Home » Analize »Cultura »Global / Europa »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Ce a ramas din Europa?

Mihai Maci octombrie 8, 2015 Analize, Cultura, Global / Europa, Opinie, Societate/Life
43 comentarii 6,736 Vizualizari

S-ar putea ca “Europa” să aparţină acelor termeni al căror conţinut se pierde pe măsură ce le creşte extensia. A fost un timp în care “Europa” numea ceva foarte concret, deşi impalpabil: centrul lumii. Mulţi consideră că timpul acestei identificări aparţine istoriei lungi, aceleia dintre Benedict de Nursia şi Revoluţia Franceză, în care Europa se adună sub principiul unificator al credinţei creştine. Într-adevăr, în acest interval – mai lung de un mileniu – populaţiile continentului se amestecă şi se despart după logici neştiute, însă dobândesc, graţie creştinismului, un numitor comun. Şi totuşi, Europa creştină e doar o lume între lumile timpului. Abia odată cu Modernitatea – acest derivat al creştinismului – Europa devine cu adevărat centrul lumii şi pivotul istoriei.  În acest răstimp de trei veacuri Europa se identifică cu cultura, cu civilizaţia şi cu progresul. Orice am spune astăzi, oricât le-am critica (dinspre dreapta: ca o îndepărtare de spiritul tradiţiei medievale sau dinspre stânga: ca un “joc secund” menit a camufla dominaţia lumii), ele sunt cele care dau consistenţă termenului de “Europa”. Europa nu e – şi nu a fost vreodată – o realitate geografică, cu atât mai puţin una politică (fiecare epocă istorică avându-şi extensiile şi clivajele ei bine marcate) – însă, indiferent că şi-a pus sau nu problema marginilor, ea s-a recunoscut mereu pe sine ca un centru. Aici s-a născut, la capătul războaielor religioase, principiul înţelegerii raţionale dintre state, tot aici a părut ştiinţa ca afirmare a raţiunii suverane, aici îşi au obârşia drepturile cetăţăneşti şi cele individuale, aici a fost a fost afirmată universala egalitate a oamenilor, de aici a pornit o prosperitate care a difuzat în societate, aici s-au creat tehnologiile care au modelat lumea pe care o vedem azi si tot aici oamenii au învăţat libertatea de a trăi aşa cum cred de cuviinţă, dincolo de ceea ce le cere biserica, statul sau întreprinderea. Aceasta e Europa reală şi, dincolo de consistenţa ei efectivă, cei care n-au ajuns în ea (sau n-au rămas, odată ajunşi) au regăsit-o în artă, în literatură, în filosofie şi în ştiinţe. Mai înainte de orice, prin acestea s-a universalizat Europa şi graţie lor i-a primit pe toţi ce-o iubeau, indiferent de depărtarea lor, într-o république des lettres (et des lettrés) care a durat de la Renaştere până la finele interbelicului. Aceasta e Europa la care visează şi optimiştii “construcţiei europene” şi nostalgicii “ideii de Europa”; aceasta e Europa pe care o afirmă şi pasionaţii şi contestatarii “proiectului european”. Aceasta e Europa memoriei noastre culturale şi afective.

Apoi, în mod manifest, mai e o Europa – cea al cărui adevărat nume e “prosperitatea”. La finele celui de-al Doilea Război Mondial, americanii au lecturat istoria bătrânului continent – pe care veneau s-al salveze a doua oară de proprii lui demoni – în stilul lor simplist, dar eficient: vreme de un veac ţările Europei s-au războit mereu pentru a deţine cheia prosperităţii – resursele. Ei bine, cu puţin ajutor american şi cu o colaborare eficientă între ele, profitând de toate mutaţiile (la scară socială şi tehnologică) pe care le antrenase războiul, aceste ţări puteau obţine prosperitatea şi, astfel, ar dispare motivul războiului dintre ele. Planul Marshall, apoi Acordurile de la Roma, prima Comunitate Europeană şi antanta franco-germană au fost, în fapt, treptele realizării acestei păci bazate pe prosperitate gândite şi încurajate de americani (din raţiuni evidente, pe durata Războiului Rece) între ţările Occidentului. Nu mitul culturii europene a fost cel exploatat (şi exportat) între 1950 şi 1990, ci cel al bunăstării, al societăţii libere şi al spectacolului modernităţii la apogeu. Europa instituţională a fost mai curând discretă în acest timp. Oameni precum Jean Monnet, Robert Schumman, Alexandre Kojève sau Otto de Habsburg erau pe cât de eficienţi, pe atât de discreţi. E greu să ni-i închipuim, făcând ceea ce au făcut, în platouri de televiziune şi zâmbind mereu camerelor de luat vederi. Ne place s-au nu, Europa instituţională nu a fost opera popoarelor Europei, ci cea a câtorva minţi vizionare şi bine ancorate în realitate. Europa Bruxelles-ului a ieşit la scenă deschisă târziu, în epoca ruinei (şi apoi a căderii comunismului), profitând de o conjuncţie de factori care – cel mai probabil – nu se vor mai repeta.

Prăbuşirea comunismului – atât în glacisul estic, cât şi în patria lui – nu a fost opera Europei, ci rezultatul propriilor lui “contradicţii” Toate regimurile estice au promis modernizarea unor ţări înapoiate şi toate au înţeles – pe urma modelului moscovit – această modernizare sub specia concentrării resurselor (umane şi materiale), a planificării raţionale şi a “mobilizării patriotice” în stil militar. Or, după efortul Războiului şi după represiunea brutală a anilor stalinismului, începând cu jumătătea anilor ’60, populaţia Estului a respins fără echivoc modelul cazon al “marelui război patriotic” pentru construcţia socialismului, cerând, tot mai insistent, aceleaşi drepturi la prosperitate de care beneficiau cetăţenii Vestului. După epuizarea “marilor” (şi hazardatelor) iniţiative ale lui Hruşciov de la finele anilor ’60 şi începutul anilor ’70, “socialismul real” nu a mai avut nimic de oferit captivilor “lagărului comunist”. Tensiunea dintre aspiraţiile – normale în fond – către “societatea de consum” ale unei populaţii căreia urbanizarea îi promitea mereu mai mult şi încremenirea în lipsa de soluţii în ceea ce priveşte “laicizarea” unei economii concepute pe model militar a conducerii “de partid şi de stat” e cea care a subminat interior comunismul. Acesta din urmă a fost pur şi simplu incapabil sa-şi ţină promisiunea modernizării rapide şi totale. A reuşit, intr-o anumită măsură, industrializarea (al cărei prim şi cel mai statornic efect a fost crearea proletariatului urban), însă eşuat în a transforma această lume de migranţi economici ai rurarului în orăşeni prosperi. Tocmai din partea lor a venit cea mai radicală critică a “socialismului real” şi tot ei au fost cei care – în 1980 în Polonia şi în 1989 în toate ţările “lagărului” – s-au ridicat împotriva unui regim sclerozat care, în chip manifest, nu putea oferi nimic mai mult decât “stabilitatea” unei penurii permanente. Prima generaţie urbanizată a Estului, cea născută după război, cea care a copilărit în anii de gheaţă ai stalinismului şi s-a format în timpul deschiderii de la finele deceniului şapte a fost şi cea care pe parcursul anilor ’80 a început să acumuleze nemulţumirea faţă de ruinarea progresivă a speranţelor ei de prosperitate. Deceniul dintre 1980 şi 1989 a însemnat, peste tot în blocul sovietic, o scădere a nivelului de viaţă şi, implicit, o restrângere a posibilităţilor indivizilor de a se realiza în parametrii acelei lumi. Timp de 10 ani acest regres a creat o nemulţumire care a erodat progresiv “realizările” deceniilor anterioare şi, în 1989, s-a revărsat în stradă, ducând la căderea regimurilor estice.

Care a fost rolul Europei (occidentale) în această istorie? Unul dublu: mai înainte de toate acela de a supralicita (la nivelul reclamei – cu toata ideologia ei implicită) prosperitatea Vestului consumerist şi, în al doilea rând, acela de a cupla reuşita economică cu democraţia care lipsea părţii din lume ocupate de Armata Roşie. Această suprapunere a avut două efecte: mai întâi a făcut uitată criza democraţiei interbelice (care, mai peste tot în Est, a avut probleme serioase) şi, în al doilea rând, a indus ideea că o schimbare a regimului politic ar fi imediat convertibilă în prosperitate materială şi ascensiune socială. Să fim oneşti şi să recunoaştem: această transpoziţie corespundea foarte bine mentalului estic – ideea că totul poate fi schimbat printr-o decizie “la vârf” şi că, în ultimă instanţă, reuşita economică depinde de politica de stat (mai curând decât de randamentul muncitorului) era ceva foarte inteligibil pentru lumea aflată în orbita sovietică. În fine, mitologia consumeristă propagată de publicitatea vestică (dublată de interdictul traversării Cortinei de Fier) a sfârşit prin a transforma – în imaginarul estic – Occidentul într-o tărâm mitic, analog Paradisului Terestru, în care toate dorinţele se împlinesc imediat şi viaţa e un nesfârşit shopping & show. Spre această viaţă, plină de lumină, aspirau cei din lumea cenuşie a comunismului şi în numele ei au ieşit pe străzi în toamna lui1989. Dar busculada Estului – deşi dorită, deşi anticipabilă – a surprins Vestul în convalescenţa de după crizele anilor ’80, găsindu-l incapabil să se adune şi să organizeze un Plan Marshall pentru Rasărit. În egală măsură, a surprins şi entuziasmul candid al celor pentru care Occidentul era tărâmul unde curgea lapte şi miere, în vreme ce pentru proprii lui cetăţeni (e drept, dezabuzaţi de consum) era mai curând o lume foarte problematică.

Dar evenimentul cel mai mare al Europei Occidentale nu a fost atât eliberarea ţărilor estice de sub tutela sovietică (multe dintre ele fiind puţin cunoscute şi având o imagine de lumi înapoiate în cancelariile apusene), cât acel ceva care o privea în mod direct: unificarea germană. Reîntregirea Germaniei conjura ameninţarea celei mai mari puteri continentale care, de două ori în veacul ce se încheia, dăduse peste margini şi încercase să obţină de facto hegemonia Europei. Nici Franţa, nici Anglia, nu au fost prea încântate de formulă, căutând mai curând să temporizeze un proces care se accelera în stradă. Cancelarul german Helmuth Kohl a înţeles că cea mai eficientă cale de a realiza unificarea este de o trece pe plan secund, punând totul sub tutela unui organism transnaţional care ar satisface orgoliile tuturor celor ce ar putea obiectiva unificării. Acela a fost momentul cel mai fast al Uniunii Europene. Brusc, actorul continental nu mai erau statele, ci Uniunea. Fireşte se vorbea în continuare de François Mitterand, de Margaret Thacher, de Felipe Gonzales şi de Helmut Kohl însuşi, dar parcă pe primul plan era marele (şi aproape impersonalul) proiect european care tocmai îşi dovedea valoarea integrând o ţară fostă comunistă. Atunci, în 1991, pentru a tempera reacţiile fostelor puteri învingătoare în cele două Războaie Mondiale, Germania a cedat Comisiei Europene hegemonia de prestigiu de care beneficia pe continent (şi Uniunii Sovietice o despăgubire considerabilă). A fost o mişcare înţeleaptă, deoarece Comisia era condusă în acel moment de un francez, Jacques Delors, din acelaşi partid cu Preşedintele Mitterand, iar menajarea atât de delicată a orgoliului francez a consolidat antanta franco-germană (la care Cancelarul şi Preşedintele contribuiseră, pe urmele predecesorilor lor) şi a a transformat-o în “axa Europei Unite”. Nu au existat alte probleme asupra cărora cele două mari puteri europene să aibă divergenţe; dimpotrivă, războiul din Iugoslavia (pornit de la nevoia de secesiune) a înlăturat ultimele obiecţii în calea integrării rapide a ţărilor occidentale. Pentru Helmut Kohl unificarea Germaniei a reprezentat cel mai important pariu al lungii sale epoci de cancelar. François Mitterand (aflat la al doilea mandat şi în plin declin) era mulţumit cu această acceptare tacită a Franţei ca ghid continental (care se împlinise, simbolic, în bicentenarul Revoluţiei şi factic în persoana d-lui Delors la conducerea Comisiei Europene). Atunci Comisia devine vizibilă, atunci se pun – în cheie cât se poate de socialistă (acesta fiind partidul d-lui Delors) – bazele unificărilor (teritoriale şi finaciare) care vor urma; într-un cuvânt, atunci Europa instituţională devine mai mult decât statele care întrupau istoria vechii Europe. Pentru noi e timpul speranţei, cel în care integrarea europeană trece de la vis la un proiect accesibil. Şi e vremea marelui entuziasm: atributul “european” ia locul lui “nemţesc” pentru a sugera calitatea şi se lipeşte de orice; instituţiile europene (care nu interesau prea mult cetăţenii occidentali) devin temă de buchiseală în şcolile estice, iar Facultăţile de Studii Europene sunt nec plus ultra învăţământului scăpat de sub rigorile ideologiei (deşi, nu arareori, printre profesorii lor vor fi foste “cadre de nădejde” ale vechiului sistem). Tot ce e european e fascinant: produsele, carţile, bursele, filmele – Europa insitituţională face accesibile (prin programele dedicate Estului) şi sintetizează deopotrivă reuşita economică şi performanţa culturală. Ambele erau visul unui Răsărit pe care sistemul vizelor îl ţinea încă la poarta lumii bogate. Timp de mai bine de un deceniu, mirajul integrării a făcut din Europa (şi în particular din cea instituţională) un reper pentru cealaltă jumătate de continent. Deceniul acesta e cel în care economiile se globalizează şi Occidentul se extinde exponenţial pe noi pieţe (şi cele ale Estului, şi cele ale Asiei) de aşa manieră încât cetăţenii săi profită de dividendele acestui boom, uitând criza care oprise – începând cu 1973 – creşterea neîntreruptă din les trentes glorieux. Parlamentul European legifera, Comisia dezbătea, integrările se succedau în ritm din ce în ce mai rapid şi nimeni nu lua în seamă, altfel decât ca mici derapaje, semnele ce anunţau altceva: eşecul monedei comune de a relansa economia europeană, eşecul adoptării Constituţiei Europene, ascensiunea secesioniştilor şi a populiştilor (inclusiv în Parlamentul European), lipsa de coordonare a ţărilor europene în răspunsul la diverse crize, etc. Toate păreau a fi lucruri ce pot fi depăşite, “printr-o mai bună integrare”, adică organizare administrativă şi printr-o “sporire a atribuţiilor Comisiei” (totuşi, nealeasă prin vot direct). Însă n-a fost să fie, căci a venit teribilul an 2008 şi, cu el, criza.

Din 2008 încoace am putut vedea cu toţii ce anume e Europa. Şi s-ar putea ca decepţia să ne încerce pe toţi, nu doar pe cei care-au avut prea multe speranţe. Dar să ne gândim încă odată la situaţia din care s-a născut Uniunea European: aceasta a venit pe lume – dacă ne putem exprima aşa – postum; după ce vechea, marea Europă s-a sinucis, şi încă de două ori. Uniunea Europeană nu s-a născut din legătura tot mai strânsă a unor state puternice convinse de interesul lor comun, ci pentru a salva ce mai putea fi salvat din nişte state prăbuşite. Iar ceea ce s-a salvat nu a fost la gloire de (quel?) l’Empire, ci piaţa comună. Uniunea Europeană e, în esenţa ei, nu un stat, nu o putere, ci o piaţă. Atâta timp cât instituţiile ei acţionează ca nişte arbitri ai acestei pieţe, Uniunea e eficientă; când încearcă să se prezinte ca reprezentanţi ai unui super-stat, artificialitatea (de postişă) a pretenţiilor lor – întrupate de noii “comisari” – e manifestă. Din vremea ultimului Război Mondial şi apoi pe toată durata Războiului Rece, Europa şi-a delegat responsabilitatea apărării şi, implicit, prestigiul puterii Statelor Unite. Sigur, sunt ţări mari în Europa, cu dotări militare cât se poate de competitive (inclusiv arme nucleare), dar puse într-o situaţie de forţă majoră, nu e clar dacă ar putea faţă în mod onest. Să ne amintim şi acest lucru: cu excepţia unui singur război (cel din insulele Falkland, şi acela cu o armată de rangul 3 – 4), ţările europene au pierdut toate conflinctele în care au fost angajate după 1945. “Decolonizarea” nu e decât numele recunoaşterii acestei înfrângeri în serie. De la finele Războiului nici una din ţările europene nu mai e recunoscută ca o mare putere. Eşecul intervenţiei din Egipt şi neangajarea în revolta maghiară din 1956 sunt semnul cel mai evident al unei slăbiciuni pe care fostele dominioane o vor exploata în deceniul următor. Reinventându-se – un an mai târziu – ca “piaţă comună”, Europa are şansa de a se despărţi de balastul unor orgolii imperiale ce nu mai puteau fi susţinute, pentru a se reconfigura ca un tărâm al stabilităţii democratice şi al prosperităţii economice. Atâta doar că această trecere marchează şi glisarea de la marea Europă deschisă lumii, la mica Europă autosuficientă. Principala caracteristică a acesteia din urmă (şi liantul ei) va fi arta negocierii. Aceasta valorizează exact opusul puterii şi al reacţiei rapide: subtilitatea, atenţia la nuanţe, concentrarea pe detalii, temporizarea, contractualismul şi jocul compensaţiilor. În fapt, aceasta e adevărata putere a Uniunii Europene: cea a negocierii. Atunci când şi-o asumă şi o joacă, are şanse reale de a câştiga. Numai că pentru negociere Uniunea mai are nevoie de un lucru: de parteneri de negociere. Iar partenerul se defineşte prin capacitatea de a se supune negocierii şi, în egală măsură, prin cea de a-i respecta consecinţele. Atunci când Europa e obligată să iasă din “agenda” ei, când apar probleme bruşte sau cei care-o interpelează refuză să se constituie în parteneri de negociere, enormul mecanism de la Bruxelles se gripează şi începe a funcţiona în gol (dând declaraţii ce par a reflecta negocierea sterilă a colosului cu sine însuşi). O alcătuire din 28 de state, ale cărei reguli de bază sunt dezbaterea şi consensul, nu are cum să reacţioneze rapid la mişcare imprevizibilă a scenei globale. De aceea, după momentul ei de glorie, Comisia a recăzut în umbra şefilor de state solicitaţi de mass-media naţională să ia atitudine “în timp real” faţă de orice eveniment. Oarecum firesc, rolul de “vioară întâi” i-a revenit celei mai mari puteri economice a Uniunii, în speţă Germaniei. Problema Germaniei e însă aceea că ea vorbeşte doar în numele unei seriozităţi a hărniciei, care-i moralizează pe cei cu apucături mai laxe, fără a putea arunca în balanţă argumentul puterii efective (ca şi capacitate de intervenţie). Căci ceea ce caracterizeză Germania postbelică e tocmai voinţa de-a se delimita cât mai adânc de militarismul prusac. Germania e o putere industrială, nu una militară şi, după cum arată, nici nu-şi (mai) doreşte să devină aşa ceva. Franţa pare mai curând o enorma butaforie (bine reprezentată de ultimii ei preşedinţi) care trăieşte din prestigiul trecutului ei. Pentru Anglia – care încă din 1922 a pierdut supremaţia mărilor – Statele Unite, cu deschiderea lor oceanică, par a fi mai aproape decât Europa continentală. Şi, în fond, autoritatea Angliei s-a bazat întotdeauna nu pe faptul de-a fi o putere europeană, ci pe acela de-a arbitra între puterile continentale. Restul ţărilor Uniunii nu prea contează ca puteri propriu-zise; de regulă le vedem adunate în tot soiul de coaliţii şi de aranjamente sub bagheta americană. Şi apoi, cu atâtea ţări şi-atâta presă, Europa e – inevitabil – o putere moale, în care toate deciziile sunt contestate, interpretate şi renegociate fără încetare. Europa actuală a obţinut beneficiile prosperităţii cu preţul pierderii prestigiului puterii. Numai că prosperitatea are valoare doar cu două condiţii: creştere permanentă şi stabilitate (politică, economică, socială, de mental) – pentru a putea profita, hedonist, de avantajele ei. După 2008 Europa n-a mai putut oferi creştere, iar din 2011 – de când cu revenirea d-lui Putin în marea politică şi cu Primăverile arabe – nici stabilitate. Autoritatea Americii a ajuns una pur verbală, în condiţiile în care puterea tutelară e preocupată de propriul nation-building şi “pivotează” spre noul centru al lumii, Asia – Pacific. În aceaste condiţii, pe de o parte se destramă progresiv – tocmai la capătul integrărilor! – pactul originar, căci fără prosperitate continuă nimănui nu-i mai e clar la ce foloseşte Europa instituţională. Pe de alta, reiese foarte clar în evidenţă slăbiciunea structurală a unei pieţe care n-are altă apărare decât fascinaţia celorlaţi faţă de propriul ei succes. Ceea ce e cu adevărat uimitor în aceste zile în care politica globală pare a o fi luat razna, este gradul de inadecvare al oficialilor europeni la situaţia nou creată. Dar el nu e decât simptomul unei lungi căderi, căreia abia acum îi vedem efectele.

Despre ce e vorba? Prestigiul Europei – dincolo de cel al armatelor ei, în vremurile în care acestea făceau legea în lumea – se baza pe acel ceva care aduna la un loc milioane de oameni din ţări diferite, cu condiţii sociale diferite şi era în măsură a-i conduce (nu întotdeauna atent la problemele şi diferenţele lor) pe drumul către o viaţă mai bună. Acest ceva era raţionalitatea clasică, aceea care stipula egalitatea dintre oameni bazată pe comuna distribuire a facultăţii cunoaşterii, capacitatea fiecăruia de a-şi actualiza – prin învăţare – luminile raţiunii, libera concurenţă a ideilor şi modelarea lumii pornind de la cele mai bune dintre ele. Unii vor spune că e doar un hybris al omului care respinge supravegherea divină. Dar mie nu faustianismul mi se pare aici important, ci capacitatea acestui proiect al modernităţii de a aduna (deopotrivă pe orizontala geografiei şi pe verticala timpului) şi de-a canaliza energiile unui continent în direcţia dezvoltării. Modernitatea nu e nimic altceva decât aspiraţia omului de a trăi uman, iar acest lucru devine realizabil graţie desfăşurării structurilor minţii în istorie (mai întâi ca ştiinţă, apoi ca tehnologie). Atâta vreme cât acest proiect e alimentat de pasiunea celor care văd în raţionalitate posibilitatea unei existenţe mai bune, el modelează întreaga cultură europeană şi schimbă înfăţişarea bătrânului continent. Limita acestui deziderat al modernităţii e atinsă odată cu Primul Război Mondial, care face manifest faptul că bunele intenţii nu se pot opune dezlănţuirii forţei. Dar e în această ciocnire violentă a puterilor ceva care are capacitatea de a-şi subordona o bună parte din raţionalitatea clasică – actorul războiului modern: tehnologia. Ceea ce vedem în Primul Război Mondial e “raţionalizarea” (în speţă eficientizarea) violenţei bazată pe principii riguros ştiinţifice. Al Doilea Război, cu Proiectul Manhattan, va ridica la un alt nivel această reducţie a raţiunii la calcul. De acum înainte cunoaşterea va supusă unor reguli de factură economică având ca model organizarea exemplară a producţie de război. Iar reconstrucţia care a urmat nu a făcut decât să “laicizeze” şi să extindă la scară planetară acest model. Poate ţările sărace – pierdute în labirintul eliberării – erau mai puţin în măsură a-l urma; dar pentru Europa reducerea raţionalităţii la calcul a devenit norma. Pe această focalizare din ce în ce mai acută pe cifre, indicatori, procente, top-uri şi alte asemenea se întemeiază mecanismul de negociere care alcătuieşte substanţa instituţiilor europene. În mod straniu, oficalităţile europene trăiesc cu iluzia faptului că simpla invocare a unor cifre şi grafice are puterea – magică – de a-i aduce pe ceilalţi “la raţiune” şi de a-i integra (întotdeauna pe un loc secund) la masa negocierilor. Cu 150 de ani în urmă o situaţie precum cea din Siria actuală ar fi fost rezolvată cu o depeşă de la Paris, Londra sau Berlin. Cu un veac în urmă, ar fi fost suficient un corp de armată. Acum nu mai e vorba decât de cifre. Totul costă, totul e cuantificat – şi intervenţia, şi sancţiunile şi ajutorul – şi totul se decide în liniştea catifelată în care-şi joacă jocul magicienii cifrelor. Puterea economică a Europei e reală, dar lipsită de puterea deciziei militare şi-a pierdut autoritatea. De aceea Europa apare din ce mai mult ca un bogat bătrân şi incapabil, căruia i-a venit timpul de-a fi jefuit de către tinerii energici ai periferiilor sărace. Straniu sau nu, “omul bolnav” de la Bruxelles păstrează nostalgia tinereţii lui (revoluţionare) şi spaima i se amestecă cu fascinaţia faţă de vigoarea acestor nou veniţi în veacul XXI. Mult timp, Europa a încercat să-şi ascundă slăbiciunea materialistă în spatele unor entuziasme populare, atent fabricate si bine întreţinute. Explozia pasionalităţii naive contrabalansa ispita pecuniară şi dădea o aură de real iluziei securităţii, care e visul ultim al celui răsplătit de viaţă. Şi totuşi, unul câte unul, entuziasmele s-au subţiat, enorma maşinărie mediatică ce le întreţinea a devenit vizibilă şi boala celui bogat – dezabuzarea – a ieşit la lumină. Ceea ce vedem azi e o Europă tristă, incapabilă să mai schimbe ceva (în numele argumentului “complexităţii”), paralizată de orice şoc exterior, căutând să-şi cumpere “securitatea” şi apărându-şi disperată privilegiul bogăţiei. Centrul lumii se mută în altă parte şi fostul centru priveşte neputincios această translatio imperii. Pentru prima dată, după un veac, America nu mai pare interesată de Europa; singurul lucru pe care i-l mai propune (şansă sau lovitură finală?) e tratatul de liber comerţ transatlantic.

Oricât de mult de mult ar critica d-na Merkel şi d-l Hollande trecutul ţărilor lor – cu derapajele pe care le ştim) un lucru e din ce mai evident: bogăţia fără imperiu e instabilă. Dar nici Germania, nici Franţa nu mai au voinţa (şi poate nici puterea) de a deveni imperiile care au fost. Iar Europa însăşi nu va deveni, niciodată, nici un imperiu şi nici măcar un stat (şi, pe cale de consecinţă, nici noi nu vom ajunge un judeţ european). Şi-atunci, ce ne aşteaptă? Ocuparea – bruscă sau lentă – de către migranţii economici atraşi de mirajul bogăţiei, dar respingând (instinctiv) decreptitudinea unei lumi ce-şi trăieşte amurgul? Sau pactul cu noul imperiu, în plină ascensiune, la “ţarului” de la Kremlin? Dacă Rusia dovedeşte că poate stăpâni o situaţie internaţională (precum cea din Siria) n-ar fi deloc exclus ca vechile puteri europene – Franţa şi Germania – să-şi pună (într-un joc al concurenţelor) puterea economică la dispoziţia puterii efective a d-lui Putin. Şi s-ar putea ca Uniunea Eurasiatică a dânsului să nu vizeze nişte peştişori mici, precum Ucraina, Moldova sau Georgia, ci marile ţări ale bătrânei Europe. Mai mult ca sigur că dacă liderul rus se va înălţa la condiţia de garant al stabilităţii în Sudul şi în Estul Europei, Germania (cel puţin, dacă nu tot blocul nordic) se va grăbi să-i recunoască suzeranitatea, căci – în ciuda episoadelor tragice, dar punctuale ale Războielor Mondiale – Prusia şi Rusia au mai multe în comun decât sunt cele ce le despart. Anglia va rămâne, probabil, postul de observaţie al Americii în Europa şi o un teritoriu compozit anexat City-ului londonez şi insulei Jersey (având o oglindă perfectă în la fel de insulara Elveţie). Franţa s-ar putea să oscileze prea mult şi să cadă, finalmente în aceeaşi grupă cu Spania, Italia şi noi înşine – acei die Lateiner care, din punct de vedere german, sunt mai curând o problemă decât o soluţie. Faţă de valul de boat-peoples ai Orientului şi al Africii care duc cu ei, ca o spaimă, sărăcia şi care atentează (poate mai mult involuntar decât voluntar) la ordinea şi stabilitatea necesare desfăşurării prosperităţii, d-l Putin pare o partidă mult mai bună.

2015 a fost anul în care toată lumea a văzut – etalată pretudindeni – slăbiciunea Europei. Niciodată Europa nu va mai fi ca înaintea acestui an. În sfârşit, oricine poate vedea în ce măsură suntem reprezentaţi cât se poate de adecvat de aerul de negustor al d-lui Juncker şi de perplexitatea absentă a d-nei Mogherini. Abia acum – nu în 1989 – se încheie ciclul început cu Primul Război Mondial. Acesta a izbucnit pentru că pe continent erau prea mulţi împăraţi. Astăzi nu mai e nici unul. Sau, cine ştie?!

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "43 comments" on this Article:

  1. mr4 spune:

    “Imparatii ochiului” in Europa sunt 5 la numar. Este adevarat ca Europa nu a fost si nu va fi niciodata credibila si puternica, poate a avut o sansa inainte de UE, este mancata de termitele capilor Uniunii Europene care fac jocul “ochiului”. Grav este ca nimeni nu a facut nimic pana acum.

  2. Carstea spune:

    Crestinism inseamna civilizatie. Cand Europa se va lepada de crestinism, atunci va fi distrusa!
    Si acest lucru este adevarat, indiferent ce crede unul sau altul. Este, cum s-ar spune – credinta in Isus este un invariant in toate epocile si in toate spatiile civilizatiilor lumii.
    Personal imi place cum scrie si gandeste domnul Mihai, autorul articolului. Romania mai are inca oameni cu care sa iasa in fata!

    • Adrian spune:

      Si totusi cum restul de 80% din oamenii de pe planeta, ce nu sunt crestini, exista bine-mersi si nu sunt distrusi? Cum de Europa a existat si inainte de crestinism (Grecia antica, Imperiul Roman)? Aveti un argument real in afirmatia asta sau e doar ideologie?

      • maria spune:

        in plus Europa de vest nu mai este crestina. Bisericile sunt parasite, dupa scandaluri de pedofilie, intre altele. Unele au devenit muzee sau restaurante/expozitii..Media de varsta a celor care merg la slujbe duminica este de 80 de ani…Bisericile mai sunt vizitate de turisti.
        In Europa persista la europenii de origine un set de valori care au la baza valori crestine, dar biserica crestina nu prea e cautata de tineri. Asta e o alta problema, nu mai exista valori, nu mai exista autoritate. Doar in Polonia probabil si Romania bisericile mai au cautare, multi vestici habar nu au insa de asta, ei au intors pagina de mult. Problema e ca pagina urmatoare e goala sau noua nu ne place ce vedem pe ea.

      • Lucian spune:

        În primul rând, dacă luăm în considerare articolul următor, avem prima dovadă de civilizație pe care a adus-o creștinismul Greciei antice și Imp. Roman. http://theweek.com/articles/551027/how-christianity-invented-children
        Să-i luăm acum pe cei 80% care „există bine mersi și nu sunt distruși”. Creștinismul este răspândit în ambele Americi, Africa de sub ecuator, Australia, Europa și partea populată a Rusiei. Dacă e să comparăm cu ce a mai rămas putem concluziona că într-adevăr, e diferență de civilizație. Sau poate e pură coincidență.

        • Adrian spune:

          Cred ca aveti o problema cu logica: crestinismul a aparut la multe sute de ani dupa perioada de inflorire a Greciei antice; ar fi cam greu sa aibe efecte in trecut, altfel ar fi fost interesant sa aflam ce au zis Platon, Aristotel, Socrate si altii despre crestinism.

  3. Harald spune:

    A cânta prohodul Europei e cam prematur. Aveți un pic răbdare, să vedem fie Rusia dezintegrată, fie China dezmembrată, iar după aceea mai discutăm noi despre ce este și ce nu este Europa :)

    În 30-50 de ani, ce va mai fi rămas din Rusia ca structură statală, va fi membră a Uniunii Europene. Se poate face o comparație între Austria de azi și Imperiul Austriac de la 1815, pentru a înțelege cam ce va rămâne din Rusia actuală.

    • Grammaticus spune:

      exact, cam splengerian domnul. De unde atata decrepitudine? Unde e vibranta tinerete? In Africa? In Coreea de Nord? Problema e ca nu gasim un articol decent care sa ne explice ce poate fi in capul lui madam Merkel sau, mai bine zis, al Germaniei.

      • dana eugenia spune:

        acea tinerete vibranta e in libia/tarile arabe sarace si africa si vine rapiiidddd spre noooiiiii … am incurcat-o, noi, vechii europeni neupdatati de la Hegelianism incoa’ ;)

  4. ion adrian spune:

    O incursiune detul de lunga in istorie dar pentru cine nu stir nu strica si din care nu stiu daca decurge cu necesitate ultima fraza care s-ar dori, nu-i asa, concluzia articolului dar cu care sunt pe deplin de acord asa ca o redau si o si completez:

    “2015 a fost anul în care toată lumea a văzut – etalată pretudindeni – slăbiciunea Europei. Niciodată Europa nu va mai fi ca înaintea acestui an. În sfârşit, oricine poate vedea în ce măsură suntem reprezentaţi cât se poate de adecvat de aerul de negustor al d-lui Juncker şi de perplexitatea absentă a d-nei Mogherini. Abia acum – nu în 1989 – se încheie ciclul început cu Primul Război Mondial. Acesta a izbucnit pentru că pe continent erau prea mulţi împăraţi. Astăzi nu mai e nici unul. Sau, cine ştie?!

    Asa este dle Maci, adica “Sau cine stie?”

    Pai eu stiu si am fost sigur cand am vazut cat de gol este “imparatul ” Angela Merkel caruia nu-i pot ierta chiar daca in 2012 a ajutat Romania sa suporte o lovitura de stat reusita, lovitura data de ea(pot spune ca fata de un posibil stat UE este chiar o lovitura de stat) atunci cand fara sa-i ceara nimeni dintre statele Europei , fara ca UE sa ia o atfel de decizie ca un imparat gol adica ipocrit si mincinos a lansat acea invitatie idioata azi incercand sa se sa se explice pe post de scuze cum poate dar cine se scuza se acuza spune un dicton care aici chiar ca se potriveste.

    Si ca sa fie mai clar ce vreau sa spun redau pasaje din textul articolului de la
    http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Extern/EXODUL/Angela+Merkel+nu+regreta+ca+le-a+deschis+portile+refugiatilor

    din care reulta ca asemeni oricarei vulpi prinsa cu rata-n gura explica ca daca ar fi nevoie ar prinde din nou rata ca era o rata bolnava si ca deci face un serviciu crescatoriei de pasari pe langa care isi duce veacul. :)

    Asadar critici pe plan intern:

    ” Wolfgang Schäuble, ministrul german de Finanţe: a spus dupa ce după ce Angela Merkel a spus că, în criza refugiaţilor, problema trebuie rezolvată, nu pasată de la unii la alţi ca .Europa a înţeles acest lucru mai bine acum, deşi a durat o vreme, dar Europa a înţeles mai bine că afluxul de refugiaţi trebuie stăvilit. Nu punem în discuţie voinţa noastră de a primi refugiaţi, inima noastră este mare, dar posibilităţile noastre sunt limitate”.
    si asta ese de fapt o critica voalata politicos.

    De aeemeni: Un înalt oficial din ministerul de Interne de la Berlin a declarat pentru Bild, sub acoperirea anonimatului: „Am pierdut complet privirea de ansamblu – nu ştim cine a venit şi nu ştim câţi au venit. Există doar estimări care se bazează doar pe cifrele poliţiei de frontieră din Bavaria”.
    Iar dna Merkel recunoscand implicit contributia sa esentiala la aceasta situatie a răspuns criticilor venite din parte conservatorilor din Bavaria, partenerii ei de guvernare, care îi repoşează că practic i-a invitat pe refugiaţi să vină în Germania:

    “Ştiam deja (în luna august) ca, 70 de mii de oameni au ajuns în Germania prin Ungaria. Iar acum situaţia atinsese deja un punct culminant. Aflasem de refugiaţii care au murit în camion. Veniseră până la gara din Ungaria şi apoi au mers pe jos. Ştiam că, deşi în august au venit atâţia în Germania, vor fi şi alţii care nu se vor opri să facă acest drum periculos. Şi apoi am văzut cu toţii şi imaginea aceea cumplită cu băieţelul mort în Turcia şi am fost cutremuraţi. Aşa am luat decizia (de a-i lăsa să vină, n.r). Aş lua din nou aceeaşi decizie”.

    Asadar consecventa cu propria eroare prosteasca sau nu determinata de poze aranjate ca si cum ar fi ultimul taran manipulabil de catre Antena 3.

    Sa o credem? Eu nu, mai ales de cand poate ca inteleg si bataia mai lunga a acestui episod de istorie actuala mai ales cand aflu de asta:

    http://www.realitatea.net/angela-merkel-anunt-capital-despre-regulile-primirii-imigrantilor-sa-fim-sinceri-sunt_1805420.html

    Asadar la trap cu globalizarea, la galop cu etatizarea UE si cu transferul de suveranitate catre “imparati”

    Citez :

    Să fim sinceri, procesul de la Dublin (în virtutea căruia refugiații trebuie să ceară azil în prima țară europeană în care ei sosesc), în forma sa actuală, este învechit”, a declarat Merkel, care s-a exprimat în fața eurodeputaților reuniți la Strasbourg, alături de președintele francez, Francois Hollande.

    Regulile actuale, care fac de fapt ca responsabilitatea de a primi cei mai mulți refugiați să le revină Italiei și Greciei, ”pornesc de la o intenție bună, fără nici o îndoială, dar provocările ce apar la frontierele noastre sunt acum de nestăpânit”, a estimat Merkel.

    ”Pledez în favoarea unei noi proceduri”, pentru a-i repartiza în mod echitabil pe solicitanții de azil între țările europene, a adăugat Angela Merkel, a cărei țară se așteaptă să primească între 800.000 și un milion de imigranți în 2015, potrivit unor estimări oficiale.

    Precizând că ”nimeni nu-și părăsește țara cu inima ușoară, chiar și cei care pleacă din motive economice”, cancelarul german a subliniat: ”Acestor persoane trebuie totuși să putem să le spunem că nu pot rămâne la noi”. Pentru aceasta, ”trebuie să le propunem o perspectivă miilor de refugiați. Nu trebuie să fim tentați să acționăm la scara statelor-națiune. Dimpotrivă, acum avem nevoie de mai multă Europă”, a insistat Merkel.

    Asadar un ghiveci intre mai multa Europa si poate mai mult Islam? :)

    • Harald spune:

      Când e vorba de forțe economice și sociale care angrenează sute de milioane de oameni, prestațiile individuale ale unor actori politici sunt complet nesemnificative. Educația naționalist-comunistă, bazată pe controlul statului asupra cetățenilor și pe respingerea a tot ce străin fiindcă e străin, împiedică o evaluare obiectivă.

      Europa nu și-a propus să fie un fel de Românie comunistă întinsă la scara unui întreg continent. Și nici nu va fi vreodată.

      • ion adrian spune:

        1) Daca nu era referirea la Romania in al doilea paragraf, nu ar fi fost evident pe cine considera dl Harald rezultat al educatiei nationalist-comuniste daca ne gandim ca si Merkel la fel ca romanii traitori in Romania au fost tratati cu acelasi soi de educatie marxist leninista
        2) Desigur ca educatia marxist -leninista cu rolul masselor in istorie lumineaza si primul paragraf care altfel, cum spuneam, este cam obscur in raport de “adrisant”
        3) Desigur ca nerecunoscand rolul masselor(massa, un soi entitate amoeboida, adica amorfa si manipulabila) voi recunoaste insa in democratie rolul cetateanului si intro asemenea chestiune cred ca cetateanul german este cel mai credibil iar acesta in proportie de 2/3 refuza premiul Nobel pentru pace liderului sau principal , ceva cred ca nemaiauzit in istoria acstui premiu prestigios, dar poate ca mi se va raspunde ca este normal acest procent daca ne gandim ca poate este produs in mare masura de “conationalii in sens educational” ai dnei Merkel adica de est germani. Dar nu cred ca asta ar fi o explicatie corecta daca ma gandesc la reactia bavarezilor si a unora din zone in niciun gaz suspectabile de lavaj cerebral marxist -leninist
        4) Un raspuns la obiect adica la chiar subiect nu e cazul sa ma ostenesc a mai scrie caci sunt destui cei care intevenind mai tarziu au raspuns foarte exact si nu pot decat sa le multumesc

        5) In rest sper ca si mai departe sa fim ca si pana acum de acord pe multe alte subiecte :)

        • Harald spune:

          Viziunea marxistă asupra maselor n-are nimic de-a face aici. Pur și simplu oamenii văd lucrurile într-un anume fel, iar dacă sunt destul de mulți punctul lor de vedere ajunge acceptat în societate. Deci nu contează că pentru moment Merkel sau Mogherini sunt cele care au un cuvânt de spus, contează faptul că destul de mulți oameni au aceeași părere cu ele.

          În rest, or fi fost toți tratați cu aceeași educație marxist-leninistă, dar asta nu înseamnă că toți au acceptat-o ca fiind valabilă.

      • maria spune:

        Nu putem fi obiectivi cand vorbim de viata noastra, de lumea in care vrem sa traim. E adevarat ca gandim diferit, esticii si vesticii, dar si vesticii sunt indoctrinati. Asta nu inseamna ca esticii nu vad si ei o parte din adevar, au o alta perspectiva.

    • Vele Vasile spune:

      Posibil ca domnul Hollande si doamna Merkel sa se considere in oarecare masura un mic imperiu iar esticii sint pentru domniile lor un fel de colonii care atunci cind nu raspund dorintelor si politicilor iresponsabile pe care le promoveaza,sa fie urecheati si amenintati cu excluderea asa cum facea Moscova pe vremuri.Era mai bine daca problema primirii refugiatilor ar fi fost discutata cu totii (sefi de state) si abia pe urma sa se ia o decizie clara,ca de aceea sintem o uniune cu ” drepturi depline” fiecare.

      • dana eugenia spune:

        unii sunt mai egali decat altii – cei care pierd razboiul si cei mai putin dezvoltati sunt, de obicei, mai putin egali :)

  5. ion adrian spune:

    Erata: Pai eu stiu si am fost sigur cand am vazut cat de gol este “imparatul ” Angela Merkel caruia nu-i pot ierta, chiar daca in 2012 a ajutat Romania sa suporte o incercare de lovitura de stat in final esuata, lovitura data de ea (pot spune ca fata de un posibil stat UE este chiar o lovitura de stat) atunci cand fara sa-i ceara nimeni dintre statele Europei , fara ca UE sa ia o atfel de decizie, ca un imparat gol adica ipocrit si mincinos, a lansat acea invitatie idioata, azi incercand sa se sa se explice pe post de scuze , dar cine se scuza se acuza spune un dicton care aici chiar ca se potriveste.

  6. Ontelus DG spune:

    Din nou, un text excelent al Domnului Mihai Maci! Observația capitală, cu care ar trebui să rezoneze orice om care încă nu s-a androidizat este aceea a denunțării raționalității reduse la calcul. De la contabilitatea Auschwitz-Gulag la contabilitatea multinaționalelor și a birocrațiilor suprastatale, naționale și locale, modernitatea și-a desfășurat un cortegiu impresionant de eșecuri, piaristic camuflate sub etichetele libertății, progresului, globalizării etc. Crizele concertate ale ultimilor ani sunt efectul firesc, genetic, al războaielor mondiale și al totalitarismelor, elitele nemaiputând gestiona complexitatea lumii. În plus, eforturile constante de cosmetizare a negativității rezultate din raționalitatea redusă la calcul nu fac decât să sporească dezlănțuirea de irațional, sub masca evoluției ascunzându-se, de fapt, dezumanizarea, descompunerea, sfârșitul.

  7. ionescu iulian spune:

    ,,Europa instituţională a fost mai curând discretă în acest timp. Oameni precum Jean Monnet, Robert Schumman, Alexandre Kojève sau Otto de Habsburg erau pe cât de eficienţi, pe atât de discreţi. E greu să ni-i închipuim, făcând ceea ce au făcut, în platouri de televiziune şi zâmbind mereu camerelor de luat vederi. Ne place s-au nu, Europa instituţională nu a fost opera popoarelor Europei, ci cea a câtorva minţi vizionare şi bine ancorate în realitate.”

    Halal d-le Maci…Sustineti idei masonice la greu….Toti cei pomeniti mai sus au fost ,,discreti” pt. ca nu-i asa, masoneria este o organizatie nu secreta, ci doar ,,discreta” ??!!. Acesti francmasoni au actionat pe ascuns, iar rezultatul il vedem astazi. Europa este pe cale de a deveni o uriasa inchisoare a tuturor popoarelor !

    Iar lovitura de gratie a fost data de sutele de mii de migranti , care au fost invitati de tov. Merkel , care tovarasa s-a razgandit intre timp si nu ii mai vrea numai in Germania ci vrea sa ii paseze tuturor tarilor europene, cu amenintari si cu santaj !

    De ce face Merkel acest lucru ? Pt ca Francmasoneria Mondiala i-a dat ordin sa faca anuntul ca migrantii sint bineveniti in Germania !!! (cum violurile si alte nenorociri s-au inmultit , clasa de mijoc germana a trecut masiv nu pe dreapta ci pe EXTREMA- DREAPTA !!!
    Dar Merkel executa aceasta comanda, pt. a pune in aplicare planul de mult pregatit de subjugare a Europei , asa-zisul Plan Kalergi , plan care va da lovitura de gratie statelor-natiuni , in locul carora va mai ramane un Turn Babel islamizat si care , dupa ce natiunile vor fi reduse la tacere din interior, vor putea fi lesne cumintite si din exterior, cu ajutorul Trupelor Jandarmeriei Europene . Pt. detalii se poate accesa site-ul yogaesoteric.net.

  8. Serban spune:

    Pentru a fi unita Europa are nevoie de o credinta comuna… Care este aceia ? “Prosperitatea” ? “Libertatea”, ” Egalitatea”, “Fraternitatea” ? ….Gogosi bune de adormit prostimea… In realitate nici una nu functioneaza in conditii de criza…Lipsa unei credinte comune si a unei forte interioare comune a populatiei care constituie natiunile face ca totul sa fie extrem de fragil si sa nu reziste in fata unor socuri… Acesta mult cantata Europa s-a “dezvoltat” sub pulpana “Unchiului Sam” care a avut interese speciale aici… Acuma, cand atmosfera calduta si “viata prospera” a inceput sa se evapore, turma de cantareti ai U.E. este derutata… nu se pot coordona, nu pot da raspunsuri coerente…fiecare vorbeste pe limba lui…! Putin incearca un joc care l-ar putea fi fatal….este ceva care seamana cu sitatia din vremea lui Regan…jocurile din acea perioada au dus la secatuire URSS… ! Dl.Putin un personaj cu o gena asiatica dominanta, este la o varsta biologica cand cauta sa isi demonstreze si sa isi etaleze “barbatia” fiind totodata atras de jocul de poker la scara mare…dar are adversari extrem de puternici si vicleni…! Sa nu uitam monstruasa China care este permanent la panda. In acest context bietul “club de eunuci al UE” se clatina rau sub loviturile hoardelor de arabi islamisti…. Daca Europa l-a aruncat pe Dumnezeu la cosul de gunoi, va trebui sa accepete sa fie violata de Alah… si va trebui sa nasca, fara cezariana, un nou Islam….europenizat !!!!

  9. victor L spune:

    Europa se tine bine si da americanilor o palma cu explicatii:
    ” Juncker il critica pe Obama pentru ca a numit Rusia o putere regionala: Occidentalii trebuie sa trateze corect Rusia/ Putin nu accepta astfel de fraze
    de V.M. HotNews.ro
    Joi, 8 octombrie 2015, 21:29 Actualitate | Internaţional

    Occidentalii trebuie sa “trateze Rusia corect” si sa ii vorbeasca de la egal la egal, a afirmat joi presedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, care l-a criticat pe presedintele american Barack Obama pentru faptul ca a calificat Moscova drept putere regionala, scrie AFP.”

  10. euNuke spune:

    Îmi permit să răspund eu la întrebarea din titlu, nu de alta, dar autorul pare să fi uitat pe traseu esenţialul fiind prins cu alte chestiuni..

    1. Geografic. Entitatea totalitară UE nu a reuşit să înghită toate statele europene. Au scăpat Norvegia, Islanda, Elveţia, Lichtenstein, Monaco, Serbia, Macedonia, Albania, plus ţările de la periferia estică a Europei şi din sfera de influenţă a Rusiei.

    2. Politic şi instituţional. Entitatea totalitară UE nu a reuşit să acapareze cu totul politica externă şi cea de apărare a statelor înghiţite. UE nu are deocamdată armată proprie, un minister de externe veritabil [îl are, este un monstru birocratic dar lipsit de orice putere şi reprezentativitate], un serviciu de informaţii paneuropean. In prezent se atacă de către Centrala eurosovietică una din funcţiile esenţiale ale statului modern: apărarea teritoriului şi securizarea graniţelor, cu competenţe exclusiv naţionale stabilite prin constituţii până in prezent. Prin diktat au fost organizate deportări ale unor loturi de populaţie asiatică importate de eurocraţi pentru a modifica structura etnico-religioasă a Europei.

    3. Rasial şi cultural. Deşi se lucrează intens la problema diversităţii rasiale [in fapt o continuare a proiectului nazist de amelioarare rasială dar in conformitate cu ultima versiune a tezelor moderne ale omului perfect, ideal care va rezulta pasămite din corciri şi hibridizări repetate], europenii sunt incă in majoritatea lor albi, caucazieni, creştini, agnostici şi atei.

    4. Economic. Au scăpat de reglementare suprastatală, deocamdată: prostituţia şi câteva legume şi fructe precum ştevia, spanacul şi prunele.

    5. Ideologic. Entitatea totalitară UE a reuşit performanţa de a prelua, asimila şi transforma cam toate ideile tâmpite ale modernităţii secolului trecut. Tot ce am cunoscut sub stindardul socialist, comunist, marxist, fascist, liberalist, conservator, ecologist a fost integrat in platforma program a UE. A scăpat libertarianismul. Adică liberalismul clasic incompatibil cu totalitarismul eurocraţiei. Evadat din cercul ideologiilor europeiste este şi federalismul, dar intr-un mod mai obscur şi mai subtil, pentru că propaganda europeistă a creat cu oarece succes imaginea unei federaţii de tip american suprapusă pe entitatea totalitaristă care nici măcar stat nu e, darmite federaţie.

    6. Identitar. Este cel mai puternic aspect al europenităţii şi cel mai rezistent la atacurile uzurpatorilor de la Bruxelles. Avem incă limbile noastre bogate, dezlegate, slobode şi avem incă libertate de exprimare chiar dacă este sub asaltul continuu al instrumentelor corectitudinii politice. Aşa suntem noi, europenii: guri sparte, minţi iscoditoare şi limbi ascuţite. Nu suportăm botniţele şi toţi tiranii care au incercat să ne inchidă botul au sfârşit urât. Avem o literatură a libertăţii extraordinară, ce nu se compară cu nimic din ce au produs alte civilizaţii. Literatura asta este trainic sudată in mentalul colectiv. Avem muzică, cinematografie, arte plastice, arhitectură şi ţinem tare mult la ele. Avem religii puternice şi cu potenţial distructiv după cum avem un ateism viguros, al naibii de agresiv când vine vorba de supravieţuire. Avem tradiţii, festivaluri, ritualuri care glorifică libertatea de creaţie, bucuria vieţii, dragostea. Avem femei frumoase şi chipurile lor luminoase ne inspiră zi de zi. Pentru surâsul de femeie oferit cu largheţe in buricul târgului suntem in stare să ucidem miliarde de barbari chitiţi să dosească frumuseţea acestui lumi sub valtrapul terorii religioase. Pentru libertatea de a ne contempla femeile suntem in stare să renunţăm la orice atribut al modernităţii şi să redevenim barbari ca să măcelărim barbarii invadatori laolaltă cu patronii lor, trădătorii Europei. Eu zic că avem destule de apărat şi destule in spatele nostru ca să ne motiveze. UE a acaparat o piaţă comună -care oricând se poate elibera de sub dominaţia planificatorilor centrali-, a sedus şi corupt o liotă de guverne şi partide socialiste -de care oricând putem să ne scuturăm- a subtilizat funcţia statală a legiferării şi a distrus nişte monede naţionale inlocuindu-le cu una artificială emisă de singura bancă centrală din lume ce funcţionează in afara unui stat. Se pare că şi ei -politrucii eurocraţi- au simţit că ceea ce au obţinut din prădarea şi coruperea statelor europene e prea puţin ca să reziste unei revolte generalizate, aşa că şi-au adus ajutoare. Nişte sărăcani care inainte de a se dezmetici eurocraţia o să se întoarcă impotriva celor ce i-au traficat.

  11. Lunix spune:

    Bine ,dar nu ne intrebam ce a ramas din Romania ? Cred ca ar fi mai oportun…

  12. MariS spune:

    Cred că viitorul Europei e strâns legat de cel al Uniunii Europene. Avem aici o încercare de schimbare de paradigmă: paradigma cooperării ia încet, încet, locul celei a confruntării. Sigur, nu e încă totul perfect, dar e un început bun. Şi mai cred că exemplul acesta ar trebui urmat şi de celelalte continente. Ar fi bine să ajungem să schimbăm paradigma la nivel global. Asta dacă vrem să supravieţuim.

  13. Bogdan Ivascu spune:

    Sincer, nu vad Rusia substituindu-se SUA in rolul de fratele mai mare al Europei care pune golanii la punct. Din perspectiva mea Rusia e pe faras. Demografic, economic, militar nu are nici pe departe anvergura pe care i-o proiecteaza megalomania lui Putin. Populatie imbatranita, degenerata si alcoolizata. Sporul demografic – cat mai este, e asigurat de afluxul de populatie musulmana al emigrantilor din rep sovietice asiatice. In acest aspect situatia ei nu e foarte diferita fata de UE. Personal cred ca se intinde mai mult decat ii e plapuma inclusiv in Siria, repetand gresala URSS incepand cu anii ’70 – supraextinderea in lumea a treia, fara a avea insa nici macar forta si resursele fostei Uniuni Sovietice. Rusia ar trebui sa realizeze la fel ca Franta si Anglia in ’56 ca trebuie sa se resemneze cu statutul de putere de rangul doi. N-o poate face pentru ca spre deosebire de acestea nu are de oferit prosperitate care sa panseze orgoliul ranit. Si atunci Putin gadila mujicul unde-i place mai mult – la grandoarea imperiala, ca sa uite de foame.

    Interesanta observatia legata de bogatia fara imperiu. Daca-mi aduc eu bine aminte din lecturile mele dintr-o viata anterioara asta era explicatia Hannei Arendt vis-a-vis de antisemitismul modern. Evreii Europei moderne aveau bani dar nu aveau putere, de unde dispretul si acuzatia de parazitism. Si dispretul fata de nobilimea franceza in epoca precedenta revolutiei tot asa se explica – o clasa sociala perceputa ca beneficiind de privilegii pe care nu le merita intrucat isi pierduse atributul puterii militare.

    In fine,istoricii “pedestri” au alergie la filosofiile speculative ale istoriei, iar dintre toti probabil Toynbee si-a luat cele mai multe suturi, alaturi de Spengler. Pe buna dreptate, in opinia mea. Totusi nu poti sa nu te gandesti la schema sa “time of troubles” /Universal State din dinamica unei civilizatii. Pseudo-statul universal numit Uniunea Europeana se doreste remediul la “vremurile tulburi”, la razboaiele fratricide din sanul cicilizatiei europene. Tot Toynbee ne spune ca statul universal e in fapt o pseudo-solutie la criza unei civilizatii si ca de fapt e cantecul ei de lebada. Ca tot e la moda Apocalipsa…

  14. Caliman Eugen-analist dezvoltare economica spune:

    1.Intre bani (ca oferta tip ,,plan Marshall”) si dezvoltare economica, exista (ceeace lipseste acum) ,,organizarea dezvoltarii”.Ea nu tine de UE si tarile dezvoltate, iar banii exista.Din lipsa organizarii dezvoltarii in Romania, bancile straine au retras peste 5 miliarde de Euro in doi ani, fiindca nu sint utilizati!De asemenea, banii UE nu sint absorbiti.In cazul unui ,,proiect national”, cred ca UE ar pune la dispozitia Romaniei, 20 – 25 de miliarde de Euro anual, ca sa urneasca ,,flancul sudic”, spre dezvoltare.ORGANIZAREA dezvoltarii, ca obiectiv al unui ,,proiect de reconstructie economica si industriala” a Romaniei nu sta in posibilitatea UE sau a unei Germanii, care pot da numai ,,directiile generale de dezvoltare” prin strategiile de bloc economic.
    In lipsa unui astfel de proiect, pe care Administratia Locala, P.Ministrul, Presedintele nu-l solicita pentru ca sa formeze o piata stiintifica, a ,,cererii” de proiecte, intelighentia economica nu gindeste viata economica in teremenii cresterii economice accelerate, ,,de ajungere din urma a tarilor dezvoltate”, ca in China, tigrii asiatici, etc.Rezultatul este lipsa de 25 de ani a unui proiect national postdecembrist, de 15 ani a unui proiect de dezvoltare ante-integrare, sau de 7 ani lipsa unui proiect postintegrare, care sa valorifice economic apartenenta la UE!In lipsa unui astfel de proiect, ,,prosperitatea vestului consumerist” nu poate fi CONSTRUITA si in Romania.Fara o atitudine politica, economica si sociala pro-active, dezvoltarea nu se produce decit in zeci si sute de ani, la fel ca in tarile dezvoltate – care au initiat-o odata cu epoca masinismului!Dezvoltarea nu poate fi adusa dinafara de UE, NATO sau americani si nici nu se produce de la sine – ca un ,,dat” sistemic la capitalismului, dovada fiind starea de natiune esuata a Romaniei.In ciuda unui triumfalism statistic, rezultat din insumarea realizarilor firmelor industriale, de servicii si comerciale straine – ca P.I.N.(produs intern net) Romania a scazut continuu, datorita disparitiei investitiilor straine dupa 2008, emigratiei masive a fortei de munca bine pregatita si activa, devalorizarea continua a monedei nationale, cresterea datoriei externe, dezintegrarea industriala (dupa aproape un ciclu de 10 ani, de lipsa a investitiilor), etc.In concluzie, nu banii sau un ,,plan Marshall” lipsesc Romaniei – ci intelegerea NEVOII de ,,organizare nationala” – care sa transforme banii disponibili – pusi la dispozitie de UE si institutiile bancare in intreprinderi productive.Lipseste constructia ,,programatica” care sa motiveze alocarea lor, care sa creieze tehnicile nationale de transformare a acestora in intreprinderi si locuri de munca, creind si insumind proiectele cu obiective concrete de la sat, comuna, oras, judet, regiune economica – iar articularea lor coerenta insemnind ,,Proiectul national”.IN CONCLUZIE Vestul a organizat, cel putin odata cu ,,foaia de parcurs a integrarii” un ,,Plan Marsall”, dar Romania si ceilalti vegetanti in subdezvoltare, nu au realizat TEHNICILE, INSTRUMENTARUL utilizarii banilor, plecind de la PRINCIPIILE dezvoltarii economice accelerare, de ajungere din urma a tarilor dezvoltate…
    Paradoxul este, ca proiectul exista, l-am propus in mod repetat spre realizare Premierului Ponta si Presedintelui Johaniss, dar consilierii dumnealor l-au ,,ingropat” (intr-un mod sau altul), fiindca nu pot sa cred ca acestia ar fi capabili de a-i spune NU, daca le-ar fi fost facut cunoscut/recomandat de consilieri.In aceasta situatie, cum sa putem acuza Vestul de ,, a nu fi facut un plan Marshall pentru Rasarit”?
    2.Alt paradox al gindirii in UE, este ca ,,moneda Euro putea relansa economiile”, cind ea este doar o (simpla) moneda comuna a unei piete (comune), cu functie de schimb, in relatia clasica :B-M-B din procesul economic capitalist.Ce caracteristici are Euro, prin care sa poate tine locul ,,organizarii” nationale a dezvoltarii tarilor inapoiate? Inapoierea este datorata ,,lipsei” acelui proiect national de organizare a ,,dezvoltarii”, aplicabil pretutindeni – ca cel oferit conducerii supreme a Romaniei.In rest, discutia despre aceste pacatele ale UE sint o falsa problema – deoarece tarile dezvoltate nu au ,,acasa” conditiile de cercetare stiintifica ale unei economii inapoiate ca cea din Romania, pentru a construi (tarii noastre), un proiect de reconstructie economica si industriala…
    3.Dupa 2008 Europa n-a mai putut oferi ,,crestere”, din lipsa instrumentelor si tehnicilor ,,dezvoltarii economice nationale”, ale ,,organizarii dezvoltarii” in noua epoca a globalizarii, in care instrumentele sint diferite de cele din epoca clasica, postbelica a dezvoltarii.Ungaria este prima tara care a inteles ca dezvoltarea UE, pleaca si este conditionata de ,,dezvoltarea Ungariei”, dar o face intr-un mod (sa-i spunem) ,,neortodox” din lipsa aceluisi ,,proiect national”.A unui proiect national, purtator al unui ,,nou model de dezvoltare”.
    4.,,Modernitatea” Europei poate fi recistigata numai ,,gratie desfasurarilor structurilor mintii” mai intai ca ,,stiinta” a dezvoltarii apoi ca ,,tehnologie” a dezvoltarii economice, pentru cei care vad ca rationalitate istorica, posibilitatea unei existente mai bune.Ce ar fi fara aceasta rationalitate a bunastarii, UE si Europa?
    5.Dezvoltind Rusia, Europa crea clasa mijlocie a acesteia si capitalistii privati, diferiti de cei de stat.Dezvoltind Rusia, Europa producea capitalul financiar bancar si industrial, care pretutindeni tine sub papuc clasa politica si ,,dictatorii”.Oare nu putea Europa sa construiasca un proiect general, care sa aiba ca parte si Rusia?

  15. A. spune:

    Dacă tot facem pe intelectualii folosind expresii în limbi străine pe care nu le stăpânim, să notăm că varianta corectă este “les trente glorieuses”, nu “les trentes glorieux”:

    - numeralele nu se acordă (deci nu punem “s” la finalul lui “trente”)

    - expresia pastişează pe “les trois glorieuses” ce se referă la revolta din zilele de 27, 28, 29 iulie 1830, deci acordăm ajectivul “glorieux” cu femininul plural “années” (absent), aşa că folosim “glorieuses”.

  16. alvarados sentimento spune:

    Fain articol, Dom Profesor.
    Multzam.
    Pâna la ora asta cam asa pare ca stau lucrurile.
    Doar chestia asta cu nazuintza naturala catre societatea de consum mi se pare cam rupta din …De G(h)esta (B)elitteorumm.
    Lumea nu are tendintza naturala spre a consuma progresiv. Facetzi un sondaj de opinie, pun pariu ca totzi cei care sunt nostaligici – nu putzini!! – s-ar întoarce imediat în anii 60-70, daca ar fi posibil.
    Mai ales astazi, dupa traiul în Occident.
    Consumul excesiv e o reflexie naturala a RAULUI, lacomiei inerente speciei, lacomie exacerbata constient, întru profitul celor putzini.
    Un fel de continuare moderna a razboaielor de cucerire, respectiv pusul altului la munca.

    • Cinicul spune:

      Tendinta spre consum este cultivata prin educatie proasta si propaganda (ie advertisements) si sustinuta prin numeroase mecanisme economice precum credite iresponsabile, credit card, politici monetare imprudente precum mentinerea unui deficit bugetar nesustenabil, reducerea tarifelor la importuri, etc.
      Fara toate cele de mai sus curba ascendenta a consumului s-ar aplatiza. Nu degeaba urla the City of London (ie Bursa) ca nemtii nu cheltuiesc sufficient. Pur si simplu cei din lumea normala nu vor sa foloseasca mecanismele de mai sus pentru ca sunt un mijloc sigur de polarizare sociala si de transfer de avutie catre paradise fiscale si China.

  17. Garett spune:

    Europa se prabuseste sub povara propriei sale arogante si a lipsei de curaj!

  18. Cinicul spune:

    Europa la 1945 a ajuns in situatia Greciei de dupa cucerirea romana. Romanii au cucerit Grecia dau isi educau copiii cu profesori greci.
    Romanii au facut poduri, drumuri si apeducte, dar n-au produs arta sau matematici (ba l-au ucis pe Arhimede) asa cum si les nouveau riches de dupa 1945 n-au creat nici arta si nici macar o civilizatie proprie.
    Les nouveau riches de dupa 1945 sunt precum burghezii din romanele lui Balzac, bogati dar cam simpluti. In aceasta comparatie reductionista Europa este inca aristocratia veritabila a lumii, vor mai trece multe decenii pana Lumea Noua (din America, Asia sau Australia) va deveni o aristocratie veritabila.

    • Andrei A. spune:

      Pentru că grecii nu au avut geniul politic necesar unificării- altfel, nu am mai fi avut un imperiu roman. Deși a primit o educație ateniană (în sensul provenienței dascălilor), e greu de argumentat cât de grec era Alexandru. Tatăl era un “prusac elin” iar mama descindea dintr-un Epir care la acea vreme era un fel de “tărâm al barbarezilor”- de unde și legendele despre vrăji și farmece. Această unificare a Greciei prin falangele macedonene este reducerea tuturor fostelor focare de cultură (pentru că la acea dată erau deja la amurg) de către periferie (lucru frecvent în istorie). Dar această unificare este un act lipsit de semnificație pentru că întreaga Grecie, chiar și în sensul de Magna, este efectiv abandonată de Alexandru. Nu s-a întors la acea vreme către Vest, pentru că în comparație cu Estul perspectivele erau minime. Uităm uneori că pe scara istoriei universale luată să zicem de la primul exemplu de urbanizare, Europa, sau Vestul ei, sînt niște puncte mici pe radar. Înainte de dezastrul militar de la Pidna (unde legiunile romane au învins pe urmașii lui Alexandru), înainte chiar de eradicarea vechiului Corint de aceleași legiuni, “Grecia” a devenit o noțiune culturală și politică searbădă. Nu știu cine azi ar putea constitui aceste “populații tinere și periferice”, care să ia locul civilizațiilor obosite. Nu cred că există. Am citit de curând o estimare a costului acoperit de Germania până acum cu reunificarea- era în jurul a 1000 de miliarde de euro. Sigur, depinde cum definești aceste cheltuieli- cred că doar mutarea capitalei la Berlin a fost peste 100 de miliarde. Dar o bună parte din aceste investiții au mers în fostul RDG. Iar dacă privești situația de acolo și diferențele care încă mai separă pe germanii vestici de cei estici, începi să suferi de un pesimism profund în ce privește estul Europei. Dar, revenind la analogie și pentru a încheia pe un ton mai optimist, miracolul a fost Alexandria. Sigur, ptolemaizii au debutat prin a fi “greci” (sau mai curând macedoneni) și nu se poate disputa geniul celor care au fondat orașul și l-au crescut. Dar lumea lui era în același timp și orientală. Vorbim de “africani” sau “asiatici” helenizați și helenizanți, dar fuziunea este indisputabilă.

      • Cinicul spune:

        Excelenta analiza. Si totusi unificarea lumii grecesti a venit, e drept mai traziu si sub bagheta romana. Imperiu bizantin i-a supravietuit celui de apus inca 1000 ani si a sucombat, ca si cel vestic, in fata unei civilizatii inferioare. Aceasta poate constitui un semnal de alarma pentru civilizatia occidentala de azi, fie ea din batrana Europa sau de peste ocean. Majoritatatea civilizatilor se prabusesc nu pentru ca sunt invinse de unele mai avansate, ci de unele mai flamande si mai vitale.

        • Andrei A. spune:

          Da, este adevărat că romanii au înfăptuit această unificare (nu cu binișorul) dar deja spiritul elin, clasic, dispăruse. Cum ziceți, își dădeau copii la școală la Atena- dar era un fel de pension elvețian, de școală de fițe- între acea Atenă și cea care găzduise academia platonică sau aristoteliană, nu mai rămăsese decât faima. Helenismul pătrunde chiar mai departe decât legiunile romane- e suficient să vedem statuile lui Buda sculptate cu manierisme grecești pentru a aprecia aria de întindere. Cred că este greu să decidem care din cele două părți a influențat-o mai mult pe cealaltă. „Viziunea politică” a lui Alexandru este una de despot oriental- să ne amintim episodul în care comandanții lui se opun proskynesis-ului (prostrare)- avem un fel de primă incidență a conflictului dintre omul „european” și cel „oriental”.
          Imperiul bizantin cunoaște o perioadă de tranziție, în care deși este plasat în est, rămâne roman (și deci latin în învelișul lui) cam până la Iustinian. Totuși, Bizanțul reprezintă o formă anti-grecească, anti-romană (în sensul în care repudiază ce este clasic). Bun, cezaro-papismul este o moștenire a imperiului roman târziu dar în ansamblu vedem influențe orientale firești, dat fiind amplasamentul geografic. Vicisitudinile istorice forțează acest imperiu să devină progresiv din ce în ce mai „european”. Chiar și din punct de vedere religios, nu se ajunge la conformism printr-un strict proces ecleziastic sau de intervenție statală- în timp, teritorii întregi care adăposteau eretici (monofiziți, nestorieni, manicheiști) sînt desprinse din imperiu pentru ca apoi să treacă la Islam.
          Eu cred că în Europa de Vest, lumea și spiritul roman au supraviețuit mai bine decât în Est.

  19. Lucian Miulescu Lucian Miulescu spune:

    Domnule Maci, parca mi-ati fi citit gandurile! Excelent articol!

  20. ion adrian spune:

    Si strict referitor la tema articolului va pot povesti o intamplare reala la care am fost martor alaturi de multi altii:

    In timpul unei vizite in tara noastra, prin aprilie 1992, a unui inalt demnitar german pe atunci ministru de externe si vicecancelar al Germaniei numit Hans Dietrich Gescher, intro discutie cu mai multi invitati din diverse partide politice care a fost la Ambasada Germaniei la invitatia dsale si unde m-am aflat si eu, cineva deasemeni bine cunoscut mie a spus catre gazda noastra cu ocazia unei atingeri a subiectului Europa, SUA si Rusia urmatoarele:

    “Este evident ca azi in lume nu exista decat o singura supraputere caci numai SUA corespunde cerintelor esentiale pe care trebuie sa le indeplineasca o supraputere adica: putere economica foarte mare, similar cu una militara la nivelul atingerii eficiente a oricarei tinte oriunde in lume si un regim democratic consolidat si neputand fi pus in discutie si asa ceva numai SUA indeplineste caci Rusia doar cu forta militara se poate legitima astazi ca supraputere ci doar ca mare putere.
    Desigur ca UE daca pe langa forta economica enorma si democratia deasemenea foarte ridicata ar avea si o forta militara pe masura desigur in cadrul unor aranjamente politice care sa permita acest lucru, ar fi cea de a doua supraputere a lumii”

    Drept raspuns Genscher a dat aprobator din cap si a ras cu mare placere si cu gura pana la urechi. :)

    Dar deocamdata nu a fost sa fie si nu stim daca va mai fi intrun viitor previzibil .
    Azi se pare ca se indeplineste previziunea politologului american George Fridman care in 2009 dadea anul 2020 drept inceputul Meciului Revansa pentru Rusia si in general azi vedem ca multe din previziunile geopolitice ale acestui specialist se cam adeveresc.

    Dar noi sa fim sanatosi :)

  21. DanT spune:

    Pai hotarati-va, dle Maci.
    In articolul precedent ne spuneati ca venirea Apocalipsei e o alarma falsa.
    “Ce are de făcut Europa? Mai întâi să-i preia uman pe cei care fug din cauza disperării sau a sărăciei.”
    “emigranţii au venit aici pentru pentru a se împărtăşi din binefacerile modernităţii şi ale capitalismului”

    Si acum scrieti ca:
    “Şi-atunci, ce ne aşteaptă? Ocuparea – bruscă sau lentă – de către migranţii economici atraşi de mirajul bogăţiei, dar respingând (instinctiv) decreptitudinea unei lumi ce-şi trăieşte amurgul? ”
    Comentariile de la articolul precedent v-au facut sa vedeti lucrurile mai clar?

  22. victor L spune:

    Pare-se ca Europa si-a gasit directia:
    “Uniunea Europeană (UE) este necesar să-şi restabilească “relaţiile practice” cu Rusia şi să nu lase Statele Unite să “dicteze” în această politică, a declarat preşedintele Comisiei Europene (CE), Jean-Claude Juncker, în cursul unei vizite la Passau, în sudul Germaniei, relatează BBC News”

    • Harald spune:

      E o declarație de politician și este exact genul de declarație pe care trebuie să o facă un politician, mai ales din poziția lui Juncker. El nu trebuie să inflameze relația cu Rusia, ăsta e rolul Statelor Unite :)

      • victor L spune:

        este o declaratie a noilor chamberlaini insotite de aplauzele heralzilor.
        Un gen de pact Junker-Putin.
        Din putul gindirii: rolul SUA este de a inflama relatiile cu Rusia.
        Ioropa e moderatoarea :P
        S-a rasturnat lumea cu susul in jos :P
        Vezi ce iti doresti!

    • ion adrian spune:

      Este destul de jalnic si este o coincidenta interesanta ca alaltaieri, nestiind de aceasta declaratie a dlul Juncker, acest nou Chamberlain(corecta asemanarea dle victor L) pe care nimic nu-l obliga sa spuna ce a spus decat doar defetistii sau complicii subterani ai rusilor, mi-am amintit de discutia de la resedinta ambasadorului Germaniei cu o cu totul alta pozitie pe atunci, a celui care a contriuit esential la reunificarea Germaniei adica a dlui Genscher. Dar ce sa facem? UE militar nu prea exista si deci trebue sa ignore ca Rusia nu e democratie reala, ca nu e putere economica adevarata ci doar proprietara de resurse esentiale, fiind insa ceva de temut ca si pe atunci Hitler adica o supraputere militara dispusa azi sa joace pocker la orice miza si cu orice tip de cacealma.

  23. radu spune:

    Exceptional articol.Vizionar de-a dreptul.Felicitari.

    Ar fi totusi de discutat mai mult destinul nostru, al Romaniei, in noua epoca (post-EU).



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)