Mult timp am crezut ca victoria cea mai importanta obtinuta in urma caderii comunismului a fost libertatea presei. Nimic nu detesta regimul mai mult decat gandirea libera. Un text al lui Lenin se intitula rau-prevestitor: „Despre presa de partid si literatura de partid”. Pentru bolsevici, partinitatea, adica partizanatul, acceptarea oarba a „liniei partidului”, prima asupra oricarei inclinatii catre obiectivitate. A fi tendentios de dragul cauzei era privit drept un merit, o reala virtute. „Iubesti poporul?” intreba maniacal politrucul Traian Selmaru in anii 50 si adauga ritos: „Daca iubesti poporul, vei sti cum sa scrii”. Noua partinitate cere ura pentru proiectele legate de Traian Basescu, orice ar spune, orice ar face acesta, dincolo de argumente empirice, prin mistificari, distorsiuni, imprecatii, interjectii si incantatii. Aici nu este vorba de un personaj politic, deci unul fatalmente failibil, ci de ostilitatea fata de o viziune de renovare a spatiului public si a societatii romanesti in genere. Cine nu participa la ritualurile de infierare este catalogat imediat drept…
Cele patru reguli de supravietuire in comunism, suna un banc faimos, erau: 1. Nu gandi. 2. Daca gandesti, nu vorbi; 3. Daca gandesti si vorbesti, nu scrie; 4. Daca gandesti, vorbesti si scrii, sa nu fii surprins… Ei bine, ultimii ani m-au facut sa ma intreb cum a fost posibila metamorfozarea unei prese vibrante, cu profesionisti reali, multi trecuti prin stagii de pregatire jurnalistica in Occident, in negatia a ceea ce-ar trebui sa fie un ziarist onest. Cum de nu se gandesc de zece ori inainte de a terfeli dreptul omului la propria imagine, fie ca este vorba de o persoana publica ori nu? Ma voi opune intotdeauna oricarei ingradiri a libertatii de expresie, voi lupta pana la capatul zilelor mele pentru acest drept si pentru celelate libertati castigate cu atatea sacrificii. Am trait pana la 30 de ani intr-un stat totalitar, deci stiu ce inseamna absenta acestor libertati. Dar nu pot sa nu remarc cum, in Romania, controlul quasi-monopolist al unor trusturi de presa asupra mijloacelor de informare a avut efecte perverse. Eram in tara in iulie, urmaream emisiuni pe canalele dominante private si ma intrebam unde s-a refugiat simtul rusinii? Cum este posibil ca oameni pe care ii cunosc de ani de zile sa se preteze la asemenea mascarade sinistre? Este ceea ce numim, Mircea Mihaies si cu mine, in volumul nostru aparut la Curtea Veche („O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu”) orbirea voluntara.
Ca si Mircea Cartarescu, cred ca aceste campanii isterizante au avut ca principal scop, dar si ca efect, amutirea vocilor critice la adresa coruptiei, a mostenirilor securisto-comuniste, bagatelizarea si denigrarea optiunilor pro-occidentale si pe linia statului de drept. S-a nascocit o expresie stigmatizanta, „intelectualii lui Basescu” pentru a-i prezenta pe cei care au refuzat si refuza inregimentarea pro-USL (mai devreme pro-PNL si pro-PSD) drept inamici publici. Autonomia de gandire a fost si este defaimata drept servitute, obedienta, lichelism, pupinism, sinecurism etc
S-a organizat in chip sistematic ceea ce Dan Tapalaga numeste bulversarea valorilor. A fi decent, a te exprima onest, a verifica informatiile prin cel putin doua surse, toate aceste minime, dar indispensabile imperative ale unui jurnalism onorabil, au ajuns sa fie privite drept aberatii. Cititi contributiile doamnei Brandusa Armanca din „22”, reluate aici pe „Contributors”, si veti gasi nenumarate exemple de deprofesionalizare (ma exprim eufemistic) jurnalistica. Insultarea intelectualilor a devenit un fel de sport favorit pe diversele canale media, nemaivorbind de mizeriile, ignominiile si miseliile proferate pe varii bloguri si forumuri (cititi unele din reactiile pestilentiale la articolul din EvZ). Te-ai astepta ca organizatii specializate in asanarea vietii publice sa reactioneze cu promptitudine. Din pacate, chiar pe site-ul uneia dintre acestea am citit informatii suprarealiste despre un volum academic publicat in SUA. Am incercat sa raspund, am trimis mesaje printr-un cunoscut ziarist, tacere totala. In chip ironic, am obtinut de la „Realitatea” ceea ce nu pot obtine din zone pe care le consider apropiate ca valori. Pe scurt, daca ai fost taxat drept „intelectual al lui Basescu”, se poate spune despre tine absolut orice. Contextul nu mai conteaza, cuvintele iti sunt rastalmacite, desfigurate, intoarse pe dos. Sudalma cea mai josnica este considerata mod de adresare legitim. Numele iti este schilodit. Biografia iti este siluita. Vreau sa fiu bine inteles. Nu ma plang, constat.
Un fost general de securitate, Aurel Rogojan, azi pensionar SRI, ultimul sef de cabinet al generalului Iulian Vlad, el insusi ultimul sef al Securitatii, publica o carte in care se spun enormitati si se profereaza calomnii despre Horia Patapievici si despre mine. In cazul lui H.-R. Patapievici, este calcat in picioare numele parintelui sau. Se sugereaza ca amandoi am fi agenti ai unor puteri straine. Despre mine, pornind de la o fisa publicata candva de Mihai Pelin, se brodeaza scenarii rocambolesti. Evident, autorul n-a avut acces la sutele de pagini din dosarul meu, dar isi permite sa speculeze cu deplina rea-vointa scornind tot felul de insanitati. Cartea nu apare sub egida lui Vadim, ci la editura „Compania” condusa de Petru Romosan si Adina Keneres. N-am vazut pana acum vreo analiza critica in paginile revistelor culturale si politice care sa demonteze aceste mistificari aparute la o editura socotita respectabila. Sub ochii nostri, discursul vadimist a migrat spre centrul vietii culturale, iar observatorii culturii romanesti tac. Alt exemplu: Ioan Scurtu, istoric oficial al sistemului Iliescu, candva consilier al fostului presedinte, scrie ca as impartasi cu Mihail Roller aceeasi „fibra spirituala” (!?). I se raspunde in vreun fel? Tacere sepulcrala. Analogia cu fostul satrap al istoriei romanesti este aberanta: niciuna din cartile mele, de autor ori coordonata, nu este lectura obligatorie, „manual unic” etc Daca nu ma insel, „Raportul Final” figura in 2009 in bibliografia cursului tinut de profesorul Dinu C. Giurescu la Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti. Dl Giurescu a criticat unele teze din Raport, dar nu a afirmat niciodata lucruri precum cele proferate de Ioan Scurtu si amicii sai. Nu eu, ci dl Scurtu a domnit ani de zile peste Arhivele Nationale ale Romaniei, facand tot posibilul sa impiedice accesul tinerilor cercetatori sub cele mai nastrusnice pretexte. Ce-ar urma sa spun eu, ca dl Scurtu este plamadit din aceeasi „fibra spirituala” cu Musat si Ardeleanu, nefastii pontifi ai istoriografiei sub Ceausescu? Sa-mi folosesc imaginatia comparativa pentru a scrie despre o noua Constanta Craciun a Romaniei, cea care a fost comisar suprem al culturii, casatorita cu generalul de securitate Janos Vincze? Din pacate, in locul unor normale reactii morale la atatea ofense aduse adevarului si bunului-simt, ti se servesc poveti intelepte gen „Cine seamana vant, culege furtuna”. Insinuarea este privita ca sofisticare, calomnia drept acuratete, pamfletul suburban drept discurs etic, limbajul trivial drept franchete, iar inventarea de citate drept eruditie academica. (VT)
SENATUL EVZ: Peisaj după isterie
de Mircea Cartarescu
În ultimii ani am asistat, ca principal fenomen al vieţii noastre naţionale, la pervertirea presei şi a televiziunilor. În loc ca ele să fie fabrici de informaţie şi de procesare a acesteia în spiritul adevărului şi al decenţei, ele au devenit suporturi pentru minciună, calomnie, defăimare, atacuri şi campanii purtate în spiritul relei credinţe şi-al relei voinţe, al transformării intenţionate a albului în negru şi-a negrului în alb. Fenomenul transformării aproape în întregime a presei „de calitate” în presă de partid, a asmuţirii sale împotriva adversarilor sub deviza reînnoită „totul pentru front, totul pentru victorie”, a depăşit în gravitate chiar şi tabloidizarea presei, de care s-a vorbit în trecut atât de mult. Şi fenomenul merge mai departe pe măsură ce ziarele se împuţinează, emisiunile de televiziune se radicalizează şi alegerile se apropie. Dispariţia locurilor în care, tradiţional, ziariştii îşi puteau exprima liber părerile, îngustarea şi radicalizarea rubricilor de opinie au dat naştere la fenomenul vinderii conştiinţelor, al aservirii punctelor de vedere ale ziariştilor politicii ziarului sau televiziunii care-i hrăneşte. Sclavi de presă au existat şi înainte, dar astăzi, cum au arătat-o limpede stenogramele lui Vîntu şi alte surse, fenomenul cunoaşte o extindere fără precedent, dincolo de orice limită a demnităţii umane. Cunoaştem cu toţii ce se petrece pe canale de televiziune renumite deja prin circul de maxim prost-gust reiterat la nesfârşit, în emisiuni unde se urlă, se spumegă, se înjură, se acuză fără cele mai neînsemnate argumente. Cunoaştem partide care şi-au asigurat fidelitatea acestor canale prin alianţe imunde. Ştim că nici cei mai importanţi oameni de cultură şi gânditori pe care încă-i mai avem printre noi nu scapă injuriilor celor mai incredibile. Asistăm neputincioşi la ştergerea graniţelor dintre competenţă şi incompetenţă, dintre adevăr şi minciună, dintre valoare şi pseudo-valoare. Presa de investigaţie, altădată eroică, a ajuns presă de delaţiune.
Pentru ca acest lucru să devină posibil, a fost nevoie mai întâi să se închidă gura intelectualilor. Niciodată anti-intelectualismul presei n-a fost mai puternic decât azi. Anul acesta au murit şapte scriitori importanţi, între care doi mari scriitori. N-a aflat nimeni. Aproape că nu mai există rubrici de cultură în ziare (iar unde există, ele sunt dedicate fenomenelor gen Lady Gaga). Bună parte dintre cei mai cunoscuţi intelectuali de la noi sunt puşi la colţ pe coji de nucă de ultimii agramaţi şi, profitându-se de pervertirea principiului libertăţii presei, sunt insultaţi zilnic, concertat, deliberat, cu scopul intimidării lor, al scoaterii lor de pe scena artistică sau politică. Acest proces e în curs de desfăşurare şi are o mare eficienţă. Puţini dintre ei îşi susţin încă părerile în mod public.
Peisajul vieţii noastre spirituale este în momentul acesta asemenea unui câmp de luptă în care nu mai există nici învinşi, nici învingători, ci numai cadavre. O otravă puternică îi afectează pe beligeranţi: radicalizarea ideologică la unii, ticăloşirea interesată la alţii, amândouă deodată la foarte mulţi. Ce speranţă de resurecţie să mai avem, când mulţi dintre cei tineri sunt încă şi mai amorali decât predecesorii lor?
Pentru textul complet:
http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-peisaj-dupa-isterie-942329.html
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
„Bună parte dintre cei mai cunoscuţi intelectuali de la noi sunt puşi la colţ pe coji de nucă de ultimii agramaţi şi, profitându-se de pervertirea principiului libertăţii presei, sunt insultaţi zilnic, concertat, deliberat, cu scopul intimidării lor, al scoaterii lor de pe scena artistică sau politică.”
Nu stiu care sunt intelectualii la care v-ati gandit Dvs, cei care au parte de un asemenea tratament din partea presei, dar eu ma gandesc la un alt intelectual care a avut curajul sa-si exprime opiniile deschis, decent si onest despre Presedintele Romaniei, si ma refer la Dl Plesu.
Dvs, cum ati caracteriza reactia de zilele trecute a Dlui Presedinte Basescu fata de Dl Plesu?
Si-acum, dupa ce ne raspundeti la prima intrebare, urmeaza intrebarea a doua: cum vi se mai pare ceea ce ati scris in continutul acestui articol?!!
In primul rand, va rog sa notati ce este scris de mine si ce este scris de dl Cartarescu. Cele doua parti ale textului sunt limpede delimitate. Dl Andrei Plesu nu a participat niciodatra la asemenea campanii anti-intelectuale, a fost chiar el victima imundelor atacuri in „Ziua”, „Romania Mare”, ex-Cotidianul etc etc In „Jurnalul National” in iulie 2007, Andrei Plesu era numit, alaturi de alti intelectuali, "trompeta prezidentiala". El este cel care a atras atentia, nu o singura data, ca oamenii atacati drept "intelectualiui lui Basescu" au scris opere importante cu mult inainte de a-l fi intalnit pe actualul presedinte. Ei sunt exponentii cartilor lor, cetateni ai Republicii Literelor, nu "lacheii" cuiva. Nu voi intra in polemici pe tema sugerata de Dvs. Nu este subiectul dezbaterii propuse.
//Cazul// domnului Plesu e cu adevarat inspaimantator. Pe de-o parte //dezertarea// domniei sale este primita cu ironii si zeflemele de catre cei pe care noul carmaci i-a adus la disperare …nimeni nu se emotioneaza de //proaspata dizidentza// desi Basescu e inca – si inca – si inca ultra prezent si gata sa mai loveasca in stanga si-n dreapta – cu precadere pe fostii sustinatori…chestie pe care Iliescu nu a comis-o …comunist-comunist dar tota mai avea o forma de caracter….Pe de alta parte tot dl Plesu se aude strigat la catalog de dl Invatator al natiei care ii da ….//un ultim avertisment// …formulare despre care nici dl Tismaneanu , nici dl Caratrescu. nici dl Mihaes, nici dl Patapievici, nici dl Tapalaga , nici doamna Aramanca (ca sa epuizez toata echipa….cam subtire…)nu au nimic de comentat…dansii fiind chititi pe Antene…
E clar ca dupa perdaful primit //de sus// de catre dl Plesu (un fel de general
Milea) cei enumerati vor ramane in cladirea CC pana la plecarea helicopterului…
Daca este vorba de libertatea presei, cum se manifesta ea in cazul Rosia Montana?
Firma canadiana a cumparat prin publicitatea de zeci de milioane de euro (vedeti raportul Reporters Sans Frontieres) bunavointa presei. S-a ajuns la situatii ridicole in care marile ziare (de ex, Ev Zilei sau Jurnalul National) vorbesc despre manifestatille antiFanFest ale minerilor angajati de Gold Corporation fara a prezenta FanFest. Evident, nu se vorbeste de micii si berea pe care minerii ii primesc gratuit la sfarsitul manifestatiei, nici sloganele violente pe care le utilizeaza.
Mi se pare mult mai grav cazul Rosia Montana, unde opozitia se poate exprima liber doar pe internet, in timp ce in presa este un embargo aproape perfect.
De acord cu Dvs. Ar trebui ca dezbaterea publica, inclusiv prin televiziuni, sa fie cat mai democratica. Nu este vorba de o bagatela, ci de o chestiune cat se poate de importanta.
Cat timp cat exista locuri gen Hotnews ori Dilema Veche unde oameni ca Dl. Tismaneanu si altii ca dumnealui isi pot expune opiniile, nu vad de ce atata preocupare pentru acele X televiziuni, forumuri, s.a.? Sunt urmarite de o alta categorie sociala pe care niciun argument nu-i va convinge, in veci, sa priveasca altfel lucrurile. Sunt efectiv facuti sa inghita ce li se da. Punct.
Unora le place macarea de cartofi. Altora orezul. Exista inca si mai multi pentru care fastfood este delicatesa suprema. Pizza si pastele sunt idealul culinar pentru milioane. Vegetarienii nici nu s-ar gandi a adulmeca vreun gratarel, ravnit de o majoritate omnivora.
Firesc, fecare isi alege restaurantul care-i place. Si inghite, adeseori pe nemestecate, ce i se pune in farfurie. Variatiunile gastronomice nu fac apucaturile mai rafinate!
vorbim in general despre acceptarea sacrificarii deontologiei ptr supravietuire sau, in cazul celor mai buni ziaristi, ptr obtinerea unor foloase materiale in fata carora majoritatea nu au un caracter suficient de puternic sa reziste. de fapt nu e dracul asa de negru, ‘santajul si etajul’ sau desfiintarea adversarului stapanului s-a practicat la noi intotdeauna, nu numai acum. si nu numai la noi; in multe alte tari putem vorbi de presa sluga la stapan.
si nu mi-e atat de presa scrisa cat de cea a audio-vizualului, ptr ca marea parte a semi-analfabetilor isi duc veacul fascinati de ea.. vi se pare poate ca in alte tari e altfel. da, poate e mai multa decenta, dar atat timp cat la noi nu desfiinteaza nimeni emisiuni gen cruduta si chilotii in direct (desi la drept vorbind nu e vina ei, ca nu stie mai mult, ci a beduinilor gen stoian, realizatorii emisiunilor in general – ei sunt de vina si complet lipsiti de valori), sau hai sa’l provocam pe becali ca sigur va apare descult in studio, crescand exponential ratingul. pe de alta parte faptul ca asemenea emisiuni au record de audienta, spune ceva despre calitatea spectatorilor..
in loc sa va canalizati eforturile ptr ‘demascarea’ continua a ‘epigonilor’, mai bine ati forma un grup de intelectuali care sa domine in cele cateva reviste mai de valoare, iar in timp conceptiile se vor mai schimba. plangeti prea mult, si faceti prea putin. creati cenacluri, miscari literare, schimbati cumva atmosfera asta otravitoare, mai lasati articolele ‘a-la-trois’ (gen ‘rata, barza si vulpea cea haina’ sau ‘melcul, puricele si broasca chioara’ etc), ca de la un timp suna penibil (de la o vreme multi au inceput sa dea titluri in felul acesta, e ca o moda – din lipsa de personalitate)
intelectualii de valoare nu sunt cei care freaca/lustruiesc la nesfarsit anumite idei, ci cei care s-au inhamat la a schimba ceva in jurul lor, chiar daca au reusit pana la urma doar partial sau mai deloc.
Dl. Tismaneanu, tin sa va felicit ca va mai intrebati, din cand in cand, „unde s-a refugiat simtul rusinii”. Sper sa fie si una retorica sau, mai bine, introspectiva. Principial, cine contesta o anumita parte a intelectualitatii nu o face raportand-o pe aceasta persoana, ci (si) la moralitatea ei. Care, uitandu-ne inapoi, uneori este una indoielnica; de aceea, nu este nevoie de „stigmatizare”, oamenii au inceput doar sa gandeasca singuri si sa se informeze. In plus, este exclus ca intelectualitatea unui popor sa se rezume la cativa (10?) intelectuali, eventual autoproclamati si/sau cu mai multa expunere mediatica. Referitor la popor, aluzia strecurata in text mi s-a parut usor peiorativa – sper sa nu fie asa si sa iubiti in continuare poporul caruia, cel putin moral, ii sunteti dator cu unele lucruri. Cred ca doar apatrizii nu sunt capabili sa inteleaga ca oamenii, totusi, apartin unui neam (obisnuit) pentru pot avea sentimente, ceea ce, evident, nu este cazul dvs., extrem de preocupat de istoria sa recenta.
PS 100% de acord cu ce ati spus referitor la televiziuni, radacinile tradeaza comportamentul ;-); oamenii probabil doresc alternative, insa (musai) oneste si raportate la scari de valoare unanim/liber recunoscute. Care, probabil, si exista.
Have a nice WE
Din pacate, aveti dreptate, dar acestea sunt constatari. Le-au facut multi dintre noi, intrebarile raman retorice… Dar o solutie? V-ati gandit la ceva concret, viabil? Din nefericire, televiziunile au ajuns un rau(deloc…necesar), emit si emana atata vehementa, ura, negare, violenta.Spune cineva ca acestea sunt urmarite de o alta categorie sociala.Da, dar e majoritara. Nu este deloc lipsit de importanta rolul acestor televiziuni. De ce in alte tari sunt interzise stirile despre acte violente, inainte de ora 22? De ce este amendata violenta de limbaj sau vulgaritatea lui? De ce sunt inexistente scenele cu caracter erotic in emisiunile matinale sau in cele de dinaintea orelor 22? Si sunt tari civilizate(sau tocmai de aceea). Acele televiziuni nu urmaresc ratingul?
Cati citesc Dilema veche?(ca sa fiu in ordinea de idei a unuia dintre comentatori)
As vrea sa aud de la inteligentele noastre reale si cateva solutii. Deocamdata,insa…
Nu am solutii, dar cred ca civilitatea trebuie aparata, asemeni libertatii de expresie. Dialogul implica niste reguli de urbanitate a caror incalcare ar trebui sa faca obiectul unei reale indignari publice. Intr-adevar, nu este suficient sa deplangi, e nevoie de (re)intemeierea unui spatiu in care sa sepoate comunica fara inhibitii create de propagandistii noii partinitati, procurorii autodesemnati care dau certificate de buna-purtare ideologica in consonanta cu diversii extremisti si fosti securisti. Ceea ce spune Mircea Cartarescu este ca acest lung razboi anti-intelectual, inceput de fapt in 1990, in paginile ziarelor „Adevarul”, „Azi”, „Dimineata” etc, ca sa nu mai vorbesc de fituici gen „Europa” lui Ilie Neacsu si „Romania Mare” a tandemului Barbu-Vadim, a fost continuat in ultimiii ani si a dus la o retragere din arena a multor oameni care azi sunt dezgustati si extenuati. Ceea ce Andrei Plesu numeste obscenitate politica este o realitate toxica intretinuta de aceste canale media si de numerosi jurnalisti.
Domnule Profesor Tismaneanu,
Nu vreau sub nici o forma sa fiu pedant cu observatia ce o voi face referitor la postarea dumneavoastra ci doar sa va aduc aminte un lucru si anume ca „acest razboi anti-intelectual” nu a inceput in 1990 ci in 1946 cred (dumneavoastra sunt sigur ca stiti mai bine). Ceea ce a „inceput” in 1990 nu este decat o continuare a ceea ce reprezenta deja cutuma pentru cei ce au acaparat puterea in 1989. In opinia mea, acest lucru este de o importanta covarsitoare in istoria recenta a Romaniei. In rest, sunt ca si pana acum, un admirator si fervent cititor al dumneavoastra.
Cu deosebita stima,
Adrian Merfu
Va multumesc pentru mesaj si cuvintele bune. Ma refeream la perrioada de dupa caderea dictaturii comuniste. Aveti dreptate, anti-intelectualismul, anti-parlamentarismul, anti-liberalismul (ca optiune filosofica, deci nu doar de partid) fac parte din obsesiile comuniste dintotdeauna. Lenin se referea la intelectuali folosind un cuvant nereproductibil aici. Stalin ii lichida pe aceia care indrazneau sa-si mentina viu spiritul critic. Hrusciov ii dispretuia si ii batjocorea. A se vedea reactiile sale impotriva unpor Evgheni Evtusenko, Ernst Neizvetnii, Andrei Voznesenski. La randul sau, Gheorghiu-Dej se credea indrituit sa-l „indrume” pe G. Calinescu asemeni unui pedagog cu drept divin pe un scolar incepator. Pentru comunisti, intelectualii erau o „patura sociala”, deci nu o „clasa”, o categorie formata din „elemente sovaielnice”. Era nevoie de formarea „noii intelectualitati”, evident „progresiste”, a celor dispusi sa-si anuleze principiile etice si sa-si muleze comportamentul pe comandamentele „partinitatii”. Cu prietenie, VT
Vorbind de soluții, domnule Tismăneanu, aș încerca o referire la o schemă pe care o identificați în scrierile dumneavoastră. Spuneți că destalinizarea a început în țările în care a avut loc atunci cînd o parte din elita sistemului totalitar a făcut apel la societate (cadre din economie, intelectuali, etc.) în lupta pentru putere. Nu mai vorbim acum de destalinizare, dar în continuare miza este și în cazul nostru utilizarea votului ca garanție a libertății, a statului de drept.
Traian Băsescu este singurul politician de primă mărime care, deși s-a ridicat din interiorul regimului comunist, de 11-12 ani, în lupta sa pentru putere a jucat sistematic cartea votului democratic împotriva „sistemului ticăloșit” (sau „gangsteresc” cum îi spuneți dvs.) care a supraviețuit comunismului. Deși venit din afara sistemului, Emil Constantinescu, cel puțin din momentul victoriei, și-a refuzat recursul la popor și a fost „învins”.
De cealaltă parte, succesul de audiență, de agendă publică al celor la care vă referiți ține de faptul că, pentru problemele și preocupările oamenilor, alternativa propusă constă doar într-o viziune de tip Conu’ Leonida: să dea statul, iar statul dacă nu dă – și Băsescu și Boc nu mai dau ca pe vremea lui Tăriceanu – înseamnă că politicienii fură și se hrănesc cu sudoarea poporului.
Ce ar putea fi făcut? Ar trebui ca intelectualii și oamenii de afaceri pupinbasescieni să se asocieze pentru a elabora și pentru a-și asuma un model alternativ, viabil, de depășire a problemelor societății pe care să îl poată oferi celor care mai devreme sau mai tîrziu vor ajunge să se revolte. Păstrînd proporțiile este nevoie de un demers de tip KOR în prima etapă care cupă caz, să încurajeze o mișcare politică de tip Solidaritatea sau care să ofere politicienilor disperați că pierd în jocurile de putere o cale de a-și întări poziția prin apelul la o societate civilă dispusă să îi susțină în schimbul unui proiect politic articulat orientat spre statul de drept, democrație, piața liberă.
Pot susține elitele intelectuale și antreprenoriale din acea zonă politică un proiect articulat și concertat de gîndire a alternativelor și soluțiilor pentru societatea românească?
Demersurile de tipul comisiilor prezidențiale băsesciene pot căpăta permanență și e pot emancipa de persoana președintelui? Rapoarte de tipul celor SAR pot căpăta ecou în rîndul decidenților? Acesta ar putea fi un prim pas.
Pentru ca exercițiul să nu rămînă o constituție a la Buharin, este nevoie ca în imediata continuare să fie identificați în interiorul societății partenerii de implementare a soluțiilor. Începînd poate cu rezultatele deja raportate de comisiile prezidențiale deja existente, inclusiv cea privind crimele comunismului, unde sînteți direct implicat.
Pasul trei ar fi reunirea acestor acțiuni într-un tot coerent. Nu vreau să vă dau sfaturi ci doar un exemplu teoretic, dintr-un domeniu unde lucrurile sînt relativ mai avansate. În cazul dumneavoastră de expert principal în moștenirea comunistă, aveți raportul ca bază teoretică, v-ați implicat în implementarea propunerilor acestuia și continuați cercetarea. Cum puteți lega ceea ce încercați să faceți acum de alte demersuri și acțiuni din societate astfel încît să puteți profita de pe urma sinergiilor? Dacă și alți ar face aceleași lucruri, cu un profesionalism similar și în alte domenii, zic eu, ar conduce în final la falimentul sistemului clientelar actual ale cărui simptoame le-ați descris.
Lasand de-o parte termeni precum „pupinbasescieni”, cred ca un demers menit sa regandeasca fun damentele sistemului de partide din Romania poate fi luat in consideratie. Cand a Patra Republica franceza dadea semene indubitabile de epuizare, s-a nascut proiectul gaullist. Mi-e teama ca este cam tarziu in ceea ce priveste o mobilizare civic-politica a intelectualilor democratici. Campaniile demonizante din ultimii ani au avut, cum scrie Mircea Cartarescu, rezultatele scontate de artizanii lor. Ceea ce nu inseamna ca n-ar fi posibila o asemenea regrupare. Oricum, exemplul pe care il propuneti mi se pare demn de o discutie serioasa. Vorbim insa de un alt timp istoric decat cel din Polonia anului 1976 cand s-a format KOR.
Despre cum sunt injurati cei care nu se lasa entuziasmati de performanetele discutabile din plan economic, cei care observa ca dupa 6 ani de guvernare portocalie in Parlament nu se mai dezbate, despre cei care constata ca tot mai multi ambasadori straini acuza coruptia sistemului… Nimic…
Aparati-va intre voi…Tismaneanu, Cartareascu, Tapalaga, Patapievici… Plesu a avut revelatia Adevarului
Nu te injura nimeni pentru ca nu te extaziezi fata de anumite pe care le ai sau nu (problema strict personala). Daca ajung sa te injur, in primul rand eu nu o fac public, iar in al doilea rand motivul obidei mele este legat de lucruri simple cum ar fi (in)decenta exprimarii, inflexibilitatea, folosirea (cu voluptate) a atacurilor la persoana si alte asemenea.
@Angi: Gopo a spus cel mai bine cum. Pentru restul ideilor, raspunsul sta intre lipsa de coloana vertebrala (a se citi patriotism) a clasei politice si interesul unor, anumite, grupari straine.
Traim vremuri care au intors civilizatia in sens invers, cred ca prin anii ’50 se intalnea asa ceva, cel putin asa e in Galati. Intalnesc in locuri unde ar trebui sa fie profesionisti desavarsiti ai cuvantului (evident ziaristi bine platiti !) oameni care abia stiu sa lege cateva fraze, iar in zonele unde se cer buni tehnocrati, ingineri care nu stiu transformari de baza intre unitati de masura. Tabloul se intregeste cu economisti pentru care bugetul institutiei e ceva foarte confuz si intotdeauna negociabil. Este evident ca in acest ritm orasul rosu face implozie, tinerii lucizi si instruiti prin forte proprii parasesc in graba urbea, adesea si tara, raman aici cinicii descurcareti, cei prea slabi ca sa plece si pensionarii, entuziasti in lupta lor cu statul pentru marirea pensiilor (pe timp de criza !). Presa locala practic nu exista, se ocupa de gaurile din pavaj si de mirosurile pestinentiale degajate din canalizarile etern decopertate. Quo vadis, Domine ?
Presa de azi din Ro., asa cum este, cu toate scaderile/tenebrele/putreziciunile sale este rezultatul direct al „liberalizarii’ media. Like it or not!. Moguli?. Normal, avem si noi berlusconii, murdochii, forbesii si bloombergii nostri. Da, localii voiculesti si vanti!! Presupun ca sunteti avizat ref. evolutiile recente in cazul Murdoch….DA, ESTE PIATA LIBERA, FARA ETICA SI NORME DEONTOLOGICE CLARE. ETICA ESTE DICTATA DOAR DE AUDIENTA SI PROFIT = CAPITALISM PUR, ULTRALIBERAL. Esentialmente, asta ati promovat, dle VT. Dreptul la libera opinie, oricare este aceasta, implicit dreptul de a injura, indiferent cum, acestea sunt principalele castiguri ale democaratiei media din republica cu romani. Credeti ca mai avem acum un Leonte Rautu (foarte apropiat Dvs. in anii ’74-’76), sau un Dtru Popescu,o Tamara Dobrin, un Ladislau Hegedus etc.?? Ati promovat libertatea de expresie, acceptati-o. Cat se mai poate….
O precizare: n-am fost apropiat de Leonte Rautu nici in acei ani, nici in alta perioada. Am fost prieten cu fiicele sale, ceea ce este cu totul altceva.
referitor la „dreptul de a injura”: acesta reflecta puternic lipsa celor sapte ani de acasa..Nu este un drept, ci o proasta crestere, o mitocanie.
referitor la „dreptul de a injura” : acesta denota numai lipsa celor sapte ani de acasa. A injura nu reprezinta vreun drept, ci numai o mitocanie, o proasta crestere. Solutia pe care gazdele „show”-urilor de orice natura (politice sau nu), sau editorii jurnalelor ar putea sa o adopte? Simplu: pe cei care injura ii dai afara din emisiune, sau nu le publici articolele. Solutii zic eu ca exista, bunavointa nu.
„Scrieti, domnule Tismaneanu! Scrieti despre Scurtu si Rogojanu! Comparati-i cu toate constantele si anele, cu tonti popestii-dumnezei!” Asta a fost primul meu imbold. Si cred ca nu doar al meu. Consumatorii de informatie sunt insetati de sange … si mai ales de sangele albastru al notorietatilor. Cu cat mai inalt le este soclul, cu atat mai spectaculoasa le va fi caderea si afundarea in noroiul gleznelor noastre. Si cu cat mai virila ne e critica, cu atat mai calificati ne simtim noi, astia micii si miticii! Un razboi total, fara reguli, creioane cu mine antipersonal si tunuri catodice, asa cum prefera domnul Padina sa le numeasca. Rascolirea instinctelor primare a debutat inca in 2004, cu acel indemn la instalat tepe in Piata Victoriei.
A fost un prim proiect uitat, tocmai de catre cel care ne-a asmutit s-o facem. A fost insa, oare, proiect? Proiectul preupune o finalitate, un rezultat, un tel spre care sa tindem. Care este acela? O noua constitutie, o noua lege electorala, o noua catedrala, un nou mandat, un nou raport, o noua istorie, un nou partid?! Nimic din toate! Pentru ca toate propunerile sunt fie pur politicianiste, fie, deturnate demagogic, nu ofera decat niste artificii prin care, post-electoral, pot fi maximizate si ultraeficientizate rezultatele obtinute. Ar fi si asta o explicatie pentru lehamite si absenteism, determinate tot hormonal.
Spuneam la inceputul comentariului de imboldul pe care l-am resimtit. Dar pe masura ce tastam cuvintele, am realizat ca n-ar fi o solutie. N-ar face decat sa radicalizeze, inca si mai mult, pozitiile. Nu stiu care ar fi solutia! Poate una pe care o oferiti uneori si dumneavoastra contraopinentilor: „nu mai cititi ce scriu!” Nu pot vorbi in numele tuturor, dar eu as avea intelegere si, in cazuri grave, m-as multumi cu o simpla dezmintire.
Nu cred ca demersul dvs isi mai are rostul.
Dl Tismaneanu scrie:
Pentru bolsevici, partinitatea, adica partizanatul, acceptarea oarba a “liniei partidului”, prima asupra oricarei inclinatii catre obiectivitate. A fi tendentios de dragul cauzei era privit drept un merit, o reala virtute.
Daca inlocuiti bolsevici cu portocalii sau cu uslasi… expresia este din pacate la fel de valida. Firescul, logica sau bunul simt nu-si au locul pe aceste meleaguri. Inclin sa cred ca nici n-au avut vreodata.
Printr-o definitie negativa, presa nu este libera si democratica daca nu este critica si nu este diversa sub aspectul ideilor social-politice. Atributele in cauza sunt cu totul fictive in situatia unei prese care ar lustrui puterea. Orice discurs contrar acestei axiome ar fi o sporovaiala cinica si fara rost. Strategia de a demoniza presa in bloc ar fi fost ultimul lucru la care m-as fi putut gandi ca ar fi posibil in democratie. Din pacate, acest lucru se pare ca este posibil, din moment ce retraim acelasi discurs demonizant, proiectat de catre comunisti, dupa 1945, asupra presei libere. Deosebirea e ca acum demonizarea nu mai vine de la stanga, ci de la dreapta, aceasta fiind transmisa de la parintii comunisti la odraslele capitaliste, precum o mostenire. Sa fie oare acest cerc vicios un blestem pentru Romania?!…
Pretinsele „partinitate” si „anti-intelectualism” (sic!) de care vorbeste Mircea Cartarescu sunt niste aberatii conceptuale si faptice (cu siguranta autorul habar nu are ce inseamna „intelectualism”, dar nici ca respectul este o relatie sociala). Culmea speculatiei este legarea asa-zisei partinitati de impotrivirea la proiectele discretionare ale puterii, de „renovare a spatiului public si a societatii romanesti in genere”. Pot fi oare asemenea proiecte opera unui singur om, fara dezbatere sociala sau fara consultarea opozitiei parlamentare, dar care vrea sa fericeasca poporul cu de-a sila, iar acesta este atat de „neperformant” incat nu poate pricepe?!… Oare jurnalistul „onest” ar fi partizanul puterii sau cel care ar fi „partinic” interesului social?! O, tempora, o, mores!
Ar fi bine sa distingem intre ce spune exact Mircea Cartarescu si ce spun eu. Tocmai de aceea am italicizat textul meu si am oferit linkul la articolul sau din EvZ. Textul sau, care m-a incitat si m-a facut sa scriu ceea ce se cheama un rejoinder, vorbeste despre anti-intelectualism ca obsesie a televiziunilor controlate de trusturile de presa dominante (pana nu atat de multa vreme SOV la Realitatea, inflorind in continuare Dan Voiculescu cu trustul Intact). Cand am scris pe acest subiect, am precizat ca s-a creat o imagine negativa extrem de puternica privitoare la acei intelectuali care se manifesta public in alta directie decat cei care sprijina, explicit sau implicit, retorica USL si acuzatiile ca Romania traieste intr-o dictatura. Oricum, dialogul ingheata atunci cand un alt punct de vedere este decretat, fara argumente, „aberatie conceptuala”. Cat priveste aluziile genetice, passons…
Nu cunosc o alta definitie a dictaturii in afara celei din dictionar, dar daca se vrea sa fie denumite altfel pretentiile si actiunile unei suprastructuri politice supraordonate si autonomizate in raport cu baza sociala, de a impune si dicta, in pofida opozitiei parlamentare si a vointei publice ori de a pune calus de „securitate” in gura presei, atunci ar trebui schimbat dictionarul! V-as invita sa observam impreuna cu cititorii ca presa nu are absolut nicio vina guvernamentala privind situatia de fapt, ca ea nu este decat o oglinda sociala in care orice putere ar trebui sa se priveasca (iar daca nu-i place ceea ce vede nu ar trebui sa o sparga, furioasa, precum Imarateasa cea Rea!), dar si sa fiti de acord ca, pe baza marturiilor istorice de pana acum cel putin, demonizarea nu este altceva decat o anticamera a punitivitatii. Sa ne amintim ca si dictatorul Nicolae Ceausescu si-a demonizat opozantii aruncand asupra acestora aceeasi anatema de „intelectualism”. Nu exista niciun fel de „aluzii genetice”, ci o realitate irefutabila, asupra careia daca inchidem ochii nu inseamna ca nu exista, asa ca aveti dreptate, passons… Va multumesc pentru interactiune si va asigur ca diversitatea si contrariile sporesc importanta dialogului, nu il anuleaza.
Este un proces de ardere, pe care probabil ca trebuie sa il parcurgem, din pacate. Nu se stie unde se poate ajunge, dar inca optimismul nu m-a parasit, desi am vazut si inghitit o cantitate mare de ura. Probabil ca se doreste anihilarea prin simpla intoxicare, dar imi pare ca exista in fiecare resursa de a evada din acest mediu toxic si a se regenera. Si, mai apoi, de a reveni.
Nu stiu daca fenomenul acesta l-au trait si altii din Est, poate ar fi interesant de comparat.
Probabil ca otrava picurata zilnic vine din partea unor anumite grupuri de interese, dar riposta trebuie sa existe, trebuie sa se auda, nu se poate inceta lupta pentru o comunicare echilibrata si civilizata. Probabil ca aceasta este singura solutie care va functiona. Si cand spun asta am in vedere nu numai mass-media, ci intreaga societate, in ansamblul ei.
Poate loviturile sunt mai puternic resimtite de cei ce gandesc si scriu, dar arderea ii mistuie si pe cei aflati in alte puncte ale societatii. Nu ramane decat sa ne vedem de drum, sa ripostam la atacurile mizere si sa incercam sa depasim momentul cu curaj.
Este un consum imens de energie, dar cred ca merita.
Va multumesc pentru acest mesaj. Fenomenul mi se pare sui generis si tocmai aici sta provocarea pentru cei care incearca sa-l inteleaga. Nu stiu o alta tara din Est in care fostii nomenklaturisti, securisti si aliatii lor proveniti din zonele subterane sa incerce (cu succes) sa controleze si sa maculeze discursul public intr-o asemenea masura. Repet, nu este vorba (doar) de diabolizarea unui personaj politic, ci a unui proiect politic, social si moral pe care acest personaj, cu ale sale merite si scaderi, il promoveaza. Lupta impotriva sistemului ticalosit este mai mult decat o metafora. DNA este o institutie reala. Ingrijorator,, s-a creat un spatiu in care spiritul autonom este prezentat drept opusul sau. Ni se vorbeste despre Ciutacu, Badea si Gadea drept „disidenti”, ceea ce este o palmuire a acestei notiuni. Nici nu a apucat sa inceapa discutia despre Muzeul Dictaturii Comuniste ca ni se spune ca nu e nevoie de el in Bucuresti, sau, daca admitem ca e nevoie, ar fi bine sa fie unul construit cu fonduri private, ca statul nu poate da bani pe muzee cand spitalele sunt fara fonduri (argument emotional, valabil sub specie aeternitatis, pe baza caruia poate fi contestat absolut orice proiect), ca X nu are legitimitatea fie implicat in proiectul acestui muzeu (cand nimeni nu a vorbit de o persoana ori alta), ca Y a studiat teologia nu politologia, ca este o miza electorala a PDL etc Poti sa fii in dezacord cu Traian Basescu, cu guvernul Boc, cu PDL etc, fara sa aplauzi/premiezi aceste culmi ale indecentei care „performeaza” pe antene si alte canale media ori sa le dai girul tau prin taceri bine calculate.
Despre macularea discursului public: este de notorietate puterea calomnie în toate culturile lumii. Vezi proverbele:
Calomniază cu îndrăzneală, pînă la urmă tot rămîne ceva (grecesc) –
Aruncă noroi pe zid, pînă la urmă va lăsa totuși urme (arab) –
O piatră pe care fiecare scuipă, pînă la urmă va fi udată (danez) –
Un prost aruncă o piatră în apă, 1000 de înțelepți nu pot s-o scoată (neaoș).
Interesantă este, însă, metoda. Deși calomnia a fost ridicată la rang de artă în special în timpurile concurențiale (capitalismul fiind reprezentatul pur-sînge al acestora), a fost folosită cu succes de către coloana a V-a cominternistă care și-a dezvoltat metode specifice. Un loc comun este sinecdoca/metonimia și îmbogățirea semantică: „marinarul”/„bețivul”, „portocalii”, „ciocoii” în denumirea adeversarilor – în opoziție cu „Ilici”, „pesedei”, care sînt derivate ale numelor. Comparînd metoda cu cea din anii dictaturii proletare, vom găsi similarități izbitoare.
Ar fi interesantă o comparare programatică între metodele combative din războiul opoziție/putere folosite după 1990, pentru a vedea cum „sistemul” a condus ostilitățile de fiecare dată chiar cînd nu se afla a putere):
– 1990-1992: adevărul despre grozăviile comise de putere era atît de groaznic încît opoziția prea că exagerează calomnios doar verbalizînd adevărul. Dimpotrivă, puterea calomnia opoziția fără frică de repercusiuni…
– 1992-1996: puterea externalizează calomnia către PRM și acoliții ei. Opoziția nu are metodă în subminarea puterii prin calomnie (încă este suficient adevărul)
– 1996-2000: în mod curios, calomnia se dezvoltă și în interiorul puterii multipartinice, lăsînd teren liber. În continuare PRM are contractul de caomnie „outsourced” din partea sistemului nomenklaturisto-securist. Factorii de decizie vor declara mai încolo că „sistemul i-a învins”;
– 2000-2004: liniște totală: în locul calomniei puterea preferă cumpărarea opiniilor favorabile; Se schimbă inclusiv constituția întru perpetuarea „liniștii”. Cine nu e „cuminte” e dat pe mîna PRM…
– 2004-2008: Din nou calomnii în interiorul puterii care de data asta duc la spargerea unității. Ambele forțe ale alianței încearcă să folosească calomnia în folosul lor, însă le lipsește metoda și know-how-ul. Cîștigă cei sprijiniți de omnprezentul „sistem”.
Prezentul este cunoscut așa că nu mai are sens să îl explic, dar întrebîndu-ne „cui prodest?”, este inevitabil să apropiem sistemul nomenklaturisto-comunist de PSD și PRM.
În ultima perioadă (de 5-6 ani încoace) observăm că s-a împletit metodologia veche, cominternistă, cu cea caracteristică trusturilor media, de promovare a unor inexistente vedete, care au înlocuit talk-show-menii (care și-au pierdut puterea din pricina faptului că își permiteau deseori să aibă propriile păreri). Noul front de ofensivă are marele avantaj că niciodată nu va putea emite pretenții în a avea păreri proprii din simplul motiv că piața de calomnie este un oligopol… Totuși apetitul telespectatorilor pentru asemenea gunoaie este interesant (și la fel de interesant este cum tehnicile OTV au fost copiate cu succes în scopuri de data asta politice).
Ce este uimitor este capacitatea de a își forma o tehnologizată coloană a V-a, în special pe internet. Sînt convins că o mică parte (cei mai agresivi și mai prolifici) sînt plătiți, însă există o întreagă pletoră care a fost „convertită” pentru a face propagandă gratuit. Ce le este comun este lipsa de soluții sau de alternative în discursul lor: important este să dea cu piatra. Cînd soluțiile apar sînt fanteziste, irealizabile sau pur și simplu reproduceri ale celor auzite la TV. (Aici trebuie să spun că am remarcat fanatici și în partea cealaltă a baricadei)
Ce este mai trist: există o mulțime de persoane care nu sînt în targetul convertibil (în principiu cei care lucrează la stat, au o sinecură sau cei care au fost obișnuiți cu „asistența socială”) care au preluat agresivitatea și calomnia. Inclusiv persoane cu pretenții de intelectuali sau de oameni care gîndesc încep să facă discriminări politice în privat.
CAMARILA – Salon de coafură prezidenţială scoate încă o dată la rampă stilistul principal al companiei: maistoraşul căruia tranziţia românească îi datorează şamponul pentru chelia doctrinară cu cărare pe ambele părţi. Pe dreapta, când opoziţia este de stânga. Pe stânga, când opoziţia este de dreapta. Cel mai recent turneu transatlantic al omului înarmat cu perii, periuţe, pudriere, brici, foarfece şi piatră acră – în caz de sângerări superficiale – a debutat, în urmă cu câteva săptămâni, la Londra. A fost servit şi apoi lăudat cu osârdie un ceai de fructe de pădure.
Clientul a făcut frumos, după care, ajuns acasă, a făcut ce ştie el mai bine: a făcut urât.
E limpede pentru tot omul, în afara haimanalelor din camarila prezidenţială, că lui Traian Băsescu nu-i priește să i se bage sub nas discursuri cu spiritul şi litera cărora nu are nici în clin, nici în mânecă Aşa că, după gargara , preşedintele s-a dus la un şpriţ autohton cu un om pe care îl înţelege, cu care se înţelege şi faţă de care nu are nici un secret, cum nici acesta nu are vreun secret faţă de preşedinte: Ion Cristoiu.
Dacă şpriţul n-ar fi fost în direct, tot ce i-a mărturisit lui Ion Cristoiu preşedintele despre regele Mihai ar fi rămas între cei doi convivi, așa cum au rămas multe între de Gaulle şi Malraux (iau un exemplu, aşa, la întâmplare, de dragul “stilisticii”), dar cum chiolhanul doctrinar a fost Live, ”prostimea” a început să-şi dea cu părerea. Chiar şi cei care-l preţuiesc pe rege exact mai putin s-au grăbit să sară la carotida preşedintelui. Numai că au dat acolo peste blindajul asigurat de camarila prezidenţială.
Vladimir Tismăneanu, maistorasul , omul cu dregătoriile zilei, a “dres-o” şi pe asta: “mult scandal pentru nimic; e vorba de o nefericită ”stilistică a exprimării”, președintele nu are o politică anti-monarhie “ etc. După care, acuză pe toată lumea si continuă să ni se explice că vina este cu mult mai mult de partea celor ce au auzit cele afirmate de preşedinte, decât de partea rostirii prezidenţiale.
Truc vechi. Vă amintiţi cum ne liniştea cândva un distins intelectual că afirmînd “Avem nevoie de tinichigii și chelnări, nu de filozofi”, Traian Băsescu nu dorise să spună ce spusese şi ne traducea, din română în română, vorbele preşedintelui României, ca şi cum ar fi continuat să traducă din Platon?
Când intelectualii care susțin un proiect politic traduc poporului ce spune președintele și președintelui ce spune poporul, ceva nu este în regulă nici cu intelectualii, nici cu președintele și, mai ales, nici cu proiectul politic respectiv.
Felicitari pentru exercitiul pamfletar situat intr-o directie de-acum sedimentata. Cum pamfletul se sustrage dialogului conceptual, bazat pe fapte dovedibile empric, ramane sa decida cititorii cat talent se afla investit in textul Dvs.Oricum, cuvinte gen „haimanale” nu probeaza altceva decat imaginatie lexicala.
Domnule Profesor,
Va inteleg foarte bine amaraciunea.
Am trecut eu insumi prin ceva similar desi nu tocmai comparabil ca amploare. Nu ma refer numai la anonimatul curajos si de inalta fibra morala de pe forumuri. Este evident ca de citiva ani are loc in societatea romaneasca o rinocerizare accelerata sub pretextul luptei anti-Basescu. Am ciudata senzatie ca ne reintoarcem la inceputul anilor 90, ca limbaj, ca tentatie de a inlocui argumentatia prin diabolizarea cea mai triviala a adversarului, ca mod de a ne raporta la evidente. De data aceasta cred ca sursa este televiziunea de tip Antena 3. Nefericirea este ca daca acum 20 de ani speram ca lucrurile se vor indrepta, acum nu mai vad nici o cale. Ca si fiu mai clar, cred ca trebuie sa ne obisnuim ca traim in lumi (de adevar, de stilistica, de logica si onestitate) diferite si sa functionam ca atare. Pe scurt, trebuie sa invatam sa ignoram acest rau. Nu mi se pare de aceea ca Ion Scurtu merita atentia dumneavoastra sau a cuiva. L-ati (l-am) legitima. Ce poti raspunde cuiva care iti spune ca esti homosexual sau agent CIA daca nu este de acord cu tine?
Aceasta nu inseamna ca nu trebuie sa le amintim acestora ce au facut in lungile lor cariere, de unde le vine competenta si averile. Vreau sa spun insa ca sub nici o forma n-ar trebui sa adoptam o pozitie defensiva sau sa luam in seama vituperatiile lor rudimentare.
Total de acord cu ce scrieti. In genere, am urmat acesta strategie, refuzand sa ma angajez in polemici ce m-ar injosi cu Gh. Buzatu, Ioan Scurtu, Ion Coja, raposatii M. Pelin si M. Ungheanu si altii din aceeasi directie. Am pomenit afirmatiile calomnioase ale lui I. Scurtu numai pentru ca am regasit, din pacate, formulari similare (despre „neo-rollerism” in privinta Comisiei Prezidentiale si/sau IICCMER) si la unele persoane cu un respectabil trecut disident. Evident, intre acestia si Ioan Scurtu se casca un abis moral. Si totusi, nu poti sa nu observi stranii similitudini idiosincratice.
Una dintre calitățile lui Traian Băsescu este că, uneori, spune ce crede și crede în ce spune. Un modus operandi cu totul opus celui al camarilei sale, care spune, mai întotdeauna, ce nu crede, și nu crede, mai niciodată, în ce spune.
A crezut vreodată în ce-a spus în ajunul prezidențialelor din 2009 camariliotul vorbind presei străine de o video casetă implicându-l pe dușman în partide de sex oral?
A crezut pe dracu’, numai că asta era partitura ce trebuia cântată în acele momente de exacerbată îngrijorare electorală.
A fost dat afară camariliotul ce-și folosise funcția de înalt funcționar de stat pentru a răspândi minciuni împotriva celui care candida la aceeași funcție cu stăpânul său? Nu. A fost decorat.
Odată auzită vocea Stilistului-şef, toate periuţile tipărite, electronice şi audio-vizuale au fost puse la muncă. În operațiunea de “damage control” este adusă în scenă și ”echidistanta” străinătate. Nu, nu vă speriați, după Oakeshott, Gellner, Ghiță Ionescu și Hayek nu i se pun în menu președintelui alde Charles Bally, Leo Spitzer sau Gianfranco Contini.
Este amuzanta aceasta reluare obsesiva a temei „camarilei” si „camariliotilor”. Evident, exista oameni cu vocatia pamfletului si ar fi pacat sa si-o reprime. Fiind vorba de texte atat de elaborate, este de asemenea pacat ca nu sunt semnate cu numele reale, ar putea fi luate in seama de critica si istoria literara. In fond, interventiile domnilor „Lafcadio” si „Cadu” (neindoios doua persoane diferite, dar cu opinii similare) nu fac decat sa confirme ipotezele din articol. Insinuarea tine loc de argument, epitetul anihilant se substituie dialogului, metafora insidioasa se pretinde demonstratie. In cazul pamfletului, nu adevarul conteaza, ci incisivitatea mordanta. Interesant este ca autorii nu au nimic de spus despre tema articolului lui Mircea Cartarescu, despre starea deplorabila a discursului public prin agresiunile verbale ale unor televiziuni si ziare controlate de interese private direct legate de zonele marii coruptii (materiale si morale). Este oricum reconfortant sa vedem, fie si ironic, referinte la Oakeshott, Gellner, Ghita Ionescu si Hayek. Daca nu altfel, macar asa.
Cu colacul de salvare în jurul gâtului și buzunarele pline de sinecuri, băieții de mingi ai lui Traian Băsescu ne spun povești fie despre ucenicul vrăjitor într-ale cizmăriei, fie despre emanații revoluției (vezi Marele șoc din finalul unui secol scurt, convorbiri hiper-cordiale între Ion Iliescu și Vladimir Tismăneanu).
Andrei Pleşu semnează în Adevărul un text la ale cărui argumente şi concluzii subscriu în bună măsură. O ezitare majoră ţine de un reproş adus, în chip nejustificat cred eu, preşedintelui Traian Băsescu: “a reuşit să pună într-o situaţie imposibilă câţiva oameni care îi sunt sincer fideli. A reuşit să-i determine să-si sacrifice libertatea interioară, pentru a nu ridica piatra. Nu meritau.“
Ba, meritau. Și încă cu vârf și îndesat.
Nu Traian Băsescu i-a obligat să-şi piardă libertatea interioară. În cel mai rău caz, i-a cumpărat. Şi când un om hotărăşte că vrea să se comercializeze pentru o funcţie, un favor, o sinecură, un institut, o grădină cu vedere la Mediterana etc., cumpărătorii apar fără întârziere. Imaginea unui Traian Băsescu care doar a luat de la cei deveniţi camarila sa mi se pare nedreaptă.
Traian Băsescu a şi dat. Uneori foarte mult. Câteodată, extravagant de mult: pentru o vreme, România condusă de Traian Băsescu a avut drept şef al unuia dintre serviciile secrete majore o caricatură – Claudiu Săftoiu. Vă mai amintiți cum, răspunzând întrebărilor comisiei parlamentare, dădea și răspunsuri care indicau că omul se credea șeful celuilalt serviciu secret?
Oamenii care au indecenţa de a nu se delimita de afirmaţii aberante, nici măcar când este vorba de un set de subiecte cu adevărat importante, nu președintelui îi sunt fideli, ci propriilor interese. Ei ştiu că, odată făcut pasul spre decenţă, consistentele lor avantaje ca membri ai camarilei pot să dispară cât ai zice peşte. Autoproclamaţi profesori de morală ai neamului, ei trăiesc în duplicitate şi prin duplicitate. S-a întâmplat doar ca astăzi, cumpărătorul să se numească Traian Băsescu. Mâine va purta alt nume. Numele ofertanților vor rămâne, mai mult sau mai puțin, aceleași.
Nu e nimic dezonorant să crezi într-un proiect politic democratic, reformator.
“Proiectul Băsescu” a promis mult, dar s-a stins repede. A fost nevoie de încredere și speranță în “Proiectul Băsescu”. Astăzi, Traian Băsescu are nevoie să afle ce credem despre proiectul respectiv. Nu poți fi creator de istorie curentă, când ești repetent la istorie recentă. Când, până şi în situaţii impardonabile, Stilistul-şef îl scuză pe Traian Băsescu, avem de-a face cu un soi de “simptom Radio Moscova” à rebours.