înfiinţa o primă instituţie dedicată copiilor săraci fără părinţi, rude şi avut, dar şi celor abandonaţi: Institutul Sărmanilor. Într-o perioadă în care nu exista o legislaţie bine pusă la punct privind adopţia unor astfel de copii şi când încă Biserica supraveghea acest domeniu, s-au trasat primele linii privind cine şi cum putea deveni un părinte. În această primă legislaţie, întâlnim profilul adoptantului: să fie respectabil, să aibă un venit şi o meserie bună, un comportament adecvat şi, dincolo de motivaţii, să dovedească, la final ,,liubov părintesc”. Pornind de la norme mai vechi, se prefigura şi o ierarhie puternic legată de ideea de cămin: cupluri, văduv/ă, celibatar. Cu excepţia Bucureştiului, numărul copiilor în această situaţie era mic, explicaţia fiind că majoritatea celor sărmani era formată din abandonaţi, iar fenomenul era specific oraşelor mari. Numărul celor din Bucureşti a crescut de-a lungul timpului, depăşind aşteptările statului, trecute în lege, care vorbeau de o cifră de 200, iar la 1843 se putea găsi chiar de mai mult decât dublul permis. Raportat la acestea, dar fără a avea o statistică precisă, numărul celor adoptaţi era mic. Cererile nu erau foarte multe, dar şi ancheta autorităţilor mai tria din cele depuse pentru că intenţiile nu erau mereu onorabile. Pentru unii, interesul economic de dincolo de adopţie era vizibil printre rândurile scrise sau răspunsurile la chestionările funcţionarilor: se dorea doar băieţi; nu unul, ci mai mulţi; nu mici, ci de la 6 ani în sus şi, în plus, trebuiau să se căpătuiască singuri, nebeneficiind de moştenire. Deci, pentru ce se adopta? Pentru creşterea unui personal într-un atelier sau prăvălie, iar copilul devenea o resursă economică, nu un membru al familiei. Pentru fete, atenţia era şi ea sporită căci prostituţia pândea la orice pas într-o lume urbană săracă. Iar o văduvă, modistă, nu trezea ea suspiciuni când depunea cerere pentru o fetiţă de 8 ani? Şi asta în condiţiile în care viciul se practica adesea în mod clandestin şi abia după 1850 putem vorbi de o catagrafiere a locurilor de manifestare a păcatului, unde regăsim practicante de 16 ani şi matroane de 50. Bineînţeles, statul era precaut pentru că se erija într-o ,,maică îndurătoare” pentru copiii săi, viitori cetăţeni, utili societăţii. Dar, lăsând la o partea această categorie, cine erau viitorii părinţi? O parte era formată din cei care purtau, pentru un salariu, de grijă copiilor fiind, cum s-ar spune, asistenţi maternali. Aveau sau nu aveau copiii lor, ei se ataşaseră de cei ai statului şi-i doreau ca parte a familiei. Mai erau apoi cuplurile faţă de care soarta nu se dovedise prea bună pentru că aşa cum spunea dascălul Nicolae şi soţia sa, Ileana, din mahalaua Sf. Ştefan a capitalei ,,de când suntem în căsătorie legiuită nu avem norocire de copii”. Iar ei, ca şi alţii, vroiau un copil al lor, pe care să-l iubească, să-l crească şi să-l lase stăpân pe ste toate. Fată sau băiat, îşi alegeau, iar statul decidea, după ancheta la domiciliu, dacă-l primeau. Însă aproape toate aplicaţiile către Institutul Sărmanilor – atunci când nu era vorba de un clenci de o încărcătură economică – căutau un copil mic, dar nu sugar. De ce nu? Posibilitatea supravieţuirii nou-născutului era scăzută, iar investiţia afectivă şi materială mult prea mare.

...şi copiii adoptaţi

Odată intrat în casa noilor părinţi, copiii trebuiau să le asculte regulile şi să se integreze în noua familie, lărgită, care-i cuprindea pe veri, unchi, mătuşi şi bunici. La început lucrurile puteau decurge uşor, dar în timp, unii se dovedeau mai mult decât năzdrăvani. Şi atunci, părintele se întreba cu ce şi-a greşit de a nimerit un asemenea copil; iar, cateodată, îi trecea prin minte: de ce nu l-aş da înapoi, la Institut? Aşa s-au gândit şi căpitanul Nicolae şi soţia sa, Maria, când, după ce l-au luat de fiu pe Cozma, un băiat de 4 ani, în 1833, au văzut că, după 3-4 ani a devenit ,,nărăvit în rele”, fugind chiar de acasă. Dar statul a refuzat arătând că a fi părinte însemna şi obligaţia de a aduce copilul pe calea cea dreaptă, de a-i crea un mediu moral, propice unei bune dezvoltări. Nicolae şi Maria nu au mai insistat, ci şi-au asumat rolul pe care ei înşişi l-au căutat. O altă întrebare care apare acum, când se pun bazele acestui proces de adoptare a copiilor sărmani este: ce facem când ancheta iniţială, cea a statului, legată de părinţii biologici şi rude se dovedeşte imperfectă? Când apar reclamaţii şi dorinţe ce pot ajunge la copil? E drept, statul putea şi îi ajuta pe părinţii biologici săraci să-i crească pe copil; o sumă de bani lunar pentru o perioadă de timp rezolva problema. Însă, acesta, odată adoptat, nimic nu se mai putea face. Între 1833-1835, Aniţa Izbăşanca a trecut prin multe încercări şi sentimente înainte să afle acest lucru. Ea şi cu soţul, polcovnicul Ilie, au adoptat pe unul din copiii văduvei Maria dintr-un sat din judeţul Săcuieni. Au venit în Bucureşti, au trecut anii, Diţă, băiatul, s-a făcut mare şi erau mândri să-l vadă cum creşte alături de copii lor de sânge. Dar, lucrurile nu au rămas aşa şi a apărut Gheorghe, fratele bun al lui Diţă. A vrut să-l ia pe băiat, venind acasă la Anica, dând gospodăria peste cap, răscolind prin lucruri şi băgând zâzanie între ea şi copil, ce nici nu mai ştia al cui este. Femeia l-a dus pe tânăr la tribunal şi acolo au încheiat divergenţele: Diţă a rămas cu Anica şi familia ei, iar Gheorghe putea veni doar dacă ea dorea.

Mentalităţile şi lucrurile par să nu se fi schimbat. Aceleaşi categorii sociale care vroiau să adopte în trecut o fac şi acum, bogaţii neagreând această cale, ci preferând să înfieze din rudele sărace, nu străini. Iar în 2014, două sunt problemele pe care ORA doreşte să le rezolve: 1. accesul adoptatului la informaţii privind originile şi propriul trecut şi 2.accesul părinţilor/rudelor biologice ale persoanelor adoptate la informaţii cu caracter general privind persoana adoptată. Ele au apărut şi la început de secol XIX numai că diferenţa era că atunci lucrurile se învăţau din mers; în fond, era vorba de un început. Azi, n-am putea folosi experienţele anterioare, cunoştinţele şi exemplul unor ţări cu acelaşi bagaj cultural pentru a perfecţiona un sistem ce se găseşte lent şi chiar contestat?

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: ,



Currently there are "7 comments" on this Article:

  1. vlad spune:

    Atingeti un subiect important si delicat, va multumesc pentru initiativa. Ca potential parinte adoptiv, roman domiciliat cu familia un strainatate, pot sa depun marturie despre misiunea aproape imposibila de a adopta un copil din Romania, in conditiile in care, teoretic, adoptarea este permisa pentru familiile de romani stabiliti in afara. O procedura extrem de greoaie, de o durata imposibil de estimat; un Oficiu de adoptii indiferent, sau chiar ostil in comunicare cu posibilii viitori parinti; avocati verosi, vanzatori de iluzorii solutii rapide contra cost…

    Ami renuntat, vom adopta un copil african sau sud-american, dintr-o tara unde parintii adoptivi sunt tratati ca niste oameni, dornci sa ajute, si nu ca factori de deranj pentru birocratie sau vaci bune de muls pentru intermediari verosi.

  2. DanielT spune:

    Discutia despre adoptii ar trebui sa fie una purtata in concomitent cu cea a reducerii ratei de abandon a copiilor.
    Romania nu este un stat intr-o situatie extraordinara, unde sa spunem acte de razboi conduc la decesul parintilor.
    Este un stat unde presiunea sociala si normele sociale de natura religioasa combinate cu slaba educatie sexuala in mediul rural, plus absenta mecanismelor de sprijin a femeilor conduc la aceasta situatie.
    Se incearca adresarea problemei adoptiilor cu legi moderne similare statelor dezvoltate, dar nu se merge la radacinile fenomenului.
    Problema adoptiilor se datoreaza in primul rand abandonului la scara larga de catre tinere insarcinate si apoi a saraciei.
    Cat timp politicile (mai nou urmariti programul unor formatiuni gen Noua Republica- antiavort ) sunt impregnate de precepte religioase de conceptie familie plus o finantare dezastruoasa la nivel de bani cheltuiti nu se va ameliora situatia. Se vor creea doar birocratii.

  3. UnOarecare spune:

    Cred ca mai e o cauza pt numarul mic de adoptii: toti care vor sa adopte trebuie sa “unga” functionarimea ce se ocupa de procesul de adoptie; dar absolut toti cu care am vorbit si incercasera s-au lovit de problema asta…reminiscenta din anii 90 cand veneau strainii si dadeau bani in stanga si in dreapta ca sa le aprobe.

  4. suki spune:

    In traducere, la 60mii de copii din sistemul de stat, doar 4% sunt adoptabili si nici 1% adoptati de fapt. La asemenea cifre, poate e cazul ca statul roman sa isi reaseze politicile – in loc sa incurajam adoptiile imposibile, poate trebuie descurajat abandonul; istoria arata ca nici in trecut nu era totul cu happy-ending… copiii sunt f dragalasi pina pe la 3 ani, dupa care cresc si incep sa aiba curiozitati, drepturi, personalitate – nu-s o jucarie nici pentru stat, nici mic experiment personal pt cei cu probleme de fertilitate.
    S-a vehiculat ca de anul asta cei care abandoneaza copii vor fi pusi la plata intretinerii lor – as vrea s-o vad si pe asta. Mai util mi s-ar parea sa se ia niste masuri impotriva celor care abandoneaza, mai ales ca majoritatea nu sunt la prima abatere – sunt cazuri cu peste 4-5 copii abandonati in sistem, si e clar ca nu au discernamint si nu vad de ce nu ar fi sterilizati, macar temporar – cind i-apuca nevoia de a avea copii, sa si-i ia acasa pe aia deja facuti. Nu e normal ca intreaga societate sa participe financiar la aventurile lor, iar sa isi continue traiul placut si fara de griji – statul plateste pe altul care sta cu copilul tau noaptea, ii calmeaza colicii sau febra, sau il tine de mina cind ii e rau; tu vii cind e mare si il iei la munca sau la cersit – dupa caz…

  5. Florin Mihai spune:

    Pai numai in Romania se poate asa ceva

  6. elena spune:

    Sora mea doreste sa adopte un copil, are dosarul aprobat de 3 ani. In fiecare an trebuie refacut dosarul (adunat documente, interviuri pentru ea si pentru inca 2 persoane care sa stea marturie ca este o persoana care poate adopta copii, vizite la domiciliu si tot felul de adeverinte) dar in 3 ani nu a fost chemata macar o data pentru a fi pusa in contact cu un copil adoptabil. In timpul asta copiii cresc si nu ii mai vrea nimeni.

  7. Eduard spune:

    eu am dosar de cateva luni. Nu mi s-a propus niciun copil pana acum. Din statistica lipseste informatia referitoare la cate autorizatii de adoptie sunt valabile la sfarsitul anului 2013. Din cati copii sunt potential adoptabili cati ajung sa fie declarati adoptabili intr-un timp rezonabil? Sunt mult mai multe cereri de adoptie fata de cati copii sunt declarati adoptabili.
    Pe holurile unei instituii relevante in domeniu sunt niste afise pe care scrie: “primii 3 ani sunt cei mai importanti”. In aceeasi incapere oamenii de la protectia copilului se straduiesc sa convinga familiile adoptatoare sa accepte si copii cu varste mai mari. Este doar un exemplu de non sens in acest sistem.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Nicoleta Roman


Nicoleta Roman

Nicoleta ROMAN, cercetător la Institutul de Istorie ''Nicolae Iorga'' şi editor www.copilariaromaneasca.ro Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)