Home » Administratie »Educatie »Sinteze » Citesti:

De ce universitatea nu este o întreprindere (II)

Robert D. Reisz octombrie 15, 2010 Administratie, Educatie, Sinteze
3 comentarii 1,216 Vizualizari

Legătura dintre bani şi cunoaştere poate duce la ipoteza existenţei unei pieţe a cunoaşterii asemenea existenţei unor pieţe ale altor bunuri sau servicii. Prima premisă a oricărui model economic este aceea că avem de a face cu bunuri care sunt necesare unor agenţi şi care se găsesc în cantităţi limitate. Astfel fiecare agent este de acord cu sacrificarea unor alte utilităţi pentru a obţine marfa în cauză. Aceste sacrificii se traduc de regulă prin acceptarea unei plăţi pentru obţinerea produsului, și duc în cele din urmă la apariția pieții. Motivul pentru care apariția unei piețe a cunoaşterii universitare este o absurditate este remanenţa cunoaşterii. Universitatea, atunci cînd distribuie cunoaştere nu rămîne cu mai puţină cunoaştere aşa cum s-ar întîmpla cu o fabrică de pîine. Cunoaşterea nu se supune regulilor transacţiilor economice. Dar oare de ce? Se manifestă aici o caracteristică a cunoaşterii per se sau o caracteristică a universităţii în relaţia ei cu cunoaşterea. Eu cred că este vorba de o particularitate a cunoaşterii academice. Anume caracterul ei public. Să luăm puţin în considerare situaţia cunoaşterii neacademice, a cercetării industriale, militare sau chiar a consultanţei politice sau de marketing. În toate aceste situaţii cunoaşterea este nepublică, iar tranzacţionarea ei poate produce piaţă pentru că tocmai acest caracter nepublic este cel care este tranzacţionabil. Cînd o firmă de consultanţă vinde cunoaştere îi vinde caracterul secret unui anumit client. De regulă prin contractul de consultanţă cunoaşterea vîndută nu mai poate fi revîndută unui alt client. Întreprinderea care a vîndut cunoaşterea nu o mai posedă în sens economic. Analog se întîmplă în cazul cercetării industriale şi chiar şi atunci cînd o universitatea face cercetare pentru un client şi acceptă reguli de confidenţialitate. Astfel cunoaşterea devine o resursă disponibilă limitat, o marfă. Caracterul public al cunoaşterii academice face ca aceasta să aibă o disponibilitate potenţial nelimitată. Ca și în cazul unui produs existent în cantităţi nelimitate pentru care nimeni nu ar plăti un preţ indiferent de utilitatea lui, cunoaşterea disponibilă public, liber, gratuit nu atrage plata unui preţ. Totusi, univeristatea are un cost. De ce acesta nu ar putea fi privit ca un preţ?

În măsura în care finanţarea sistemului academic este una publică, mobilul acestei finanţări ţine mai mult de un bine difuz social pe care universitatea îl produce, decît de beneficiile pe care le aduce “clienţilor” ei individuali, studenţii și familiile lor. Fie că este vorba despre dezvoltarea culturii naţionale sau a statului naţional, cum a fost în secolul al XIX cînd s-au format universităţile moderne precum şi sistemele de finanţare publice, fie că este vorba despre susţinerea economiei naţionale prin producerea forţei de muncă înalt specializate cum s-a susţinut de-a-lungul secolului al XX-lea, această finanţare se sustrage regulilor economiei libere. Există însă din ce în ce mai răspîndită în sistemele educaţionale o finanţare directă prin plata de taxe de studii, fonduri distribuite per capita sau vouchere educaționale. O asemenea finanţare a învăţămîntului superior originează tocmai de la “clientela” lui.

Doresc să susţin aici faptul că finanţarea chiar şi directă, prin plata de taxe de către studenţi nu este plata unui preţ al cunoaşterii în sensul unui preţ plătit pentru o marfă sau un serviciu pe piaţă. Dacă cunoaşterea academică este prin definiţie publică, cunoştiinţele produse de universitate se pot obţine pe gratis. De ce ar plăti cineva ca să le obţină? De ce plătesc atunci studenţii sau părinţii lor pentru cunoştiinţe pe care le-ar putea obţine din biblioteci sau de pe internet? Ei bine, nu pentru acestea plătesc studenţii. Vulgarizînd puţin, studenţii plătesc pentru diplome. Mai concret, ei plătesc pentru legitimarea lor în poziţii de status social, poziţionare care are loc de regulă prin exercitarea unei profesii pe piaţa muncii1. Din punctul de vedere al studenţilor şi al familiilor lor, studiile universitare au ca scop asigurarea unor poziţii de status în societate într-un mod legitim. Cînd se îndreaptă către universitate tînărul şi familia lui urmăresc să asigure pentru viitor o formă de bunăstare socială şi economică. Studiile universitare sunt gîndite a oferi o viaţă pe o poziţie de relativ prestigiu social. O astfel de poziţie presupune de regulă un venit confortabil, o activitate predictibilă şi dezirabilă celui ce o alege, un prestigiu în comunitate. Există apoi şi o serie de beneficii colaterale nu chiar întotdeuna conştientizate dar bine susţinute empiric. Acestea includ o mai bună protecţie împotriva şomajului, o capacitate crescută de a profita de oferta culturală, chiar şi o alimentaţie şi o viaţă în general mai sănătoase (deşi anumite prejudecăţi sunt de altă părere). Scade pînă şi riscul de a fi atît victimă cît şi făptaş al unei agresiuni în general şi în particular al violenţei domestice. Una peste alta familiile se îndreaptă spre învăţămîntul superior pentru a asigura copiilor lor o mai bună calitate a vieţii. Toate acestea provin cel mult indirect din cunoştiinţele obţinute în universitate prin intermediul curriculei. Ele sunt însă transmise prin acea curriculă invizibilă ce conţine norme şi reguli de comportament. Mai mult, comportamentul de după absolvire este determinat în mare măsură de reguli de comportament care fac parte dintr-un model de aşteptări sociale adecvat statusului pentru care absolventul a fost legitimat prin studiile universitare. Statusul de intelectual îl va obliga astfel la un anumit consum cultural, la o anumită conduită socială, etc. fie că le-a învăţat în studenţie sau nu. În timp îşi va dezvolta un comportament care se potriveşte chiar profesiei, se va purta “ca un medic” sau “ca un inginer” modelîndu-se habitusului aşteptat. Pentru toate acestea plăteşte: pentru a trăi, de exemplu, viaţa unui medic, mai de grabă decît pentru a avea cunoştiinţele profesionale ale unui medic.

Consideraţiile de mai sus sunt suficiente pentru a considera taxa de şcolarizare ca fiind altceva decît un preţ. În primul rînd serviciul pentru care plăteşte studentul nu este un serviciu pe care universitatea i-l oferă. Universitatea nu oferă poziţii de status social. Ea susţine că oferă cunoştiinţe, eventual cunoştiinţe necesare exercitării unei profesii. Nu cred că vreo universitate ar susţine că oferă diplome al căror scop este pur şi simplu să asigure o viaţă mai plăcută. Desigur mulți universitari recunosc faptul că studenţii doresc în primul rînd o diplomă, şi consideră cunoştiinţele doar un mijloc pentru atingerea scopului, dar ei consideră acest fapt ca fiind o anomalie. Universitatea nu poate gândi altfel, dacă îmi e permisă această personificare, deoarece mediumul ei de comunicare sunt cunoştiinţele. Orice altceva îi va părea nedemn sau, mai bine spus, neacademic. Universitatea va considera întotdeuna că oferă cunoştiinţe, cum vor fi ele, teoretice, practice, utile sau nu, dar cunoştiinţe. Deci studenţii cumpără de fapt ceva ce universitatea nu vinde.

În al doilea rînd, studenţii cumpără ceva ce nimeni nu le garantează că vor primi. Pe de o parte, ei vor o anumită poziţie de status social, dar, pe măsură ce absolvenţii de învăţămînt superior se înmulţesc, diploma nu le mai poate oferi tot ce îşi doresc. Pe de altă parte, chiar considerînd că ei dau bani pentru o diplomă în sine, ca să o obţină de fapt universitatea îi va supune la tot soiul de examene, multe percepute de către ei ca nişte cazne. Şi totuşi vor accepta aceste cazne. Universitatea, continuînd personificarea, va considera de fapt că studentul plăteşte o taxă de acces. Taxa pe care nu o percepe ca pe un preţ. Ea nu presupune un contraserviciu garantat. Ea asigură doar accesul la anumite facilităţi. Mai mult, universitatea nu poate fi trasă la răspundere dacă studentul nu a obţinut cunoştiinţele din curriculă, şi în efect nici diploma dorită. Responsabilitatea este de partea lui.

În concluzie prin prisma universităţii, preţul diplomei nu e plătit în bani, ci în cunoaştere, anume în cea asimilată de către student. Astfel revenim la recunoaşterea faptului că mediumul comunicărilor din subsistemul academic este cunoaşterea. Doar comunicările ce au loc în cunoaştere sînt legitime şi esenţiale sistemului. Dacă cineva plăteşte diploma într-adevăr cu bani, adică banii îi garantează obţinerea ei independent de cunoaşterea asimilată, tranzacţia va fi considerată complet străină esenţei sistemului academic.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , ,



Currently there are "3 comments" on this Article:

  1. Ionut spune:

    Am citit cu interes ambele parti ale articolului. Sunt de acord cu ideea ca universitatea nu este o intreprindere, dar cred ca ar trebui sa distingem clar intre universitatea ca generator de cunoastere si universitatea ca generator de statut social.

    Pentru “prima” universitate abordarea mercantila este, evident, un nonsens. Cercetarea, ca principala activitate a acestei universitati, nu ar trebui supusa regulilor economiei de piata.

    Insa cea de-a doua universitate, cea care ofera reputatie, se bazeaza pe raritate, pe raritatea locurilor disponibile. De aici apare concurenta atat intre clientii potentiali ai universitatii (pentru locurile disponibile) ci si intre universitati (pentru atragerea celor mai buni “clienti” ) concurenta care, mai departe, genereaza piata educationala. Avand cerere, oferta, un loc in care acestea se intalnesc, un produs si un pret nu vad de ce universitatea nu ar putea beneficia de avantajele unei conduceri bazate pe instrumente precum: pozitionare, segmentare, selectie de personal, etc. E mult spus ca aceasta universitate e o intreprindere, dar asemenarile sunt evidente.

  2. Bogdan spune:

    In acest articol, domule Reisz, amestecati borcanele rau de tot (intentionat sau din ignoranta)!

    Afirmati ca „Universitatea, atunci cînd distribuie cunoaştere nu rămîne cu mai puţină cunoaştere”. Dar daca ati fi deschi o carte de economie , ati fi aflat pina acum ca bunurile, dupa forma lor fizica, pot fi de doua categorii:

    - obiecte (bunurile materiale)
    - serviciile;

    Din inceputul articolului dumneavoastra eu am inteles ca dumneavoastra afirmati ca educatia nu este un bun intrucit nu este un obiect. Dar serviciul prestat de un frizer nu este un bun ? Ramine frizerul cu mai putina „frizereala” dupa ce isi vinde serviciul? Nicidecum! Dar bunul oferit de un cinematograf se consuma in vreun fel? Ramine cinematograful cu mai putin film? Ei bine, atit profesorul, cit si frizerul, dar si cinematograful ofera bunuri sub forma unor servicii (si toti consuma resurse).

    De asemenea, afirmati urmatoarele : „Cunoaşterea nu se supune regulilor transacţiilor economice”. Cartile nu reprezinta cunoastere? Cartile nu se supun tranzactiilor economice? Nu sint publice? Ba da! O carte poate fi publicata in editii nelimitate.

    Echivocatia pare sa fie “arma secreta” pe care o utilizeaza autorul acestui aricol. „Public” este un termen inselator si este deseori utilizat in echivocatii. Un cinematograf aflat in proprietate privata este un bun public? Asadar, este privat sau public? Depinde despre ce discutam! Educatia este un bun oferit publicului, dar este un bun individual. Fiecare dintre noi invatam pentru ca astfel investim in noi , in ceea ce numim capitalul uman. Oricit ar parea de surprinzator si salariatul este un intreprinzator (investeste timp , efort, bani in instruirea sa, are cheltuieli specifice precum pretul transportului de acasa la locul de munca, costul pe care il presupune consumul de calorii suplimentar, etc., salariul este un venit, s.a.m.d).

    Si in final am ajuns la momentul adevarului: diplomele!

    Din nefericire, piata educatiei nu este o piata a informatiilor prezentate cit mai accesibil clientului, ci este o piata a diplomelor. De fapt, catastrofa din sistemul de educatie din prezent, faptul ca universitatile sint fabrici de diplome isi are originea intr-o bariera discriminatorie la intrarea pe piata muncii: necesitatea detinerii unei diplome. Acest abuz, distruge atit piata muncii cit si piata educatiei. In multe situatii angajatorii au fost nevoit sa recruteze salariati nepriceputi doar pentru ca aveau o diploma si au fost nevoiti sa respinga oameni care chiar stiau meserie, dar care nu au parcurs (autodidacti). Cei care sint in masura sa aprecieze calitatea cunostintelor unui om, nu sint furnizorii de educatie (scolile, universitarile , profesorii), ci clientii (angajatorii)!

    Argumentul „statutului social” ar fi amuzant, daca nu ar masca aroganta unora care cred ca, doar pentru simplul fapt ca detin o diploma, sint in vreun fel superiori. Acest complex de superioaritate mascheaza de fapt incompetenta unora care nu au reusit sa faca nimic util cu informatiile dobindite si incearca sa-si legitimeze „superioritatea intelectuala” printr-un obiect (diploma) confectionat din acxelasi material din care este realizata si hirtia igienica.

    Steven Spielberg a luat Oscarul cu multi ani inainte sa termine vreo facultate; i s-a modificat in vreun fel “statutul social” dupa ce a obtinut acea hirtie? Motivul pentru care a absolvit acea facultate, consta tot intr-o bariera aberanta de pe piata muncii (asa cum a aratat intr-un interviu): singura posibilitate ca el sa predea era sa detina aceasta diploma!

    Valoarea unui om, respectul pe care il obtine in societate,”statutul social”, niciodata nu este rezultatului efortul depus in trecut (ex: absolvirea unei facultati), ci in raport de cit de mult apreciaza ceilalti membri ai societatii rezultatul obtinut (prin efortul depus de acel om). Valoarea rezultatului obtinut si efortul depus nu sint proportionale.

    Domnule Reisz, modul in care dumneavoastra argumentati arata nivelul invatamintului superior romanesc. Daca un profesor universitar perezinta “rationamete”(in realitate sofisme flagrante) la curs precum cele prezentate in acest articol si ii obliga sa le invete, notindu-i, intelegem de ce se opune unei reforme reale : teama de libertate este teama de responsabilitate.

    Nu doar ca dumneavoastra doriti continuarea acestui sistem absurd al “autonomiei universitare” in care doriti sa obtineti resurse nenumarate pe care sa le alocati dupa bunul plac , dar respingeti orice forma de responsabilizare universitatilor in raport cu nevoile de instruire ale societatii. Cum poate afla o universitate care sint nevoile de instruire intr-un domeniu sau altul, altfel decit prin manifestarea libera a cererii? Cum este motivata universitatea sa isi adapteze oferta educationala cererii existenete la un moment dat, altfel decit daca resursele insotesc satisfacerea cererii?

    Acum este cit se poate de clar, in invatamintul preuniversitar avem nevoie de privatizarea scolilor si introducerea voucherelor educationale, iar in invatamintul superior de taxe directe. Doar in acest mod, vom scapa de sistemul corupt, ineficient si defectele atit de evidente ale invatamintului romanesc!

  3. Razvan spune:

    Desi enuntul din titlu mi se pare corect, in sensul ca universitatea nu e o intreprindere, ulterior constat cu dezamagire ca articolul contine o succesiune de idei si presupuneri care dupa parerea mea sunt fundamental gresite.

    In primul rand se afirma ca daca cunoasterea nu este un bun, in sens industrial, universitatea nu poate pretinde bani. Cred ca trebuie sa clarificam un pic natura lucrurilor. Cunoasterea reprezinta informatii care dupa ca isi pierd caracterul de noutate isi pastreaza in mod perpetuu utilitatea intr-un anumit context(spre exemplu legile fizicii etc). Ea este apoi de doua feluri: explicita(se poate scrie, reprezenta) si tacita(nu se poate explicita).

    Cunostintele explicite sunt cele din biblioteci. Vinderea lor de catre universitate ar fi o naivitate. Cartile documentatiile si altele asemenea au cel mult drepturi de copyright.

    Cunoasterea tacita se regasteste doar in creierul uman si reprezinta forme de cunoastere de valoare comerciala si sociala foarte mare. Spre exemplu capacitatea de a intelege modul cum functioneaza algoritmii,intelegerea particularitatilor chirurgiei copului uman, fizica nucleara, muzica si atatea altele sunt domenii pline de cunostinte tacite. Cunostintele tacite sunt “la purtator” adica sunt stocate in creierul uman si ele fac diferenta dintre un om competent si un incompetent. Se acumuleaza in general prin interactiune si experienta insa exista si tehnici moderne de captare a lor.

    Acumularea cunostintelor tacite reprezinta un proces foarte costisitor, lung si anevoios. Companiile nu prea sunt interesate sa investeasca in acest proces mai ales ca agajatul care isi da demisia pleaca cu tot cu cunostinte.

    In mediul academic se acumuleaza foarte multe cunostinte tacite de valoare comerciala foarte mare. Acestea sunt cedate astazi gratuit de catre universitati. Spre exepmlu facultatile de informatica pregatesc tineri pe care companiile ii pun la lucru in schimbul unor rate exorbitante. Cu toate acestea salariile celor care predau informatca sunt mizere.

    In cazul al doile, dupa parerea mea, univeristatea ARE VOIE sa ceara bani si chiar extrem de multi. Are voie la o cota din valoarea produsa de catre cei carora le-a sadit cunostinte episodice in creier.

    Prin urmare eu ii recomad autorului acestui aritcol sa se mai informeze in legatura cu notiunile de baza ce tin de cunoastere si natura ei complexa si abia dupa aceea sa exprime puncte de vedere. In epoca in care tram noi societatea cunosterii este un subiect de interes politic si prin urmare tot felul de oameni vorbesc despre asta fara ca macar sa inteleaga notiunile de baza.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Robert Reisz


Robert D. Reisz

Prof.dr. Robert D. Reisz Universitatea de Vest, Timisoara Institut für Hochschulforschung an der Martin Luther Universität, Halle-Wittenberg, Germania Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)