SUA: criza bugetară continuă

Dezlănţuirea contraatacurilor republicane pe fronturi cheie ale Administraţiei Obama transmite un mesaj limpede: luna de miere a luat sfârşit. Între timp, problema sechestrului bugetar ameninţă să coboare popularitatea preşedintelui sub 50%.

Scutul antirachetă, una dintre victimele colaterale ale reducerii deficitului

Săptămâna trecută, republicanii au lan­sat o adevărată ofensivă politică îm­po­triva câtorva iniţiative centrale ale Ad­ministraţiei Obama.

Pe de o parte, senatorul Rand Paul a ata­cat dur, într-un discurs-maraton de 13 ore, practicile Administraţiei, care s-au transformat într-o veritabilă doc­trină informală de utilizare a dronelor în războiul împotriva terorii, con­si­de­rând că aceasta se află în afara viziunii părinţilor fondatori. Pe de altă parte, la rampă a ieşit şi secundul lui Romney din campanie, congresmanul Paul Ry­an. El a propus în paginile Wall Street Journal o terapie de şoc pentru a ob­ţi­ne reechilibrarea bugetară până în 2023. Filosofia sa este simplă: guvernul tre­buie să cheltuie cât colectează (în jur de 19,1% din PIB). În consecinţă, re­publicanii propun o diminuare a chel­tuielilor cu 4,6 trilioane de dolari în ur­mătorul deceniu, pas care va fi însoţit de ajustări profunde la nivelul pro­gra­melor Medicare şi Medicaid, dar şi în reforma impozitării.

Nu a durat mult până au apărut şi cri­ticii. David Rothkopf, un observator avi­zat al lumii corporatiste, crede că prioritatea Americii trebuie să fie mai puţin scăderea cheltuielilor cât iden­ti­ficarea unui model de a face business care să compenseze şi să producă re­surse pentru deficitul existent. Pentru el miza stă în găsirea industriilor care pot crea locurile de muncă ale vii­to­rului, în investiţiile în infrastructură, care vor atrage investiţii.

Un lucru este cert. Pentru Obama, lu­na de miere a luat sfârşit. Deja po­pu­laritatea sa este într-o scădere dra­ma­tică. Cele mai recente sondaje relevă faptul că jumătate din electoratul in­dependent este nemulţumit de poli­ti­cile sale economice. Mai mult, pentru democraţi, scăderea popularităţii pre­şedintelui nu este de bun augur. Ex­pe­rienţele trecute arată că o rată de sub 50% popularitate prezidenţială echi­va­lează cu pierderea a 30-40 de locuri în Congres.

Una dintre cele mai importante vic­time colaterale ale dezbaterii bugetare din ultimul timp a fost scutul anti­rachetă. Pe fond, însă, arhitectura asu­mată de Administraţia Obama în 2008 şi programată să fie desfăşurată în Europa nu suferă schimbări radicale. Din cele 4 stadii ale sistemului anti­ra­chetă, doar ultima a fost amânată, pe fondul tăierilor efectuate de Congres. Anunţul a fost făcut chiar de noul secretar al Apărării, Chuck Hagel. Pe de altă parte, acesta a ţinut să con­firme angajamentul financiar al Ad­mi­nistraţiei pentru celelalte secvenţe: pi­lonul românesc şi cel polonez. „Per­miteți-mi să subliniez angajamentul puternic și continuu al Statelor Unite faţă de scutul NATO de apărare an­tirachetă. Acest angajament rămâne de fier. Prin EPAA, inclusiv prin site-urile din Polonia și România, va fi în continuare în măsură să acopere în­treg teritoriul european al NATO cum a fost planificat până în 2018“, a spus Hagel.

Şi totuşi, era de aşteptat ca an­ga­ja­mentul Administraţiei pentru fazele 2 şi 3 ale scutului să continue. O rea­fir­mase cu subiect şi predicat vice­pre­şe­dintele SUA, Joe Biden, pe scena unuia dintre cele mai importante forumuri de securitate din Europa – Conferinţa de la München. Astfel, la 2 februarie, Biden reafirma angajamentul Ad­mi­nis­traţiei Obama pentru securitatea Eu­ropei: „Europa rămâne partenerul in­dispensabil al Americii. Colaborarea noastră pe chestiunea scutului anti­rachetă protejează ambele noastre populaţii – iar angajamentele cu Ro­mânia, Spania şi Turcia oferă o do­vadă tangibilă a acestei colaborări“, a spus Biden.

Desigur, reacţiile critice nu s-au lăsat aşteptate. Polonezii, în special, devin nervoşi ori de câte ori Obama tinde să amâne un proiect din care fac parte. Şi asta mai ales în condiţiile în care scena discuţiei dintre Obama şi Medvedev din campanie este încă vie în memoria tuturor: „după alegeri o să am mai multă flexibilitate“. Coincidenţă sau nu, a fost amânată tocmai etapa în ca­re scutul ar fi putut elimina rachete intercontinentale cu rază lungă de ac­ţiune şi care se pare că i-ar fi deranjat cel mai tare pe ruşi. Pentru polonezi, subiectul este întotdeauna sensibil, de­oarece sistemul antibalistic este văzut ca făcând parte din sistemul de des­curajare al NATO. Este o modalitate di­rectă de reasigurare strategică a an­ga­jamentului american faţă de apărarea colectivă a Europei. //

Un plan pentru Pentagon

În marginea dezbaterilor privind efectele sechestrării asupra politicilor de apărare ale Administraţiei Obama, un raport al Rand Corporation a propus 3 soluţii po­si­bile. Toate pornesc de la premisa că este nevoie de clarificarea unei direcţii stra­te­gice, în funcţie de care se vor stabili ce­le mai importante priorităţi ope­raţionale. În­trebarea cheie devine aşadar: la ce este America pregătită să renuţe, ce riscuri es­te dispusă să accepte şi cum se va ajusta rolul său în lume?

Primul scenariu propune tăieri de 488-523 miliarde de dolari între 2014-2023, însă asumă ideea că ameninţările viitorului vor fi similare celor din deceniul trecut. Cu al­te cuvinte, mai mult Afganistan şi Irak şi implică un Pentagon configurat să des­fă­şoare operaţiuni de stabilizare postconflict şi misiuni complexe de contrainsurgenţă. În esenţă, efectivele şi capacităţile te­res­tre vor rămâne în mare parte neatinse de restructurări. Marii perdanţi vor fi însă aviaţia şi marina militară.

Al doilea scenariu presupune reduceri de 496-504 miliarde de dolari şi implică ex­ter­nalizarea angajamentelor de securitate regionale aliaţilor locali. Cu alte cuvinte, eu­ropenii vor fi responsabili de securizarea Mediteranei sau de descurajarea Rusiei în proximitatea Europei Centrale şi de Est. În esenţă, este un scenariu care vede in­ter­venţiile similar celor din Libia şi Mali, în ca­re Europa şi-a asumat partea leului, drept noua normalitate. Armata terestră va fi serios diminuată.

Al treilea scenariu propune o reorientare exclusivă pe ameninţările emergente din Pacificul de Vest. Este un scenariu foarte asemănător politicii Administraţiei de re­balansare spre Asia. Marele rol va reveni flotei navale. //

Lecţiile Irakului

Săptămâna trecută s-au îm­pli­nit 10 ani de la lansarea răz­bo­iului din Irak. Discuţia este im­portantă, mai ales din pers­pec­tiva implicaţiilor pe care le are asupra adaptării armatei după Afganistan. Rar mai găseşti as­tăzi câte un susţinător cu cre­dibilitate, care să vorbească la superlativ de această aven­tu­ră. Pentru opinia publică, Ira­kul este un caz deja clasat, o eroare care nu ar fi trebuit să aibă loc. Foarte probabil. Până şi succesul relativ al celebrei „surge“ sub conducerea ge­ne­ralului Petraeus este contestat şi filtrat prin lentile afgane. Pen­­tru mulţi, Afganistanul (alt­fel un experiment vândut pu­blic tot pe reţeta succesului ira­kian) a de­venit astăzi echi­valentul bă­tă­liei de la Water­loo pentru con­tra­insurgenţă (Fred Kaplan).

Pe fond, însă, se impun o se­rie de observaţii, mai ales în contextul în care este destul de probabil să ne mai con­frun­tăm cu operaţiuni similare de stabilizare. Sigur, nu neapărat pe formatul irakian, unde Sta­tele Unite au trebuit să îşi asu­me partea leului. Dar exemplul columbian şi filipinez (formule de susţinere suple) ar putea re­prezenta eşantioane ale unui vi­itor nu prea îndepărtat. Iar atunci vor conta din nou ap­ti­tu­dinile de a opera în mijlocul unor comunităţi supra­po­pu­la­te.

Şi totuşi, este o eroare să cre­dem că succesul relativ din Irak s-a datorat unei simple su­pli­mentări de trupe. Re­se­ta­rea cul­turii operaţionale spre a asi­gura protecţia civililor a fost esen­ţială, dar nu su­ficientă. Cer­cetări recente arată că de­cisiv a fost procesul de siner­gie dintre revolta triburilor din Anbar şi campania de con­tra­in­surgenţă a generalului Pe­trae­us. Poate cea mai importantă lec­ţie a fost necesitatea de a pătrunde în lumea triburilor lo­cale pentru a le înţelege intere­sele, resorturile motivaţionale cele mai intime, ce le face să ticăie. Doar astfel puteai spera să ai o şansă să le influenţezi calculele şi deciziile. „Trebuie să avem întotdeauna o în­ţe­le­gere fundamentală asupra tex­turii sociale în care operăm. Am petrecut mult timp stu­di­ind triburile. Nu cred că cine­va a petrecut mai mult timp cu şeicii decât mine. Aş putea să le spun până şi poveştile des­pre bunicii lor. Învăţând tri­burile, am fost în stare să ope­răm în mijlocul lor“, declara săp­tămâna trecută generalul John Allen, reamintindu-şi de zilele petrecute în Anbar în 2006.

Totodată, în absenţa unor biro­craţii administrative func­ţio­na­le, aflate în serviciul comu­ni­tă­ţilor locale, este puţin probabil ca un efort extern de stabili­za­re să fie făcut sustenabil. În ce­le din urmă, contrainsurgenţa rămâne 80% o problemă ad­mi­nistrativă şi doar 20% o problemă militară.

Experienţa irakiană mai su­ge­rează că, mai devreme sau mai târziu, reconcilierea po­li­tică cu fostul insurgent şi co­optarea sa în noua ordine cons­­tituţională este im­pe­ra­ti­vă. Altfel nu impui decât o pa­ce punitivă, oricând gata să ex­plodeze. De-baathificarea a fost una dintre cele mai de­zas­truoase iniţiative, motorul ca­re a creat rebeliunea antia­me­ricană, un mesaj ca­re trans­mi­tea fostelor elite lo­ia­le lui Sad­dam hotărârea că nu au ni­ciun loc în noul Irak.

Articol aparut in Revista 22