Home » Cultura »Opinie »Societate/Life » Citesti:

16-22 decembrie: nevoia de mit

Eugen L Nagy decembrie 23, 2012 Cultura, Opinie, Societate/Life
39 comentarii 2,996 Vizualizari

Înainte

Cu o zi înaintea izbucnirii revoluției în Timișoara, în ultima zi de școală, unul dintre colegi îmi spunea că se strânseseră oameni care aprindeau lumânări în fața locuinței lui Tökés László. Evident, am dat din mână a neîncredere; în mod sigur acestea erau doar zvonuri, precum multe altele anterioare; așa ceva era desigur imposibil: să se adune lume pe stradă într-un fel de protest public.

Lumea în care trăiam noi atunci nu avea sfârșit. O lume a barierelor și a penuriei, cu frontiere închise, cu curentul care ”se lua” două ore pe zi, cu cozile lungi la orice produs relevant, cu diminețile petrecute la rând la lapte, cu întreaga familie (un litru de persoană), cu rata de douăzecișiceva litri de benzină pe lună (pentru care se stătea zile în șir), cu pâinea pe care o duceam bunicilor la sat pentru că brutăria locală se închisese (iar ei nu puteau cumpăra de la Timișoara), cu apa caldă care venea doar seara (dacă venea), și așa mai departe. O lume a fricii și minciunii, cu bancuri șoptite pe ascuns, în familie, cu perdelele luate din geamurile restaurantelor, pentru ca totul să fie public, cu lecțiile de comunism științific la liceu, pe care cu toții le uram și de care ne băteam joc, dar de care ne temeam, cu Europa Liberă și Vocea Americii ascultate pe ascuns la radio, cu teama părinților ca voi spune ceva nepotrivit, poate vreun banc politic, când îl luasem în mașină pe acel milițian care făcea autostopul între sate, cu istoriile secrete ale fiecărei familii (prieteni fugiți ”dincolo”, rudă chemată la Securitate, tată ținut o noapte și lovit, tot de Securitate, bunici deportați în lagăre), cu ziare de necitit, cu televiziune redusă la două ore de vizite în Egipt ale lui Ceaușescu, cu opresiva omniprezență a conducătorului – și, mai ales, cu falsitate, falsitate și minciună, și cu violenta oprimare de către regim a vieții normale, a tot ce era natural; și cu impunerea unui discurs despre omul nou care se construia și despre societatea multilateral dezvoltată care urma să devenim, în care nimeni nu credea, dar pe care cu toții îl afirmam în public, silit, și de care ne lepădam cu dezgust și lehamite, în privat. Lumea aceasta în care ne născuserăm și în care părinții noștri își trăiseră întreaga viață, nu avea sfârșit – nu avea de ce și cum să se sfârșească. Singurul lucru la care speram, și pe care îl așteptam într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat ori îndepărtat, era ca Ceaușescu să moară, de boală ori de vârstă înaintată.

Acele zile

Duminică dimineața ieșisem la fotbal, și auzisem de la participanții obișnuiți la aceste partide ceva discuții referitor la faptul că niște bețivani spărseseră în seara dinainte niște geamuri în complexul comercial învecinat. Ciudat – dar am ridicat din umeri; totuși, nu extraordinar.

În seara aceleiași zile, în 17 decembrie, mă aplecam pe geam să aud mai clar sunetele ciudate care veneau dinspre oraș. Deodată, în întuneric, către colțul blocului a apărut un șir de oameni, îmbrăcați în ieftinele și tipicele haine de iarnă, unii cu steaguri, strigând – pentru prima oară, pentru prima oară auzind asta în mod public, de la un grup de oameni, pe stradă – ”Libertate! Libertate!” Mai târziu, în aceeași seară, tot de pe geam, auzeam sunete nemaiîntâlnite și înfiorătoare – sunetele adânci, cu ecou, răsunând deasupra blocurilor, sub cerul senin al nopții de iarnă, al unor focuri de armă trase repetat, foc-cu-foc, iar repetat. Se trăgea în Timișoara, poate în centru, poate pe bulevardul vecin, poate în piața din apropiere. A doua zi mama îmi spunea cum văzuse, în drum către spital, de pe bicicletă, mașini trimise de regim să spele asfaltul de sânge și alte urme.

Trei zile mai târziu, în 20 decembrie, eram în fața Consiliului Județean, iar o zi după,  în Piața Operei, cu alte mulțimi de oameni; eram acolo, și nu îmi venea să cred că la noi se scanda ”Jos Ceaușescu!”  și ”Jos comunismul!” și, euforic, ”Libertate!”  și, cred că deja, ”Să fie judecat, aicea în Banat!” (sic!). Iar între timp în restul țării și, mai ales, la București, în capitală, era întuneric… aveam senzația stranie că noi trăiam într-un timp diferit, că noi eram prezentul ori viitorul, și că eram înconjurați de trecut, de întuneric, în restul țării (deși în orașele din apropiere oamenii deja se ridicaseră; dar nu știam). Și, desigur, exista teama generală că pășeam pe un teren efemer, că era posibil ca ”ei” să trimită avioane să bombardeze Timișoara, ori armata să o atace – nu știam ce se putea întâmpla. În acea după-amiază de joi, auzisem că Ceaușescu urma să convoace la București una din multele și obișnuitele sale adunări populare, în care lungi cuvântări fără noimă erau întrerupte de aplauze și sloganuri impuse cu forța mulțimii adunate, și cred că știam că urma să fie dată la televizor, însă nu m-am obosit să o urmăresc. La un moment dat, însă, am auzit țipete, venind din alte apartamente din bloc; m-am repezit la televizor să văd, pentru prima oară în viața mea, un miting oficial întrerupt – și să văd asta pe viu, la televizor, pe canalul care două ore pe zi turna doar propagandă anodină și ceea ce știam cu toții că este neadevăr! M-am repezit imediat în Piața Operei, ca să fiu alături de celelalte zeci de mii de oameni, să sărbătoresc, să strig alături de ei. Pe aceștia însă i-am găsit trecuți deja de acel moment, și îngrijorați despre ce va urma; noaptea grupuri de oameni rămâneau în piață și în clădirea Operei, pentru că așa apăram cumva această fragilă libertate, această fragilă viață pe care o trăiam deja. Strada și orașul erau cuceririle noastre, ale tuturor timișorenilor, iar această posesie părea a fi garanția libertății, și nu puteam să îi lăsăm pe ”ei” să le ocupe, din nou. Prea mulți muriseră nevinovați pentru asta.

Vineri dimineața m-am trezit târziu, ca să descopăr că la București lucrurile o luaseră pe un făgaș care mi-a adus o bucurie de nedescris; că revoluționarii ocupaseră televiziunea comunistă și că Ceaușescu fugise, cu elicopterul, de pe acoperișul clădirii Comitetului Central. Evident, după o scurtă oprire la un prieten pe care l-am anunțat că ”porcul a fugit”, m-am dus și eu în grabă în centrul orașului, unde celelalte zeci de mii de oameni sărbătoreau ca și mine, dar unde mai exista desigur teama și nesiguranța, mai ales că știam despre intervențiile și conflictul armat din București, dintre ”teroriști” și ”Securitate,” și armată și populație. În seara aceea s-a tras din nou și la Timișoara, probabil focuri din confuzie – și a fost seara în care a murit și unul dintre colegii mai în vârstă de la liceul meu, Silviu Sebastian Iordan.

Zilele următoare le-am petrecut pe stradă, făcând pe gărzile revoluționare, oprind mașinile la filtre improvizate, căutând ”bombe”; și urmărind la televizor ce se întâmpla la București, și dacă îl prinseseră pe Ceaușescu.

Și degustând deliciul libertății, și entuziasmul unui viitor în care totul era posibil – democrație, să ai de toate, să vezi filme străine la televizor cât de multe etc…

După și acum

Se spunea în zilele acelea în Timișoara că două mașini se ciocniseră pe una dintre străzile orașului, și că cei doi șoferi s-au dat jos din mașină și s-au repezit unul la altul, și s-au îmbrățișat. În acele zile cei 80-100.000 de oameni din Piața Operei, din când în când, la îndemnul unuia dintre vorbitorii de la microfonul din balcon, se întorceau în masă cu fața către Catedrala aflată în celălalt capăt al acelui spațiu public, îngenuncheau, o mare de oameni, și rosteau cu toții, cu glas tare, ”Tatăl nostru”. (Din când în când vedeai câte unul ridicându-se ca să poată cuprinde cu ochii mulțimea de oameni, cum se întindea pe toată Piața Operei.)

Asemenea zile luminate, în care fericirea era absolută și publică, cu  bucurie nestânjenită pe străzi, între noi, nu am mai trăit de atunci în România (decât, poate, cu o singură altă ocazie). Fiecare lucru era o nouă bucurie – de la apa caldă care curgea nestânjenit (și prea fierbinte, astfel că am făcut o delegație cu care am mers la centrala termică),  la ziarele ”libere” tipărite încă din zilele revoluției și distribuite gratuit, la radioul local care transmitea liber și cu adevărat (!) ce se întâmpla, la planurile de viitor amintite…

Nu a durat mult, însă  – poate doar câțiva ani, poate doar doi – pentru ca noi timișorenii și cei care au fost pe străzi în acele zile (chiar dacă doar atunci când nu s-a tras – împreună cu alte mii de oameni) să auzim voci care vorbeau despre comploturi, intervenții ale ”agenturilor” (citându-l, iată, chiar pe Ceaușescu), lovituri de stat. O sumedenie de vorbe fără noimă și fără rost, venind de la oameni care probabil urmăriseră aceste evenimente la televizor.

Care este realitatea? Realitatea nu trebuie descoperită ori scrisă. Realitatea acelor zile a fost trăită pe străzi și în apartamentele în care gloanțe ricoșate au ucis oameni nevinovați. Realitatea sunt zeci de mii de oameni îmbrăcați subțire, aproape la tricou, pentru că soarele strălucea și cerul era uimitor de senin în acele zile, între 16-22, la Timișoara. Realitatea este că muncitoare de la Elba au fost arestate pentru că au strigat ”Vrem pâine!”, iar elevi de liceu cântau colinde în fața bisericii, când s-a tras asupra lor din transportoare blindate. Realitatea este că un popor, reprezentat, ca întotdeauna, de o parte din popor, s-a ridicat și a îndrăznit să își facă auzită vocea (în sfârșit!), și că și-a cucerit libertatea cu prețul a multe vieți pierdute, a trupuri bătute ori mutilate. Realitatea a fost și este că, indiferent de cercurile unor Iliescu și Roman, care au profitat de vidul de putere pentru a prelua autoritatea în acel moment, noi am fost pe stradă și noi ne-am dobândit libertatea. Noi cei care ne-am îmbrățișat și am scandat și ne-am temut și înspăimântat, și ne-am bucurat, euforici.

O realitate nu o neagă  pe cealaltă. Chiar dacă cincisprezece”agenturi străine”  s-au plimbat pe străzile Hurducenilor de Sus într-o seară ploioasă, sute de mii de oameni din Timișoara, București, Lugoj, Arad, Cluj, Brașov, Sibiu, Iași și nenumărate alte localități mai mari sau mai mici din toată țara – chiar și sate  – s-au organizat ad-hoc pentru ca să iasă pe stradă, în solidaritate cu ceilalți din celelalte orașe, și mai ales cu cei omorâți în acele zile, și au ocupat străzile și orașul și clădirile, și au câștigat – nu, au impus! – libertatea noastră. a tuturor, acolo. Realitatea sunt acele ore și zile și străzi și clădiri ale operei.

Aceia suntem noi. Aceasta este istoria noastră – trăită, reală, adevărata, trup și sânge și asfalt.

Acesta, deci, este și mitul nostru fondator. ”Mit,” contrar unor uzanțe, nu înseamnă  o poveste inventată, ci este o ”narațiune care exprimă un adevăr esențial”. Noi, ca și societate, avem nevoie de mituri fondatoare (în acest înțeles al cuvântului). Faptul că unii s-au repezit hulpavi să demoleze fundamentele unei realități de fapt trăite ilustrează o tendință sumbră dar bine documentată a popoarelor din est – un cinism funciar, o dezamăgire anticipată care poate ne protejează de posibile dezamăgiri viitoare. Poate are de-a face cu experiențele istorice nefericite, de la nenumăratele invazii la desele și coruptele schimbări a celor la putere. Poate are de-a face cu un sens al lumii deformat, care acceptă doar alternativele ”puritate absolută” ori ”corupție totală” (surpriza nesurprinzătoare este că, în realitate, și în această viață, acestea nu sunt alternative, ci că binele și răul coexistă în fiecare din noi, fără să se anihileze reciproc).

Într-un fel, deci, este de înțeles – însă cu toate acestea este nescuzabil. Să luăm un exemplu din vecinătatea imediată. Nu numai pentru cei din Ungaria, ci și pentru întreaga lume, revoluția din 1956 a schimbat istoria și soarta comunismului. Pentru cei din Ungaria, întrucât 1956 a reprezentat ridicarea întregului popor (în aceeași măsură ca la noi în 1989) și dobândirea victoriei împotriva regimului comunist și a ocupației sovietice, cu prețul multor vieți, pe străzi (ca la noi); față de aceasta, ocupația rusă și regimul instaurat de ea după revoluție au reprezentat o negare sfruntată a unei realități trăite de fiecare familie, pe străzile fiecărui oraș. De aceea, cei 23 de ani (!) care au urmat Revoluției din ’56 au fost trăiți ca o minciună publică: regimul afirma că 1956 fusese o contrarevoluție burgheză înfrântă de muncitorime, în timp ce toată lumea (inclusiv regimul) știa că fusese de fapt o ridicare a muncitorimii însăși, și a studenților, și a tuturor tipurilor de oameni din societate (în afară de securiști și de loialiștii partidului). Întreagul mapamond, de fapt, era conștient de acest lucru, ceea ce a dus la erodarea ori schimbarea fundamentală a multor organizații și conștiințe comuniste în Vest. Pentru că adevărul străzii, indiferent de cine ia puterea, și indiferent de cât de efemeră fusese libertatea câștigată atunci (doar două săptămâni, poate trei!), este imposibil a fi negat. Iar această conștiință a realității a rămas un mit fondator al dorinței de libertate și democrație maghiare, ceea ce a făcut ca unul dintre momentele cele mai importante ale anului 1989 în Ungaria să fie reînhumarea publică, după o ceremonie ținută într-o piață centrală, și cu sute de mii de oameni aliniați pe străzi, a unuia dintre liderii Revoluției din 1956, Imre Nagy. Adevărul acelor zile, negat în mod sfruntat prin execuția și înmormântarea sa în secret, într-un lot anonim (în ’58), a fost dezgropat, comemorat și sărbătorit, alături de Imre Nagy, în mod public, de întreaga suflare, pe străzile pe  care revoluția avusese loc. În Ungaria, 1956 a condus la 1989, în mod direct; la fel cum 1968 a dus în mod direct la 1989 în Cehoslovacia; la fel ca 1953 în Germania de Est; și la fel ca sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80 în Polonia etc. Și nu numai în aceste țări, fiindcă realitatea acelor zile a avut impact mult dincolo de hotarele respective; comunismul s-a sfârșit prin delegitimare, pentru că neadevărul nu are arme împotriva realității trăite, trup și sânge.

1989 este unul dintre momentele cele mai luminoase din istoria poporului român. Realitatea, adevărul acelor zile ne reprezintă, pentru că libertatea obținută atunci și, de fapt, sacrificiul făcut pentru noi atunci, reprezintă în mod esențial nevoile ființei noastre – ale ființei umane. Noi avem o nevoie funciară de adevăr, de a ne putea exprima liber, de a putea trăi ca oameni normali, de a putea fi cine suntem, de a putea tinde către ce este mai bun (material și spiritual), și uneori către ce este mai puțin bun. Cel mai opresiv lucru în orice ideologie, și astfel, și în cazul comunismului, este că reprezintă și încearcă să impună cu forța o minciună sfruntată despre ce noi suntem ca și ființe umane.

1989 este mitul nostru fondator. 16-22 decembrie sunt zile care m-au format în mod esențial, și care ne-au format pe toți. 16-22 decembrie 1989 este atât simbolul cât și momentul fondator al democrației, atât pentru noi ca și popor (adică, comunitatea celor născuți și crescuți în România, indiferent de limbile vorbite în plus ori de culturile regionale care ne/au format; aceste diferențe sunt parte integrantă a acestei comunități, o fac ceea ce este), cât și pentru cei mai mulți noi, ca indivizi. La un nivel adânc, personal, pietrele funerare și monumentul Revoluției din cimitirul din Calea Torontalului, din Timișoara, reprezintă pentru mine legătura mea personală cu copiii, femeile, muncitorii care s-au jertfit pentru mine. Îi cunosc, am călătorit în tramvai cu ei, am jucat fotbal pe aceleași terenuri, am mers la aceleași cinematografe, am fost cărați la aceleași manifestații forțate, am stat la cozi cu ei, ne-am certat și ne-am împăcat cu ei. Ei sunt cei care au murit pentru mine.

De aceea, când voi avea copii, nu voi pregeta să îi iau de mână și să îi duc, între 16-22 decembrie, în fața monumentelor celor morți în Revoluție, și să le spun.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "39 comments" on this Article:

  1. Ursu spune:

    Multumesc!

    Retrairea unor amintiri asemanatoare mi-a readus aminte de ce nu avem voie sa uitam. Si ce trebuie sa transmitem acelora mai tineri care sunt deja nostalgici dupa un comunism pe care nu l-au cunoscut decat din oftaturile parintilor lor, obositi de tranzitia asta neterminata si, aparent, interminabila.

  2. Tudor Calin Zarojanu Tudor Calin Zarojanu spune:

    Minunat. Şi atât de necesar – mai ales prima parte, pentru nostalgici…
    O singură observaţie: nu, nu “ridicarea întregului popor”. S-au ridicat, poate, câteva zeci de mii de oameni ÎNAINTE de căderea sistemului. DUPĂ aceea, au fost câteva milioane de oameni pe străzi, ca să se bucure de ceva împlinit de alţii. Dar nici aceia nu erau întreg poporul şi, pe de altă parte, timpul a dovedit repede că nu doream toţi aceleaşi lucruri.
    Nu uit că au murit oameni şi după 22 decembrie, mă plec în faţa memoriei lor, ca şi în faţa celor răniţi, indiferent când, indiferent de ce şi indiferent de către cine, dar revoluţia a fost făcută de foarte puţini oameni, la scara poporului.

    • dusu spune:

      zeci de mii domnule?????

    • Eugen L Nagy Eugen L Nagy spune:

      Într-adevăr, o parte din popor. Însă așa se întâmplă întotdeauna. “Realitatea este că un popor, reprezentat, ca întotdeauna, de o parte din popor, s-a ridicat și a îndrăznit să își facă auzită vocea (în sfârșit!), și că și-a cucerit libertatea cu prețul a multe vieți pierdute, a trupuri bătute ori mutilate.” Cum spuneați, însă, e mai puțin important ”când” și ”de către cine” – sacrificiul este important.

      Nu cred că este necesar să fi fost victimă directă a revoluției, și poate nici măcar să fi fost pe străzi atunci. (Cum amintea Ursu, tinerii de astăzi, cei care sunt acum la vârsta studenției, abia se nășteau atunci.) Nu contează . Însă realitatea acelor zile poate să fie, trebuie să fie – și de fapt, este – parte a cine suntem noi, fiecare dintre noi, și noi, împreună; fie că am fost pe străzi ori abia ne nășteam atunci – și chiar dacă am încerca să negăm ori uităm. Viața pe care o avem am dobîndit-o atunci. Ce facem cu ea, este o altă poveste.

    • Nautilus spune:

      și cu impunerea unui discurs despre omul nou care se construia și despre societatea multilateral dezvoltată care urma să devenim, în care nimeni nu credea, dar pe care cu toții îl afirmam în public, silit, și de care ne lepădam cu dezgust și lehamite, în privat

      Formularea este greşită.

      După cum au demonstrat un număr mare de cetăţeni (suficient de mare pentru a înclina balanţa în orice fel de alegeri, împotriva oricăror “roşii” sau “portocale” de partide, chiar dacă până acum s-au manifestat puţin sau deloc), ei au crezut şi încă mai cred şi în omul nou, şi în societatea multilateral dezvoltată, şi în epoca raţiilor şi cozilor, şi în Tovarăşu’, şi în Tovarăşa, şi în Secu’ şi în toate celelalte, şi vor face cele necesare pentru repunerea lor în drepturi.

      Se vorbeşte uneori de “epoca liberală a comunismului”. Acest număr impresionant de cetăţeni nu îşi aminteşte, nu vrea să îşi amintească şi nu vorbeşte de ea, cu excepţia a 20-30 de caraghioşi care se mută de colo-colo şi aruncă nişte pastil… mesaje. Fiindcă acea “epocă liberală” nu era comunistă, ci un fel de capitalism în care singurul patron era Statul, la fel ca şi în URSS. Adevăratul comunism, aşa cum la vremea lui Troţki fusese “comunismul de război”, a fost tocmai această epocă a raţiilor şi cozilor. Nu cea de dinainte şi cu atât mai puţin cea care i-a urmat.

      Ori de la nişte (co)mu(n)işti adevăraţi nu prea ne putem aştepta să aibă vreo simpatie pentru o formă de capitalism, fie ea şi de Stat, cu tovarăşi sau fără. (Co)mu(n)istul adevărat nu trăieşte decât în comunism, aşa cum peştele nu trăieşte decât în apă şi tenia în intestinul gros.

      A te aştepta de la ei să se lepede cu dezgust şi lehamite de comunism e cam ciudat.

      ~Nautilus

  3. IDB spune:

    Chiar in seara de 15 dec 1989 (vineri) am fost in fata casei parohiale unde locuia Tokes…si va asigur ca erau oameni cu lumanari in mana care, la un moment dat, strigau “libertate”.
    Eram cu un prieten (si vecin de bloc) care, intamplator, era ungur…
    La un moment dat, Tokes a iesi la fereastra si le-a spus (in maghiara) oamenilor sa plece pentur ca el va avea probleme din cauza lor.
    Nimeni nu s-a miscat din loc…
    Eu si prietenul am plecat acasa (eram elevi in clasa a XII-a) in jurul orei 18:00.
    Lumea stransa acolo (vreo 150-max 200 de persoane, la ora aia cel putin!) a ramas!
    Ce a urmat…se stie, chiar daca partial….

  4. dusu spune:

    eratzi deci un scolar,licean!!?
    cu respect va spun,virsta dvs de atunci va impunea limitele intelegerii evenimentului.
    apoi au venit anii tranzitiei,ha ha ha.v ati mulat ptr ca asha e viata.
    oricum,fidela prezentarea zilelor comunismului biruitor si a viitorului luminos.poate binevenita si comparatia cu 56.89 ruminesc e intr un fel 56 unguresc.

  5. Ciprian Toma spune:

    Minunate aduceri-aminte. Atât de similar cu trăirile personale, doar că la Sibiu. Nu voi uita niciodată înregistrarea Europei Libere difuzată în 16 decembrie cu primele focuri de armă, cu țipete, din nou împușcături… Aveam 14 ani… Nu voi uita niciodată.
    Jos comunismul !

  6. Nelson spune:

    Foarte frumos articolul. Felicitari autorului! Dincolo de multe alte lucruri, 1989 a fost un an de gratie pentru poporul roman.

  7. dusu spune:

    Azi in Timisoara,miine-n toata tara! era lozinca din zilele de 16-21.nu era de tipul :poporul ceausescu romania.era un strigat disperat:speranta ca nu vor ramine singuri.urmau sa fie ucisi daca in alte parti lumea nu se ridica.la Cluj citiva s au ridicat.
    Mult as vrea sa stiu daca in regat inainte de revolutia din bucuresti s au ridicat!?

  8. Constantin Balasoiu Constatin Balasoiu spune:

    Nu, e o confuzie. Euforia, exagerarile, excitarile, incitarile, bazaconiile, fantasmele, priapismele etc din zilele alea nu sunt mitul fondator al lui 89. Nu definesc pe nimeni, nu spun nimic despre nimeni; aveti cel mult o mica proba de psihologie a maselor atunci cand se gasesc mobilizate de ceva anume. Nu din asa ceva sunt facute miturile fondatoare, au o functie mult prea logica si structuranta in societate ca sa insemne neroziile, ridicolul, absurditatile etc etc unui moment de masa. Imi pare rau ca scrieti atat ca sa reluati niste amintiri pe care azi sau se fac bancuri, sau sunt recitite intr-o alta cheie (de ex, a loviturii de stat, adica a manipularii) etc. Cu asa ceva nici macar de un trib cu vederi animiste n-ati putea pune :)

  9. mariusmioc spune:

    De ce nu-s capabili bucureştenii să lămurească misterele revoluţiei? Pentru că aceste mistere nu există!
    (folclor timişorean)
    Să nu uităm că falsificarea istoriei lui 1989 se face şi de către gazetari pretinşi “de dreapta” precum Grigore Cartianu sau Radu Moraru (care descoperă turişti ruşi peste tot, pe care noi care am trăit evenimentele nu i-am văzut), care au fost lăudaţi de diletanţi care scriu şi pe contributors, precum Vladimir Tismăneanu.

    • dusu spune:

      Vladimir Tismaneanu o intoarce cu ´´revolutie furata´´!!

      • mariusmioc spune:

        Dusu, Vladimir Tismăneanu a lăudat scrierile despre revoluţie a lui Grigore Cartianu, ceea ce este descalificant din punct de vedere profesional. E ca şi cînd ar fi lăudat scrierile despre revoluţie a lui Vadim Tudor.
        În treacăt fie spus, Cartianu este unul dintre cei care, asemenea lui Teodor Brateş, răspîndea zvonuri false despre terorişti în decembrie 1989 şi perioada imediat următoare, ceea ce singur a recunoscut: http://wp.me/pjejF-3am

    • Eugen L Nagy Eugen L Nagy spune:

      Domnule Mioc, aș vrea să îmi exprim respectul pentru eforturile pe care le-ați depus de-a lungul anilor de a documenta acele zile. Să nu credeți că au fost eforturi irosite – dimpotrivă.

      Cât despre tendința de a nega ce este mai luminos, doar fiincă s-a întâmplat, este tristă. Este ca și cum ți-ai nega familia, data de naștere. Să nu te miri, apoi, că nu ai identitate, ori ca este o identitate schimonosită.

    • T. Bucur spune:

      @ mariusmioc
      Domnule Mioc, poate de la dvs. aflu daca e adevarat sau nu ca la Timisoara au existat niste persoane care pur si simplu spargeau vitrinele magazinelor, fara a lua ceva. Am citit ca unii spargeau vitrinele cu niste bile de metal legate cu sfoara si manevrate prin invartire.
      Rog mult spuneti daca ati incercat sa va convingeti daca cele de mai sus au fost reale sau nu.
      Daca a fost asa, explicatiile pot fi divergente:
      a) erau persoane care voiau sa creeze anarhie, in scopul incitarii populatiei la acte de nesupunere, asta fiind in favoarea reusitei Revolutiei;
      b) erau securisti care voiau sa creeze pretexte pentru interventia in forta a trupelor.

      • mariusmioc spune:

        Domnule Bucur, da, au fost vitrine sparte la Timişoara în decembrie 1989. Nu e nimic neobişnuit în asta, urmăriţi mişcările de stradă recente din Grecia sau alte ţări, şi acolo s-au întîmplat asemenea fenomene, fără să fie puse pe seama agenturilor. Atenţia prea mare acordată spargerii vitrinelor în detrimentul depistării şi pedepsirii criminalilor este o diversiune care face parte din ceea ce numeam, încă din anii ’90, încercările de legitimizare a reprimării revoluţiei.
        http://wp.me/pjejF-3OD

  10. Vlad Ionescu spune:

    Extraordinar! Credeam ca marele moment de renastere si de jertfa s-a stins, ramanand doar in sufletele si in constiinta a foarte putini oameni. Rar mi-a fost dat sa descopar ganduri atat de puternice, de autentice si de limpezi cu care sa rezonez. Mai ales in ultimii ani spatiul public a fost golit de memoria si semnificatiile profunde ale momentului ’89. O poveste similara am trait si eu la Bucuresti. Incepand cu stirile de la Europa libera din seara de 17 decembrie si in toate zilele ce au urmat, continuand cu relatarile unor cunoscuti care fusesera la Timisoara, cu refuzul cvasiinconstient de a merge la mitingul lui Ceausescu din 21 si cu sentimentul de libertate, speranta si frica cand am ajuns in piata Romana si apoi la Universitate unde am vazut oameni in mijlocul strazii care aveau curajul sa strige impotriva dictaturii si sa cera libertate. Iar ceea ce am trait in dupa-amiza de 22 decembrie in Bucuresti, cand m-am plimbat pe strazile pline de oameni de la Universitate pana in fosta piata a Aviatorilor si inapoi, este unic si de neuitat. Era o bucurie si o fericire colectiva, toti oamenii se salutau si se iubeau. Parea ca odata eliberati am plonjat direct in Rai, unde nu se pot intampla decat lucruri bune. Dupa lasarea serii insa totul a inceput sa se strice. Si stricaciunea a continuat si continua si astazi. Nu cred ca o schimbare fundamentala in bine se mai poate produce astazi fara sacrificii majore.
    In legatura cu memoria cel mai dificil mi se pare sa reusesc sa ii fac pe cei care nu au trait in perioada comunista sa inteleaga acea realitate. Numai asa vor putea intelege mai bine prezentul, asta care e!

    • Eugen L Nagy Eugen L Nagy spune:

      ”In legatura cu memoria cel mai dificil mi se pare sa reusesc sa ii fac pe cei care nu au trait in perioada comunista sa inteleaga acea realitate.” Havel a scris de multe ori (din închisoare) despre puterea cuvântului. Regimurile autoritare interzic discursul liber. Adevărul trebuie spus, asta este. Trebuie spus. Cuvintele nu sunt degeaba, alfel nu ar stârni atâta teroare.

  11. Alin Popescu spune:

    De foarte puține ori am auzit pomenindu-se numele Lugoj în discuțiile despre revoluție deși a fost unul dintre orașele care s-au alăturat foarte repede mișcării de la Timișoara. Cred că puțină lume știe acest lucru.

    Aveam 7 ani la Revoluție. Acele zile se amestecă confuz în mintea mea acum. Îmi aduc bine aminte cum am traversat cu tata de mînă Lugoj-ul în care locuiam atunci, la ora 5.30 dimineața, ca să luăm trenul spre a merge la bunici la “tăierea porcului”. Flăcări înalte se vedeau prin geamurile sparte ale Sfatul Popular, lîngă Biserica cu Două Turnuri. Pe străzi era miros greu de fum. Aruncate în stradă și arzînd erau canapele grele de piele cum eu nu mai văzusem decît in filme. Mirosul greu de fum se amesteca cu un miros greu de portocale. Am fost uimit să-mi dau seama că mi se lipeau picioarele de drum datorită cantității uriașe de portocale strivite în picioare. După ce spălase strada zeama uscată devenise cleioasă și ți se lipea de tălpi. Tata mergea repede și mă trăgea după el. Cred că era precaut. Eu vroiam să văd.

    Prin vitrinele sparte ale magazinelor de electronice din centru se puteau zări siluete care își făceau de lucru subtilizînd ceea ce puteau căra. L-am întrebat pe tata de ce fură oamenii mari că doar nu-i frumos să furi. Nu mai știu ce mi-a răspuns.

    Ajunși în tren aveam noroc că era cald. Prea cald. La Caransebeș urcaseră oameni noi care nu știau ce se întîmplă și doreau să afle detalii. Tata, după ce i-a “cunoscut”, încălzit de la căldura din compartiment dar și de la evenimente, și-a dat drumul la limbă. Lucra în timpul săptămînii la Timișoara la Trustul de Construcții Industriale. Venise din Timișoara cu o zi înainte. De-acum povestea la liber tot ce văzuse în Timișoara deunăzi – nu mare lucru că nu participase la manifestații.

    La un moment dat doi bărbați s-au prezentat la ușa compartimentului și i-au cerut să-i urmeze. S-a întors, după mintea mea de copil, 5 minute mai tîrziu. Era tăcut și respirația îi mirosea foarte urît. Ajunși la bunici, a povestit fraților săi mineri, cum a fost băgat în “veceu” și lovit în “stomac” cu întrebarea “Paștele mătii, dacă te arunc eu acum pe tine din tren? Ce se întîmplă cu copilul tău atunci?”. Aceeași mineri mai tîrziu au participat la prima mineriadă. Scuza lor: “Am fost pașnici!”. Știu sigur că-și băteau nevestele.

    După ani de zile, același miros urît l-am recunoscut în respirația pacienților care ajunseră pe mîna mea datorită unor infarcte sau accidentelor de mașină grave. Acum știu că acela este mirosul mucinelor secretate în gurile oamenilor cînd îi încearcă sentimente intense de frică.
    În afara mirosului de mucine, mi-a rămas în minte amestecul pîclos de fum cu iz de coji de portocale.

    Nu a încetat niciodată să mă uimească lipsa oricăror amintiri despre acea perioadă în rîndul celor mai multe persoane din generația mea sau din generații apropiate. O înțeleg, are explicații logice dar mă uimește pentru că mi se pare imposibil să îți fi scăpat complet așa ceva.

    Atunci mi s-a întîmplat încă ceva dar nu am aflat decît, tot așa, după ani de zile, în contexte de viață din cele mai diverse: nu mi-e frică.

    Remarc că d-voastră sînteți în US. Eu sînt în UK. Asta-i viața. Cine a dorit libertate o are – aceasta nu este deloc puțin lucru.

    Vă mulțumesc pentru acest articol scris din inimă.

    • dusu spune:

      Si eu va multumesc ptr relatarea dvs.
      e prea frumoasa sa o stric cu o opinie de a mea,de ce Lugojul nu e amintit,dar e strigat calarasul.
      si da,noi cei care am ales libertatea am cistigat atunci dreptul de a scapa de acolo.altfel ne ar fi impuscat si azi la granita pe care shi o apara si azi sa nu intre ideile imperialiste,ca ei se vede treaba sint multumiti asha cum sint.

    • Eugen L Nagy Eugen L Nagy spune:

      ”Atunci mi s-a întîmplat încă ceva dar nu am aflat decît, tot așa, după ani de zile, în contexte de viață din cele mai diverse: nu mi-e frică.” Într-adevăr, atunci au fost primele momente în care nouă, în comun, în public, nu ne-a fost frică. Mulțumesc pentru amintirile descrise. Nu cred că nu avem amintiri, este literalmente imposibil. Dar ne este teamă să ne amintim. Ne este teamă de bine, de (să folosesc cuvântul?) ce e frumos, pentru că nu avem încredere că poate exista. Altfel cum credeți că se explică atitudinea unora care, ajunși în poziții de responsabilitate, nu îndrăznesc să facă ceea ce ȘTIU că e bine, ci aleg nimicnicia unor mici aranjamente slinoase, care azi sunt, mâine nu-s? Ai prilejul să rămâi în istorie, și tu alegi să rămâi la restaurant? Cum ziceam, această teamă de memorie și de bine este poate explicabilă, dată fiind experiența istorică. Însă este nescuzabilă, fiindcă neagă realitatea.

      • dusu spune:

        domnule Nagy,dumneata faci literatura domnule;poate dumitale si unora nu le a fost frica;aveatzi parca 7 ani unu si celalat mai putin de 18!nu?
        mie mi a fost frica domnule;sigur la inceput starea aceea de excitare care tzi o dau gloantzele,multzimea crezi ca te poate proteja,dar frica exista.mai ales cind realizezi ca de fapt un lunetist este cel ce te poate omori.
        La Timisoara ii vinau si din elicopter,ca pe iepuri!
        mare rivolutie domnule!la bucuresti

  12. dilibau spune:

    si acum mori de foame cu salarul minim pe economie ….. ma abtin sa fac alte comentarii

    • Dis spune:

      E libertatea de a alege sa mori de foame cu salariul mediu pe economie :)

    • Alin Popescu spune:

      @dilibau

      Eu nu mor de foame. Nici d-voastră nu muriți de foame. Dacă ați fi murind de foame nu v-ar arde să scrieți. Vă cred că vă este greu. Haideți totuși să nu exagerăm.

      Puteți spune că vă este greu, că sînteți dezamăgit, puteți să spuneți că vă este scîrbă de politicieni sau de calitatea oamenilor care vă înconjoară. Spuneți acestea și vă voi crede. Dacă puneți o problemă s-ar putea ca cineva să sugereze o soluție. Spuneți că vă simțiți străin în țara d-voastră și voi înțelege și asta. Nu spuneți însă că muriți de foame pentru că nu cred că știți ce înseamnă acest lucru.

      Foame am făcut pe vremea lui Ceaușescu. Foame am făcut și prin 1994-2000. V-a scăpat referirea mea din articol la mineri? A muri de foame este însă o expresie în vorbirea curentă pe care nu o suport, în primul rînd pentru că denotă o atitudine de resemnare dar și din alte motive. La fel nu suport să aud în vorbirea curentă “cretin”, “psihopat”, “alcoolic”, “criminal”, “genocid”, “bolnav psihic”, “schizofren”, “asasin”, “în comunism era mai bine”, “cadavru ambulant” sau alte degenerări ale limbajului mai noi cum ar fi “băieți deștepți cu ochi albastri” sau “dottore”. Ați privit în ochii unui criminal, ai unui cadavru, ai unui schizofren sau ai unui om care moare de foame vreodată? Eu răspund cu “Da” la toate întrebările acestea. Am privit, la propriu!

      Viața este un amestec de bine și de rău. Această dualitate este prezentă în noi toți. Modul în care folosim limbajul spune multe despre noi. Vă rog, NU vă abțineți de la comentarii. Comentați cu miez și veți fi ascultat. Nu aruncați însă cu cuvintele. Asta este ceva ce deranjează, mai ales după ce am scris ce-am scris mai sus. Mai citiți ce-am scris și eu și domnul Nagy. Citiți și articolulul domnului Tudor Călin Zarojanu despre ratare. Citiți și scrieți ce doriți, dar citiți și scrieți cu adevărat, ascultați cu adevărat și veți fi la rîndul d-voastră ascultat. Învățați să puneți în cuvinte ce vă doare.

      • Alin Popescu spune:

        Corecție: “V-a scăpat referirea mea din intervenția de mai sus la mineri?”

        • Paul Butoi spune:

          Ma tem ca oamenii din tara asta – pare sa fie vorba de o majoritate relativa / absoluta – sunt blocati mental in ” adevarul ” lor personal si nu sunt deloc interesati de ” realitate ” . Eu zic ca poti sa ai acces la realitate doar daca pastrezi permanent rezerve in privinta corectitudinii adevarului personal – care este construit pe baza perceptiei tale asupra faptelor si raportarii lor la modul in care tu intelegi mecanismul de functionare al societatii . Poti sa ai indoieli asupra corectitudinii adevarului personal doar daca intelegi ca perceptia ta asupra realitatii este limitata , relativa , subiectiva . Poti sa ai acces la o intelegere mai exacta a realitatii daca iti deschizi mintea si analizezi critic opinii diferite de cele ale tale – eventual opiniile personalitatilor publice care iti par mai cultivate / inteligente / competente decat tine . Este adevarat ca oamenii au tendinta sa simplifice lucrurile si sa idealizeze trecutul , dar eu zic ca ar trebui sa existe o limita si aici – iar prezenta limitei ar semnala existenta unui minim discernamant . Pare ca majoritatea oamenilor din aceasta tara considera ca exista o entitate – statul – care este responsabila de existenta lor individuala . Inteleg de ce acesta este un model atragator prin care sa intelegi viata si functionarea societatii , dar nu inteleg de unde ar putea veni banii / resursele care mi-ar face mie viata mai usoara si cine ar munci pentru mine / in locul meu . Poate ca lucrurile vor merge mai bine cand – si daca – oamenii vor intelege ca fiecare este responsabil pentru viata lui . Si ca exista o zona de interes comun fara de care o societate nu poate sa functioneze . Gabriel Ispas a scris – frumos – despre aceste lucruri simple .

  13. gabriel ispas spune:

    Mulțumesc foarte mult ptr articol si ptr cele relatate dar in un fel ma simt obligat sa va contradic, macar parțial. . In Romania anului 2012, se prefera lupta de zi cu zi, de supraviețuire personala, populatia preferand sa lase in uitare ca bunastarea se poate obtine numai in mod colectiv. Nimeni nu poate face nimic de unul singur ci doar In Romania in schimb lumea a regredit in o pozitie mai rea chiar decât in 89..ptrca e rea, egoista, inculta perversa, plina de iluzii si minciuni despre tot si asupra la tot ce inseamna viață. E lenesa, e indiferenta, crede ca totul i se cuvine, si nu ca se obtine prin sacrificiu zi de zi. Putinele persoane care au o minte brilianta se lupta cu un sistem pe care nimeni nu pare sa vrea sa il schimbe, si nu mai vb despre dorinta de a pastra memoria unei revolutii in care nimeni nu mai crede ca ar fi fost adevărată!
    Eram in 21 dec cu parintii mei intai la televiziune si apoi la romana..(tatal meu militar si mama doctor ) sa dam de mancare la muncitori, la student, si inca imi aduc aminte cum ar fi ieri de mama aplecata asupra unui baiat tanar abea impuscat, rupindusi camasa alba ca sa il panseze, salvindui viata.. imi aduc aminte de toti colegii mei de scoala ( eram in a 8-a ;) ) care vroiau sa mearga la universitate sa ceara dreptate si libertate, imi aduc aminte de tancurile din piata de la cc cand au inceput sa traga in palatul din fata cc .. ce teribile momente.. ce momente marete de libertate de dorinta in mai bine, momente in care poporul român a aratat. Dupa mult timp ca e gata sa moara ptr un ideal pur.. imi aduc aminte de fiecare moment si la fiecare decembrie .. ma opresc mereu in piata Venetia.. (Roma, Italia) urc la monumentul Vittoriano, care este mormantul soldatului necunoscut si las o floare si o lacrima in amintirea tuturor persoanelor care au crezut in mai bine, in Libertate, in un maine mai prosper si mai curat!

    Eu nu uit..

  14. kab00m spune:

    Eram clasa a XII-a si am fost unul dintre aceia care s-au ridicat o clipa in picioare pentru a cuprinde din priviri multimea ingenuncheata din centrul Timisoarei. A fost ceva unic. Ce am simtit in acele zile n-o sa poata sa-mi ia nimeni, niciodata.

  15. crap spune:

    de acord cu ideea ca 15 agenturi straine de’ar fi fost implicate n’ar fi putut determina amploarea miscarilor ce au avut loc de 22 dec.

  16. Vlad spune:

    Excelent articol! Asta ar trebui sa facem cu totii: sa nu lasam blazarea sa acopere idealul de atunci. Pe de alta parte, insa, nomenclatura actuala (=politicienii) trebuie dati jos, inlocuiti cu oameni principiali si devotati Romaniei. Revolutia trebuie sa continue, pentru ca prima etapa si-a cam ratat telul: am inlocuit un dictator cu o banda de hoti, care la final au vandut tara Uniunii Europene.

  17. Eugen L Nagy Eugen L Nagy spune:

    Mulțumesc pentru cele relatate mai sus despre acele zile, experiențele personale descrise în comentariile de mai sus. Le citim cu bucurie și cu emoție.

    Ceea ce a fost pe străzile Timișoarei și a multor altor orașe în decembrie 1989, cei care au trăit cu adevărat acele zile (în numeroasele feluri în care au putut fi trăite) înțeleg foarte bine, cred eu, o distincție importantă – între acele zile, fapte și oameni, și ORICE ar fi urmat după aceea. ORICE.

    De aceea am amintit – printre altele – de revoluția din 1956 în Ungaria. Acea revoluție nu a fost furată, confiscată, deturnată… și așa mai departe. Nu. Acea revoluție a fost zdrobită. călcată în picioare, ștearsă cu buretele, aneantizată, și negată în mod oficial, public și programatic de toate organele statului (și poporului), pe cuprinsul întregii țări, timp de 33 ani. Acea revoluție a fost nu înfrântă, ci aruncată la ”ghena istoriei. ” Timp de 33 de ani! Treizecișitrei de ani, timp în care tot ceea ce acea revoluție a obținut – hahahaha, ce ridicol! – pentru două săptămâni și jumătate, doar atât, a fost negat, reversat, întors pe dos, șters cum ștergi creta de pe tablă, în mod complet, sigur, și permanent.

    Aminteam că, doar cu o zi înainte de 16 decembrie, dădeam din mână a neîncredere auzind zvonuri privind mulțimi strânse, lumânări aprinse etc. Aminteam că, pentru noi toți, acea lume nu avea sfâșit – decât, poate, poate, printr-un război mondial între URSS și Vest, sau prin moartea dictatorului, urmată poate, poate, de un comunism a la unguri ori a la sarbi (cel mult atât). Cu mai multe compoturi în magazine, și poate portocale mai des.

    Revoluția din Ungaria, deci, a fost înfrântă de însăși valurile istoriei – istoria s-a dovedit a fi mult mai puternică decât acele (hilare) două săptămâni. Nici o șansă de altceva.

    Și totuși, și totuți, în anul mirabil 1989 totul a luat sfârșit, și ceea ce toată lumea știa, fiindcă toată lumea trăise (unii doar la radio, fiți siguri) – realitatea acelor zile ale lui ”56, a ieșit brusc, după 33 ani, pe străzi, din nou – pentru că nu plecase niciunde. Două săptămâni au înfrânt trei decenii de întuneric, pentru că minciuna nu are arme decisive împotriva adevărului, de fapt.

    Chiar dacă acea săptămână de grație din decembrie 1989, de la Timișoara la București, ar fi fost urmată de revenirea lui Ceaușescu, brutal, precum se întâmplă acum în Orientul apropiat, și chiar dacă am trăi încă în comunism (ce frisoane viscerale îmi trezește această expresie!), acele 8-9 zile, sărace, dar luminoase, ar rămâne tot acele 8-9 zile – de bucurie, libertate (viscerală și ea, și reală) și, pur și simplu, frumos. Chiar dacă revoluția noastră ar fi fost aneantizată, precum cea maghiară, cu ce ar schimba acest fapt, realitatea de pe străzi și apartamente a acelor zile?

    Să nu uităm ca în 1989 a mai avut loc o revoltă populară. În China. Piața Tien-An-Men 1989 este vie și creează coșmaruri în fiecare noapte, la aniversarea acelor zile, conducătorilor chinezi; în fiecare an, se multiplică numărul militarilor, milițienilor, agenților care patrulează în piață; în fiecare an, ei au extrem de mare grija ca oamenii să nu se adune în grupuri (sună cunoscut?) niciunde, în acea zonă… Teroarea asta nu este fără rost. Tien-An-Men 1989 nu s-a dus nicăieri.

    De aceea este trist când ne negăm, noi înșine – fără să fim siliți ori siluți în a o face – momentul fondator al democrației române, momentul față de care trebuie judecat, și căruia trebuie să i se potrivească totul. Dar, de fapt, e clar din tristețea și deznădejdea unora privind modul în care acea libertate a fost tratată, folosită, în ultimii ani, că noi chiar asta facem: măsurăm realitatea de astăzi cu măsura zilelor de atunci, iar situația actuală trece testul. Foarte bine. Nici o realitate nu va trece testul respectiv, dar el rămâne măsura și momentul fondator a tot ce a urmat, ori a tot ceea ce ar trebui să urmeze. Nici mai mult nici mai puțin decât revolutția din 1956 este pentru Ungaria ori Constituția (impusă, să nu uităm, de un mănunchi de oameni, și nedorită de cei mai mulți la acea dată) rămâne pentru Statele Unite. DIn fericire, ce avem noi este o realitate trăită, și nu niște cuvinte pe o hârtie.

    • Eugen L Nagy Eugen L Nagy spune:

      Corecție: ”situația actuală NU trece testul” [pentru mulți].

    • dusu spune:

      cita dreptate aveti domnule!asha e,adevarul este monopolul majoritatii si eu ash spune ca majoritatea se formeaza intotdeauna in jurul invingatorului.
      aia putzini care mai va contrazic sint niste recalcitranti(nu mi amintesc:conducatorul revolutionarilor tovarasu iliescu i a numit…??poate ma ajuta cineva!)ashtia sint resentimentari ca nu au ajuns la ciolan!
      exact;in Ungaria 33 ani nu i au spus revolutie si la ea au participat cu adevarat mii de oameni si chiar condusi de comunisti;doar ca aia vroiau sa scape de Moscova,iar ashtia de aci vroiau sa continuie cu Moscova si de aceea i au zis revolutie.Va aduceti aminte ca la citeva luni de la revolutie,tov ilescu a semnat tratat de pretenie si colaborare cu urss?apoi la 4 luni(?)Urss s a desfintzat!
      revolutie a fost domnule:Canada si USA e plina de emigranti maghiari de la 56,Europa si America de rumini emigrati dupa 89.

  18. ion adrian spune:

    Autorul spune:

    “1989 este unul dintre momentele cele mai luminoase din istoria poporului român. Realitatea, adevărul acelor zile ne reprezintă, pentru că libertatea obținută atunci și, de fapt, sacrificiul făcut pentru noi atunci, reprezintă în mod esențial nevoile ființei noastre – ale ființei umane. Noi avem o nevoie funciară de adevăr, de a ne putea exprima liber, de a putea trăi ca oameni normali, de a putea fi cine suntem, de a putea tinde către ce este mai bun (material și spiritual), și uneori către ce este mai puțin bun. Cel mai opresiv lucru în orice ideologie, și astfel, și în cazul comunismului, este că reprezintă și încearcă să impună cu forța o minciună sfruntată despre ce noi suntem ca și ființe umane.

    Si are dreptate.
    Dar intru nevoia de adevar voi adauga ceva caci Craciunul comemoreaza si un asasinat politic caci nu era o razbunare sau o pedeapsa pe care ar fi putut sa o hotarasca cei care aveau motive ci o reglare de conturi politice si fundamentarea unui scenariu mincinos si fundamentarea falsurilor istorice ce au urmat zilei mirifice de 22 decembrie:

    Desi nu-l consider pe Ceausescu un martir, merita sa constat acum cand se implinesc niste ani de la asasinarea lui, ca acum cativa ani aflat in vizita la noi in tara, Gorbaciov a spus verde, in prezenta lui Iliescu: i-ati omorat ca pe niste caini.
    Nu e prima oara cand remarc zicerea lui Gorbi, pe care eu o interpretez de cand am auzit-o drept o dovada de la nivelul de informare maximus, ca teroristii au fost creatia emanatilor

    Se pare ca Gorbi a stiut ce a spus Ceausescu la momentul asasinarii, ceea ce se afla de catre noi doar azi :

    http://www.hotnews.ro/stiri-esential-13880937-video-23-ani-executia-sotilor-ceausescu-ultimele-cuvinte-ale-lui-nicolae-ceausescu-fata-plutonului-executie-nu-puteti-omori-niste-caini.htm

    si confirma ipoteza mea

  19. George spune:

    Absolut de fidela descrierea atmosferei si a trairilor acelor zile, minunat !



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Eugen L Nagy


Eugen L Nagy

Eugen L Nagy are studii în științe politice făcute în România și în Statele Unite, a lucrat în dezvoltare internațională, și a predat în ultimii ani în învățămân... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)