Home » Analize »Cultura »Opinie »Societate/Life » Citesti:

… cat sa ne (mai) tinem de urat? (III)

Alin Fumurescu februarie 29, 2016 Analize, Cultura, Opinie, Societate/Life
8 comentarii 1,216 Vizualizari

… si-atunci sa recapitulam: Alegoria Pesterii din Republica lui Platon ne sugereaza ca adevarata miza n-o reprezinta filosoful-rege, ci gardienii, i.e., papusarii, cei care proiecteaza un anumit fel de umbre/imagini pe peretele pesterii. Ceea ce face Socrate in Republica e, ca sa zicem asa, o pregatire, prin poveste, a lui Glaucon si Adeimantus (si, de buna seama, a oricarui cititor al dialogului) pentru “meseria de papusar”. De “povestas”  priceput, vorba lui Mario Vargas Llosa, pentru ca povestea  nu e altceva decat o imagine care educa imaginatia, una din care fiecare “ia atat cat poate duce” la un anumit moment. (De aceea si Iisus le vorbeste in parabole.) Cum insa intregul dialog al Republicii nu e despre “Republica” ci despre suflet, se cheama ca fiecare suflet isi are “gardienii” sau “papusarii” sai, cei care fac legatura dintre partea apetitiva si cea rationala. Buna educare a capacitatii imaginative este, asadar, esentiala pentru buna oranduire a sufletului. Din pacate, excesul de imagini din ce in ce mai explicite din ziua de astazi nu ajuta capacitatea imaginativa ci, dimpotriva, o atrofiaza.

O dovedeste din plin, printre fascinatiile cu Harry Potter, vampiri si zombies, “fenomenul Facebook”. [Nota: Cand spun "fenomenul Facebook" nu ma refer neaparat doar la Facebook, ci la intreaga social media - Twitter, Instagram, Pinterest, si ce mai e pe-acolo.] Povestea pe care si-o spun toate democratiile liberale in ziua de astazi e una a ceea ce americanii numesc “full-disclosure“. Nimic de ascuns, totul pe fata si sufletul pe masa (n-am gasit alta rima), sa-l vada toti, sa-l rasuceasca pe toate partile, si sa-l judece . Dupa cum explicam cu o alta ocazie, practica o reproduce pe cea a Puritanilor care-au “fondat” America, unde nu doar confesiunea publica era ceruta, ci si o descriere amanuntita a proceselor sufletesti ce au condus la “primirea lui Iisus in inima”. Pentru a folosi imaginarul puritan, sufletul, infectat de Satana, e doar o gramada de puroi sau de balegar , iar singura solutie pentru purificarea lui e scoaterea gunoiului la lumina, cum ai expune maruntaiele infecte ale unui animal despicandu-i burta.

Asa si acum.

Viata privata se ofera benevol publicului. Frica de Big Brother persista, dar “the little brothers” sunt imbratisati ca solutie salvatoare. Va scutesc de referintele de specialitate, dar in academia sunt voci care sustin ca aceasta auto-expunere e benefica pentru auto-reglarea eu-lui. Cu cat mai rusinos secretul, cu atat mai aplaudata auto-dezvaluirea lui in public. La scara politicului, aceasta atitudine se manifesta prin refuzul electoratului de a accepta secretul, fie el si “de stat”. Odata disparuta granita dintre public si privat (a propos, dupa cum spuneam in piesa de teatru “Buda – Sau urma scapa turma“, jucata pe vremuri la Nationalul din Targu Mures, conceptul de “toaleta publica” intra in conflict direct cu cel traditional de “privata), dispare si granita dintre secretul motivat de coruptia personala si cel motivat de interesul de stat, adicatelea de binele comun. Pentru ca haideti sa fim seriosi pentru o clipa – dupa cum unele lucruri se tin departe de ochii copiilor, altele trebuie tinute departe de ochii electoratului – pentru binele tuturor. Asta, lui Edward Snowden si sustinatorilor sai le-a scapat. Lui Vladimir Putin, nu – ceea ce e graitor de la sine. Vorba ceea: Drumul spre iad e pavat cu bune intentii.

Daca in zilele de astazi un Donald Trump sau un Bernie Sanders se bucura de o sustinere pentru multi surprinzatoare, e tocmai pentru ca, fiecare in felul sau, transmite acelasi mesaj: “Ce-i in gusa, si-n capusa.” Or asta, intr-o lume tot mai “deschisa”, mai insetata de transparenta, e de aplaudat. Dez-valuirea trupului sau dez-valuirea sinelui sunt parte ale aceluiasi proiect – si ambele atrofiaza capacitatea imaginativa. Pentru ca imaginatia se hraneste cu valuri. Servita pe tava, se chirceste. (Ca exercitiu, incercat sa va imaginati o lume in care toata lumea actioneaza conform principiului “ce-i in gusa, si-n capusa”, spune ce crede despre toti cei cu care se intalneste intr-o zi, “ce-i vine la gura” si face tot “ce-i vine”, tot ce “feel like it”.)

Pe buna dreptate se spune ca “dragostea e oarba”. Dragostea refuza vizibilul, refuza imaginile gata servite, preferand sa se hraneasca din imaginatie, care-i serveste altfel de imagini. Persoana iubita poate fi, in extremis, cocosata si rautacioasa – nu ma deranjeaza, pentru ca eu iubesc de fapt imaginea pe care mi-am proiectat-o in minte. Tocmai de aceea papusarii sufletului au un rol cheie – pentru ca ei ma invata ce sa iubesc, deci ce sa doresc. Da, cu totii alergam dupa placere, dar ce anume ne face placere e o chestiune de educatie, adica de imagini. Imi poate face placere sa citesc Platon sau sa ascult Mozart, dupa cum as putea resimti cele doua activitati ca tortura, dorindu-mi in schimb o manea “sanataoasa” si-un paharel de tzuica. Ravnim dupa diferite lucruri, pentru ca ne-am educat sufletul intr-un anumit fel.

Aceeasi imagine poate fi perceputa ca urata sau frumoasa, in functie de educatie.

Iar cu asta ajungem (intr-un sfarsit) la “tinutul de urat” anuntat in titlu. Pentru ca fara imaginatie ni se face urat si-atunci avem nevoie ca cineva sau ceva “sa ne tina de urat“. V-ati gandit vreodata serios la aceasta expresie – din cate stiu una fara echivalent in alte limbi? In limba romana, “uratul” are o multitudine de conotatii si tocmai de aceea poate fi folosit in contexte dintre cele mai nastrusnice. In limba romana vremea poate fi urata, nu doar rea (in engleza e doar “bad weather”, nu “ugly weather”), dar te poti si “uita urat” la cineva, dupa cum ti se poate “uri cu binele”. “Ramas singur, i s-a facut urat” presupune ca a inceput sa se plictiseasca. De ce? Pentru ca omul modern nu-si mai este siesi interesant. Eu-l ii e, crede, epuizat, nu-i mai poate oferi surprize, nu mai are nimic de dez-valuit, pentru ca nu mai are imagini de produs, asa ca trebuie sa si le gaseasca in afara – de unde necesitatea a ceva sau cineva care “sa-i tina de urat”.

Omul, cum spunea Aristotel, e zoon politikon, fiinta politica. Doar in polis, dialogand cu altii, isi poate implini adevarata natura (de aceea pentru grecii vechi, o persoana dezinteresata de viata publica, obsedata doar de propriul “oikos“, de unde si cuvantul “economie”, adica doar de bunastarea gospodariei, era un “idiotes” – pe scurt, mult preaslavitul homo oeconomicus era pentru ei un “idiot”.) Pentru ca nu este bine ca omul sa fie singur (Facerea 2: 18). Este urat, pentru ca, in gandirea clasica, binele este frumos – kalokagathia (vezi si Kalokagathon-ul lui Petru Comarnescu), iar raul, urat. Daca-i asa, ce ne facem cu toata estetica uratului, de la Karl Rosenktanz la Baudelaire, si de la Baudelaire la Tudor Arghezi? Ce sa facem? Invatam. Invatam ca nu tot ceea ce pare urat chiar este, ceea ce nu e totuna cu relativismul. Exista frumos si urat, dupa cum exista bine si rau, iar faptul ca oamenii se cearta de mii de ani sa le defineasca nu face decat sa demonstreze ca, fara aceste concepte, nu putem functiona. In plus, daca e sa ne luam dupa Fericitul Augustin, raul in sine nu are “fiinta” – e doar absenta binelui, dupa cum gaura dintr-o haina e rea, dar nu e decat o “absenta”. Diavolul insusi, spune Fericitul, in masura in care este, e bun, ceea ce nu inseamna ca binele nu poate fi corupt sau haina, rupta.

Mai invatam si ca daca “ni se face urat” s-ar putea doar sa ni se para. Daca nevoia de altii e naturala, plictiseala de sine nu mai e. Pentru ca daca ti se face urat de unul singur, daca ti-e rau de unul singur, cum sa-ti mai fie cu adevarat frumos, adica bine, cu altii? Si-atunci, in loc de-a pierde vremea alergand dupa ceva care sa ne tina de urat, poate-i mai bine sa ne-o petrecem ingrijindu-ne de papusarii sufletului si de imaginile pe care ni le proiectam zilnic, zi si noapte, fara ragaz.

La urma urmei, urma care scapa turma, vorba dramaturgului inca in viata, “eidos” in greaca veche insemna deopotriva “idee”/”principiu” si “forma”/”aparenta”.

Cum le crestem, asa ne-avem.

PS Multumesc tuturor celor – nu putini! – care, citind acest mini-serial, au participat la acest experiment, menit sa verifice in ce masura (1) un asemenea subiect mai poate stari interesul intr-o lume sufocata de stiri, toate senzationale; si (2) mai exista rabdarea necesara pentru a urmari o idee desfasurata pe parcursul a trei saptamani. Ma bucur sa constat ca “experimentul” a fost un succes.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "8 comments" on this Article:

  1. Ontelus DG spune:

    Considerațiile binevenite, inspirate ale acestui triptic au relevanță pentru persoanele care admit existența sufletului, a liberului arbitru. Cei care consideră că sufletul este o secreție a materialității organice, o proiecție energetică și/sau informațională a țesuturilor neuronale, discursul filosofic, în general și observațiile despre suflet, în particular sunt, în cel mai bun caz, eseuri literare. Astfel încât reamintesc comentariul la a doua parte a textului, parafrazându-i, deopotrivă, pe Alin Fumurescu și pe Ion Creangă: cât să ne (mai) ținem de urât, deoarece se ține el scai de noi, până când ne pune palancă la pământ?!…

  2. victor L spune:

    Da, mi-a placut.
    Iar asta si mai mult:
    “Pentru ca haideti sa fim seriosi pentru o clipa – dupa cum unele lucruri se tin departe de ochii copiilor, altele trebuie tinute departe de ochii electoratului – pentru binele tuturor. Asta, lui Edward Snowden si sustinatorilor sai le-a scapat. Lui Vladimir Putin, nu – ceea ce e graitor de la sine.”

  3. val spune:

    Ne-a ținut de urât în păpușăreala din ultimele trei săptămâni.

  4. Vlad spune:

    Dragostea este o calitate a constiintei. Iubirea nu este o proiectie ci o uniune a doua constiinte. Constiinta se recunoaste si il oglindeste pe celalalt, dar nu ca o proiectie ci ca o prezenta vie. Indragostirea de imagine, ca Narcis, sau iubirea unei proiectii nu sunt decat reverii.

    Dorinta nu are legatura cu iubirea ci cu posesivitatea. Placerea nu este decat o stimulare a functiilor senzoriale.

    Omul are intr-adevar nevoie sa traiasca cu ceilalti oameni, dar aceasta nevoie vine oferind, venind in intampinarea celorlalti cu ceea ce avem noi de oferit. Impartasind din ceea ce suntem ii imbogatim pe altii in mod real si nu imaginativ. Hranirea cu imagini in solitudine, are doar un rol hipnotic si doar un rol limitat in dezvoltarea de sine, prin aceea ca nu creeaza in sine nimic. Imaginele, sunetele pot crea anumite stari emotionale, unele dintre ele hipnotice, ca in cazul sunetelor binaurale. Emotiile sunt reale atunci cand reprezinta o impartasire vie cu ceilalti oameni, cand formele sunt dublate de energia vietii si creeaza fie dans fie impartasire.

    Ceea ce omul ofera catre ceilalti oameni se face tot timpul in deplina libertate atat pentru ceilalti, adica daca exista disponibilitate, cat si pentru cei care ofera.

  5. Falstaff spune:

    Cuvintele pe care le pronuntam,mai mult decat cele cu care doar gandim,actioneaza concret asupra vietii noastre materiale,ne modeleaza corpul,ne accentueaza trasaturile astfel incat totul sa fie “armonios”,mai precis atat noi cat si viata noastra semana bine cu vorbele pe care le rostim!
    “Sa ne tinem de urat”,de ex, se vede pe chipurile si in viata celor care intrebuinteaza aceasta expresie…sunt (se simt) urati ,nu se plac,nu le place viata pe care o duc,nu reusesc sa admire oamenii care-i inconjoara,dar continua!!! Asta e problema…si uite-asa uratul tine,pentru ca-l chemi,il alimentezi,il rogi sa stea cu tine!
    Exista o solutie,mult mai simpla si mai la indemana decat multi isi imagineaza:renuntarea la a-si tine de urat,insotita de evitarea obligatorie a cuvintelor triviale,expresiilor negativiste,injuriilor si insultelor!
    Obisnuinta este o a doua natura,schimbati obisnuintele si veti schimba si restul..

  6. Ela spune:

    “Mai invatam si ca daca “ni se face urat” s-ar putea doar sa ni se para. ” – ar fi o idee foarte buna pe care am avea-o :)
    Ar mai atenua din “tragicul” pe care-l asociem, automat – adica fara sa gandim, cu soarta personala, si prin extensie: nationala ;) , atunci cand o consideram, invariabil si definitiv, cea mai nefericita,cea mai urata, fara iesire !???
    Exista in Ro un obicei foarte prost, extrem de pagubos, dar si absurd, de a explica raul! La nesfarsit! Pana la epuizare, si de la capat!
    Este o dialectica schioapata, care s-a impotmolit inainte de sinteza…Aceasta goana dupa “toate” cauzele precise ale raului, genereaza o isterie nationala, un haos ametitor cu oameni in transa, preocupati de inglobarea uratului intr-o teorie care…sa-l explice, sa-l disece. sa-l justifice!
    Adica, o ducem rau, dar sa stim exact “de ce?” Atat ne intereseaza?…atat avem!
    Logic deci, daca am cauta solutii, daca am cauta bunul si frumosul din noi si din altii, le-am gasi…pentru ca exista! Natura este completa, deci perfecta, natura umana dispune si ea de un potential si de o complexitate, infinite, de ce ar fi romanul numai intr-un fel?
    Mi-ar place ca aceste e texte sa aiba ecou in cat mai multi dintre cititori…
    “Cat sa ne mai tinem de urat?”
    Nicio secunda suplimentara! Viata e prea scurta!
    “Sehen das Böse ist böse Blick”, in romaneste “a vedea raul (peste tot) inseamna a vedea rau!” – Hegel

  7. ion adrian spune:

    Acest serial in trei parti si discutiile pe marginea lui mi-au prilejuit niste ganduri care poate ca nu sunt raspunsuri sau comentarii strict la problemele puse de autor dar care totusi fiind efectul urmaririi acestora poate ca merita sa le postez pana nu ma razgandesc.
    Asadar cred ca si noi cei care ne straduim sa contribuim pe aceasta platforma, intr-un anume fel „ne tinem si de urat” si nu subliniez aspectul peiorativ al sintagmei, adica nu faptul ca nu am avea si altele de facut ne tine pe aici ci intersul pentru subiectele si comentariile facute si implicit si pentru „papusarii” din spate sau pentru „umbrele” proiectate de acestia.
    Daca maine papusarul principal prin grija caruia exista acest forum ar da un delete cred ca noi toti nu am fi prea veseli nu ca am fi devenit dependenti de aceasta platforma, ci ca ne simtim relativ bine sa participam la aceasta activitate.
    Ma gandesc ca cei care cred ca au comentarii pe care nu ar vrea sa le piarda ar face bine daca le-ar pastra si intr-o arhiva personala.
    Referitor la alegoria pesterii pentru mine esentialul cand m-am intalnit cu ea a fost semnficatia soarelui, a luminii care desigur ca este Adevarul si astfel vedem ca si ca pentru Isus(Adevar graiesc voua si Amin), si pentru Platon , Adevarul este valoarea suprema care ( ca si in misterul Sfintei Treimi) este insotit aici de Bine si de Frumos.
    Pentru Adevar,filozofic vorbind, nu am gasit o definitie mai buna(opinia mea) decat cea scolastica a coincidentei dintre lucruri(existente) si intelect si de aici poate porni si de fapt si porneste o intreaga psihologie a cunoasterii atat a sinelui cat si a mediului.
    Gandindu-ma la Bine(absenta Raului) care cum spuneam este o ipostaza(mergand pe analogia crestina) a Adevarului care este bun, este bine in sine(chiar daca uneori efectul aflarii sale ni se pare un rau), lipsa sa, adica minciuna, materializeaza Raul prin rasturnare metafizica.
    Aici ajuns mi-am pus problema ca asemeni principiului hippocratic: “Primum non nocere, deinde curare” ce putem noi face in primul rand ar fi sa nu sporim constient cantitatea de rau(de absenta a binelui) din lume si apoi desigur daca suntem capabili macar sa adaugam chiar si o virgula binelui si in acest sens am inteles ca principiul politic si pragmatic cum ca scopul scuza mijloacele (ca propozite universal afirmativa) care a facut atata rau civilizatiei noastre, ar trebui inlocuit cu un altul desigur relativ si exprimat printr-o particular negativa: scopul nu scuza orice mijloc. Desigur ca avand liber arbitru este in sarcina fiecaruia sa-si traga linia de granita.
    Referitor la Frumos(Perfectiune), aici lucrurile au fost mai grele pentru mine pana cand odata nu stiu de ce si cum, citind Jaspers, mi-am spus ca Frumosul este forma necesara ca sa gasesc zilele astea spusa unui pictor care suna astfel Frumosul (Frumusetea) se realizeaza atunci cand „suma tuturor partilor impreuna nu necesita sa mai fie ceva adaugat , indepartat sau modificat ” si care deci expliciteaza artistic exprimarea mea poate mult prea sintetica si aparent incompleta.
    Si asa se ajunge la Forma pe care o inteleg ca fiind Ideea insa idee neintrupata nu exista decat in mintea mea de aceea Aristotel spune ca existentele sunt in forma si materia lor.
    Forma si materia sunt de nedespartit asa cum sunt cele doua legi fundamentale ale logicii sau mai simplu cele doua fete ale unei foi de hartie(sa nu vorbim despre jucareaua lui Mobius).
    Materie neformatata nu avem si forma este legea fizico-matematica de formatare a materiei care doar prin abstragere ideatica o putem gandi ca pe o categorie distincta.
    Desigur putem spune ca inaintea primului scaun a existat mental forma acestuia si ca natura nu face altceva decat ca permanent sa imbrace in forme materia niciodata separabila de acestea. Pare un pardox si chiar este.
    Din discutiile urmarite mi-am amintit ca in lumea psihologilor de azi este o intreaga dscutie despre liber arbitrul cea mai importanta valoare morala data noua de crestinism incercandu-se in mod sofistic sa se anuleze existenta sa pentru ca sa se spuna, nu-i asa, ca totul este permis, ca nu suntem responsabili, lucru care se intampla azi masiv si mai ales in randul tineretului care a inlocuit total exprimarea de tipul „este bine si nu este bine” cu „imi place sau nu-mi place”.
    Omul inzestrat cu nous adica cel care transcede conditia animalica are liber arbitru intrucat actionand, desigur in baza unor idei, a unor convingeri, acestea insa nu sunt pseudo ci chiar credinte adevarate intrupate in forma fiintei sale, fiind important desigur si cum s-au intrupat adica au penetrat in totalitate constientul si chiar si subconstientul, mai ales ca pentru omul liber acestea compun matricea sa existentiala, de fapt chiar fiinta sa.
    Desgur ca cei „petrecuti doar de noroc” nu au liber arbitru si sunt ca salciile in bataia vantului. Cred insa ca orice om are macar si un singur moment in existenta sa cand chiar ca nu este petrecut de noroc. Altfel nu s-ar putea numi om.
    Inca odata doresc sa multumesc atat autorului cat si contributorilor(care desi ar putea multi dintre ei sa-si asume iesirea din anonimat punand si ei in discutie destule posibile teme, nu o fac pentru a putea servi intr-un spectru mai larg dar mai modest si fara satisfactia de fi cunoscuti) care mi-au fortat sinele sa-si reaminteasca toate aceste ganduri si sa indrazneasca sa le puna pe hartie(pe ecran)



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Alin Fumurescu


Alin Fumurescu

om Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)