Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) a decis să sancţioneze România pe bandă rulantă. Azi a luat decizia ca toate cazurile de tipul Atanasiu vs România să aibă aceeaşi soluţie. Dincolo de aspectele particulare ale cazului în sine, CEDO de fapt constată incapacitatea statului român să pună în practică propriile decizii şi dă un ultimatum pentru găsirea unei soluţii. Unde este însă problema? În prezent, la 20 de ani de la schimbarea regimului, un procent relativ mic dintre proprietăţile confiscate a ajuns înapoi la foştii proprietari sau au fost plătite despăgubiri pentru ele. Motivele sunt multe şi fără a avea pretenţia că nu voi scăpa vreunul, voi încerca să le trec în revistă.
1. Facem de zel cand confiscam
Spre deosebire de ţările din jur, în România comuniştii au fost foarte eficienţi în confiscarea proprietăţilor de tot felul. Sub pretextul pedepsirii “clasei asupritoare” au naţionalizat mai întâi marile proprietăţi, fabrici, bănci, ferme etc , dar nu s-au oprit aici ci au dus procesul de confiscare la extrem, afectând în mare parte clasa de mijloc. Se estimează că aproximativ 250,000 de locuinţe au fost expropriate, cu acte sau fără, şi majoritatea terenurilor agricole şi forestiere. În Germania, restituirea a fost mult ajutată de faptul că s-au păstrat registre clare cu proprietăţile confiscate. În România, multe au fost confiscate fără acte, pentru altele actele sunt incomplete sau chiar greşite. Chiar şi dacă ar fi fost bunăvoinţă, restituirea ar fi fost dificilă.
2. Ezitam cand restituim
Spre deosebire de Ungaria, Cehia, Germania de Est care au avut o politică foarte clară privind restituirea, România a oscilat. A avantajat când chiriaşii, care au putut cumpăra proprietăţiile în care stăteau, când foştii proprietari, cărora li s-a spus că vor primi toate proprietăţile înapoi, “de regulă” (citat din lege) în natură. Rezultatul este probabil cea mai stufoasă şi schimbătoare politică publică de după Revoluţie. Au fost create drepturi de proprietate care se suprapun şi un hăţiş legislativ aproape imposibil de străbătut. Justiţia, care ar fi putut soluţiona unele dileme rămase suspendate din cauza legislaţiei proaste, a eşuat în acest rol. Mai mult, jurisprudenţă mai divergentă ca în cazurile de restituire nu există în istoria justiţiei din România.
3. Adaugam reaua vointa si proasta-guvernare
Întrebare logică: ce motivaţie ar fi avut autorităţile locale să restituie bunurile din proprietate către foştii proprietari. Restituirea terenurilor agricole din anii 90 a avut o puternică tentă electorală, mai ales că s-au dat terenuri, nu doar foştilor proprietari, ci şi altora. Au fost circa 3.8 milioane de persoane care au primit terenuri. În ce priveşte casele nationalizate, această motivaţie nu a existat şi ca urmare, primele obstacole au fost ridicate la nivelul Primăriilor. În 2007, Bucureştiul abia reuşise să răspundă la circa 12,000 de cereri de revendicare din 40,000. Codaşe mai erau şi Constanţa, Focşani, Buzău, Sibiu şi Iaşi. Amestecul de rea-voinţă, proastă guvernare şi slabă organizare este reţeta clasică pentru eşecul unei politici publice. Sunt două efecte principale create de lipsa de colaborare a autorităţilor locale: (1) întârzieri majore şi (2) atunci când s-au rezolvat cererile, majoritatea au fost trimise la nivel central pentru despăgubiri, încărcând semnificativ nota de plată din bugetul public.
4. Si facem un calcul
După cum menţionează un raport al Parlamentului European, la autoritatea centrală sunt depuse 52,000 de cereri de despăgubire pentru terenuri agricole şi păduri din care s-au aprobat circa 10,000 şi tot peste 52,000 de cereri pentru imobile din care s-au aprobat 6,500 (cam 2,000 pe an). În ritmul actual, e nevoie de peste 20 de ani pentru a rezolva cererile care au ajuns deja la nivel central, fără să luăm în considerare cererile noi ce vin de la nivelul autorităţilor locale. Cred că 40 de ani este o estimare realistă pentru încheierea întregului proces, dacă se păstrează acelaşi ritm.
5. Nu uitam Fondul Proprietatea
Mecanismul e următorul, comisia centrală decide valoarea despăgubirilor şi modul de plată: în bani (tocmai ce s-a suspendat această posibilitate până trece criza) sau în titluri la Fondul Proprietatea ce ar trebui să fie convertite în acţiuni. Problema cu Fondul este că nu este listat la bursă, deşi termenul limită prevăzut de lege a trecut acum 5 ani. Cei care au titluri la acest fond nu prea ştiu care este valoarea lor. De fapt, pe piaţa nereglementată se vând la o treime din valoarea oficială. Adică, dacă eu trebuie să primesc 3 lei despăgubire primesc 3 titluri. Când le vând pe piaţa nereglementată, reuşesc să iau doar 1 leu. Aşa se explică întârzierea la listare. Statul pretinde că te despăgubeşte cu o sumă, când în realitate îţi dă doar o treime. După listare, conversia se va face la valoare de piaţă a acţiunilor. Când se va lista însă, vom constata că participarea statului la Fond este insuficientă dat fiind numărul mare de cereri de despăgubire aflate încă în evaluare. Ministerul de Finanţe trebuie să se gândească serios ce va face.
Concluzia?
După toate aceste considerente, consider că restituirea proprietăţii în România poate fi un studiu de caz relevant pentru proastă guvernare. Din păcate, în prezent posibilităţile de îmbunătăţire a procesului sunt atât de limitate datorită haosului creat, încât termenul de 18 luni dat de CEDO pentru remedierea situaţiei este…, nici nu ştiu cum să-i spun. 18 ani ar fi fost mai realist.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
De nodul gordian ati auzit?
E nevoie doar de cineva care sa-si asume taierea nodului.
Justitia Romaniei trebzuie pusa in fata faptului implinit.
Iar pt asa ceva nu e nevoie decat de un Guvern, o Curte Constitutionala si un presedinte care sa traga in aceeasi directie.
Eu cred ca aceste conditii sunt , relativ, indeplinite.
Trebuie doar curaj. Mult curaj!
La Basescu si la Boc cred ca acel curaj exista. Nu bag mana in foc pt CCR.
Dar se poate si in 18 luni. Nu e nevoie de 18 ani!
Nimic nu ne mira. Se incadreaza perfect in trendul evolutiei tarii din ultimii 20 ani.
Partea cea mai trista e ca toate previziunile sunt spre mai rau.
Nu e vorba de proasta guvernare, e vorba de rea-credinţă. În frunte cu Ion Iliescu, mare majoritate a funcţionarilor din administraţia locală şi centrală au origini proletare şi mentalitate asemenea. După 50 de ani de îndoctrinare cu „burghezo-moşierimea”, degeaba vii să-i spui unui funcţionar public, născut într-o casă de chirpici, cu lut pe jos, că proprietatea confiscată abuziv ar trebui retrocedată. Abia generaţia actuală de funcţionari a dat de gustul proprietăţii, dar asta nu înseamnă că sunt dispuşi să le restituie pe cele confiscate de comunişti fără să-şi primească şi ei partea.
Da, putem sa il invinovatim pe Iliescu de blocarea procesului de restituire vreme de multi ani. Daca ne aducem aminte s-a si incercat (fara succes) demararea procedurii de suspendare a lui Iliescu din cauza comentariilor lui privind deciziile instantelor. Sa ne aducem aminte de recursurile in anulare ale lui Tanase Joita. Dar nu sunt singurii vinovati. De ce Curtile nu au reusit sa aiba o jurisprudenta unitara desi s-au utilizat de cateva ori mecanismele de recurs in interesul legii pe tema restituirii. C Constitutionala a dat o decizie din care nu se intelegea nimic si a carei motivatie a fost publicata dupa jumatate de an. Acum judecatori chiar si din aceeasi instanta dau sentinte diferite. Asteptam ceva mai multa coerenta din partea judecatorilor, incat sa justifice statutul special pe care si l-au declarat cand a fost vorba de reducerea salariilor si de pensiile speciale.
Inalta Curte, nu Curtea Constitutionala, a dat acea celebra decizie intr-un recurs in interesul legii, decizie mult amanata atat la pronuntare cat si la motivare. Acea decizie rusinoasa de „spalat pe maini” ramane o mare pata pe justitia romana care nu se va sterge niciodata. Problema este ca de atunci nimic nu s-a mai intaplat pentru clarificare si indreptare si nimeni din sistem nu a luat atitudine. Asta este de fapt sistemul judiciar romanesc.
Legat de despagubirile pe legislatia speciala de restituire care ar putea fi plafonate si in legatura cu decizia celebra a ICCJ de care aminteam anterior, vor exista in continuare cazuri de actiuni admise pe dreptul comun care vor stabili despagubiri la valoarea de piata in cazul in care restituirea in natura nu va fi posibila, ceea ce va reprezenta o grava discriminare fata de cei carora li se aplica masurile de despagubire din legile speciale. Si, asa cum ati spus si dumneavostra, nu exista criterii dupa care ar trebui aplicat dreptul comun sau legea speciala si practica este rusinos si sfidator de neunitara, fiind fara precedent in istorie. Si asta asa ca sa fim eleganti fiindca in fapt legea se cam aplica si dupa ratiuni mult prea personale. Iar problema practicii neunitare ar trebui solutionata simultan cu cea a raspunderii judecatorilor pentru erorile judiciare.
Citind articolul si raspunsurile dumneavoastra consider totusi ca in acesta problema Curtea Constitutionala nu este si nu poate fi implicata prea mult ea avand doar rolul de control al constitutionalitatii, insa Inalta Curte are toata raspunderea in aplicarea unitara a legii, chiar si a legilor care au fost foarte prost croite (fara ai considera pe judecatori vinovati de legile existente).
Si fiindca lucrurile sunt extrem grave si fara perspectiva unor schimbari relevante si juste, propun sa nu-i mai lasam pe judecatorii de la Inalata Curte sa se ascunda in spatele institutiei si sa incercam sa-i determinam in mod individual sa-si clarifice public optiunile. Sa facem publice hotararile lor contradictorii, sa vedem, daca predau pe undeva, ce scriu in cursuri despre aceasta materie si daca sunt consecventi in hotararile pronuntate, sa-i provocam jurnalistic la declaratii pe chestiunile de drept care tin de acesta problematica si altele asemenea. Si ar mai trebui ca marii juristi din fruntea ministerului, ministrul si secretarii de stat, sa-si precizeze public pozitia profesionala. La fel si in cazul marilor juristi ai partidelor precum Valeriu Stoica, Dan Sova, Titus Corlatean (fost agent guvernamental) sau chiar Adrian Nastase, fiindca toti acestia se considera foarte valorosi profesional, inteligenti si pretiosi, dar rezultatele sunt rusinoase pentru orice jurist.
deci si ce se intampla dupa cele 18 luni? :)
statul putea lejer dupa atatia ani sa fi inaltat cateva locuinte decente, in mai multe zone bune, si ar fi putut sa puna problema mai transant.
dupa parerea mea, mult mai important este ca alaturi de „dezvaluire” sa fie si o idee, o solutie mai mult sau mai putin posibila – si astfel sa ne inchipuim ceva ;)
Sunt de acord ca trebuie si solutii, dar optiunile sunt limitate. Decizia CEDO de acum in afara unor principii generale, nu da un raspuns pentru dilemele punctuale. Raspunsul trebuie sa vina de la noi, de la politic (guvern si autoritati locale) si de la judecatori.
La nivelul primariilor procesul poate fi accelerat si unde a existat vointa a fost posibil. Intrebarea este daca exista vointa. Primarul Mazare are nenumarate dosare legate de neexecutarea sentintelor judecatoresti de restituire, un bun indicator al atitudinii primarului fata de restituire. Nu mai vorbim de acuzele de coruptie din presa.
O alta problema este ca majoritate primariilor mari nu si-au facut inventarul proprietatilor si ca urmare nu pot oferi altceva in schimb, atunci cand imobilul a fost demolat sau din varii motive nu poate fi restituit in natura. Daca in primariile mai mici acest inventar poate fi finalizat in termen rezonabil, in Bucuresti va dura cel putin 3-4 ani. Si contructia de noi locuinte este o posibilitate si unele asociatii de proprietari pareau in favoarea acestei solutii insa asta depinde iarasi de autoritatile locale. Poate doamna Udrea se decide sa renunte la branduri de tara si sa se apuce de constructia de locuinte care sa fie date in compensare fostilor proprietari, dar nu am auzit vreun oficial sa aduca vorba de asa ceva.
Tare ma tem insa ca Guvernul va merge mai departe pe modelul deja existent, cu cateva ajustari. Unele modificari sunt absolut necesare precum listarea F.Proprietatea la bursa, dar altele ca de exemplu ideea introducerii unui plafon ar crea inechitati intre persoane care au fost deja despagubite si cei care sunt inca in proces.
Solutia cu cel mai mare impact poate veni din partea justitiei prin unificarea jurisprudentei, insa atat Inalta Curte cat si Curtea Constitutionala au evitat pana acum o solutie clara si au dat chiar ele solutii divergente. Cred ca e momentul sa isi ia mai in serios rolul acesta.
Un post al lui Dragos Bogdan pe juridice.ro vorbeste mai pe larg despre riscul introducerii unor plafoane:
http://www.juridice.ro/123583/hotarare-pilot-in-problema-imobilelor-nationalizate-inghetarea-examinarii-cauzelor-similare-pentru-18-luni-posibilitatea-plafonarii-si-esalonarii-despagubirilor-o-victorie-a-la-pirus.html
in fapt cedo a cedat strivit de avalansa de dosare
statul roman a spus:
-vreti drepturile omului ?
ei bine va dau un munte de drepturi in dosare
practic si politicienii la putere in tara si asociatii lor pe interese similare din exterior converg la un numaitor comun
-sa prade Romania impreuna si nimeni sa nu faca nimic bun in tara ci sa-i dezbine pe oameni carora le vor pune in circa sa plateasca oalele spate
scopul este ca statul sa saraceasca si sa aiba un buget catastrofal pentru ca sa se ia cit mai multe imprumuturi de afara.
si de aceasta data propietarii despagubiti vor fi mintii iar cumparatorii vor fi obligati sa voteze partide si oameni care se mentin prin minciuna
Constat faptul ca dupa 12. octombrie 2010, toata lumea comenteaza cu mult elan si interes acest subiect, deodata se instituie comisii guvernamentale de reglementare a dramei nationalizarilor din 1950, 1995, 2001 si 2009.
Dar ce s-a intamplat pana acum?
Ca de obicei, nimic! Am dormit adanc si cativa judecatori de la Strasbourg ne-au trezit brusc la dreptate! Deh, mamaliga nu explodeaza!
Vreme de 2 decenii, am asteptat aceasta decizie salvatoare din Occident, ca sa intentionam…sa reflectam asupra faptului…ca ar fi cazul…sa incercam…sa discutam…ca sa modificam ceva…in sensul democratiei!
Traim in continuare subjugati mental de comunism, preluat, infiltrat si extins de neocomunisti. Suferim de maladia cronica de teama fata de propriul curaj de a crea o legislatie care sa protejeze si sa respecte drepturile noastre fundamentale.
Chiar suntem atat de dominati in mod patologic de scepticismul tipic romanesc de a schimba in mod radical legislatia asta servilista??????