Home » Analize »Cultura »Dezbatere »Opinie » Citesti:

2012, despre filosofia românească

Alexander Baumgarten decembrie 27, 2012 Analize, Cultura, Dezbatere, Opinie
12 comentarii 3,275 Vizualizari

Despre filosofia românească am două obsesii organizatoare. În raport cu ele, aş trece pentru câteva clipe prin retrospectiva anului editorial 2012.

Mă gândesc, pe de o parte, la cât de utilă ar fi pentru o reflecţie publică, foarte generală, o anchetă asupra ideilor contemporane care îi preocupă pe filosofi în România. O asemenea încercare periodică este o practică obişnuită în medii culturale mai fortificate: se tradusese în 1994 o asemenea carte, la Humanitas, pe care aş folosi-o ca exemplu: Jean-Marie Domenach, Anchetă asupra ideilor contemporane, în care autorul analiza deceniile 7-8 ale filosofiei franceze din perspectiva unei panorame a temelor vizitate. O asemenea încercare nu există în România, deşi existenţa ei ar oferi un relief al preocupărilor noastre de cercetare şi de editare şi ar ridica o mulţime de întrebări: de ce anumite teme şi nu altele, care sunt prejudecăţile noastre filosofice, ce dialog purtăm cu semenii noştri care scriu în alte limbi şi se educă în alte universităţi şi ce dialog purtăm cu semenii noştri pur şi simplu. O asemenea cercetare ar arăta, probabil, modurile în care a supravieţuit şcoala lui Noica (şi ar deveni foarte vizibil cum anume elevii d-lui Liiceanu oferă un privilegiu strălucitor fenomenologiei germane şi franceze), sau cum modelul carierei savante a lui Mircea Eliade produce un mediu de studiu foarte avansat în istoria religiilor. La fel, s-ar putea vedea cum o şcoală de filosofie analitică se naşte în prelungirea epistemologiei ştiinţei predate de profesorii Flonta şi Pârvu în deceniile trecute. Tot aşa, o asemenea cercetare ar putea, eventual, trasa o hartă imaginară a universităţilor româneşti în care polarităţile ar fi foarte vizibile: o şcoală de logică la Timişoara, una de hermeneutică şi patristică la Iaşi, fenomenologia între Bucureşti şi Cluj, filosofia analitică şi studiul modernităţii timpurii la Bucureşti, iar istoria filosofiei româneşti, a celei premoderne şi a eticii aplicate mai ales la Cluj. Autorul unei asemenea cercetări nu ar distribui, evident, etichete sub forma unor titluri de onoare şi cu raţiuni exclusiviste, ci sub forma unor constatări strict empirice a numărului de volume publicate în aceste zone. Dar să ne oprim aici fantezia, întrucât o asemenea lucrare încă nu există.

Mă gândesc, pe de o parte, la necesitatea unui alt tip de muncă, la fel de empirică: o cercetare care să pună în evidenţă bibliotecile filosofilor, sursele lor comune şi mai ales instrumentele cu care ei se instruiesc şi îi educă pe alţii. Argumentul că o asemenea întreprindere merită făcută este următorul: dezvoltarea unei tradiţii de cercetare nu presupune doar o colecţie de indivizi particulari care, de la o zi la alta, se decid să se preocupe de o tradiţie de gândire, ci presupune şi existenţa unui strat impersonal de resurse disponibile public, care să incite la gândire şi să poată fi apelate pentru verificare, pentru dialog, pentru testarea imposturii. Altfel spus, este lipsit de sens să spunem că în România există o şcoală de studiere (pentru a lua un exemplu pur imaginar) a filosofiei lui Boethius, până când întreaga operă a lui Boethius nu există în ediţii disponibile, cu text bilingv, care îl prezintă culturii române pe acest gânditor şi care, mai ales, forţează şi conceptele şi limba română să îi exprime gândul. Argumentul acesta pare inutil la prima vedere, căci se poate ridica obiecţia: de ce să traducem un gânditor înainte de a ne preocupa de el metodic şi sub forma unei tradiţii de cercetare? Răspunsul este foarte simplu şi necesar: pentru că absenţa unei surse comune şi disponibile permite studiul unui grup restrâns, dar el nu permite transformarea obiectului de studiu într-un dialog cultural, pentru că în absenţa unei surse de referinţă stabile nu există nimic disputabil. Adică nu putem gândi alternativele unei filosofii decât într-un mediu în care sursa este comună şi impersonală. În consecinţă, această a doua cercetare pe care o visez ar pune în lumină o statistică îngrijorătoare a surselor noastre de cercetare şi a calităţii lor. De pildă, se va vedea atunci că avem o ediţie a presocraticilor hilară, dar mai multe încercări eşuate de a o reface, încă nu avem un corpus aristotelic complet şi onorabil, despre stoici nu ştim aproape nimic, Augustin e un gânditor prezent lacunar, Proclus e aproape absent, Dionisie e prea liturgic, din Boethius mai e ceva, Eriugena e încă doar un nume, Anselm ar fi de reluat, arabii îi numeri încă pe degete, la Toma „se lucrează” (până când?), apoi vin două secole complet albe (doar) în bibliotecile noastre, în care abia dacă se vede chipul lui Cusanus, din modernitatea timpurie avem câteva lucrări, raţionalismul francez e un şantier abandonat, pe Cantemir încă nu l-am editat, Hobbes e o frecventă ratare, germanii secolelor XVIII-XIX sunt fala bibliotecilor noastre, iar din contemporani traducem fără un aparent plan de cultivare a unei tradiţii sistematice şi unitare. Ne putem însă opri analiza, căci nici o asemenea lucrare deocamdată nu există.

Totuşi, în baza acestor două fantezii organizatorice, avem un orizont intenţional format cu care ne putem întreba, retrospectiv, dacă e ceva de spus despre anul 2012. Iar câteva remarci răsar în virtutea evidenţei. Le putem înşira după două criterii. Primul, total neprofesionist, dar ilustrativ prin forţa spontaneităţii înseşi, este interogarea bruscă a amintirii: ne vin în minte, brusc, titluri ale filosofiei cu care ne-am îmbogăţit cultura în ultimul an? Al doilea, mai profesionist, dar în marginea căruia putem judeca deocamdată doar aproximativ, este celebrul newsletter lunar de filosofie românească al lui Cristian Ciocan, care funcţionează de mai mulţi ani şi care, reunit, poate oferi o imagine de ansamblu cu câteva consecinţe neaşteptate.

Primul: ne vin în minte, dintr-o dată, senzaţionala ediţie a Lumii ca voinţă şi reprezentare a lui Schopenhauer, tradusă de Gabriel Pârvu pentru Humanitas. Sau reuniunea studiilor de filosofie românească a Martei Petreu, De la Junimea la Noica, de la Polirom. Sau epistolarul dintre Gabriel Liiceanu şi Gabriel Cercel, de la Humanitas. Sau iniţierea unei colecţii de filosofie contemporană, prin Mircea Dumitru, la Polirom, cu traducerea lui Simon Blackburn. Sau versiunea lui Walter Prager la Nemesius din Emesa, Despre natura omului, de la Univers Enciclopedic, sau ediţia (de interes internaţional, fiindcă e vorba de un text editat în premieră modernă) realizată de George Grigore din Avicenna, Despre definiţii, tot la Polirom. Iar lista poate continua, mărturisind ca sunt cu atât mai fericit cu cât găsesc argumente că într-adevăr ar exista lucruri care să îmi fi scăpat la această primă amintire.

Al doilea: „lista lui Ciocan” este un instrument deosebit de preţios, a cărui valoare culturală a fost prea puţin remarcată şi respectată. Lunar, câteva mii de persoane primesc această statistică de foarte bună calitate a cărţilor, a studiilor în străinătate, a celor din ţară, a articolelor şi a conferinţelor de filosofie. De aici se poate vedea cum testul de memorie de mai sus îşi poate păstra spontaneitatea şi sinceritatea unui simplu exerciţiu personal, dar completările care apar aduc în lumină alte titluri şi oferă o informaţie care îţi opreşte, întrucâtva, inima în loc. Parcurgând lista titlurilor publicate, se pot face două constatări. 1. Lucrările cu rezonanţă, ediţii ale marilor autori ai istoriei filosofiei, formarea unor instrumente de lucru, cărţile de audienţă culturală şi mai ales cele formatoare de opinie sunt preponderent rodul unor iniţiative strict personale, provenite din pasiunea care nu te lasă să îţi iei mâinile de pe taste, dar nu rezultatul unei iniţiative instituţionale. Nicăieri, nici o operă sau cu atât mai puţin o serie care să pună o instituţie în faţa individului. Cele câteva reviste cu largă circulaţie internaţională ale filosofiei româneşti, mai ales Studia Phenomenologica, sunt de departe iniţiative private. Pretutindeni, iniţiativa cultivării filosofiei în România este în primul rând opera editorilor de carte, şi numai ulterior şi într-un plan ezitant, a universităţilor sau a institutelor de cercetare. 2. Lista contribuţiilor internaţionale oferă acelaşi spectacol interesant, dar cu o notă de marginalitate evidentă a instituţiilor abilitate să predea sau să cerceteze filosofie. Cele mai multe nume care semnează în jurnalele internaţionale de filosofie nu aparţin profesorilor de filosofie din România. Ele trimit la tineri aflaţi în preajma vârstei doctorale, cei mai mulţi dintr-o cvasi-diasporă academică (această categorie se referă la cei care reuşesc să studieze „în afară”) şi continuă să graviteze într-o incertitudine instituţională, de la o bursă la alta, publicând masiv lucruri de o calitate mult superioară „practicienilor” locali.

Cele două concluzii rezultate din parcurgerea „listei lui Ciocan”, alăturate concluziilor sugerate de fanteziile primelor două paragrafe ale acestui articol spun, în esenţă, acelaşi lucru: că filosofia românească este o sumă de pasiuni individuale, cu un dezechilibru instituţional profund, în care lipsa de preocupare pentru constituirea mediilor de cercetare impersonale (în care persoanele să se poată forma) conduce la o lipsă de continuitate acută.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "12 comments" on this Article:

  1. o opinie nefilozofica spune:

    Nu sunt in domeniul dvs. dar mai citesc cate ceva…De ce in Romania nu exista interes pt filozofia feminista?
    Nu am gasit niciun autor roman in jurnale gen HYPATIA
    http://onlinelibrary.wiley.com/journal/10.1111/%28ISSN%291527-2001

    P.S. “modelul carierei savante a lui Mircea Eliade produce un mediu de studiu foarte avansat în istoria religiilor” Oare? Eu nu am vazut contributii semnificative international sau o participare vizibila la discutiile de azi din jurnalele academice internationale legate de religie…Doar o reincalzire a unei “supe” deja stiute ref. Eliade. Sa fie clar, Eliade a avut o contributie insemnata pt literatura academica dar intre timp cunoasterea a mai evoluat. Shamanismul prezentat de Eliade este depasit prin complexitate de munca lui Harner, etc.

    Cat priveste accesul la carti si jurnale cred ca bazele de date si cartile disponibile online (pe Scribd, etc.) ofera o sansa celor interesati, daca chiar exista preocupare. Nu este solutia perfecta dar doar atat ne permitem.

    Cat priveste d-nul Liiceanu, nu am citit referinte la munca sa in jurnalele academice de filozofie de pe Wiley, Springer, Palgrave. Poate puteti sa ma contraziceti si sa-mi demonstrati cat de cunoscut este “in afara cartierului” numit Romania. Ca doar asa, cred eu, putem sa stabilim relativ obiectiv valoarea unei opere academice -prin comparare cu restul lumii. Asta nu insemna ca nu apreciez implicarea sa in munca de diseminare in Romania a unor carti de filozofie valoroase (prin editura Humanitas si la TVR Cultural)

    • fara opinie spune:

      - un autor de genul lui G. Liiceanu nu trebuie sa publice in peer review journals pentru a avea vizibilitate internationala, daca am inteles bine la ce va referiti. Despre Limita, de exemplu, a avut parte de o receptie foarte buna in Franta.
      - pe motoare de genul celor la care va referiti, ii puteti gasi cartea lui Ciocan despre Levinas.
      - in Romania, in 2006, a fost organizat un congres international de istoria religiilor, care a dus la infiintarea unui institut in cadrul academiei romane. sa va dau numai 2 exemple: nume de gen Eugen Ciurtin sau Mihaela Timus le veti gasi in jurnale de indianistica sau studii iraniene. dar sunt multe alte nume!..

      @alex baum
      - draga alex, exemplul cu eliade nu e cel mai bun (empiric) deoarece nu avem o editie critica completa. numai bine si un an nou fericit!

    • o opinie nefilozofica 2 spune:

      Ref. comentariile de mai sus la postul meu initial:
      -nu am gasit exemple ori argumente care sa arate ca exista un curent de filozofie feminista in Romania in prezent (ori macar un interes sporadic in acest sens); Gayatri Spivak nu este din Romania…
      -“wiley, springer, brill etc sunt o simpla referinta de market academic” – personal consider ca in paginile jurnalelor academice internationale au loc discutii despre subiecte care preocupa curent comunitatea academica internationala; ulterior, concluziile (partiale ori relativ definitive) apar in carti cu impact, citite nu doar de mediul academic ci si de publicul larg (functie de diseminare) -> nu poti ignora aceste platforme academice si acorda prioritate unor carti ce se bazeaza pe articole publicate pe aceste platforme
      -“un autor de genul lui G. Liiceanu nu trebuie sa publice in peer review journals pentru a avea vizibilitate internationala” – nu sunt de acord cu dvs. (ce spuneti era valabil pana acum 30 ani) dar nu aceasta era ideea din mesajul meu: relevanta este citarea operei sale de catre autorii articolelor publicate in jurnalele de filozofie de pe platformele academice (asta arata ca este cunoscut, ca ceea ce a scris este original si suficient de important pentru a fi abordat in discutiile ce sunt actuale pentru filozofia contemporana); este Liiceanu (ori alt filozof roman) citat la fel de des ca Levinas (ca se vorbea de el)? Parerea mea este ca ne amagim … suntem invizibili pe plan international, nu avem reprezentanti care sa aiba impact prin opera originale, de interes pentru discutiile ce anima filozofia contemporana ; este adevarat ca avem filozofi tineri (ca d-nul Ciocan) ce fac treaba buna la nivel de interpretare a operelor diversilor filozofi importanti (mai ales germani, se pare); “lista lui Ciocan” arata cum se face treaba in Romania : eforturi individuale, pasiuni nesustinute institutional, etc. Scandalul de la UB cu promovarea unui alt domn in loc de Ciocan arata ca suntem inca la periferia academica internationala dpdv al mentalitatilor si valorii cadrelor didactice
      -istoria religiilor si filozofia religiilor nu se limiteaza la indianistica si studii iraniene (fara a le nega relevanta); aceeasi critica ca nu se regasesc in jurnale academice internationale (pe platforma Brill de ex.)
      -in dezinteres general se manifesta in studiul interdisciplinar (filozofie-psihologie-religie –antropologie), acolo unde se poate aduce mai usor ceva original dar unde este necesara o familiaritate dincolo de un domeniu specific

      Lipseste din Romania o pozitie importanta in univeristati:
      Director of Research Training
      http://thesiswhisperer.com/2012/11/15/the-thesis-whisperer-has-a-new-job/

      Lipseste de fapt un intreg department:
      http://www2.lse.ac.uk/intranet/researchAndDevelopment/aboutResearchAndDevelopment/home.aspx

      • o opinie nefilozofica 3 spune:

        Nu avem nimic relevant pe zona Popular Culture and Philosophy… macar pe partea de umor s-ar putea scrie ceva ref nea Marin -asa cum americanii scriu despre Woody Allen and Philosophy.
        Noul val din cinema, mai mult cunoscut pt filmele premiate, poate fi analizat (cel putin unele filme) si din perspectiva filozofiei… idem manelele care au priza la public (o incercare timida ref. analiza manelelor a aparut pe criticatac -2 articole). Pe zona Philosophy of Mind si pe Philosophy of science nu avem mare lucru. Pe Continentala este vizibil doar Ciocan & co.

        In Romania, din pacate, se pare ca filozofia a ramas cantonata in perioada antichitatii si in sec. 19. In rest, prea putin interes colectiv. Pentru cei traditionalisti, aflati ca se poate scrie pe orice subiect de interes pt public – vezi seria Philosophy for Everyone (Wiley)

        P.S. Poate ma insel, nu am interese academice in filozofie. Probabil ca cei care activeaza in mediul academic din Ro au o imagine mai ampla…sau nu. Este insa surprinzator ca cei din domeniu indulcesc imaginea dezastrului sau nu prea vad dimensiunile reale ale decalajului fata de Vest. Filozofia poate avea priza la public -daca sti cum sa-l atragi. Daca as dori sa audiez niste cursuri de filozofie in Romania, probabil ca modul de prezentare al ideilor filozofice m-ar face sa renunt rapid (probabil sunt si exceptii, dar prea putine) .

        Felicitari celui ce a scris articolul – o initiativa buna care nu va fi luata in seama de colegi. Astept sa fiu contrazis prin aparitia unor carti si articole semnificative in domeniile pe care le-am mentionat (pana in 2015 e o.k.?)

  2. Dedalus spune:

    OK, inteleg concluzia. Sunt de acord ca filosofia in Ro e… oarecum dezordonata (diplomatic voirbind).

    Nu m-as intrista insa prea mult, in definitiv filosofia, ca baza este oricum individuala.

    Marea problema – pe care ai mai ridicat-o o data si mi s-a parut de mare substanta – este ca politicienii nostri nu vor sa coboare filosofia in scoala.

  3. R.A.Muresan spune:

    Filosofia in prim-plan

    Nu poti juca, si cu atit mai putin cistiga un joc ale carui reguli nu le pricepi.

    Citeva propozitii de inceput

    Cred ca epoca marilor culturi e la apus.
    ADN-ul unei culturi moderne a alcatuit din trei componente esentiale: religie, filosofie, stiinta.
    In modernitate, intr-o vreme in care stiinta se impacase cumva cu acceptarea existentei lui Dumnezeu, filosofia — si nu stiinta — e aceea care, in incercarea de eliminare a religiei, a impus in lume, prin experimente sociale de amploare, ideologia. Religia ar fi trebuit modernizata, nu eliminata. Caci religia nu poate fi eliminata fara a afecta grav viata spirituala, cultura unei comunitati. Incit, in pofida a ceea ce cred marii filozofi in viata, desi omul obisnuit nu poate formula coerent preocuparile sale, el gindeste filosofia ca pe o mare dezamagire: si are toata indreptatirea sa o gindeasca asa. Filosofia, prin dezvoltarea sa sincrona cu afirmarea marilor culturi a pus in evidenta puterea bruta a ideilor; asa cum spuneam, a facut-o prin recursul la experimentul social major — vezi marxismul.

    In pofida populatiei sale numeroase, Romania a fost si este una dintre culturile mici ale Europei. Si, desi cultura e vazuta adesea de catre intelectualii nostri ca una din putinele sanse de afirmare a Romaniei in lume, inclin sa cred ca sintem in continuare prost asezati in mediul cultural european — confirmari ca asa stau lucrurile primim din aproape toate domeniile in care activam. De fapt, reusitele culturale ocazionale ale Romaniei nu fac decit sa puna in evidenta faptul evident ca traim intr-un timp oportun pentru culturile mici, nu neaparat nationale. Insa multi dintre intelectualii romani identifica in mod eronat motivele retardarii vietii noastre spirituale, invocind adesea cauze istorice cu radacini in comunism si care se refera la dezvoltarea excesiva a domeniilor stiintei, mai precis la dezvoltarea ingineriei. Ar fi hilar daca n-ar fi trist. Si asta nu doar fiindca stiinta insemna cu mult mai mult decit inginerie, dar fiindca ingineria romaneasca a fost mai mereu slab dezvoltata in raport cu ingineria din statele cu democratie puternica si stabila. Mai este insa ceva: cind o dezvoltare e mai accelerata decit altele, daca e benefica, atunci e absurd sa incerci sa o incetinesti doar fiindca alte dezvoltari sint mai lente. Cum ar fi aratat, de pilda, lumea de astazi, daca, dupa aparitia primelor calculatoare, Congresul Statelor Unite ar fi impus incetinirea dezvoltarii domeniului, sub motiv ca, sub presiunea culturii pop-rock in plina dezvoltare, umanismul american clasic este in declin?

    Motivul esential al declinului marilor culturi de tip national este, cred, unul evident pentru oricine e preocupat in mod onest de cautarea si rostirea adevarului: e vorba de retardarea marilor religii. Filosofia a identificat in mod corect religia ca sursa a ideologiei, insa a procedat complet eronat in incercarea de a o elimina: filosofia a ajuns, astfel, sa fie ea insasi o sursa de ideologie, privita cu neincredere de publicul informat. Publicul cultivat stia cumva ca religia nu poate fi complet eronata, dar si ca marxismul a venit in lume mai degraba printr-un demers filozofic ratat, mai precis, prin inhibarea dialogului, a dezbaterii autentice. Ideile marxiste au fost impuse lumii nu prin forta argumentului, a ideilor, ci prin forta bruta a revolutiilor. In realitate, inca din antichitate exista aceasta tensiune intre filosofie si religie. As zice ca prima mare revolutie sociala este una care se produce foarte lent, de-a lungul citorva secole: e vorba de revolutia crestinismului. In termeni simpli, proiectul revolutiei crestine era chiar acela de a inlocui iubirea pentru intelepciune, cu iubirea pentru Tatal ceresc.

    Astazi stim ca dilema fondatoare a oricarei culturi vii este aceea referitoare la existenta lui Dumnezeu: aceasta dilema nu poate fi eliminata nici macar prin recursul la stiinta de virf. In fapt, noi intuim deja ca imposibilitatea eliminarii acestei dileme ar trebui sa constituie chiar axioma oricarui sistem de gindire cu-adevarat modern. Mai mult, stiinta moderna, desi se constituie in domeniul cel mai putin ideologic, fiind chiar recunoscuta pentru faptul ca demonteaza cel mai eficient ideologii uzeaza si ea de ideologie, mai ales in domeniile sale de frontiera, unde speculatia este la ea acasa: adica chiar acolo unde are loc, de obicei, intilnirea sa cu religia si cu filosofia.
    S-ar spune ca ideologia este o conditie a dezvoltarii in proximitatea frontierelor cunoasterii: inca nu stim prea bine cum se manipuleaza corect ideologiile, inca nu le intelegem. Sintem insa nevoiti astazi sa admitem ca orice fel de revolutie, conflict sau razboi are in spate un conflict ideologic, mai precis, un conflict de idei care a scapat de sub control. Conflictele ideologice scapa adesea dialogului asezat, studiului sistematic. Pe de alta parte, conflictele ideologice sint extrem de volatile si pot conduce si alimenta explozii sociale de amploare. Incit, e de admis ca se poate vorbi aici de un cerc vicios autentic: orice manifestare sociala de tipul revolutiei are in spate un conflict ideologic care o alimenteaza, iar revolutia in sine alimenteaza respectivul conflict ideologic. Tehnic, vorbim de o manifestare de tip bucla de reactie (engl. feedback loop). Si desi pare ca am ajuns pe un tarim sociologic, e de observat ca feedback-ul este un tip de manifestare conjugata cauza-efect larg raspindit: de la domeniul ideilor, pina la cel al organismelor vii, chiar al ecosistemlor. Ce intereseaza insa aici tine de felul in care are loc un asemenea fenomen de bucla: vorbim de oscilatie sau de amplificare? Avem adica de-a face cu stabilitate sau cu o amplificare a instabilitatii?
    Ipoteza mea este ca, chiar prin manifestarea acestui fenomen de bucla, toate revolutiile ajung sa amplifice paroxistic instabilitati sociale sau culturale initial minore sau medii, care altfel s-ar atenua. De exemplu, in loc sa atenueze diferentele sociale intre natiuni sau pe cele din interiorul lor, comunismul le-a amplificat, ducind in final la crizele de proportii de la caderea Cortinei de fier care continua intr-un fel sau altul pina astazi.
    As zice ca orice fel de revolutie este condusa de un soi de fascinatie a puterii, din pacate, a puterii haosului: stiinta da seama astazi despre faptul remarcabil ca, adesea, reguli dintre cele mai simple pot duce la manifestari extrem de complicate, chiar haotice — vezi sistemele dinamice cu sensibilitate la conditiile initiale. Noi stim insa foarte bine ca stiinta nu inseamna haos: nu inseamna nici macar studierea sistematica a haosului.

    Ajungem astfel la politica. Una dintre axiomele fondatoare ale oricarei societati moderne ar trebui sa fie aceasta: desi are rol de conducere, politica este domeniul cel mai nereformat al oricarei societati. In fapt, marile erori istorice sint expresia directa a neacceptarii acestei axiome: filosofia a dat, astfel, o exprimare politica unor idei radicale legate de guvernare, cu mult inainte ca stiinta sa clarifice macar la nivel experimental manifestarea fenomenelor de tip feedback. Or, se stie, locul experimentului este in stiinta, nu in politica: politica nu are un caracter experimental, nu poti face experimente pe societati de oameni, iar experimentele pe grupuri mici trebuie atent controlate. Va puteti astazi mira de orbirea inaintasilor, noi vedem insa in viata de zi cu zi cit de inapoiata si lipsita de transparenta este politica, nu doar la noi, dar in lume. In mod paradoxal insa, marile erori politice nu sint ale politicienilor, ci ale filozofilor sau ale fetelor bisericesti. Intr-adevar: in loc sa caute adevarul, religiosii au facut politica la nivel inalt, se bazeaza in continuare pe dogme de nesustinut azi si vorbesc incontinent si cu prea putin credibilitate despre iubire; in loc sa admita ca radacinile adinci ale filosofiei sint in epistemologie si aproape rupti de stiinta, filozofii au dezvoltat imprudent domenii ideologice foarte agresive cu aplicabilitate imediata in politica. Indiferent daca vorbim de societati seculare sau nu, trebuie admis ca ideea de autoritate politica isi are sorgintea in credinta existentei unui Dumnezeu personal, adica in neacceptarea dilemei fondatoare mentionate anterior. In cazul celor religiosi, se impune pur si simplu ca Dumnezeu personal exista, ca exista de asemenea unsi ai lui Dumnezeu. In cazul filozofilor, se impune ca ratiunea de moment, adica politica poate totul: de aici, impunerea utopiilor ca modelelor sociale de urmat, de aici ideea infailibilitatii omului politic. Religia si filosofia ne dau doua modele diferite de umanism, ambele discutabile.
    S-ar zice ca stiinta iese mai bine din aceasta analiza: sa nu uitam insa ca stiinta este relativ recenta, la fel sint prestigiul sau autoritatea ei. Lucrul extraordinar legat de stiinta este insa acela ca inclusiv in aceste vremuri, stiinta ramine modesta in aspiratii: se fereste inca si astazi sa ne dea un model de umanism. Iar asta nu se datoreaza faptului ca stiinta nu si-a propus asa ceva. Dar stiinta este in pozitia favorabila in care cauta inca un model de umanism. Mai mult, orice om de stiinta autentic stie in sinea sa ca nu va izbuti fara religie sau fara filosofie. Fiindca omul de stiinta autentic este in primul rind onest. In 1986, pe cind inca era presedinte al IUTAM, matematicianul James Lighthill gasea ca sint necesare scuze:

    “Trebuie sa ma opresc aici pentru a vorbi in numele marii comunitati a celor care se ocupa cu mecanica. Sintem cit se poate de constienti azi de faptul ca entuziasmul nutrit de inaintasii nostri in fata splendidei izbinzi a mecanicii newtoniene i-a impins spre niste generalizari, in privinta predictibilitatii [...], despre care azi stim ca sint false. Vrem sa prezentam scuzele intregii noastre comunitati pentru a fi indus in eroare publicul cultivat, prin raspindirea, in legatura cu caracterul determinist al sistemelor ce satisfac legile newtoniene ale miscarii, a unor idei care, dupa 1960, s-au dovedit incorecte” / I. Prigogine, I. Stengers — Intre eternitate si timp, pag.101, Humanitas.

    Nu stiu sa existe ceva similar in religie sau filosofie. Si s-ar parea ca sintem inca departe de un asemenea moment. As spune insa ca in 1986, datorita acestui act cu totul remarcabil, stiinta a pus o piatra de temelie: stiinta nu cauta un nou model de umanism, ci incearca sa le impace pe cele gasite de religie si filosofie. Caci conflictul dintre religie si filosofie este unul ideologic, bazat pe dogme ireconciliabile.
    Desi s-ar putea crede ca religia si filosofia sint pe pozitii cumva similare sau simetrice, mi se pare evident ca filosofia este mult mai aproape de un asemenea moment de luciditate si onestitate. Cred chiar ca filozofii romani ar avea nu doar motivele dar si toate datele sa se apropie cu incredere de el. Dupa catastrofa comunista, in lume, dar mai ales la noi, filozofii ar trebui sa regindeasca drastic relatia lor cu ideologiile si cu politica. Politica n-ar trebui sa mai fie vreodata cimp de experimente ideologice pentru filozofi sau pentru ideile lor. Mai mult, s-ar cuveni, cred, ca, pentru multa vreme de acum incolo, filozofii romani sa-si foloseasca forta argumentativa pentru a grabi reformarea religiei. Poate parea ciudata legatura asta, dar cu religii nereformate, politicile ramin nereformate. Iar daca vorbim de religie, liderii in materie din Romania sint pe picior de egalitate cu cei politici: la fel de refractari la orice fel de reforma sau analiza. In Romania, religia si politica sint, in realitate, grav retardate: nu trebuie sa fii filozof pentru a vedea ca ele au devenit frine in calea dezvoltarii Romaniei sau pentru a intelege ca ameliorarea lor s-ar putea face numai prin educatie. Nu poti insa avea educatie de calitate daca pretuiesti mai mult ideologia. Iar derapajele grave din mass media romaneasca dau seama de amploarea raspindirii fenomenului ideologic la noi. Scoala, politica, religia si presa audio-vizuala formeaza deja un asemenea cerc vicios cu resort ideologic. Incit, cei chemati sa clarifice lucrurile sint chiar cei care le-au si incurcat: filozofii. Mai ales ca, in mod traditional, filosofia este aceea care pune astfel de teme in dezbatere, cea care ne invata cum se pot formula corect probleme. Iar a formula probleme nu inseamna a cauta revolutii, ci a renunta doar la confortul imediat pentru un efort de gindire.
    Societate, politica, religie, filosofie, stiinta: desi lumea e foarte complicata, ecuatia lumii moderne pare sa fie totusi una destul de simpla. Cred ca primele doua etape logice in incercarea de apropiere de un moment de clarificare ar fi acestea:
    1. Analiza, intelegerea si demontarea mecanismelor ideologiei, cu aplicatie imediata la formalismul ideologiilor politice si religioase;
    2. Prezentarea de scuze publicului cultivat dar si publicului larg.

    Fiindca altfel, pe termen lung, marile provocari in fata carora se afla nu doar cei religiosi sint chiar acestea. Nu cumva este de preferat dilema fondatoare referitoare la existenta lui Dumnezeu in locul postularii existentei unui Dumnezeu personal? Iar daca raspunsul e afirmativ, care ar mai fi atunci rolul religiei in lume?

  4. Varia spune:

    Respect ce faceti in studiile medievale. Insa a o mentiona pe dna Petreu uitand totodata un filosof de anvergura lui Virgil Ciomos – din orice fel de motive- revine la o violare a diferentei ontologice care loveste de nulitate bunele dvs. intentii.

    • Rtviid spune:

      Nu mai stiu ce face v ciomos. Cu ani in urma, am lucrat sub indrumarea d-lui. Experienta frustranta. Un domn sarmant, bine intentionat, dar completamente neformativ. Ii inteleg alegerea lui Alex cu Marta Petreu, daca a fost intentionata. N-am intalnit un student al d-lui Ciomos care sa fi lucrat pe ceva finit si publicabil. Und so weiter…

      • Varia spune:

        RTViid @ Eu am fost foarte serios cand am punctat o absenta inacceptabila de pe harta propusa de domnul Alexander Baumgarten. Ca raspuns tu vorbesti de un domn sarmant?! Ca nu ai intalnit elevi de-ai lui Ciomos care sa fii produs ceva finit si publicabil? Hai sa incepem cu dl Baumgarten care i-a fost student. Sau cu multi altii care se stiu (aflati fiecare in diferite etape ale denegatiei) si au trecut pe la el si au invatat fiecare cate ceva – sunt foarte multi. Pe de alta parte pune Timp si Eternitate, tratatul solid al lui Ciomos langa cartile volatile ale multor invocati de pe harta si apoi dezbatem. PS> Pari femeie – doar o femeie este capabila sa vada intr-un filosof in primul rand un domn sarmant…

  5. Observațiile dvs. , ce privesc o posibilă re-organizare a filosofiei sunt pertinente. Subscriu la aprecierea pe care-o faceți „listei lui Ciocan”, fiind una din puținele încercări de-a vedea în ce măsură (cum și cât) putem vorbi de o filosofiei românească.

    Paradigma raporturilor dintre efortul individual și cel instituțional în filozofie cred că se află momentan într-un punct dificil de depășit, deoarece eforturile instituționale sunt în special cele de tip „școală”, dezvoltate în jurul unui maestru care, în afară de notorietate și originalitate, trebuie să aibă un minim acces la resurse (să spunem la „puterea academică”). Cred că avem nevoie de mai mulți gânditori al căror succes să depășească puterea de-a invidia (reconfigurată într-o opoziție dezvoltată pe model politic) a colegilor, reușind să-i atragă cel puțin pe cei tineri.

    Suplimentar, ar fi nevoie de un „succes de piață al filosofiei” (posibil printr-o formă de marketing, exercitat în special prin intermediul televiziunilor; ceea ce înseamnă acceptarea unei „căderi” a filosofiei la nivelul altor „produse”, sperând să lărgim cumva spectrul consumatorilor, sau măcar pe cel al susținătorilor), pentru a încerca s-o aducem la un nivel de aderență similar celui din anii 90, lărgindu-i câmpul posibilului prin atragerea mai multor studenți capabili, care pot găsi măcar câteva oportunități ulterioare de dezvoltare. Cu alte cuvinte, avem nevoie de „lărgirea bazei de recrutare” și de creșterea vizibilității (posibilă doar prin intermediul persoanelor) pentru a crește resursele disponibile și sensibilitățile decidenților la propuneri culturale de tipul celor vehiculate de dvs.

    Cred că textul în ansamblul său sugerează nevoia de un „management al filosofiei” (mai ales raportat la mediul instituțional) pe care cineva ar trebui să și-l asume. Îmi amintesc în acest sens de câteva încercări (gen Societatea Română de Filozofie) despre care între timp n-am mai auzit nimic (sper să fie doar lipsa mea de diligență de vină!)

  6. Taranul Nicolae spune:

    Este cu totul regretabil ca profesorii romani de filosofie, mai cu seama cei din mediul universitar, sunt in continuare prizonierii unei mentalitati si conceptii romantice cu totul depasite despre filosofie, mentalitati si conceptii reponsabile de falimentul actual al invatamantului filosofic din Romania. Este cu neputinta ca in faza aceasta de istorie culturala sa confundam obsesiv inca filosofia cu istoria filosofiei ori cu filologia si sa nu descoperim/ intelegem ( cu atat mai mult cu cat suntem in posesia unor intrumente de acces direct la sursele antice ale culturii europene si cu cat presiunea sociala, economica si culturala s-a intensificat intr-atat ) care este de fapt rolul originar al acestei activitati de cunoastere. Oare cand se va intelege si la noi ca o astfel de retorica pretioasa si sterila cum este cea a articolului de fata nu numai ca nu serveste cauzei filosofiei, ci contribuie la compromiterea acesteia pe termen lung. Astept cu lumanarea momentul in care in invatamantul filosofic romanesc se va intelege ce este filosofia, anume o banala dar atat de necesara activitate practica de cunoastere pusa in slujba rezolvarii problemelor individuale si colective ale vietii cotidiene. Sapere Aude !



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Alexander Baumgarten


Alexander Baumgarten

Conferentiar universitar doctor, Catedra de Istoria Filosofiei Antice si Medievale Universitatea "Babes-Bolyai", Cluj. A publicat 6 volume de studii şi exegeză a filosofiei medie... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)