Home » Cultura » Citesti:

Ce era pe când timpul nu era? Câteva reflecții despre Dumnezeu, timp și multivers

Constantin Cranganu ianuarie 25, 2016 Cultura
107 comentarii 5,057 Vizualizari

„Ce este timpul?

Dacă nu-mi pune nimeni această întrebare,

atunci știu ce este timpul.

Dar dacă aș vrea să-l lămuresc

pe cel care întreabă, nu mai știu…

Nu putem afirma că timpul ESTE

decât în măsura în care tinde să nu existe.”

Sf. Augustin, Confesiuni

(trad. Eugen Munteanu)

Confruntat cu o întrebare „încuietoare”, „Ce făcea Dumnezeu înainte de a fi creat cerul și pământul?”, Sf. Augustin răspunde în glumă „Pregătea Gheena pentru cei care scrutează prea îndeaproape tainele divine!“. După care, răspunde serios: Întrucât Dumnezeu a creat timpul atunci când a creat Universul, nu există un „înainte”. Mai mult – și aceasta mi se pare o contribuție fundamentală a filosofului din Hippo, el afirmă, pentru prima dată în istorie, că timpul este o construcție umană:

Video igitur tempus quandam esse distentionem[1]

După care continuă: În tine, spirit al meu, măsor eu timpul.

Augustin decide că timpul este în realitate o funcție a percepției și memoriei umane (distentio animi). Termenul folosit special aici (distentio) reflectă o tensiune sau chiar o extindere dureroasă, pe care le crează percepția timpului. Trei funcții ale minții sunt legate de distentio: atenția, care se focalizează pe prezent: memoria, care se concentrează pe trecut, și anticiparea, care se fixează pe viitor.

Pentru Augustin, timpul este o problemă dureroasă, o reflecție a naturii materiale limitate a ființelor umane. Percepția timpului îi face pe oameni frământați, fragmentați, tulburați de evenimente învălmășite. Numai Dumnezeu, trăind în eternitate, este liber de confuziile temporale.

Dacă așa stăteau lucrurile cu peste 1.600 de ani în urmă, care este situația actuală? Cum au evoluat conceptul de timp, relațiile timp – Dumnezeu și univers – Dumnezeu? Sunt întrebări de o complexitate uriașă și există biblioteci întregi, pline de cărți și articole care au încercat să ofere soluții. Ca simplă „trestie gânditoare”, aș vrea să adaug și eu câteva idei la răspunsurile deja formulate înaintea mea.

Deși s-au scurs mai bine de șaisprezece veacuri de la publicarea magistralei scrieri a Sf. Augustin, mi se pare că problema primordială este legată de poziția noastră față de Dumnezeu și ce spune știința de astăzi despre rolul Său în crearea universului și timpului.

Două universuri: fizic și spiritual. Ce relație există între ele?

În universul fizic, știința este personajul central. Toate proprietățile și evenimentele sunt guvernate de legi naturale, cuantificabile, imuabile și adevărate în orice moment și loc din univers. Desigur, în momentul de față, noi nu cunoaștem toate legile fundamentale. Dar, majoritatea oamenilor de știință cred că un set complet al acestor legi există și că, în principiu, ele pot fi descoperite treptat, așa cum exploratorii secolului al XIX-lea au crezut în existența Polului Nord înainte ca cineva să-l fi atins.

În universul spiritual, personajul principal este Dumnezeu. În acord cu aproape toate religiile, Dumnezeu este o ființă ne-limitată de legile care guvernează materia și energia din universul fizic. Cu alte cuvinte, Dumnezeu există în afara materiei și energiei. În majoritatea religiilor, această Ființă acționează cu un scop și o voință, uneori violând legile fizice existente (adică, face miracole) și are calități adiționale, precum inteligență, compasiune și conștiință.

Dacă acceptăm aceste două axiome, putem spune că știința și Dumnezeu sunt noțiuni compatibile atâta timp cât El se mulțumește să stea deoparte,  odată ce universul a fost creat. Un Dumnezeu care intervine după ce pendulul cosmic a fost pus în mișcare, violând legile fizice, ar răsturna axioma științei. Desigur, legile fizice ar fi putut fi create de Dumnezeu înainte de începerea timpului. Dar, după ce au fost create, conform primei axiome, legile sunt imuabile și nu pot fi violate de la un moment la altul.

Pe baza gradului de intervenție a lui Dumnezeu în legile naturii, putem categorisi diferitele credințe religioase. La o extremă se află ateismul: Dumnezeu, pur și simplu, nu există (un exemplu este savantul francez Pierre-Simon Laplace[2]). Apoi vine deismul, o credință proeminentă în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea și motivată parțial de incorporarea noilor descoperiri științifice în gândirea teologică. Deismul presupune credința în existența unei ființe supreme, principiul și sursa oricărei realități, dar care nu intervine în ordinea naturii. Voltaire s-a considerat el însuși un deist. Urmează imanentismul. Dumnezeu a creat universul și legile fizice și continuă să acționeze, dar numai prin aplicarea repetată a acestor legi fixe. Deși adepții imanentismului diferă filosofic de deiști, credințele lor sunt echivalente, pentru că Dumnezeu nu face miracole și astfel, prima axiomă este respectată. Se poate spune, de exemplu, că Einstein a crezut într-un Dumnezeu imanentist (chiar dacă unii comentatori îl consideră panteist). În fine, la cealaltă extremă, apare intervenționismul: Dumnezeu există și, din când în când, intervine și violează legile fizice.

Majoritatea religiilor, incluzând creștinismul, iudaismul, islamul și hinduismul, subscriu la viziunea intervenționistă a lui Dumnezeu.  Rezultă de aici că știința și religia sunt incompatibile? Logica spune că da. Însă situația „pe teren” este mult mai complexă.

Mulți oameni, din afara domeniului științific, acceptă valorile științei, chiar dacă cred într-un Dumnezeu intervenționist. De fiecare dată când ne urcăm într-un avion, ne punem speranțele în legile fizicii să mențină avionul în aer, indiferent dacă credem sau nu într-un Dumnezeu intervenționist.

Pe de altă parte, unii oameni de știință cred că anumite evenimente nu pot fi analizate prin metodele științei sau chiar contrazic știința.

S-a descoperit că un număr semnificativ de oameni de știință din zilele noastre sunt religioși convinși în adevăratul sens al cuvântului. Un studiu recent al sociologei Elaine Howard Ecklund, profesoară la Rice University, care a intervievat peste 1.700 oameni de știință din universități americane de elită, a găsit că 25% din subiecții ei cred în existența lui Dumnezeu[3]. Există apoi un număr de savanți remarcabili – poate 5% sau mai mulți – care cred nu numai în Dumnezeu, ci cred într-un Dumnezeu intervenționist. Nume celebre includ pe Francis Collins, liderul celebrului Human Genome Project și Directorul al National Institutes of Health, Ian Hutchinson, profesor de știință și inginerie nucleară la MIT, ori Owen Gingerich, profesor emerit de astronomie și istoria științei la Harvard University.

În cartea sa din 2006 (tradusă și în România), Universul lui Dumnezeu, profesorul Gingerich prezintă astfel relația dintre cele două universuri:

Cred că universul nostru fizic este cumva învăluit de universul spiritual, mai larg și mai profund, în care au loc miracole. Noi nu am putea să planificăm anticipat sau să luăm decizii fără să existe o lume care, în general, este guvernată de legi. Dar acele legi nu se aplică tuturor evenimentelor.

Deci, se poate vedea că situația este foarte interesantă dacă ne raportăm la ce credem cu adevărat. Consider că oamenii de știință religioși, precum Gingerich și ceilalți, își împacă credința lor în știință cu credința într-un Dumnezeu intervenționist prin adoptarea unei viziuni a lumii în care legile fizicii, chimiei și biologiei se aplică în majoritatea timpului. Dar, din când în când, Dumnezeu intervine și violează aceste legi. Însă aceste acțiuni divine, excepționale, nu pot fi analizate prin metodele științei.

Personal, nu mă simt confortabil cu oameni de știință ca Richard Dawkins ori Samuel Benjamin Harris ori Daniel Clement Dennet, care încearcă să nege existența lui Dumnezeu cu argumente științifice. Nu cred că știința poate confirma sau infirma existența lui Dumnezeu pentru că, dacă Dumnezeu există așa cum este înțeles de majoritatea religiilor, El nu poate fi subiectul unei analize raționale. Dumnezeu se găsește în afara universului fizic. La fel, nu mă simt confortabil nici cu oamenii care, referindu-se la universul fizic, fac afirmații care violează dovezile oferite de legile naturale cunoscute. Cred că ambele, știința și religia, caută adevărul.  Dar este un tip diferit de adevăr. În știință, căutăm adevărul în universul fizic. În religie, căutăm adevărul în universul spiritual.

Cosmologia Big Bang-ului

Fizicienii și cosmologii au emis de mai multă vreme ideea că universul nostru nu este static și permanent, că el a „început” acum circa 14 miliarde de ani într-o stare de densitate extrem de mare și că de atunci se dilată și se subțiază fără oprire. Unii fizicieni – așa numiții cosmologi cuantici – doresc să știe ce s-a întâmplat în primele momente după Big Bang, dacă timpul sau altceva a existat înainte de marea explozie, și dacă putem deosebi viitorul de trecut. Astfel de întrebări fundamentale din fizica actuală – nu foarte departe de cele puse de Sf. Augustin – sunt privite cu mare seriozitate de lumea științifică. Cele mai inteligente minți din fizică, incluzând pe Stephen Hawking, Andrei Linde și Alexander Vilenkin, s-au oprit asupra acestor aspecte generate de cosmologia Big Bang-ului.

Răspunsurile sunt dificil, totuși, de formulat. Prima  problemă este că nașterea universului nostru a fost un spectacol cu o singură reprezentație, la care noi nu am fost prezenți. O înțelegere a primelor momente de la începutul universului necesită, de asemenea, o înțelegere a gravității cuantice: o gravitate care apare la densități enorme ale materiei și energiei, și care este imposibil de replicat. Majoritatea fizicienilor cred astăzi că întreg universul observabil a fost aproximativ de un milion de miliarde de miliarde de ori mai mic decât un singur atom. Temperatura la începutul Big Bang-ului  a fost de circa de un milion de miliarde de miliarde de miliarde grade Celsius.[4] Timpul – subiectul ce ne interesează în acest articol – s-a născut cumva în acel punct de o fantastică densitate. Sau, poate că timpul deja exista, iar ceea ce a apărut după Big Bang a fost „săgeata” timpului, îndreptată către viitor.

Universul nostru observabil prezintă o ordine și „netezime” relative, pe care fizicienii le atribuie unei stări de entropie scăzută.  O ipoteză interesantă este legătura dintre această stare și „săgeata” timpului. Practic, direcția către viitor a timpului este determinată de mișcarea de la ordine la dezordine (entropie crescută). Să considerăm, de exemplu, arderea unui butuc de lemn. La început, lemnul este un singur obiect solid. Focul consumă lemnul, eliberând energie, dioxid de carbon și vapori de apă, după care rămâne un morman de cenușă. Atomii din vapori și gaze vibrează energetic, răspândindu-se într-un nor cu dilatare permanentă. Niciodată nu vom putea observa fenomenul invers, de ordonare și re-asamblare a elementelor componente (gaze, energie, cenușă) în buturuga inițială.

Cu alte cuvinte, ceea ce numim viitor este o creștere a dezordinii; ceea ce numim trecut este o creșterii a ordinii. Abilitatea noastră de a distinge ușor între aceste două situații arată că timpul în lumea noastră are o direcție clară. Timpul are de asemenea o direcție clară și în cosmos. Stelele ard, eliberând energie și lumină, își consumă lent combustibilul lor nuclear, după care dispar într-o gaură neagră. Niciodată nu se întâmplă situația inversă.

Pe linia acestor idei, s-a formulat o altă ipoteză: Punctul de maximă ordine și minimă mărime a universului s-ar putea să nu fie Big Bang-ul universului nostru, ci al altui univers, un fel de proto-univers. Universul nostru și probabil un număr infinit de alte universuri ar fi putut să se nască din acest proto-părinte, și fiecare univers ar fi putut avea propriul lui Big Bang. Procesul de înmulțire a universurilor (crearea unui multivers) plecând de la un singur univers-părinte a fost numit eterna inflație (Paul Steinhard, 1983, urmat de Andrei Linde, Alexander Vilenkin și Alan Guth).

Similar, teoria corzilor prezice posibilitatea existenței unui multivers. Concepută la sfârșitul anilor 1960, această teorie postulează că cei mai mici constituenți ai materiei nu sunt particulele sub-atomice, precum electronii, ci niște „corzi” de energie unidimensionale și extrem de subțiri. În mod obișnuit, teoria corzilor necesită un spațiu cu șapte dimensiuni în plus față de cele trei cu care suntem obișnuiți. Aceste dimensiuni sunt compactate așa de dens încât niciodată nu ne putem da seama de existența lor. Este ca situația unui furtun de grădină, tridimensional, care ne apare unidimensional când este observat de la o mare distanță. Există, de fapt, un număr vast de modalități în care extra-dimensiunile din teoria corzilor pot fi „împachetate”, și fiecare din aceste modalități corespunde unui univers diferit cu proprietăți fizice diferite. S-a estimat că „peisajul corzilor” conține 10^500 universuri posibile. Practic, este număr infinit.  La fel, și cel al posibilelor Big Bang-uri și timpuri.

Dacă acceptăm existența unui multivers, rezultă o situație bizară. Așa cum Copernic a demontat hegemonia Pământului în cadrul sistemului solar, ipoteza multivers face ca universul nostru să fie doar unul dintre extrem de numeroasele posibile universuri. Ceea ce particularizează universul nostru sunt o serie de trăsături care pot fi considerate simple accidente – o aruncare întâmplătoare a zarului cosmic.[5]

Dar atunci cum se explică faptul că aceste proprietăți „accidentale” au permis planetei Pământ din universul nostru să găzduiască viață? După cum indică multe și variate calcule, dacă unii parametri fundamentali ai universului nostru ar fi fost prea mari sau prea mici, viața nu ar fi putut apărea. Un exemplu: În cartea sa, Just six numbers, Martin Reese, astronomul regal al Marii Britanii, descrie șase parametri, care sunt așa de „fin reglați” (Cum? De către cine? Coincidență cosmică? Nu ni se spune), încât doar unul singur, dacă ar fi dereglat, ar face imposibilă apariția galaxiilor, stelelor, chimiei și oamenilor.

Recunoașterea acestei „reglări fine” l-a condus pe fizicianul britanic Brendon Carter la formularea „principiului antropic”, care afirmă că universul are astfel de parametri pentru că noi suntem aici să-l observăm. Înseamnă aceasta că universului nostru îi pasă de existența vieții?! Designul inteligent ar fi un posibil răspuns. Multiversul ar fi celălalt răspuns.

O altă ipoteză consideră că universul și timpul nu au existat înainte de Big Bang. Universul s-a materializat practic din nimic, a avut inițial o mărime extrem de mică, dar finită, după care a început să se dilate. După cum a spus și Sf. Augustin, conform acestei ipoteze, nu a existat nici un „înainte”, ceea ce înseamnă că nu a avut loc nicio creație a universului, pentru că această acțiune implică prezența timpului. Chiar și ideea „materializării” universului este cumva greșită. Stephen Hawking spune că universul „n-a fost nici creat, nici distrus. Universul ESTE, pur și simplu”. Vorbind despre existență și ființare în absența timpului este greu de imaginat în cadrul experienței noastre umane limitate. Mai mult, nici limbajul nu ajută în acest caz, pentru că aproape fiecare propoziție pe care o rostim conține ceva legat de „înainte” și „după”.

Cosmologia cuantică readuce în discuție rolul lui Dumnezeu în relația Sa cu timpul și universul. De aici, decurg importante consecințe filosofice și teologice. De exemplu, în „O scurtă istorie a timpului”, Stephen Hawking afirmă că mulți oameni cred că Dumnezeu a permis universului să evolueze conform unor legi naturale neschimbate. În același timp, El a fost singurul responsabil pentru întoarcerea ceasului cosmic la început și pentru alegerea modului de a-l pune în mișcare. Dar Hawking oferă propria lui teorie pentru a explica cum universul s-ar fi putut „întoarce” el însuși – metoda lui de calculare a stărilor inițiale ale universului nu depinde de condițiile inițiale sau de limită sau de altceva în afara universului însuși. Legile fizicii cuantice îi sunt suficiente. Precum Laplace, Hawking se întreabă: „La ce mi-ar trebui un Creator?”

Dar situația nu este așa de simplă. Un alt cosmolog cuantic important, profesorul Don Nelson Page, de la University of Alberta, este un fizician creștin. Deși a colaborat cu Hawking la câteva articole, părerile lui despre Dumnezeu sunt complet diferite de ale britanicului[6]:

Deoarece, pentru mine, totalitatea datelor, inclusiv dovada istorică a Învierii lui Iisus, este cel mai bine explicată prin postularea faptului că există un Dumnezeu, care este Creatorul universului, eu cred că Dumnezeu este într-adevăr cauza universului… Am o intuiție că Dumnezeu a creat universul cu o cauzalitate aparent unidirecțională pentru ca să ofere creaturilor Sale o anumită imagine a adevăratei cauzalități pe care o are El cu universul pe l-a creat.

Profesorul Page mai susține că la originea universului nostru nu a existat o distincție clară între cauză și efect. Apoi, adaugă „Cauzalitatea în cadrul universului nu este fundamentală. Este un concept aproximativ, derivat din experiența noastră lumească”. Dacă această situație ar fi adevărată – cauzalitatea este iluzorie, o modalitate prin care mintea noastră și știința noastră încearcă să înțeleagă lumea – atunci suntem confruntați cu o dilemă morală: Cine răspunde pentru faptele noastre? Implicațiile filosofice, religioase și etice, decurgând de aici, sunt tulburătoare.

În loc de concluzii

În 1943, psihologul american Abraham Maslow a publicat articolul „O teorie a motivației umane”, unde a introdus celebra piramidă a nevoile omenești, care-i poartă azi numele. La baza piramidei se află nevoile fiziologice, cele mai primitive și urgente. La vârful piramidei se grupează Esteem (nevoia de recunoaștere socială) și, deasupra, Self-actualization (auto-realizarea, dezvoltarea personală). Urmându-l pe profesorul Lightman, aș sugera adăugarea unei noi categorii în vârful piramidei, deasupra Self-actualization: imaginația și explorarea.

Marii exploratori ai lumii au fost motivați de nevoia de a imagina noi posibilități, nevoia de a ajunge dincolo de noi înșine și a înțelege lumea din jurul nostru. Avem nevoie să explorăm dincolo de supraviețuirea noastră fizică, dincolo de micro-cosmosul relațiilor personale și auto-descoperirilor. Avem nevoie să știm despre și să înțelegem acest straniu cosmos în care ne găsim. Avem nevoie să punem întrebări fundamentale: Cum a început totul? Cum a început universul nostru? Ce era pe când timpul nu era?

Este un lux că putem pune astfel de întrebări. Și o nevoie umană.

NOTE___________


[1] Fostul meu coleg de la Universitatea din Iași, profesorul Eugen Munteanu, traduce  astfel: Văd deci că timpul este un fel de extensie.

Aș vrea însă să atrag atenția cititorilor asupra unei probleme: Sf. Augustin folosește un cuvânt foarte rar, distentio, -nis, care nu are echivalent în limba română (în engleză și franceză este tradus prin distention). El înseamnă, după traducerea mea de neprofesionist, o creștere a unei suprafețe sau a unui volum sub efectul unei tensiuni multidirecționale, adică o activitate dinamică. Dacă voia să spună extensie, Sf. Augustin ar fi putut folosi cuvântul extensio, -nis, care are un caracter relativ static. De altfel, și profesorul Munteanu oscilează în traducerea sa: uneori, distentio este redat prin extensie, alteori, prin risipire.

[2] O întâmplare apocrifă: Laplace a mers odată la Napoleon să-i prezinte o carte a sa. Napoleon, informat de unii consilieri că respectiva carte nu conține nicio mențiune a lui Dumnezeu, și plăcându-i să tachineze, l-a primit pe savant cu următoarele cuvinte: „Monsieur Laplace, mi s-a spus că ați scris această carte groasă despre sistemul universului și nu ați menționat niciodată pe Creatorul lui”. Laplace i-a replicat sec: „Je n’avais pas besoin de cette hypothèse-là.” (Nu mi-a trebuit această ipoteză)

[3] Elaine Howard Ecklund, 2010, Science vs. Religion: What Scientists Really Think, Oxford University Press.

[4] Alan Lightman, 2016, What Came Before the Big Bang? The physics and metaphysics of the creation of the universe, Harper’s Magazine, http://harpers.org/archive/2016/01/what-came-before-the-big-bang/

[5] Alan Lightman, 2013, The Accidental Universe: The World You Thought You Knew, Pantheon Books, New York

[6] http://www.preposterousuniverse.com/blog/2015/03/20/guest-post-don-page-on-god-and-cosmology/

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "107 comments" on this Article:

  1. Virgil Iordache Virgil Iordache spune:

    Conceptul de timp obiectiv metrizat e un produs a evoluției culturale, iar conceptul de univers fizic depinde de el.

    E adevărat că dintr-un discurs bazat pe limbajul comun chestia asta nu se vede. Oamenii iau realitatea științifică a vremii lor în sens tare și așa apare o anumită mentalitate specifică epocii.

    Dar acest mod de a vedea lumea e încadrabil într-o istorie a ideilor. Care e accesibilă doar cuiva care se extinde și dincolo granițele limbajului comun și ale celui științific al epocii.

    Asta nu înseamnă că conceptul de timp istori uman e mai important decât cel de timp fizici. Pur și simplu sunt concepte diferite, în sens strict omonime. Cum avem nevoie de unitate și coerență spunem că sunt același și acceptăm o ontologie materialistă fizico-umană. Dar această coerență e simplistă, e ca o proiecție pe o singură variabilă a unor variabile diferite.

    Mai interesante pe fond sunt relațiile dintre diferitele tipuri de discursuri care fac apel la timp, modurile în care se cuplează diferitele tipuri de discursuri prin teorii specifice mai mult sau mai puțin structurate. Iar asta e o chestiune filosofică nerezolvabilă în limbaj comun.

    gânduri bune,

    • VladB spune:

      Putem spune ca omul are o abordare materialist-dialectica raportata la timp atunci cand intelectualizeaza si este racordat la timp-spatiu uman-istoric-fizic atunci cand este ancorat in realitate.

      • Virgil Iordache Virgil Iordache spune:

        Ce e realitatea ? :)

        În momentul în care încercați să răspundeți intrați în zona intelectuală.

        Suntem ancorați în sens comun într-o realitate al cărei mod de înțelegere are niște presupoziții. Natura timpului intră în zona asta. Nu putem lămuri presupozițiile, sau măcar să pune niște întrebări relevante, fără să avem un demers de tip intelectual.

        Asta nu ne afectează cu nimic viața obișnuită. Dar trebuie să ne obișnuim cu ideea că în limbaj comun sau doar științific sau doar religios nu putem răspunde cu folos cognitiv la întrebări majore. E o chestie de limbaje tehnice filosofice. Răspunsurile în alte limbaje au alte utilități, nu cognitive.

        gânduri bune,

        • VladB spune:

          Realitatea ultima a fost definita de Buddha in termeni negativi … el i-a spus Shunyata. Tendinta de a defeni realitatea in limbaj este sortita esecului de asta spre exemplu Zen-ul nu face referire la ea incercand sa-i gaseasca un nume.

          Cu toate astea faptul ca suntem inzestrati cu vorbire putem sa punem in limbaj anumite indicii, care chiar daca ele in sine ca si cuvinte nu sunt exhaustive pot furniza un demers pentru cineva dispus sa-l parcurga.

          Putem spune ca realitatea este spatiul viu din care apar si in care sunt percepute cuvintele …

          • Virgil Iordache Virgil Iordache spune:

            Nu vă înțeleg, nu mă înțelegeți, atunci când ne depărtăm de limbajul comun.

            Tocmai pentru că folosim limbaje tehnice diferite religioase și intelectuale. Habar n-am nimic despre Budha, în afară ce mi-a trecut pe la ureche de la televizor și din cărțile lui Eliade.

            gânduri bune,

            • VladB spune:

              Existenta nu e limitata la un singur limbaj … Hristos si Buddha reprezinta practic referintele in limbaj la acceasi stare de constiinta. Mesagerii sau profetii aparand in culturi diferite au folosit limbajul specific: Iisus si Siddhartha Gautama. Starea de constiinta cristica este natura ultima a realitatii si inseamna practic o stare de constiinta si unitate nedublata de ganduri. Starile de constiinta sunt in numar de patru: este constiinta corpului, constiinta mintii si a sufletului, cea de-a patra care este o suma a partilor este constiinta cristica.

            • Virgil Iordache Virgil Iordache spune:

              Da, teoria asta ar fi. Dar asta e abstracție. Nimeni nu poate fi și budist și creștin simultan ca să le compare. Eu credeam că vorbiți ca budist.

              Mi se pare că între a practica ceva și a descrie filosofic e o diferență fundamentală, ca între a face știință și a face filosofia științei. Concluziile filosofice sunt nerelevante pentru practica efectivă în domeniul abordat, doar pentru înțelegerea unei semnificații culturale exterioare.

              gânduri bune,

  2. VladB spune:

    Raspunsul la intrebare trebuie sa porneasca in primul rand de limbaj care o face posibila. Prima data am putea sa ne intrebam daca limbajul pe care il folosim pentru a exprima lucruri este sau nu separat de existenta din care facem parte. Faptul ca ceea ce exprimam prin limbaj in functie de perceptia pe care o avem despre lumea inconjuratoare este adevarat ne arata ca exista o corelatie intre existenta si limbaj si ca ele nu sunt separate, deoarece se pot exprima lucruri care nu sunt in concordanta cu realitatea imediata perceptibila prin lumea simturilor. Cum limbajul nu este separat de existenta si el face corp comun cu ea inseamna ca ceea ce exprimam prin intermediul limbajului si se refera la realitate este realitate.

    Limbajul in sine este produsul culturii, educatiei. Cultura si educatia sunt rezultatul rafinat al existentei mai multor generatii de oameni. Prin natura lui limbajul este pozitiv. Faptul ca ne exprimam il aduce in existenta si ii da o nota de pozitivitate chiar si atunci cand el este folosit in termeni non-existentiali. E ca atunci cand cer o cafea si sunt intrebat cu lapte si de fiecare data trebuie sa spun fara lapte, evident ca o cafea e o cafea fara lapte, in masura in care o cafea cu lapte e posibilitatea pe care mi-o ofera limbajul pentru a denumi combinatia respectiva. O cafea fara lapte desi exista ca si posibilitate de formulare este superflua pentru ca desemneaza acelasi lucru ca si o cafea. Evident daca ar fi sa fii exhaustiv nu ai avea timp suficient sa ceri o cafea intrucat la fara ai putea sa incluzi multe alte lucruri care pot sa fie intr-o cafea. Ai putea spune o cafea cu nimic sau fara nimic dar ma gandesc ca ar putea aparea si intrebarile aditionale cum adica cu nimic si ultima fara lapte ? :) ))

    Da, deci ideea era sa ilustrez rolul pozitiv al limbajului in masura in care el se refera la realitatea imediata observabila prin intermediul simturilor si care in esenta este ceea ce este. Ceea ce nu este nu are nevoie de aportul limbajului, fiind absent pur si simplu din existenta si in esenta neavand nevoie de clarificari suplimentare.

    Cand totusi cineva se refera la ceva ce nu este si noi stim ca nu este realizam ca persoana nu e ancorata in timp. Cu alte cuvinte traieste in cap, perceptia asupra realitatii este fie una denaturata, fie necordata la realitatea curenta. Cum organismele au o memorie biologica care se manifesta in mai multe feluri practic tot ceea ce suntem intr-un fel sau altul isi are originea in trecut, noi fiind totusi in masura in care existam si ne exprimam in prezent.

  3. Robo spune:

    simpatica trecere in revista a celor mai importante idei despre dumnezeu si univers.

    acum, ar fi interesant de aflat cam despre ce anume vorbim cand vorbim despre universul spiritual.
    cand vorbim de universul material este clar despre ce vorbim: despre absolut tot ce putem percepe, incepand de la tastatura de pe care scriu cuvintele astea si pana la stele si galaxii.
    includ aici si gandurile din capul meu, ca si ele pot fi percepute prin MRI, chit ca nu putem sti (inca) exact la ce ma gandesc doar observand activitatea electrica a creierului meu.

    dar universul spiritual ce o fi?
    ceva ce exista numai daca personajul principal din acest univers, adica Dumnezeu, exista si el?

    avem macar dovezi ca acest univers spiritual exista?

    sau este doar un nume fabricat arbitrar, ca sa ne putem referi la ceva ce exista doar in imaginatia noastra, la fel ca zanele si unicornii?

    • Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

      dar universul spiritual ce o fi?
      ceva ce exista numai daca personajul principal din acest univers, adica Dumnezeu, exista si el?

      avem macar dovezi ca acest univers spiritual exista?

      Prin comparație cu universul fizic (toată materia fizică și energia și legile legate de ele într-o anumită ordine vizibilă), o foarte simplă definiție a universului spiritual ar fi că acesta reprezintă „ordinea nevăzută”, teritoriul religiei, artei, moralității, etc., adică al tuturor lucrurilor eterne și non-materiale în care cred majoritatea oamenilor.

      Dovezi de existență a universului spiritual? De exemplu,

      Grupul de experiențe și simțiri umane care nu sunt complet analizabile prin metodele reductive ale științei;

      Experiențele transcendentale ale fiecăruia dintre noi, care pot să implice sau nu existența lui Dumnezeu; Probabil cele mai tari dovezi.

      Textele cărților sacre.

      • Robo spune:

        multumesc pentru raspuns.

        daca cele mai tari dovezi ale existentei universului spiritual sunt experientele transcedentale ale fiecaruia dintre noi, permiteti-mi sa spun ca nu sunt niste dovezi foarte tari.

        intai ca nu fiecare dintre noi a avut sau e sigur ca o sa aiba vreo experienta transcedentala – eu de exemplu sunt un astfel de individ.

        in al doilea rand, cand vine vorba de experientele personale ale cuiva, ele sunt subiective prin definitie, deci nu pot fi probate drept ceea ce sunt, nici replicate independent.
        se stie ca creierul uman are incoroprate (era sa zic “prin design”) anumite bias-uri cognitive, unul dintre ele fiind acela de a percepe ca exista un sens in evenimente care pot fi complet arbitrare, deci pare ca mai degraba aceste experiente transcedentale sunt un fel de wishful thinking.

        in al treilea rand, exista o problema imensa cu aceste experiente: un crestin poate avea o asemenea experienta, dar si un musulman sau un budist o poate avea si el, si-atunci ramane sa ne intrebam cum stabilim care dintre ei a avut dreptate sa-si catalogheze experienta ca fiind una transcedentala si care doar da un sens arbitrar unui delir explicabil cu mijloace psihologiei.

        nu va ascund ca sunt cam dezamagit de explicatia dumneavoastra.
        e simplu sa spunem ca universul spiritual tine de “ordinea nevazuta”, dar spunand asta nu spunem de fapt nimic, doar reiteram argumentul cu “God of the gaps”.

        iar in privinta acestui argument, trebuie spus ca aceste gaps s-au micsorat semnificativ in ultimele sute de ani, pe masura ce stiinta a progresat tot mai mult, asa ca nu e de neconceput faptul ca in alte cateva sute de ani s-ar putea ca Dumnezeu sa nu mai aiba nici un “gap” din asta in care sa se ascunda.

    • VladB spune:

      Universul spiritual este raportarea interioara a omului. Adica omul incepe sa studieze realitatea prin cunoasterea de sine si nu prin intermediul intelectului. In fapt abordarile nu se exclud ci se completeaza, prin studiul obiectiv al realitatii, omul poate sa inteleaga aspecte legate de realitate: de exemplu ciclul de 14 generatii observat in Biblie, adica de 2×7. O alta raportare la realitate, este muzica, poezia. Un exemplu ar fi cantarile bisericesti care au un rol meditativ. In esenta cele trei abordari sunt complementare …

  4. carmen spune:

    Interesant articolul dvs. Perspectiva dvs se bazeaza mai mult pe stiinta. Desi anumite teorii, ca cea a supercorzilor sau a multiversului nu pot fi testate in mod direct, adica observabil experimental. Deci daca ar fi sa ne incadram in paradigma popperiana aceste teorii nu s-ar califica ca fiind propriu-zis stiinta. Eu insa as pune problema putin altfel. Avand in vedere ca nimeni nu stie ce este timpul si care este natura lui si ca probabil nu vom sti niciodata, as schimba putin intrebarea si m-as intreba care este relevanta si sensul timpului in ceea ce ne priveste pe noi, oamenii. Nu stiu daca timpul este o categorie a gandirii si a perceptiei noastre sau daca el are o realitate obiectiva, in afara noastra. Dar cert este ca, deoarece viata, existenta si constiinta noastra nu pot fi concepute in afara cadrului temporal, rezulta de aici ca timpul este pentru noi o realitate, si inca una profunda, intim si fundamental legata de existenta noastra. Asa cum il percepem noi, el ne apare ca o curgere continua, ca o trecere inexorabila. Astfel stand lucrurile intrebarea care ne rasare imediat in minte este “ce sens are aceasta curgere?” De ce timpul trece? De ce toate trec si nu putem apuca nimic ci totul ne scapa printre degete? Daca timpul si-ar fi suficient siesi el nu ar avea nici un sens. Daca totul trece si nimic nu ramane, atunci cu ce scop se petrec toate? Incotro se duc? Astfel stand lucrurile ne raman doua posibilitati: fie timpul isi are ratiunea de a fi in el insusi si atunci “totul este desertaciune” (vorba Ecleziastului), fie el are rolul unui interval intre chemarea lui Dumnezeu si raspunsul omului (Staniloae) si astfel el constituie cadrul in care trebuie sa aiba loc acest raspuns. Cred ca asta ne intereseaza mai mult din perspectiva noastra. Decat sa ne intrebam care e natura timpului (lucru pe care probabil nu-l vom descifra niciodata), mai bine este sa punem problema existential si, plecand de la realitatea timpului pentru viata noastra, sa ne intrebam ce putem face cu el. Aceasta este perspectiva mea.

  5. Ela spune:

    Pasionant subiect, remarcabila abordare, multumesc dle Constantin Crânganu!
    Titlul articolului imi aminteste de cea mai enigmatica, agasanta!, obsesiva!! si addictiva!!! intrebare, pe care am auzit-o vreodata “Cur aliquid potius nihil?” (atribuita lui Leibniz, preluata de Heideger).
    Deja, cred ca acela caruia i-a trecut prin minte ca ar putea gasi raspuns la “De ce exista ceva, in loc de nimic?”, trebuie sa fi dispus de o doza considerabila de mazochism :) , dar si de alta, poate chiar mai importanta, de sadism :( fata de cei care au auzit, macar o data, intrebarea….Whatever, si-a indeplinit rolul de geniu!
    Un bun prieten (perfect echilibrat mintal ;) ) imi spunea ca lui, i-a declansat o asemenea stare de mirare (sau “minunare”) quasi permanenta, incat incepuse sa se indoiasca de insasi “realitatea realitatii”, deoarece presupunea ca exista probabilitatea ca ea sa fie numai o iluzie subtila, un fel de vis unic, deoarece personal…Asta ar insemna ca orice explicatie este posibila si ca orice raspuns poate fi just pentru cel care-l emite, cu alte cuvinte adevarul, exact ca si timpul, nu sunt notiuni absolute, ci depind de perceptia fiecaruia!?
    Originea si functionarea Universului, cauza vietii pe Pamant, timpul, gandirea umana, imaginatia, sentimentele, etc., totul este o enigma si o interogatie permanenta…Pentru a avansa, a schita explicatii momentan convenabile, dispunem de o singura resursa : gandirea, si de un singur instrument : stiinta. Pe masura ce progreseaza, orizontul umanitatii se largeste….DAR, pentru ca Universul este inepuizabil, fiecare problema rezolvata genereaza un numar, mereu crescator, de alte intrebari, noi preocupari, situatii inedite, s.a.m.d. Se pare ca omul a inventat stiinta, fix dupa modelul Universului, adica expansibila!? Asta inseamna ca, cu cat stiinta va evolua, cu atat se va “indeparta” de momentul 0, acela pe care, de fapt il cauta…S-ar putea deci, ca enigma sa continue…

    • VladB spune:

      In fapt intrebarea e gresit pusa intrucat e ancorata in limbaj si nu in realitate. Limbajul prin natura lui fiind pozitiv de aici si nimicul capata un caracter existential ceea ce nu este in acord cu realitatea. Exista atat ceva cat si nimic. Nimicul fiind suportul ceva-ului. Cum limbajul este in esenta pozitiv el e orientat pe ceva si nu vede fondul non-existential care este suportul existentei.

      • Ela spune:

        E prea simplu sa critici ceea ce nu intelegi si, nu mai putin, inutil sa o faci complet pe langa subiect…Dar e clasic.
        Uneori, ridicol ;)

        • VladB spune:

          Apreciez o explicatie … inteleg ca sunt in eroare …

          • Ela spune:

            Savantul Leibniz (matematician, logician, fizician), care a fost si jurist, diplomat, istoriolog de prestigiu, recunoscut ca fiind o somitate confirmata a intelectualismului rationalist, a pus o intrebare :”de ce este ceva, in loc de nimic?”. Filosofi si oameni de stiinta incearca sa patrunda metafizica acestei interogatii, Einstein si Plank au deschis cateva piste, tema e vasta si pasionanta…
            Raspunsul dvs este ” In fapt intrebarea e gresit pusa intrucat e ancorata in limbaj si nu in realitate.”
            Sincer, nu stiu ce alta explicatie va pot da…

            • Catalin spune:

              ”de ce este ceva, in loc de nimic?” – raspunsul nu are nimic metafizic ci consta intr-o simpla ecuatie matematica – Heisenberg’s Uncertainty Principle – mai multe detalii matematic fundamentate pot fi citite in cartea lui Lawrence Krauss “A Universe From Nothing: Why There Is Something Rather Than Nothing.”

  6. VladB spune:

    Interogatia “Ce era pe cand timpul nu era ?” implica prin natura ei timpul. Considerand apriori conceptul temporal interogatia privind timpul nu mai are sens. Memoria umana poate functiona si fara timp, pentru a povesti sau face referire la experiente si trairi care s-au petrecut la un moment dat nu trebuie sa folosim per se timpul. Amintirile nu au nevoie de timp pentru a exista, dupa cum nici visarea nu are nevoie de timp, ele fiind procese care se desfasoara in mintea noastra.

    Ce era pe cand noi nu eram ? E clar ca intrebarea se poate formula in felul acesta si aici putem identifica mai clar identificare cu forma ? Constiinta exista inainte de a ne naste si va exista si dupa ce noi nu vom mai fi. Omul care pune intrebare fiind un rezultat al unui lant evolutiv care presupune universul-sistemul nostru solar-pamantul-evolutia speciilor-dezvoltarea-culturii-si-aparitia intrebarii in acest context al formei. Universul in sine face posibila aparitia formelor de existenta planetare-biologice. Ce exista inainte de a se crea Universul ? Constiinta. Universul ca si celelalte forme este pana la urma sortit disparitiei.

    Creatia si distrugerea precum si interactiunea dintre ele formeaza o Unitate impartita in Trei.

    Pe Pamant procesele evolutive si involutive urmeaza legile Universului din care facem parte. Cu cat vibratia e mai inalta cu atat spunem ca am evoluat, vibratia mai joasa o numim materie iar pe cea mai inalta constiinta. In esenta si materia este o forma a energieie doar ca la scara cosmisca si planetara are alti cicli. Pamantul fiind deja o planeta matura in care energia a atins nivelul de vibratie constient, materialitate presupune cicli cosmici pentru a accede la o ridicare a frecventei de vibratie.

  7. Fârtat Cicero spune:

    Timpul este un derivat.
    Dacă ne imaginăm un univers al lucrurilor imobile, atunci acolo nu există timp; aşadar, avem nevoie de mişcare pentru a avea timp.
    Apoi, dacă aruncăm o piatră, traiectoria ei ne arată că există o memorie a impulsului, altminteri piatra s-ar mişca haotic.
    Timpul, aşa cum îl gândim, este doar un derivat al mişcării şi al memoriei.

    • Fârtat Cicero spune:

      Mai este de făcut o precizare: memoria apare doar dacă există o mişcare repetitivă, aşadar dacă există mişcare circulară. Mişcarea haotică nu crează timp.
      Viaţa este un produs al memoriei.
      Povestea cu bigbanguri, universuri paralele, dacă Dumnezeu a creat timpul sau nu, nu duce nicăieri.

      • O idee pe cât de interesanta, pe atât de progresista, d-le Fârtat :-)
        Pe ce constatari resp. descoperiri stiintifice va bazati?

        Cu stima
        Contemplativa Excogitatoris

      • Contemplativa Excogitatoris spune:

        Chiar daca ipoteza nu poate fi demonstrata, este atâta timp valabila dpv. sttintific , cât inversiunea ei nu se poate demonstra empiric!

        Antiteza ar fi deci: “Exista timp si in cazul obilectelor imobile, fara necesitatea unei miscari concrete, a unei traiectorii”

        Cine dintre oamenii de stiinta prezenti la fata locului (resp. a blogului ;) se incumeta a o demonstra??

        Daca nu se poate demonstra, inseamna ca teoria domnului Fârtat este corecta!

  8. Propunerea noii piramide a nevoilor (la sfarsitul articolului) e interesata. Totusi, noua nevoie de cunoastere/explorare nu trebuie pusa in varf, dupa cea de mancare sau de realizare personala. De multe ori exploratorii merg pe taramauri necunoscute chiar cu burta goala. Eminescu e un exemplu. Sa zicem ca nevoia de cunoastere/explorare apare in unii dintre membrii speciei, indiferent pe ce nivel al piramidei se afla.

  9. Miles Teg spune:

    Stimate domnule Cranganu,

    Am observant ca ati atins, in treacat si “principiul antropic”, in context cu trimiterea la “Cele Sase Numere”, lucrarea de popularizare a stiintei scrisa de Sir Martin Rees.

    Este o tema interesanta, mult prea vasta, evident, pentru un scurt articol (excelent, de altfel !).

    Principiul antropic are mai multe forme (de la slab la tare) insa toate ar putea fi rezumate, daca imi permiteti, la ideea urmatoare: Universul este “reglat” in asa maniera incat sa permita existent observatorilor inteligenti.

    Sir Rees arata, in cartea sa, ca exista o suita de numere fundamentale (constante ale naturii) care par foarte fin “reglate” (“tuned”) si ca daca aceste valori ar fi diferite de cele observate fie si numai cu o mica fractiune, Universul, asa cum il cunoastem,nu ar exista si, la fel, nici noi, observatorii lui.

    Rees nu pune insa acest “reglaj” al butoanelor “radioului cosmic” pe seama unui Creator (desi admite ca este una din ipoteze); el alege (fara multe explicatii, daca imi amintesc eu bine) o alta varianta (la fel de greu de dovedit dpdv stiintific sau chiar imposibil precum cea a Creatorului): ipoteza “Multiversului” in care Universul nostru este doar unul din mai multe (poate o infinitate), asadar aparenta “reglarii fine” se explica prin faptul ca in alte “Universuri” sunt alte legi ale fizicii, iar faptul ca totul pare sa conduca la concluzia ca Universul este “facut pentru noi” reprezinta doar un simplu efect de selectie – observatorul percepe doar ceea ce ii este accesibil lui, insa cade in eroarea de a atribui un “scop” acestui aranjament, scopul fiind chiar…el, observatorul (presupus) inteligent (un exemplu mai graitor de lipsa de modestie greu se mai gaseste, daca ma intrebati pe mine…).

    • VladB spune:

      Nu sunt familiar cu lucrarile la care faceti referire dar exista niste legi … Omul a ajuns, prin intermediul stiintei, sa se apropie de aceste legi si sa le poata influenta intr-o maniera sau alta: imi vin in minte experientele genetice, acceleratoarele de particule.

      Senzatia autorului e corecta … O interpretare gresita a legilor va duce invariabil la incapacitatea de a le mai observa prin acceea ca lantul existentei se modifica intr-o maniera nesustenabila, adica non-conforma cu legile Universului.

    • Mircea Golumba spune:

      Nu ii confundati pe astrofizicienii Martin Rees si Hugh Ross. Martin Rees este un astrofizician prestigios care si-a pus problema conceptului de Fine Tuning in cartea sa Just Six Numbers.

      Hugh Ross este un astronom canadian si apologet crestin care a folosit conceptul de Fine Tuning in argumentatia sa pentru un Creator inteligent. El a gasit scris despre cele 90 de constante, care ulterior s-au inmultit astfel ca discipolii sai au ajuns acum la peste 200, fara sa verifice, din cate stiu, daca toate sunt independente intre ele.

  10. ion adrian spune:

    .Aristotel spune ca cele ce sunt, sunt in materia si forma lor . Materia este potenta iar forma este existenta, energia si de fapt informatia inglobata in materie, caci materie neformatata nu exista.
    Acolo unde ar fi materia in sine neformatata nu ar exista timpul adica doar la CEL CE ESTE, altfel toate sunt in timp iar pentru spatiu, eu nu gasesc o descriere mai buna decat o infasuratoare a simultaneitatilor pe axa timpului . Recunosc ca indirect inspirat de Mihai Eminescu .
    De acord cu Kant care spune ca pentru noi timpul si spatiul sunt categorii aprioric date .Eu spun ca similar cum ne sunt date si materia si forma, fiind ele pe cele doua fete ale foii dialectice (fara Mobius va rog) de nededus una dn cealalta dar neputand exista una fara alta.
    Atat si Destul!

  11. ada spune:

    Lucrurile sunt foarte simple dacă punem știința la locul ei. O creație a minții umane un instrument care ajută omul în rolul pe care i-a fost dat. Cel mai complex mecanism creat în procesul de anihilare a marii anomalii consumatoare de energie, marea explozie formatoare a universului în care s-a creat. Este o capcană pe care nu a evitat-o nici Einstein. Cel mai mare miracol din univers este că acesta poate fi explicat. Se referea desigur la legile științei. absolutizându-le, tocmai el, cel care a detronat noțiunile de spațiu și timp absolute. Universul poate fi explicat doar prin teorii create de om care reproduc, experimental ori teoretic observațiile făcute cu un anumit grad de acuitate. Când acuitatea observațiilor crește teoriile cad ori se înlocuiesc cu altele. Nu înseamnă că am înțeles un fenomen, la modul absolut, i-am găsit o conjectură care explică un timp observațiile noastre. Nu avem nici dovadă că ce observăm și explicăm are un corespondent în vreo realitate, decât în cea contextualizată de teoria cu care lucrăm. Cu cât pătrundem în lumi de dimensiuni mai mici ori mai mari decât limitele percepției de care ne putem folosi descoperim nepotriviri cu contextul și încercăm să-l ajustăm prin noi teorii. Pe această cale evoluează activitatea umană numită știința. Religia vrea să acopere o altă latură a curiozității, cea a aflării motorului, voinței care stă în spatele tuturor lucrurilor. Prin analogie cu comportamentul uman. orice acțiune are în spate o voință. Orice efect are o cauză. Știința observă efectele și le explică prin teorii și contexte, religia explică cauzele primare. Și una și cealaltă sun creații ale minții umane, utile doar ei. Și ajungem de fapt la întrebarea capitală. Ce este mintea umană? Deocamdată nu avem răspunsuri. Calea greșită pe care a pornit filozofia acum mii de ani și perseverarea în eroare nu ne dă un răspuns. Poate și fiindcă mintea nu s-a manifestat la fel cu materia și energia de la originile universului în atribut la …purtător. S-a manifestat ca atare și vizibil ,doar după apariția vieții inteligente. De ce a apărut nu știm. Din ce și cum, suntem pe cale să aflăm. Când vom ști ce este mintea problemele actuale ale filozofiei vă dispărea. Ce va apărea nu știm, decât după ce aflăm ce este mintea umană. O fi ea o formă specială de materie. De energie? Ori este materiaenergia în stare neseparată? Ori o formă specială de energie a vidului care se manifestă pe perioade mai lungi decât fluctuațiile cuantice ale vidului, cele din care provin toate transformările din natură? (de fapt cele prin care se realizează și transformarea materiei și a energiei dintr-o formă în alta și care sunt procesele și fenomenele pe care le observăm și le spunem obiecte ori reacții fizico-chimice)

    • VladB spune:

      Viata este acauzala … Mintea are doua conotatii: una este mintea interioara, natura noastra cea mai intima si cealalta este intelectul. Intelectul poate fi considerat ca fiind la celalalt pol al instinctului. Intelectul este cel care alege, asta e principala lui caracteristica alegerea. Fie alege sa exprime instinctul, fie alege sa-l reprime. Intelegerea ca o caracteristica indisolubila si manifesta a fiintei umane inglobeaza alegerea si o face posibila, in sensul activ si nu reactiv.

      Evolutiv mintea porneste de la instinct si se termina cu constiinta pura care inseamna absenta gandirii. Intermediar intre instinct si constiinta avem intelectul. Intelectul vine cu un bagaj societal, care inteles si rafinat prin experiente si alegeri se poate transforma in ego … Eliberarea de ego, individualitate presupune regasirea starii pure a mintii … Existenta pura, acauzala, fiintarea nu mai uzeaza de intelect ci este o manifestare plenara a vietii.

    • Cinicul spune:

      Misoginismul meu s-a diminuat pana la 0. Felicitari!

  12. Mihaela spune:

    “Daca vrem sa ne dam seama de ideile noastre asupra divinitatii,vom fi obligati a recunoaste ca prin cuvantul dumnezeu oamenii nu au putut numi niciodata decat cauza cea mai ascunsa ,cea mai indepartata ,cea mai necunoscuta a efectelor pe care le vad ; ei nu se folosesc de acest cuvant decat atunci cand jocul cauzelor naturale inceteaza sa le mai fie vizibile ; de indata ce pierd firul acestor cauze sau de indata ce mintea lor nu mai poate urmari lantul , ei rezolva dificultatea si isi sfarsesc cercetarile numind dumnezeu pe ultima dintre cauze …Ori de cate ori cineva ni se spune ca dumnezeu este autorul unui fenomen … de fapt, ce altceva face decat sa inlocuiasca intunericul propriei sale minti cu un sunet pe care s-a obisnuit sa-l asculte cu veneratie ?”
    Paul Heinrich Dietrich,Baron von Holbach,
    Systeme de la Nature, Londra 1770

    “Unii oameni smintiti sustin ca Lumea a fost facuta de creator.Doctrina potrivit careia lumea a fost creata este gresita si ar trebui sa fie respinsa.Daca zeul a creat lumea, unde a fost el inainte de creatie ? Cum ar fi putut sa faca zeul lumea fara materiale ? Daca spui ca le-a facut pe acestea mai intai si apoi lumea, de confrunti cu o regresie infinita…
    Trebuie sa stii ca lumrea este necreata, ca si timpul insusi, fara inceput si fara sfarsit.
    Si ca se bazeaza pe principiile…”
    Mahapurana (Marea legenda), Jinasena (India secolul al IX-lea)

    Distinse domnule Profesor Cranganu,
    Sunt o cititoare fidela, va apreciez enorm, dar pe cat de mult va admir, pe atat de mare este dezamagirea ce o traiesc urmarindu-va argumentatiile…
    Fiind novice intr-ale Stiintei,chiar daca profesia mea de geolog ma limiteaza sa va raspund din punct de vedere stiintific, nu cred ca veti reusi vreodata sa imi “daramati castelul ” ce Magicul Carl Sagan (din a carui lucrare monumentala, “Cosmos”, mi-am permis sa scriu cele doua motto-uri) mi l-a “daruit” in adolescenta mea, in anii”70, cand serialul “Cosmos” mi-a marcat -mie si atator milioane de adolescenti,dar si de oameni maturi- tineretea, imi va starui toata viata soundtrack-ul lui Vangelis… De asemenea, continuarea din 2014, a superbului Neil de Grasse Tyson, cu contributia fostei sotii a lui Sagan, Doamna Ann Druyan, a mai adaugat inca un strat al soliditatii in convingerea “triumfului Ratiunii” impotriva obscurantismului religiilor pamantene…
    Nu doresc sa mai adaug cum intreaga mea cultura generala, bazata pe depunerea succesiva a illustrator peste ani ,a confirmat ,de fiece data, subtirimea argumentatiilor celor ce cred intr-o divinitate ,imi mai permit doar sa amintesc o singura superba carte : “Semnatura tuturor lucrurilor”, de Elizabeth Gilbert !

    Imi pare cel mai mult rau ca nu argumentati disconfortul ce-l simtiti in fata unor Repere, Varfuri ale Stiintei , consider eu, ca Richard Dawkins (cu ale sale, deja clasicele “Gena egoista”, “Ceasornicarul orb”) , Daniel Dennet, Christopher Hitchens sau Lawerence M. Krauss, ultimul il consider ca il poate inlocui cu succes pe Sam Harris ,in aceasta excelenta clasificare :
    https://en.wikipedia.org/wiki/New_Atheism#.22Four_Horsemen_of_the_Non-Apocalypse.22

    Inchei tot cu Magicul Carl Sagan si a sa carte ce o voi pastra peste ani si ani ca cea mai mare “desfatare” a mintii omenesti si generozitatii unui Om unic : “Lumea si demonii ei, Stiinta ca si candela in intuneric” !

    • Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

      Și eu sunt geolog de meserie, așa că avem cel puțin un punct comun :-)

      De-a lungul istoriei, filosofi, teologi și oameni de știință au propus argumente pentru sau contra diferitelor credințe religioase. În ultmii ani, o dată cu progresele înregistrate în cosmologie, biologie și teoria evoluției, unii oameni de știință, de un calibru remarcabil, au încercat să folosească știința pentru a demonstra inexistența lui Dumnezeu. Am în vedere pe Steven Weinberg (premiul Nobel), Sam Harris, Lawrence Krauss și alții. Dintre toți, cel mai vocal este biologul evoluționist Richard Dawkins.

      În best-sellerul său „The God Delusion”, Dawkins folosește biologia modernă, astronomia, teoria evoluției și statistica pentru a ataca două argumente comune ale existenței lui Dumnezeu:

      1. numai o Ființă inteligentă și atot-puternică ar fi putut concepe universul în care ne găsim (argumentul „designului inteligent”, și

      2. numai acțiunea și voința lui Dumnezeu ar putea explica sensul nostru moral și, în particular, dorința noastră de a ajuta pe alții.

      Eforturile lui Dawkins de a respinge știinșific existența lui Dumnezeu pe baza celor două argumente -designul inteligent și moralitatea – pot fi convingătoare pentru unii. Dar, cred că el însuși ar recunoaște că, falsificând argumentele folosite pentru a sprijini o propoziție, nu falsifică propoziția însăși. Știința nu va ști niciodată ce/cine a creat universul nostru. Chair dacă mâine am observa un alt univers, procreat din propriul nostru univers (așa cum se poate întâmpla teoretic în cazul proto-universului), noi nu vom putea ști ce/cine a creat inițial universul nostru. Atâta timp cât Dumnezeu nu intervine în universul nostru contemporan într-un mod care ar viola legile fizice, știința nu are nicio o posibilitate de a ști dacă Dumnezeu există sau nu. Convingerea sau non-convingerea în existența unei astfel de Ființe este, de aceea, o credință.

      Ceea ce mă face simt neconfortabil cu poziția lui Dawkins este demiterea en-gros a religiei și sensibilității religioase. Într-un discurs la Festivalul Internațional al Științei, Edinburgh, 1992, Dawkins a spus: „Credința este marele polițist, marea scuză pentru a evita nevoia de a gândi și evalua dovezile. Credința este convingerea care apare în ciuda, sau chiar din cauza, lipsei dovezilor”. La o lună după 11 septembrie 2001, Dawkins a declarat ziarului britanic „The Guardian”: „Mulți dintre noi văd religia ca pe un nonsens inofensiv. Convingerlile pot fi lipsite de toate dovezile justificative dar, ne gândim, dacă oamenii au nevoie de o cârjă pentru consolare, unde este răul? 11 septembrie a schimbat totul”.

      După părerea mea, Dawkins are o viziune îngustă a credinței pentru că există lucruri în care credem și care nu se supun metodelor reducționiste din știință. Mai mult, credința și pasiunea pentru transcendent, care derivă din prima, au constituit impulsul pentru multe creații umane de un rafinament unic: versurile din Gitanjali, Messiah, moscheea din Alhambra, ori picturile de pe tavanul Capelei Sixtine, Ce i-a unit pe Tagore, Handel, Sultan Yusuf și Michelangelo? Credința.

      Credința, care înseamnă mult mai mult decât convingerea în existența lui Dumnezeu sau dsiprețuirea dovezilor științifice.

      Credința, care este voința de a ne dărui pe noi înșine, mereu, unor lucruri pe care nu le înțelegem.

      Credința, care este convingerea că există lucruri mai mari decât noi înșine.

      Credința, care este capacitatea de a onora liniștea în anumite momente și de a te avânta cu pasiune și exuberanță în alte clipe -

      Credința, care este impulsul artistic, zborul imaginației, angajamentul deplin cu această lume stranie și strălucitoare.

      Cred că ați înțeles de ce nu mă simt confortabil cu Dawkins et comp.

      • Felician spune:

        …si eu ma simt mult mai comfortabil in compania celor care stiu ca cred decat a celor care cred ca stiu.
        Imi cer scuze ca intervin neinvitat in dialog, insa cred ca pot ajuta la rezolvarea acestei tensiuni neplacute intre cititoare si autor.
        Sugerez pentru “Mihaela” un experiment mental: acceptati va rog o intoarcere in timp cu 2 milenii, si incercati sa demonstrati undele Hertziene Senatului Roman sau ma rog, unora mai deschisi argumentelor stiintifice: Platon, Democrit sau Leucip (proponentii conceptului atomic)…fara telefon mobil, circuite integrate, tranzistori, condesatori, bobine si antene,

        Pe scurt, logica, acest ingredient absolut necesar demersului stiintific, opereaza perfect doar cu elemente materiale, lucruri observabile prin simturi sau tehnologia vremii.
        Pentru lucrurile abstracte, neevidentiabile, Kurt Godel a aratat (teoria incompletitudinii sistemelor formale, pentru care a fost urat de multi oameni de stiinta) ca un sistem construit pe baze logice (include aici sistemele filozofice) va fi imperfect.
        Un sistem care face “trecerea” de la abstract la material folosind logica (asa cum se intampla cu matematica si fizica cuantica) va fi intrinsec imperfect.
        Cu atat mai mult un sistem logic care incearca sa descifreze spiritualul prin logica materialului.

        Intr-o astfel de nedeterminata stare heisenbergiana este util sa acceptam (si oamenii de stiinta si oamenii credinciosi), faptul ca exista lucruri pe care nu le stim (Newton parca spunea ceva cu pietricelele pe o plaja) si sa respectam alegerile semenilor atata timp cat acestea nu fac rau altora.
        Pentru unii timpul inseamna bani, pentru altii inca un motiv de ingrijorare; unora timpul le e doar un reper iar pentru putini timpul este doar un numar.

        • VladB spune:

          Frumos … Stiinta are o limita relativ evidenta … prin aceea ca iubirea nu se poate explica rational si totusi ce sa-i faci toti ne indragostim … Intrebarea e de ce sa te limitezi doar la stiinta sau doar la iubire cand existenta este mult mai vasta si le include pe toate ?

  13. Carstea spune:

    Articolul dvs. este deosebit. L-am parcurs cu placere. O singura problema as avea : La inceput Dumnezeu a facut cerurile si pamantul. Nu cerul. Acolo , in Biblie este o greseala de traducere sau scriere. In Noul Testament apostolul Pavel s fost rapit pana la al treilea cer, deci unde era Raiul. In aceasta lumina poate fi justificata notiunea de mutivers ( cerurile ) si poate fi valabila si teoria supercorzilor. Mai multe dimensiuni nu contrazice stiinta ( in special matematica, in care se lucreaza cu spatii n – dimensionale).
    Dupa unii autori si timpul este cuantificat, in cuante de timp. O cuanta de timp are cateva secunde, daca nu ma insel.
    Teoriile care incearca sa explice nasterea, sau mai bine zis formarea universului sunt mai multe. Cea mai cunoscute este cea a bing – bangului, care explica intr-un fel dilatarea universului; are insa o slabiciune ( probabil or mai fi si altele ) – quasarii – astia se misca invers decat normal.
    Aceste teorii nu prea bat cu scripturile, unde se vorbeste de niste ape in univers. Presupun ca nu este H2O, si banuiesc ca autorul se refera la ape de energie, ca sa spun asa, in cosmos. O fi oare materia neagra din Univers? Ma simt complet depasit.

    • Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

      O fi oare materia neagra din Univers?

      Dacă acceptăm ecuația lui Einstein, E = mc^2, o echivalență între masă și energie, atunci răspunsul este DA. Pentru că fizicienii au introdus conceptul de „energie neagră” („dark energy”) ca un exemplu stălucit de „reglaj-fin” al universului nostru. Practic, „energia neagră” este necesară în ipoteza multivers.

      Se știe, încă din anii 1920, că universul nostru se dilată. Este, dacă vreți, proprietatea centrală a modelului Big Bang. Dar cosmologia clasică susține că expansiunea universului se încetinește. La urma urmei, gravitația este o forță de atracție universală. Numai că, în 1998, două echipe independente de cercetători au anunțat descoperirea unei forțe necunoscute, care-și ține piciorul încleștat pe pedala de accelerație :-) . Adică, expansiunea universului este în creștere, nu în scădere!! Galaxiile se îndepărtează una față de alta, ca și cum ar fi supuse anti-gravitaței! (Echipele care au făcut această descoperire au primit Premiul Nobel pentru Fizică în 2011)

      Forța asociată cu această energie „anti-gravitațională” a fost numită energia neagră. Nimeni nu știe exact ce este. Deși invizibilă, energia neagră se ascunde aparent în spațiul gol. Pe baza observării ratei de accelație a expansiunii, energia neagră constituie circa trei sferturi din energia totală a universului.

      Pe linia de gândire a celor „șase numere ” descrise de Martin Reese, oamenii de știință au căzut de acord că, dacă mărimea energiei negre ar fi fost doar puțin diferită decât este în prezent, viața nu ar fi apărut niciodată. Este un exemplu clar de “reglaj fin”: dintre toate cantitățile posibile de energie neagră pe care universul nostru le-ar fi putut avea, cantitatea actuală se găsește într-un interval extrem de limitat, dar care e singurul capabil de a susține viața.

  14. Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

    Un alt punct de vedere despre cele cele două universuri, fizic și spiritual:

    În matematică există așa-numitele well-posed problems (apud Jacques Hadamard). O astfel de problemă trebuie să îndeplinească simultan trei condiții:

    1. Să existe o soluție.
    2. Soluția să fie unică.
    3. Comportarea soluției să se schimbe continuu în funcție de condițiile inițiale.

    Exemplu clasic: ecuația căldurii cu condiții inițiale specificate.

    Oamenii de știință lucrează întotdeauna pe probleme bine-puse. Cercetătorii lucrează decenii la rând sau chiar toată viața, ca să afle răspunsul la o întrebare anume și știința se auto-revizuiește în concordanță cu noi date experimentale și noi idei. Dar în orice moment, fiecare om de știință lucrează, sau încearcă să lucreze, pe probleme bine-puse sau întrebări cu răspunsuri definite.

    Opusul lui well-posed problem sunt ill-posed problems, probleme/întrebări prost-puse. Acesta este domeniul artiștilor și umaniștilor, pentru că lor nu le pasă dacă există vreo soluție sau vreun răspun bine definte. Ei cred că nu există răspunsuri definite pentru toate întrebările interesante și importante.

    Ideile dintr-un roman sau emoțiile dintr-o simfonie sunt complicate datorită ambiguității intrinseci a naturii umane. De aceea noi nu vom înțelege niciodată de ce foarte sensibilul Raskolnikov o omoară pe bătrâna cămătăreasă în romanul „Crimă și pedeapsă”, de ce forma ideală de guvernare a lui Platon nu a putut fi instaurată niciodată în societatea umană, de ce am fi mai fericiți dacă am trăi 1.000 de ani.

    Pentru mulți artiști și umaniști, întrebarea este mai importantă decât răspunsul. Rainer Maria Rilke, în „Scrisori către un tânăr poet” dă următorul sfat:

    Trebuie să încercați să îndrăgiți înrebările, ca pe niște odăi închise, sau cărți scrise într-o limbă foarte străină.

    În fine, există și întrebări care au răspunsuri definite, dar pe care nu le putem răspunde. Întrebarea despre existența lui Dumnezeu poate fi una dintre acestea.

    Ca ființe umane, avem nevoie și de întrebări la care am putea răspunde într-o bună zi, și de întrebări la care nu vom putea răspunde niciodată.

    • VladB spune:

      Mai sunt koan-urile care nu fac parte nici dintr-o categorie nici din alta ele sunt intrebari bine puse dar solutia lor nu este in domeniul intelectului ci existentiala … Ori existential raspunsul desi este consistent din punct de vedere existential forma exterioara a raspunsului poate fi diferita. Koan-urile nu sunt puse de dragul de a pune intrebari ci au un scop precis si prin aceasta se deosebesc de abordarea poetica, intrucat ele asteapta un raspuns … sigur ca apropierea e una mai intima … Acelasi rol ca si Koan-urile il au povestioarele Sufi.

    • r2 spune:

      Va propun o alta abordare “matematica” a problemei. Nu stiu daca v-a atras atentia cartea asta de anul trecut:

      http://www.amazon.co.uk/Sapiens-A-Brief-History-Humankind/dp/1846558239

      Una din ideile discutate este religia ca necesitate practica. Grupuri mari de oameni de ordinul zecilor sau sutelor de mii nu se pot strange decat in jurul unor obiective abstracte sau al unor idei. In jurul unor obiective concrete gen recolta de anul asta sau vanatul se pot strange doar grupuri mici. Nu exista scopuri concrtete care sa insemne suficient de mult pentru zeci de mii sau sute de mii de oameni, in asa fel incat sa accepte sa urmeze un set comun de reguli pentru atingerea acelor scopuri. Iar forta speciei noastre vine tocmai din abilitatea grupurilor mari de a coordona activitatea membrilor pentru a urmari scopuri comune. Luati separat ca indivizi, suntem mult mai putin apti de supravietuire decat primatele, de exemplu. Din acest punct de vedere, religia a fost o solutie practica extraordinara pentru o mare problema de optimizare. In jurul unui zeu se pot strange milioane de oameni, pot forma natiuni, state. Cat de reali in termeni stiintifici de astazi sunt zeii pe care i-au conceput diverse societati primitive nu stiu daca e o intrebare asa de importanta.

    • Robo spune:

      domnule Cranganu, intrebarea “care este cauza cancerului?” nu mi se pare o problema bine pusa si totusi sper ca nu veti contesta dreptul medicinei (si a sub ramurilor sale) de a se numi stiinta.

      inteleg intr-adevar ce spuneti cand afirmati ca oamenii de stiinta lucreaza cu probleme bine puse, dar asta nu inseamna ca stiinta in general lucreaza doar cu asemenea probleme.

      in definitiv, motorul efortului stiintific este exact nevoia de a raspunde la marile intrebari ale umanitatii, iar acestea sunt toate probleme prost puse (cum a aparut universul? dar viata? dar constiinta? – ca sa dau doar primele 3 exemple care-mi vin in cap)

      plus ca eu stiam ca obiceiul de a pune in continuu intrebari (bine sau prost puse) este ceva esential pentru demersul stiintific, ori dumneavoastra pareti sa afirmati contrariul.

  15. Constantin Balasoiu Constantin Balasoiu spune:

    NU stiu cu fizica, dar cu teologia, daca imi permiteti, ati dat in gard. Scuzati ca intervin atat de direct. Nu sunt surori, nu se completeaza. N-au cum. Doar daca recadeti in scolasticism si metafizica, ca in evul mediu. Dar asta e orice doar o idee buna nu, ptr ca dupa tot ce s-a scris in materie, dvs persistati intr-o problematica confuzie intre fiinta si minte (onto-theology). Nu pot decat sa constat cat de puternica e hipnoza asta fizicalista
    Teologiile liturgice si sacramentale au altceva de spus. In orice caz, nu va aflati pe raza lor.
    Cele bune

  16. Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

    Câteva propoziții despre principiul antropic.

    Mai întâi, un citat din Francis Collins (amintit în articol):

    „Pentru a obține universul nostru, cu întreg potențialul său pentru complexități sau cu orice fel de potențial pentru oricare formă de viață, totul trebuie să fie precis definit, pe muchia de cuțit a improbabilității…Trebuie să vedem mâinile Creatorului, care a stabilit ca parametrii să fie exact cum trebuie, pentru că Creatorul a fost interesat în ceva puțin mai complicat decât particulele aleatorii”.

    Fizicieni celebri, precum Weinberg și Guth, au acceptat, chiar dacă fără tragere de inimă, că principiul antropic ȘI ideea de multivers oferă cea mai bună explicație pentru datele științifice actuale.

    Dacă ideea de multivers este corectă, atunci misiunea istorică a fizicii de a explica toate proprietățile universului nostru în termenii principiilor fundamentale – adică, să explice de ce proprietățile universului nostru trebuie în mod obligatoriu să fie cele ce sunt – devine futilă, un vis filosofic frumos care, pur și simpli, nu-i adevărat.

    Ideea de multivers, și implicația ei pentru principiul antropic, se poate exemplifica printr-o analogie, propusă de profesorul Alan Lightman:

    Universul nostru este ceea ce este pentru că noi suntem în el. Să ne imaginăm un banc de pești inteligenți care, într-o bună zi, încep să se întrebe de ce lumea lor este complet umplută cu apă. Mulți dintre pești, teoreticienii, speră să dovedească că întregul cosmos este obligatoriu umplut cu apă. Ani la rând, ei își pun mințile la contribuție să rezolve problema, dar, după cât se pare, nu vor ajunge niciodată să afle răspunsul. Apoi, un grup de pești „de uscat” postulează că poate se păcălesc singuri. Poate că există, sugerează ei, multe alte lumi, unele complet umplute cu apă, unele complet uscate și oricare alte lumi între primele două.

    Unii pești au acceptat, cu rețineri, această explicație. Unii s-au simțit ușurați. Unii s-au simțit ca și cum toate meditațiile lor de-o viață întreagă nu mai valorează nici cât o ceapă degerată. Iar unii s-au simțit foarte îngrijorați. Pentru că nu mai există nicio o cale de a demonstra conjectura inițială.

    Este aceeași incertitudine care tulbură azi mulți fizicieni, care încearcă să se adapteze la ideea de multivers. Nu numai că trebuie să acceptăm faptul că proprietățile fundamentale ale universului nostru sunt accidentale și incalculabile, mai trebuie, în plus, să credem în existența a numeroase alte universuri. Dar nu avem niciun mod imaginabil de observare a altor universuri și nu putem dovedi existența lor. Astfel, ca să putem explica ceea ce vedem în lume și în deducțiile noastre mentale, trebuie să credem în ceva care nu poate fi observat.

    • Miles Teg spune:

      Frumoasa argumentatia Dvs.

      Insa cum putem fi siguri in mod absolut ca nu vom gasi niciodata, pe calea stiintei, legile naturale care guverneaza existenta unui (eventual) Multivers ?

      Daca, totusi, inteligenta (umana sau trans-umana, de ce nu ?) este capabila de astfel de demersuri ?

      De ce am abdica de la cautarile noastre in favoarea unei credinte in… ceva de neinteles ?

      Pe de alta parte, cum zicea cineva mai sus, poate ca religia (ca forma de manifestare “organizata” a credintei) a avut rolul ei pozitiv in trecut – si poate chiar si in prezent (mentinerea ordinii sociale, angrenarea unor comunitati mari de oameni in proiecte care depasesc puterea micilor grupuri – ex. constructia de temple, piramide etc.).In viitor poate ca acest rol il va juca altceva (ex. constiinta apartenentei la o specie inteligenta, fenomen, poate, rarissim in Univers).

      Revenind, de ce sa abolim gandirea critica si speranta ca vom cunoaste adevarul (oricare ar fi el) in favoarea credintei in ceva a carei existent nu poate fi demonstrata ?

  17. MariS spune:

    Binevenit articolul. Multitudine de răspunsuri. N-am să fiu original. Îmi pare că definiţia părintelui Stăniloaie se pliază foarte bine pe filonul spiritual al timpului: acela de interval între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului. Transpusă, aceaşi definiţie se poate aplica şi pentru timpul fizic: intervalul dintre “chemarea” observatorului şi “răspunsul” obiectului de cercetat. În ambele avem o cauză primă şi una secundă pentru timp. Cauza primă ţine de spirit. Întrebarea cheie devine acum: Ce se întâmplă când intervalul acela tinde spre zero? …….

  18. spune:

    Dl. Crânganu isi pune probleme existentiale. Si penduleaza intre stiinta si religie (atit cit intelege). Este impresionant in explicatiile dezinvolte. Pe de alta parte articolul pune in dezbatere o multime de situatii si idei. Si totusi… credem ca intelegem cea ce vedem si credem ca explicatia este corecta. Si daca este totul relativ la cea ce stim (oricit de mult am sti) ? stiinta ne ofera din cind in cind inca un orizont, si asta ne indreptateste sa ne indoim de ce am crezut ieri? In fond si ieri am fost siguri pe pozitie si afirmam categoric punctul nostru de vedere. Dar, chiar daca suntem siguri pe vecinatatile noastre, ele sunt un univers necuprins. Putem fi siguri pe infinitul de linga noi? Si pentru ca sunteti geolog (nu unul oarecare) imi permit o intrebare: oare ce ar fi fost pamintul fara miscarea de precesie?

    • Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

      Si pentru ca sunteti geolog (nu unul oarecare) imi permit o intrebare: oare ce ar fi fost pamintul fara miscarea de precesie?

      Aici m-ați prins cu lecția făcută :-) pentru că săptămâna viitoare încep predarea cursului de „Climate Change – Torn between Myth and Fact”

      Precesia Pământului descrie o mișcare de tip giroscop (ca un titirez, cu o rotire în jurul propriei axe și o rotire a axei înseși). Cu o periodă de 25.700 ani, această mișcare de precesie controlează poziția echinoxurilor și a stelei către care se îndreaptă axa geografică polul nord-polul sud.

      Dacă în prezent echinoxul de primăvară se înregistrează în emisfera nordică pe 20 martie, peste 5.750 de ani se va înregistra pe 21 iunie, peste 11.500 de ani pe 22 septembrie, peste 16.725 ani pe 21 decembrie, urmând să revină la data de 20 martie după un ciclu precesional complet, de 25.700. Fenomenul se mai cunoaște și sub numele de „precesia echinoxurilor”.

      Al doilea aspect impus de precesie se referă la steaua care indică în prezent poziția nordului geografic, Steaua Polară (Polaris). Dar în decursul perioadei de 25.700, datorită rotirii axei de rotație a pămîntului, alte stele au fost și vor fi indicatoare ale nordului geografic.

      În fine, dacă nu ar fi avut precesie, clima Pământului ar fi avut un ciclu Milancovic mai puțin (celelalte două fiind controlate de execentriciatea orbitei de revoluție și înclinarea variabilă a axei de rotație).

  19. Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

    Big Bang-ul și o posibilă conexiune cu Dumnezeu

    Oamenii de știință pot merge înapoi pe firul timpului, matematic, până extrem de aproape de momentul t=0 (începtul absolut al universului nostru, acum circa 14 miliarde de ani). Dar fizica actuală se oprește, totuși, la momentul t = 10 la minus 35 secunde (10^-35 s). Atunci a început universul să intre în perioada sa inflaționară, dilantându-se foarte, foarte repede doar într-o fracțiune minusculă de secundă. Nu știm ce a fost înainte de t = 10^-35 s. Este, după cum se poate vedea, un timp incredibil de mic. Nu avem nicio o posibilitate să știm ce s-a întâmplat înaintea acelui timp. Dar oamenii de știință au o vagă idee că a existat un fel de spumă cuantică (supă cosmică?), în care universurile s-ai materializat din vacuum. Unele au avut proprietățile corecte ca să înceapă expansiunea. Altele nu, și au recăzut în starea primordială.

    Aceasta este o arie cețoasă a fizicii. Ce era înainte de t=0 în universul nostru? Probabil, au existat alte universuri. Dar asta este doar o extrapolare. Dar între cele două momente, t=0 s și t=10^-35 s, ce s-a întâmplat? Este posibil ca atunci Dumnezeu să fi intervenit și să fi pus în funcțiune ceasul cosmic pentru universul nostru? Sau universul și-a creat propriul lui spațiu și timp? Atunci, Univers=Dumnezeu?

    Nu știm. Nu putem avea niciun experiment pentru a ști ce a fost înainte de t=0. Fără experimente, metoda științifică nu poate fi aplicată corect. Ne aflăm pe un teritoriu unde se întîlnesc știința, religia și filosofia.

    • Virgil Iordache Virgil Iordache spune:

      Iertați-mă, dar religia n-are nici o treabă că modelele științifice ale universului. Religia e cu niște chestiuni foarte practice, niște moduri de viață anume aici și acum.Termenul a crea din textele sacre nu e o descripție, e doar o analogie.

      gânduri bune,

    • VladB spune:

      Dumnezeu este existenta in intregime. Universul nu este decat o parte din existenta.

  20. Ontelus DG spune:

    Salut acest text remarcabil al Domnului Constantin Crânganu, care evidențiază compatibilitatea spiritualității cu realitatea fizică. Nu doar principiul antropic și constantele fizice fundamentale pledează pentru această compatibilitate, ci și incompletitudinea lui Gödel. Nu este deloc întâmplător că mari fizicieni și biologi admit în chip firesc existența principiului spiritual, fiindcă numai așa se poate înțelege coerența lumii vizibile și, mai cu seamă, ireductibilitatea lumii invizibile. Cu cât înțelegi mai mult din ordinea lumii, cu atât ipoteza spiritualist-creaționistă devine mai puternică, mai convingătoare. Iar ceea ce unește și clarifică, deopotrivă, fizicul și spiritualul este sensul sau, pentru a marca importanța, solemnitatea cuvântului: Sensul. Ceea ce pare hazard, la întâmplare este, de fapt, un nod bine determinat în realitate. De prea multe ori, drumul de la știință la Dumnezeu se dovedește mai drept decât drumul de la artă și filosofie la același Dumnezeu, oricât ar părea de paradoxal; explicația este simplă: disponibilitatea la smerenie a savantului, care lucrează cu tainele universului, este mai semnificativă decât iluzia orgolioasă a artistului ori a filosofului.

  21. VladB spune:

    @Virgil Iordache

    Constiinta e natura realitatii … nu discrimineaza cultural, geografic, etnic … Ea e disponibila si unui roman si unui evreu si unui chinez si unui arab …

    Constiinta umanitatii a evoluat … cine insista sa ramana agatat teologic, dogmatic ajunge la intoleranta.

    • Virgil Iordache Virgil Iordache spune:

      :)

      Aveți și un argument pe baza căruia să credeți că oamenii agățați teologic trebuie să ajungă la intoleranță ?

      Mie mi se pare că din contră, pretenția că există un principiu unic nivelator riscă să ducă la intoleranță. Față de cei care nu fac decât să fie ceea ce sunt.

      Avem dreptul la identitatea pe care vrem să ne-o asumăm.

      gânduri bune,

      • VladB spune:

        Pai cine sunteti ?

      • Alius spune:

        Pai de unde stim ca suntem ceea ce suntem? Sau cand aflam ca suntem ceea ce suntem? In ce moment al vietii noastre (caci tot vorbim de timp)?

        Poate ca “dreptul la identitatea pe care vrem să ne-o asumăm”, este de fapt o cautare a identitatii si de fapt ajungem sa fim ceea ce suntem, sa ne “regasim”; sau, din punct de vedere religios, sa fim ceea ce s-a dorit sa fim (stiti, se zice ca Dumnezeu ne-a creat cu un scop/plan si probabil ajungem sa ne descoperim “identitatea” atunci cand indeplinim acest plan).

  22. AT spune:

    Apreciez modul echilibrat de prezentare a diferiteler perspective. As face totusi cateva observatii:

    “Daca Dumnezeu există așa cum este înțeles de majoritatea religiilor, El nu poate fi subiectul unei analize raționale.” Cred ca aici e vorba de o mica neintelegere care duce la mari dispute: echivalarea ratiunii cu metoda stiintifica. Nu s-a folosit Augustin de ratiune? Exista un efort concertat de a crea un zid de separare nu doar intre stat si biserica, dar unul si mai enorm intre credinta si ratiune. Papa Benedict a analizat in adresa de la Regesnburg ce se intampla cand se ridica un asemenea zid, cand ratiunea este redefinita ca stiinta. Este o restrangere a ratiunii. Toate intrebarile cele mai importante in viata omeneasca, care nu sunt stiintifice, dintr-o data sunt impinse inafara reflectiei rationale. Ce rezultat are asta asupra persoanei umane, cand crestem o generatie invatata ca toate lucrurile importante pentru oameni: cum sa traiesc, ce este bine sa fac si ce e rau, deoarece nu pot fi rezolvate stiintific, sunt prin definitie inafara domeniului investigatiei rationale. Mai mult, ce se intampla cu stiinta intr-o societate care vede ratiunea in acest fel? Se intampla ca lumea incepe sa foloseasca stiinta pentru a stabili o moralitate, corupand stiinta pe parcurs. Se obstructioneaza dezbaterea moral rationala prin pretentia ca stiinta a vorbit, acolo unde stiinta nu e apta sa vorbeasca si chiar distorsionand dovezile stiintifice. Deviza este ca toti oamenii inteligenti rationali cred X, si asta inseamna ca X este adevarat si este baza pentru standardele morale ale societatii.Se substituie astfel valorile istorice iudeo-crestine pe care societatea noastra se bazeaza sau standardele morale izvorate dintr-o reflecite rationala cu valorile autodefinitei clase educate.
    O conferinta interesanta pe tema relatiei credinta-ratiune https://www.youtube.com/watch?v=6VT6NnlJvxg&t=14m56s

    “nu a existat nici un „înainte”, ceea ce înseamnă că nu a avut loc nicio creație a universului”: daca Dumnezeu exista inafara timpului, de ce nu ar fi posibila o creatie inafara timpului?

    “Niciodată nu vom putea observa fenomenul invers, de ordonare și re-asamblare a elementelor component” – Si totusi, un astfel de proces de micsorare a entropiei exista: viata. Intrigant!

    “majoritatea oamenilor de știință cred că un set complet al acestor legi există și că, în principiu, ele pot fi descoperite treptat” – oare? http://blogs.scientificamerican.com/cross-check/the-beginning-of-the-ends-of-science/

  23. Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

    Pe când pregăteam acest articol, mi-au revenit în minte versurile care deschid volumul de debut al lui Lucian Blaga (Poemele luminii, 1919):

    Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

    Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
    şi nu ucid
    cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
    în calea mea
    în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
    Lumina altora
    sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
    în adâncimi de întuneric,
    dar eu,
    eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
    şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
    nu micşorează, ci tremurătoare
    măreşte şi mai tare taina nopţii,
    aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
    cu largi fiori de sfânt mister
    şi tot ce-i neînţeles
    se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
    sub ochii mei-
    căci eu iubesc
    şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

  24. pro_fan spune:

    “Video igitur tempus quandam esse distentionem[1]”
    “[1] Fostul meu coleg de la Universitatea din Iași, profesorul Eugen Munteanu, traduce astfel: Văd deci că timpul este un fel de extensie.”
    “Aș vrea însă să atrag atenția cititorilor asupra unei probleme: Sf. Augustin folosește un cuvânt foarte rar, distentio, -nis, care nu are echivalent în limba română (în engleză și franceză este tradus prin distention). El înseamnă, după traducerea mea de neprofesionist, o creștere a unei suprafețe sau a unui volum sub efectul unei tensiuni multidirecționale, adică o activitate dinamică. Dacă voia să spună extensie, Sf. Augustin ar fi putut folosi cuvântul extensio, -nis, care are un caracter relativ static. De altfel, și profesorul Munteanu oscilează în traducerea sa: uneori, distentio este redat prin extensie, alteori, prin risipire.”

    Parca un alt profesor tradusese deja ca “timpul se dilata”

    iar dupa dexonline: DISTÉNSIE s.f. (Med.) Întindere sau umflare excesivă. ♦ Capacitate a unor organe vegetale sau structuri de a se alungi sub acțiunea unei forțe. [Pron. -si-e, gen. -iei. / < fr. distension, lat. distensio].
    Distensia sugereaza mai degraba o singularitate locala, reprezentand o zona de detensionare a unui sistem prin distorsionarea locala a spatiului,
    spre deosebire de "extensie" sau
    DETÉNTĂ s.f. 1. Destindere a volumului unui gaz. 2. (Sport) Pas bătut, bătaie (înaintea unei sărituri); capacitatea pe care o au unii sportivi de a se desprinde cu ușurință de sol. [Pl. -te. / < fr. détente],
    care sugereaza o dinamica a unui intreg sistem

    • pro_fan spune:

      Dacă așa stăteau lucrurile cu peste 1.600 de ani în urmă, care este situația actuală?

      Actualmente cam la fel, doar ca nu mai folosim “temporis distentio”, ci “bula temporala”

    • Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

      Cred că profesorul Eugen Munteanu a fost conștient de existența distensiei medicale și nu a considerat potrivit să folosească o conotație pur medicală pentru ceva care este filosofic.

      După cum mi-l amintesc eu, fostul meu coleg de la Iași este un profesionist de o rară acribie, iar traducerile sale din Sf.Augustin au fost întotdeauna bazate pe comparații cu traduceri în alte limbi pe care le cunoaște (franceză, germană).

      Personal, consider conceptul de distentio mult mai complex decât o simplă dilatare sau inflamare a unui organ intern.

      Dacă sunteți curios, vă recomand o lectură care m-a inspirat în scrierea acelei note de subsol:

      Gerard J. P. O’Daly, Time as Distentio and St.Augsutine’s Exegesis of Phillippians 3, 12-14

  25. Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

    Din nou, despre cele două universuri.

    Există multe lucruri pe care le acceptăm pe bază de credință, fără a fi chiar conștienți de prezența lor.

    Fără o dovadă fizică sau chiar o metodologie de obține aceea dovadă, noi nu putem demonstra de ce finalul unui roman ne tulbură sau de ce un anumit personaj din roman ne urmărește după ce am închis cartea.

    Nu putem dovedi în ce condiții ne-am sacrifica viața noastră pentru viața copiilor noștri.

    Nu putem dovedi dacă este corect sau greșit să furăm mâncare pentru a ne hrăni familia.

    Nu putem să verificăm o definiție a binelui și răului.

    Nu putem dovedi că există un scop al vieții, sau chiar dacă viața are un scop, la urma urmei.

    Toate acestea sunt întrebări pentru care putem aduna date, putem să le dezbatem, dar nu există nicio modalitate să le testăm la fel cum fac oamenii de știința când măsoară timpul de coborâre al unui corp pe un plan înclinat.

    Întrebările mentionate mai sus aparțin eticii. Similar, există întrebări care țin de filosofie, morală, artă și disciplinele umaniste. Și mai există apoi întrebări care aparțin religiei, despre convingeri și credință.

    În universul fizic, evenimentele pot fi observate, cuantificate și înregistrate cu diverse instrumente, exterioare corpului nostru. Aceste măsurători oferă dovezile pentru ceea ce credem. În universul spiritual, dovezile nu pot fi testate, măsurate și înregistrate la fel. Aici, dovezile aparțin fiecărui individ.

    Universul fizic și universul spiritual au fiecare propriile lor domenii de validitate și propriile lor limitări. De exemplu, întrebarea despre vârsta Pământului aparține universului fizic. Putem data și testa vârsta universului prin măsurarea descompunerii radioactive a rocilor. Dar, prin contrast, întrebări precum a existat o anumită ființă inteligentă, care a creat universul, sau este moral să omori oameni în timpul războiului, se plasează în afara granițelor științei. Ele aparțin universului spiritual.

    • VladB spune:

      Toate chestiunile pe care le-ati enumerat isi gasesc rezolvare imediata intr-o existenta unitatara. Separarea lasa loc la intrebari in contextul in care ceea ce facem, este separat de restul, in fapt nu e asa … intrucat tot ceea ce exista este legat fie in feluri care ne sunt accesibile si le intelegem fie in feluri pe care nu le intelegem.

      Faptul ca nu vedem consecintele imediate in plan uman sau fizic ale actiunilor pe care le intreprindem nu inseamna ca aceste modificari nu se produc. Daca e sa ne uitam doar la impactul activitatilor umane asupra mediului vedem ca actiuni care aparent la un moment dat nu pareau sa aiba vreo insemnatate, au dus in timp la modificari ample ale mediului, care vedem ca afecteaza si celelalte specii si chiar pe oameni prin efectele pe care le produc.

      Sigur ca e foarte greu sau aproape imposibil sa vedem cauzele originare pentru anumite efecte dar uneori ele se afla in aspecte pe care la o privire detasata nu le-am putea acorda o semnficatie cauza-efect in sfera individuala, dar care vedem ca au pana la urma efecte ample care afecteaza existenta in ansamblul ei.

  26. ion adrian spune:

    Deocamdata cred ca toae iesirile din univesul spatiutimp einsteinian cu patru dmensiuni, trei spatiale si una temporala date aprioric intuitiei noastre (Kant) sunt doar speculatii. Desigur ca niste speculatii frumoase si care multora le permit sa se afle in treaba, teoria fiind mai usoara decat experimentul.
    Desigur cred in Dumnezeu si cred ca multe adevaruri stiintfice sunt incriptate in acea Philosophia perennis dar stiinta merge pe calea ei proprie.

    • ion adrian spune:

      PS. Exista intrebari care blocheaza si o sa dau un exemplu.
      Discutand odata cu un coleg matematician, atentie era vorba de un matematician, cu referire la o carte a lui Solomon Marcus pe care el mi-o imprumutase, eu fiind interesat de problema comunicatiei cu ETI(pe atunci nu aparuse inca programul SETI, dar se trimisese o tablita cu sondele Voyager, pentru a fi “citita” de eventuali extraterestri care ar fi interceptat sonda si facuta dupa prof Carl Sagan), eu am afirmat ca nu asta este limbajul de folosit la care, matematicianul mi-a spus ca in respectiva carte a lui SM este vorba si despre un limbaj LINCOS creat de Hans Freundenthal prof de logica-matematoca la Univ din Utrecht pentru a comunica cu ETI,.Eu vazand limbajul am considerat ca este cel corect si chiar unicul posibil(autorul nu afirmase unicitatea lui) . Am aflat ulterior ca in lingvistica acestaproblema este definita ca fiind comunicarea printr-un limbaj fara metalimbaj. Pe atunci nestiind asta, am spus colegului care se indoia de dreptatea autorului si mai ales de a mea privind unicitatea, ca deasupra acestui limbaj sta raiunea umana, adica atunci eu fara sa stiu enuntasem care era, si care trebuie in mod obligat sa fie metalimbajul lui LINCOS. Colegul a replicat cum ca de unde stiu eu ce fel de ratiune au acei ETI? Eu am sus ca nu pot lua cu sens si in mod util in consideratie decat fiinte rationale exact cum suntem noi(ca ratiune) adica cu o logica de natura aristoteliana si PUNCT, caci orice alta ipoteza despre cum ar fi ceva ce eu oricum nu stiu cum este, ar fi lipsita de sens, exact ca o propozitie corecta morfologic si sintactic ca posibilitate lingvistica dar imposibila faptic, asa ceva cum ar fi “Muntele Ceahlau zboara in cosmos” luata ad literam si deci .propozitie cu tot atata sens ca una cu subiect si predicat: Zozir zobar, cuvintele astea nefiind existente in nicio limba cunoscuta si nefiind nici definite undeva cu sens. Nu m-a inteles si a tinut-o pe a lui ipotezizand asupra infinitelor posibilitati ale acelor Eti, ale acelor altfel de ratiuni, care toate erau insa descrise daca ceream un exemplu, in limbajul nostru, adica pratic nu puteau fi descrise in nicu-un fel decat prin cuvantul “altfel” adica care este ceva care daca ar fi, nu ar fi cum stim noi, dar noi nu stim cum ar putea fi si etc, etc. In lingvistica cred ca acest tip de exprimare se numeste psittacism..

  27. Ela spune:

    Universul fizic si universul spiritual n-ar trebui, in opinia mea, sa fie abordate separat!
    Nu cred ca exista o delimitare (prin definitie, materiala!) posibila, intre 2 concepte (prin definitie, imateriale!) create de fabuloasa minte umana…Ceea ce noi, oamenii, consideram ca exista, este ceea ce am ales sa credem posibil, dintr-o multitudine de variante propuse de (la alegere, iarasi!) : natura sau Divin!
    De altfel, opozitia dintre universul fizic si cel spiritual este foarte recenta, in raport cu varsta umanitatii, aparitia ei datorandu-se mai mult vanitatii si orgoliului, decat unei discrepante efective in procesul, legitim, de insusire a cunoasterii!
    O dovada reprezinta, de ex, Veda indiene, datand din mileniul 3 î.e.n., adica imediat dupa inventarea scrisului, dar cu mult inainte de inventarea(!) cifrei 0 de catre Aryabhatta! Gandirea oamenilor de la acea vreme nu era compartimentata, ca acum, si nici rigida, ca o multora dintre noi, ci urmarea un obiectiv clar exprimat: cat mai deplina armonie dintre viata concreta, si evenimentele naturale, pamantesti sau cosmice.
    Savantii de atunci studiau cerul, pamantul, astrele, vantul, focul, dar si efectele alimentatiei sau ale sexualitatii, asupra gandirii si evolutiei comportamentale a oamenilor, fara sa omita sa sublinieze limitele, evidente, ale concluziilor lor momentane…si asta datorita celui “Unic”, omniprezent si omnipotent, deci preexistent creatiei.
    Diferenta dintre “ei” si “noi”, cu ai nostri eruditi in teologie sau stiinte, intervine exact in acest punct: ce facem cu “Unicul”, cum Îl includem in cautarea cheii enigmelor care ne intereseaza, ne preocupa, sau chiar ne turmenteaza?
    Noi, stim ce facem :(
    Ei, poate pentru ca erau “inapoiati”, credeau ca spiritul uman este parte integranta din cel universal, ca universul fizic nu exista independent de un altul, care ar fi doar spiritual, deoarece omul este consubstantial cu “Unicul” care l-a creat!
    Vocatia, dar si datoria omului este sa fie creator, la randul lui!

  28. Stefan spune:

    Si daca pentru oameni este nimic? Daca este doar ego si auto-suficienta? Daca ne inventam noi “realitati spirituale” pentru a ne justifica reactiile chimice biologice complexe? Daca numim “revelatie” descarcarea de endorfine in starea de relaxare?
    Si daca Universul nu este pentru noi, oamenii? Daca suntem doar niste observatori trecatori, ca si delfinii, ca si frunzele copacului din Parcul Central, ca si furnicile musuroiului?
    Ce ne deosebeste pe noi, oamenii, de celelalte vietuitoare? De unde auto-suficienta ca suntem noi speciali, ca Universul a fost creat pentru noi si daruit noua? Doar pentru ca o “legenda” perpetuata a pus in gura Creatorului cuvintele: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi”?
    Avem in plus fata de celelalte vietuitoare modul de transmitere a informatiilor? Memoria colectiva care se intinde aproape de facerea lumii si pana acum?
    Omul in sine este nimic, dar omenirea in ansamblul ei este o prezenta aproape continua si constanta in timp. Starea de constiinta exista, starea de veghe, starea de observatie, starea de revelatie, starea de veneratie. Dumnezeu este alaturi de om dinainte de Stiinta. Stiinta este doar un instrument, un tool. O forma de observatie si revelatie, poate nimic mai mult.
    Multumesc domnule Cranganu pentru articolul dumneavoastra!

  29. Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

    Sf. Augustin despre memorie și timp

    În cartea a X-a Confesiunilor sale (înaintea cărții a XI-a, unde discută despre timp), Sf. Augustin face o analiză a memoriei, care îi pune adevarate probleme mistice. De la început, am observat că, pentru Sf. Augustin, sensul latin al cuvântului memoria include aluzii la ideile platonice referitoare la viața sufletului înainte de naștere. Platon a susținut că învățarea este de fapt un proces prin care sufletul își amintește ceea ce deja știa, dar a uitat atunci când s-a întrupat ca om. Pe de altă parte, Sf. Augustin se concentrează mai puțin pe conceptul memoriei drept cunoaștere inconștientă, ceea ce mi se pare o articulare nouă, mai profundă, a ideii platonice.

    O altă idee – puterea de transcendere a ireversibilității timpului (fizic) este datorată memoriei – se regăsește în Teogonia lui Hesiod din sec. al 8-lea î.e.n. Sf. Augustin, familiarizat cu mitologia și filosofia greacă, a avut probabil cunoștință despre acea lucrare.

    Sf. Augustin afirmă că, pe pământ, timpul este greu de definit. Toată creația pare să existe în timp: trecutul, prezentul și viitorul sunt căile prin care timpul este cognoscibil oamenilor. Totuși, spune el, trecutul și viitorul, indiferent de prezența memoriei, nu există: tot ce avem este momentul prezent. El fragmentează acest moment în cele mai mici bucățele ca, până la urmă, să accepte că nu poată defini momentul prezent. De ce? Pentru că momentul prezent nu poate avea dimensiuni spațiale (este timp!), și nu are nici durată, pentru că odată ce s-a întâmplat, a devenit trecut. Plecând de la aceste considerații, Sf. Augustin postulează că timpul nu există cu adevărat, chiar dacă, aparent, poate fi discutat și măsurat. Deși argumentul lui negativ nu induce speranțe, Sf. Augustin acceptă că noțiunile de trecut, prezent și viitor sunt utile ființelor umane.

    În fine, Sf. Augustin sugerează posibilitatea că timpul este ceva pe care îl măsurăm cu propria noastră memorie. Nu putem accesa trecutul, pentru că acesta nu mai există, dar putem considera memoria imaginilor sau senzațiilor pe care le-am avut în trecut.

    Concluzia: Timpul nu este o trăsătură sau a proprietate a lumii, ci o însușire a minții.

    • Stefan spune:

      Daca nu ar fi miscarea norilor/soarelui/stelelor pe cer, timpul nu ar fi. Daca nu ar fi bataile inimii, timpul nu ar fi. Doar miscarea defineste timpul, nu statica.
      Sistemele inertiale nu definesc perfect timpul, ci tocmai cele neinertiale, care il forteaza/accelereaza, il face sa se intample.
      “Toată creația pare să existe în timp: trecutul, prezentul și viitorul sunt căile prin care timpul este cognoscibil oamenilor.” Si daca nu ar mai fi timpul … nu ar mai fi cunoastere? Fara cunoastere, ar mai fi Creatie?

      Ma gandesc la pisica lui Schrodinger care exista determinat abia in momentul cunoasterii. Si orice determinare respecta perfect legile fizicii, nimic la stanga sau dreapta.
      Poate ca “darul” este tocmai aceasta determinare pe care o realizam noi in momentul cunoasterii.

      • Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

        Daca nu ar fi miscarea norilor/soarelui/stelelor pe cer, timpul nu ar fi. Daca nu ar fi bataile inimii, timpul nu ar fi. Doar miscarea defineste timpul, nu statica.

        Sf. Augustin are o altă părere:

        L-am auzit odată pe un om învățat spunând că timpul n-ar fi altceva decât mișcările soarelui, ale lunii și ale stelelor, dar nu am putut încuviința aceasta asertiune. Căci atunci, mă întreb cu aceeași indreptatire, de ce timpul nu ar fi mișcarea tuturor corpurilor?

        Daca luminatorii cerului și-ar înceta alergarea lor, dar roata unui olar ar continua sa se învârtă, oare n-ar mai exista timpul prin care să-i măsurăm rotirile și care să ne îngăduie să spunem că acestea se petrec la răstimpuri egale sau că se succed când mai lent, când mai rapid, că unele sunt mai lungi, iar altele mai scurte?…

        Așadar, nu accept ca cineva să afirme că timpul este mișcarea corpurilor cerești…

        Când un corp se mișcă, eu măsor cu ajutorul timpului durata mișcării, din momentul în care începe și până încetează. Dacă nu văd când corpul iși începe mișcarea și el și-o continuă fără ca să văd când și-a încetat-o, atunci nu-mi este cu putință să măsor durata acestei mișcări, cu exceptia, poate, a momentului când am început și până când încetez să o urmăresc. Dacă o urmîresc mai mult timp, pot să afirm doar ca această mișcare are o durată lungă; nu pot să fac o determinare mai precisă, deoarece acest fapt presupune o comparație cu o măsură oarecare, ca atunci când spunem: ,,Această durată este tot atât de lunga cât cealaltă”, sau ,,Această durată este de două ori mai lungă decât cealaltă”, și așa mai departe…

        Așadar, timpul nu este mișcarea unui corp.

        Sf. Augustin, Confesiuni, cartea a XI-a, cap. XXIII-XXIV, trad. Eugen Munteanu

        • Stefan spune:

          Mmm…da! Timpul nu este miscarea unui corp.
          Statica nu inseamna lipsa timpului atat cat exista cel putin un corp in miscare in tot universul. Daca tot Universul ar ingheta si undeva, un electron si-ar incepe miscarea de “rotatie”, timpul isi incepe existenta.
          Ce a fost inainte de Big Bang? Nimic, Univers inghetat, lipsa timpului sau timp infinit. Brusc o miscare si toate s-au desfasurat in avalansa. :) Poate Dumnezeu este miscare. Unda (care are sens doar in timp). Si, cand doreste, materie.

          Va multumesc pentru rabdarea, amabilitatea si deschiderea de a completa cu scrierile Sfantului Augustin. Recunosc, pentru mine ca ortodox, crescut in scoala romaneasca, filosofii Bisericii Catolice sunt prea putin cunoscuti. Sfantul Augustin, Toma D’Aquino ….Premergatori ai stiintelor si filosofiilor.

    • andrei spune:

      Argumentatia lui Augustin cu privire la faptul ca timpul nu exista cu adevarat e mult prea rationalista. Imi aduce aminte de paradoxurile lui Zenon, si el dominat de un crud rationalism. Eu cred ca timpul exista. Il traim deci pentru noi are o realitate. Nu stim ce este el in sine si in natura sa, dar faptul ca eu il traiesc atat de direct si de intim, inseamna ca el face parte din existenta mea. Pana la urma, cum explica si Popper, insasi succesiunea evenimentelor in propria noastra constiinta are acelasi caracter ca si succesiunea schimbarilor temporale reale. As da ca exemplu si muzica. In absenta timpului si a masurii, muzica nu ar avea nici un sens.

      • andrei spune:

        Problema nu este asadar daca timpul exista, fiindca pentru mine cel putin el exista in mod evident. Problema este daca trecerea lui are vreun sens sau vreo finalitate sau daca el nu este nimic altceva decat acel Cronos care isi devoreaza copiii fiind lipsit de orice sens. Acesta este lucrul care ma framanta pe mine.

  30. Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

    Noi am descoperit că universul a început acum 14 miliarde de ani, într-o stare de foarte, foarte mare densitate, când toată materia universului era sfărâmată și îngrămădită într-o regiune mai mică decât un atom. Am ajuns la acest număr pe mai multe căi. De exemplu, am măsurat vârsta celor mai bătrâne stele pe care le putem vedea. Am măsurat vârsta Pământului prin radioactivitatea rocilor. Și din toate măsurătorile rezultă numere apropiate și consistente cu circa 14 miliarde de ani.

    Și de fiecare dată când mă gândesc la această descoperire, rămân mut de uimire că noi, mici, tinere creaturi de pe această planetă, care se rotește în jurul unei stele ordinare dintr-o galaxie ordinară, putem să ne dăm seama că întregul univers a început la un timp definit din trecut și că, mai mult, putem calcula când s-a întâmplat acel eveniment.

    Este o incredibilă realizare a minții umane.

  31. man of war spune:

    ce nseamna timp ?
    o planta moare si alta i ia locul
    soarele se mputineaza si alta stea rasare
    ce nseamna sus si jos ? stinga si dreapta ?
    cum i L putem descifra pe Dumnezeu
    cind noi nu ne cunoastem pe noi insine ?

  32. abc spune:

    Un scurt clip care explică teoriile actuale despre teoriile multiverse.
    https://www.youtube.com/watch?v=Ywn2Lz5zmYg&feature=player_embedded

    Referitor la articol, menționez că starea de trăire religioasă dle Cranganu poate fi indusă. Cu succes. http://www.wired.com/1999/11/persinger/

    Apoi tot în direcția neuroștiinței , care fără îndoială ne va aduce o mai bună cunoaștere a noastră, a noțiunii de conștiință și trăire…poate ar fi de remarcat direcția pe care unele cercetări o iau, de exemplu cea a lui Takao Hensch.

    http://www.scientificamerican.com/article/plasticity-formative-influences-on-the-youngest-minds/.

    Problema principală, dacă va reuși să restabilească maleabilitatea prin metode de activare-dezactivare a unor conexiuni neuronale, foarte probabil se va reuși reprogramarea neuronală a omului într-un sens.Vom avea un dl Iordache credincios pana la 45 de ani, iar apoi în urma aplicării metodei posibil islamist dacă se -reformatează într-un mediu islamist-deja teoriile social cognitive de grup (aplicate deja cu succes în schimbarea percepțiilor în anumite societăți ,sau tratarea fobiilor unor persoane) au stabilit că învățarea prin observare e existentă, deci înveți ceea ce observi, dacă te naști într-un grup de mormoni, înveți să faci ca ei.

    În timp ce teologii din Romania pot exista in spatiul de cunoaștere corespunzător nivelului de dezvoltare oarecum izolat a societății, sunt mai degrabă un gen de istorici care comentează pe manuscrise vechi scrise ,pline cu adevăruri ale epocilor în care au fost redactate(sărace în informație) considerate ca și adevăruri imuabile…în alte țări, neuroteologia este deja considerată știință, discuția se poartă la alt nivel.

  33. Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

    O dovadă fizică a existenței multiversului?

    Anul trecut, la începutul lunii octombrie, astrofizicianul Ranga-Ram Chary, de la European Space Agency’s Planck Space Telescope data center din California, a trimis revistei Astrophysical Journal articolul Spectral Variations of the Sky: Constraints on Alternate Universes. Versiunea revizuită, din 1 decembrie 2015, se poate citi aici.

    Autorul începe cu următoarea declarație:

    Reglajul fin al parametrilor necesari să reporducă Universul nostru de astăzi sugerează că Universul nostru poate fi doar o regiune în cadrul super-regiunii cu inflație eternă. Multe alte regiuni, dincolo de Universul nostru observabil, ar putea să existe, fiecare dintre ele fiind guvernată de un set diferit de parametri fizici. Ciocnirea dintre aceste regiuni, dacă are loc, ar putea lăsa amprente de anizotropie în radiația cosmică de fond (Cosmic microwave background, or CMB), care, până în prezent nu au fost observate.

    În continuare, autorul raportează că a descoperit ceea ce ar fi prima dovadă tangibilă a unui univers paralel cu al nostru (parte a multiversului): este vorba despre lumina altui univers care a început să strălucească (imediat) după Big Bang.

    Deși există 30% șanse ca fluctuațiile spectrale observate să fie doar ceva obișnuit, există, de asemenea, și posibilitatea că acele variații să reprezinta dovada existenței unui multivers.

    „S-ar putea ca fenomenul observat să fie rezultat unei coliziuni între Universul nostru și un alt Univers, al cărui raport barion/foton să fie de 65 ori mai mare decât al nostru”.

    Pentru a ajunge la misterioasa lumină, Dr. Chary a eliminat din CMB sursele posibile de lumină: stele, gaze și praf cosmic. Teoretic, el ar fi trebuit să găsească doar zgomotul microradiației cosmice. Dar a găsit porțiuni ale cerului care erau de 4.500 mai luminoase decât ar fi trebuit. Acea lumină pare să fi fost generată doar la câteva sute de mii de ani după Big Bag, când electronii și protonii s-au combinat pentru a forma hidrogenul (o sursă primordială de lumină cosmică).

    Modelul multivers spune că unii protoni și electroni ar putea să vină în contact cu un alt univers – o ciocnire care i-ar face mult mai strălucitori. Dr. Chary decrie fenomenul observat de el ca „o julitură cosmică”, provocată de „un univers lovindu-se de alt univers”. O altă metoforă, prezentă în articol, descrie misterioasa lumină a lui Chary ca pe „un șrapnel vechi, rămas de pe timpul Big Bang-ului”.

  34. Daniel Nicolae spune:

    Ca sa raspund direct la intrebare Frig 0 K!!!
    Mi e teama ca sunt Alien!Protouniversul inainte de Creatie nu continea materie .Eu sunt constituit din materie Deci sunt construit cu lucruri de import si prelucrate aici de stele.Cred cu tarie ca exista si materie si energie “neagra ” in protounivers.Deunazi tocmai a fost scoasa teoria dublei inflatii ce pune materia si energia neagra tot in carca big bangului..Ma delimitez categoric si protestez dar nu cred ca am sustinatori.Big Bangul fara sa fiu sustinatorul lui G Lamaitre pare ca uneste Creationismul cu Stiinta dar poate fi doar un fenomen natural .Nu cred ca i nevoie de magie si forte supranaturale.Daca gaura neagra aduna materie si o comprima nu e posibil sa o transforme intr o microparticula care sa strapunga spatiul intr un alt BigBang? Si la cate gauri negre sunt nu m ar mira sa aud ca ar fi cai de transport a materiei intre diferite Universuri.Oricum materia in clipa cand intra intr un univers se va gasi o metoda de a fi eliminata din acel univers mai devreme sau mai tarziu.Cu viata lucrurile sunt tot asa.Intrebarea mea daca a creat viata dupa reteta universului de unde a provenit materia sau a folosit o reteta noua locala pare dificil sa trimiti ceva asa fragil ca viata printr o gaura neagra n ar reista !!! dar …daca viata e ca un animal care se reproduce cind ajunge la energia optima poate asa cand ajunge la forma ei maxima de complexitate va fi in stare sa faca alt Luca (LastUniversalCommon Ancestor)adica pe sleau sa faca viata din elemente chimice si informatii fara sa foloseasca de alta vietate vie si atunci se va pune problema de a transporta aceasta viata in alte universuri inainte ca acest univers sa se inchida pentru materie printr o gaura neagra big .bang.Noi ne intrebam daca exista sau nu Dumnezeu Eu personal ma intreb daca mai exista viata pentru mine cand voi iesi din ea caci inainte de a ma naste cu siguranta nu am avut parte.Si s ar putea sa fiu in Dumnezeu cat traiesc si asta sa fie minunea iar dupa ce mor sa nu ma intereseze timpul si poate mult ravnitul iad sau rai sa nu existe

    • Vlad spune:

      Inteligenta vietii e cel mai probabil transferabila intre Universuri in sensul in care nu vad nimic sa-i stea in cale. Deci inteligenta ajunsa la forma ei de constiinta comunica si cu inteligenta din alte Universuri dupa cum inteligenta din celelalte Universuri comunica cu inteligenta din Universul nostru.

      Viata e eterna. Dumnevoastra, ca forma, eu-ul nu va mai exista in schimb particulele energetice care au format experienta de viata rezida dupa ce forma fizica isi incheie existenta. In functie de gradul de evolutie atins ele continue sa contribuie la ciclul evolutiv uman si planetar. Energia cu o vibratie mai scazuta ajunge in subconstientul cosmic de unde e nevoie fie de o ridicare a nivelului de vibratie planetara sau cosmica, altfel ea se recicleaza cand Universul inceteaza sa mai existe si se preface intr-un nou Univers si ciclu evolutiv.

    • Vlad spune:

      Nivelul vibrational al Pamantului creste suntem in plin proces de trezire a constiintei umane.

  35. Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

    Big Bangu-ul a favorizat apariția vieții? Lipsa elementul chimic cu masa atomică=5

    Lipsa elementului stabil cu masa atomică 5 înseamnă că nașterea elementelor în stele este un proces în două etape:

    1. În primele fracțiuni de secundă după Marea Explozie, protonii și neutronii rezultați s-au combinat și au creat atomul de hidrogen (masa atomică = 1). Apoi, hidrogenul este transformat în heliu (masa=4).

    2. Când heliul devine abundent, el participă la crearea elementelor mai grele. Pentru că masa atomică a heliului este 4, fuziunea a doi sau trei sau patru nuclee de heliu rezultă în atomi cu masa 8 sau 12 (carbon) sau 16 (oxigen). Această a doua etapă necesită temperaturi mult mai mari în interiorul stelelor, temperaturi care nu pot atinse până când majoritatea combustibilului de hidrogen este epuizată (circa 10 miliarde ani). Aceasta garantează o viață lungă, stabilă, pentru stele precum Soarele. În timpul acestui proces lung are loc crearea unui mediu solar stabil, în care secvențele biologice evoluționiste se pot desfășura.

    Dacă elementul cu masa=5 nu era absent, acest lung proces nu ar fi avut loc. Secvența de creștere artimetică a masei cu 1 nu ar fi permis abundența de carbon (pe care se așează toată chimia organică) și oxigen (pe care se bazează respirația). Așadar, o lipsă a dus la un exces (Ce se câștigă când se pierde ceva?), iar excesul a favorizat apariția vieții.

    Este vorba de o întâmplare banală sau de o fericită omisiune a lui Dumnezeu?

    Profesorul Owen Gingerich, din a cărui carte „Universul lui Dumnezeu”, am preluat acest exemplu, spune că, ceea ce la prima vedere pare o greșeală a lui Dumnezeu, se dovedește a fi unul din cele mai ingenioase trimfuri ale Sale. Elementul cu masa 8 (beriliu), format prin fuziunea a două nuclee de heliu, este instabil. Dar carbonul posedă o stare specială a nucleului său, care-l face remarcabil de stabil. Descoperirea acestei stări nucleare speciale i-a adus profesorului Willy Fowler Premiul Nobel pentru fizică în 1983.

    • Constantin Balasoiu Constantin Balasoiu spune:

      O eroare de la un capat la altul, o maimutareala fizicalista a credintei.
      Creatia e sau ex nihilo, sau nu e creatie. Nimicul originar exista doar in teologie (ouk on). Ouk on-ul descrie nimicul originar din care e facuta lumea si care e non-fiinta, nimicul absolut. Nimicul asta nu exista in schimb in fizica. Informatia e vesnica, nu se pierde. E o regula a fizicii. Cand T = 0 asta nu inseamna ca acolo a fost nimic, ci ca doar lipsea timpul (nostru). Asta e in fizica.
      Simplificand, cu acest tip de abordare nu faceti altceva decat sa reluati, probabil fara sa va dati seama, o forma sau alta de emanationism, indiferent care e natura exploziei dvs (emanationism pagan, crestin). In cel mai bun caz, va intoarceti la o forma de intelegere metafizica medievala a universului, cam la fel de problematica.
      Teologia creatiei nu e un raport fizicalist asupra originii universului. Scopul ei e altul, adica fixeaza diferenta ontologica dintre creat si necreat sau libertatea lui Dumnezeu fata de Creatie, si vice versa, care e orice, dar nu e dualismul dvs metafizic (neo/platonic), si care e direct interesata nu intr-o explicatie fizicalista, ci in relatia si natura acestei relatii a omului cu DUmnezeu.
      Cu voia dvs, http://www.sacru.ro/stiinta-si-teologie-o-perspectiva
      Cele bune

      • Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

        Fără a fi teolog, mă rog lui Dumnezeu să vă dea mai bună cunoaștere și mai profundă înțelegere a acelor lucruri ale științei, care, deocamdată, vă ocolesc puterea de acceptare.

      • Mihai Badici Mihai Badici spune:

        Domnule Balasoiu, vedeti ce armonie e intre domeniile cunoasterii? :)
        Daca informatia se pierde sau nu? Shannon spune ca orice canal este imperfect, deci informatia se transmite cu pierderi. E o consecinta a ideii ca natura tinde spre o stare de entropie redusa, de echilibru am putea spune. Informatia este vesnica? La ce va referiti? la Cuvantul de la inceput? Cred ca este o folosire improprie a termenului “informatie” in acest caz.

    • Tudor spune:

      La fel o fi evitat Dumnezeu și elementele cu masa 8, 11, 13, 17 etc? Îmi cam sună a ipoteze din teoria The God of the Gap și e păcat.
      O observație aș avea unde ați povestit despre tendința universului spre entropie maximă și corelația dinte trecut=entropie mai mică, viitor=entropie mai mare…aș avea de obiectat deoarece galaxiile, sistemele solare, planetele, viața sunt sisteme antientropice temorare care s-au format și se formează în continuare. Un organism este un sistem antientropic care prin metabolism și reproducere anulează temporal tendința propriului sistem de a cade în entropie. Iar dacă privim ultimele fotografii UDF sau XDF realizate cu Hubble se observă cum galaxiile erau foarte haotice și neorganizate cu cât ne întoarcem mai mult în timp, iar abia pe parcursul a miliarde de ani acestea au început să se organizeze în formele superbe pe care le putem observa la momentul actual, prin intermediul gravitației și nu numai. Deci dacă era mai puțină entrropie în trecut am fi observat un alt univers.

      • Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

        1. Chestiunea carbonului (m=12) și a oxigenului (m=16) este una de abundență și stabilitate (vedeți referința la descoperirea profesorului Willy Fowler).

        Procesele de formare a unor elemente mai puțin abundente, cu mase intermediare, sunt secundare în raport cu procesele de producere a carbonului și oxigenului. De exemplu, când elementul beriliu (m=8) este format prin fuziunea a două nuclee de heliu, el tinde să se descompună rapid, lăsând astfel o bază inadecvată pentru pasul următor către formarea carbonului (m=12). De aceea, pentru a depăși instabilitatea berilului, nucleul de carbon trebuia să aibă o proprietate specială, ceva care să justifice marea sa abundența în univers. Cel care a descoperit această proprietate specială a nucleului de carbon a primit Premiul Nobel pentru Fizică.

        2. aș avea de obiectat deoarece galaxiile, sistemele solare, planetele, viața sunt sisteme antientropice temorare care s-au format și se formează în continuare.

        Astrofizicienii au observat că universul are o relativă ordine și „netezime”. Ordinea în fizică are un sens concret. Ea poate fi cuantificată. Mai mult, condițiile de dez-ordine sunt mai probabile decât cele de ordine, așa cum, într-un pachet de cărți de joc, odată ce au fost amestecate, este mai probabil să găsești cărțile alandala decât aranjate după culoare și număr. Aplicând aceste considerații cosmosului, astrofizicienii au sugerat că, dată fiind cantitatea de materie existentă, ne-am aștepta ca universul să fie mai dezorganizat și mai „bolovănos” decât este.

        Universul nostru observabil are cam 100 miliarde de galaxii, dar, când acestea sunt văzute de la o mare distanță în spațiu, el apare uniform ca nisipul de pe plajă. Oriunde privești, volume mari ale spațiului arată similar. Ar fi mult mai probabil, afirmă specialiștii, ca să vedem același material concentrat într-un număr mult mai mic de uriașe super-galaxii, sau în mari clustere (super-grupuri) de galaxii sau, poate într-o singură, ultra-masivă, gaură neagră, așa cum tot nisipul unei plaje s-ar concentra în câțiva bolovani de siliciu.

        Această improbabilă „netezime” a universului observabil indică, la rândul ei, prezența unor condiții ordonate în apropierea Big Bang-ului. De ce? Nu știm, deocamdată. Dar ordinea și „netezimea”, numite de fizicieni entropie scăzută, pot oferi o sugestie. De exemplu, dacă vedem un film, în care un pahar cade de pe masă și se face țăndări pe parchet, totul ni se pare normal. Dacă însă am viziona un film în care țăndările de sticlă sar de pe parchet pe masă și se agregă într-un pahar, am spune că filmul este rulat pe dos. La fel, camerele curate, lăsate neîngrijite, devin prăfuite cu timpul, nu mai curate. Ceea ce numim viitor este o creștere a murdăriei (dezordinii); ceea ce numim trecut, este o creștere a curățeniei (ordinii).

        De aceea, după cum am scris în articol, abilitatea noastră de a distinge între cele două condiții arată că timpul în lumea noastră are o direcție clară. La fel, și în cosmos. Niciodată nu se întâmplă situația inversă în cazul paharului spart sau al odăilor nemăturate.

        Este bine cunoscut în știința ordinii și dez-ordinii că, toate celelalte condiții find egale, spațiile mai mari permit mai multă dez-ordine, în principal pentru că există mai multe locuri unde se pot împrăștia lucruri. De aceea, spațiile mai mici tind să aibă mai multă ordine. Pe cale de consecință, ordinea în universul nostru a fost maximă la Big Bang; dez-ordinea a crescut după aceea sau, de ce nu, și înainte (?!) de Big Bang (aici este vorba de cea mai nouă teorie, a timpului bi-direcțional, adică, cu două săgeți în loc de una – dar lucrurile nu sunt deocamdată foarte clare).

        Să reținem că mișcarea înainte a timpului este determinată de mișcarea de la ordine la dez-ordine. Viitorul indică o direcție plecând de la Big Bang, nu către Big Bang.
        De aceea am scris că punctul de mărime minimă și ordine maximă a universului este asimilabil cu Big Bang-ul.

  36. Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

    Pentru mintea mea, una dintre cele mai profunde contradicții ale existenței umane este că noi tânjim după nemurire (tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte), ba mai mult, credem cu fervoare că ceva trebuie să existe neschimbător și permanent în lume, când, de fapt, toate dovezile din natură indică contrariul (din praf stelar sunt făcut, și în praf stelar mă voi preface).

    Personal, am un astfel de dor. Ori trăiesc într-un delir, ori natura este imperfectă.

    • Vlad spune:

      Omul nu este doar minte, este si corp si emotii iar in spatele lor este energia vietii. Energia vietii este aceeasi pentru toti.

    • Ela spune:

      Natura este perfecta :) , iar dvs sunteti o componenta indispensabila a naturii, deci sunteti perfect, pentru ca existati!
      Nu va lipseste nimic din niciun punct de vedere, repertoriat sau necunoscut inca, potentialul si functionabilitatea dvs sunt fabuloase si imposibil de masurat, numai ca va folositi doar de ~10% din capacitati! Deci, nu cine sunteti, sau ce aveti, este determinant, ci si ce faceti concret cu aceste veritabile tezaure…
      Visul imortalitatii il au, in general, oamenii optimisti, sanatosi si, eventual, bogati, asa cred…Ma indoiesc ca un handicapat sarac isi doreste perpetuitatea…dar pot sa ma si insel.
      In orice caz, in opinia mea, nemurirea nu este compatibila cu reperele la care suntem obisnuiti sa ne raportam, timpul si spatiul. Probabil ca acest vis este reminiscenta, concomitent si anticiparea!, “vietii” in alte dimensiuni la care, inevitabil ne vom reintoarce cu totii intr-o zi…
      Pana atunci, tare mult mi-ar placea ca oamenii sa fie mai responsabili, sa se ocupe, mai mult si mai bine, de semenii lor care traiesc astazi, in 27.01.16, cu <1$/zi, fara apa potabila, fara mancare, fara educatie…fara speranta, adica fara vise, de nicio culoare!

      • Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

        Vă mulțumesc pentru încurajare :-)

        Când eram liceean, am citit Don Carlos de Schiller și mi-a rămas întipărită o replică a personajului principal: Am 23 de ani și n-am făcut nimic pentru nemurire!

        De la aceea lectură au trecut niște ani (cam mulți ;-) ), dar tot mă mai întreb: Am XX ani, ce-am făcut pentru nemurire?

        Am dobândit o convingere că există lucruri mai mari decât mine, am câștigat o apreciere a naturii și frumuseții, mi s-a dezvoltat o sensibilitate față de lume, un sentiment că sunt legat de alte ființe, o dorință de ajuta oamenii mai puțin norocoși decât mine.

        E mult? E puțin? Nu știu.

        • Ela spune:

          …cine poate sti?
          Parerea mea este ca, in fiecare clipa a acestei vietii, fiecare dintre noi face ceva pentru nemurire, fara sa stie, fara sa-si propuna neaparat, fara sa vrea…!?
          Cum “producem”, si ce “parcurs ulterior” or avea, oare, gandurile si sentimentele pe care le nutrim, la un moment sau altul? Fiind “produse” imateriale, le putem judeca in termeni rezervati materiei? Logic, nu…
          Deci, este just sa spunem ca iubirea, ura, emotiile, senzatiile, intuitiile, pe care am avut sansa sa le experimentam “s-au nascut, au crescut, au scazut, ne-au parasit, au revenit, si s-au terminat”?
          Cand religiile vorbesc despre Paradisul sau Infernul in care ne vom petrece eternitatea, o fi vorba despre niste “destinatii” ulterioare existentei, sau despre starea noastra mintala si sufleteasca din timpul acestei vieti, pentru ca eternitatea “a inceput” deja? Poate ca purtam in noi, aici si acum, si raiul si iadul, intre care basculam, si alegem in totala liberate, cu acordul Celui care ne-a distribuit ADN-ul? Poate ca numai de viata noastra proprie si prezenta e indicat sa ne preocupam, deoarece multiplicand actiunile individule cu numarul oamenilor, am trai efectiv, aici si acum, in Paradis! Mi se pare chiar mai verosimil, mai motivant si desigur, mai educativ decat a ne increde in amenintari sau promisiuni puerile, ca ipoteticile cazane pline de smoala vs virginele nymphomane!

          Spuneti “Am dobândit o convingere că există lucruri mai mari decât mine…”, si aveti dreptate, pentru ca va referiti la “lucruri”, choses, cose, stuff, etc., adica la produse materiale, neinsufletite si nedotate cu inteligenta! Atat!
          Empatia si generozitatea de care dati dovada, daca ne referim numai la ele, nu se pot quantifica si nici compara, deoarece efectul este unic, la fel ca amprentele sau ADN-ul dvs! Ceea ce impartasiti cu cei din jur, oameni si alte vietati,in mod voluntar sau nu, se difuzeaza in cei cu care interactionati, se transforma in ganduri, reflexe, intuitii sau sentimente care nu va mai apartin, dar care va alcatuiesc nemurirea…

          • Vlad spune:

            Gandurile si sentimentele nu sunt imateriale dupa cum lucrurile nu sunt neinsufletite in masura in care ne raportam la ele pentru ca si ele fac parte din existenta. Singura diferenta este nivelul vibrational unele au o vibratie mai ridicata si altele mai joasa si sunt vizibile cu ochiul liber ca sa spun asa …

  37. Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

    Formarea unor noi populații stelare din gaz acreționat în clusterele globulare masive și tinere

    În revista Nature de astăzi, 28 ianuarie 2016, am găsit acest articol, al cărui rezumat îl traduc mai jos.

    Stelele în clustere sunt considerate că s-au format în urmei unei explozii singulare a unui nor de gaz molecular. Totuși, clusterele „globulare” masive și mai bătrâne – cele ale căror vârste depășesc 10 miliarde de ani – adăpostesc adesea populații stelare multiple, indicând că, pe durata vieții lor, au avut loc mai multe evenimente de nașteri stelare.

    Vânturile stelare, care interacționează unele cu altele în stagiul final de formare a unor constelații stelare gigantice, asimptotice, sunt sugerate ca fiind declanșatorii formării stelelor dintr-o generație secundară. Pentru ca acest eveniment să se întâmple, masa inițială a unui cluster trebuie să fie de câteva milioane de ori mai mare decât a Soarelui.

    Autorii articolului raportează că au observat trei clustere stelare masive și relativ tinere (1-2 miliarde ani) în Norii lui Magellan, care oferă dovada clară a generației secundare de stele, produse printr-o explozie ce a avut loc la câteva milioane de ani după explozia inițială de formare a clusterului.

    Astfel de clustere ar fi putut acreționa suficient de gaz pentru a forma noi stele, dacă ar fi orbitat în discurile gazoase ale galaxiilor-gazdă de-a lungul întregii perioade dintre explozia inițială și cea secundară. Acest proces ar putea, în cele din urmă, să dea naștere populațiilor stelare multiple și omniprezente din clusterele globulare.

  38. Alius spune:

    O explicatie crestina a timpului:

    ” Einstein’s general relativity, which has much experimental support, shows that time is linked to matter and space. So time itself would have begun along with matter and space. Since God, by definition, is the creator of the whole universe, he is the creator of time.”.

    • Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

      Apropos de Einstein:

      Știința fără religie este neconvingătoare, iar religia fără știință este oarbă

  39. Am impresia ca toti comentatorii si chiar autorul nu dau importanta cuvenita teoriei corzilor si ideii de multivers. Nu e deloc necesar sa mai introduceti vreun design inteligent, vreo reglare fina sau altceva intr-un univers cu 10^500 variante. Probabil nu realizati numarul imens. De fapt cred ca nimeni nu poate. Dar va ajuta ideea ca numarul total al protonilor din tot universul observabil este de “abia” 10^82.
    Ori daca avem 10^500 universuri posibile nu cred ca mai are vreun sens sa ne miram de “reglajul fin” al unuia. Este doar o sansa din cele 10^500. E ca si cum dam cu zarul de un milion de ori si apoi ne miram ca a iesit odata si 6-6.

    Cat despre timp este simplu, dincolo de directia entropiei, este sageata informationala care curge intr-un singur sens. Dovada ca exista un timp care curge o aveti pri faptul ca va puteti aminti trecutul dar nu viitorul. Iar o amintire/informatie din viitor ar duce la niste paradoxuri inexplicabile.

    Iar sa-l bagi pe Dumnezeu inainte de Big Bang pentru a explica ceva, este ca si cand explicam ca pamantul sta pe patru elefanti. Iar elefantii pe ce stau? Pe o broasca testoasa. Iar ea? Pe alta broasca testoasa mai mare… si tot asa.
    De ce trebuie sa bagam o chestie suplimentara pe care nu o putem nici dovedi si niciodata nici studia, nici explica doar pentru a explica ceva ce deocamdata nu putem explica complet dar evoluam rapid in cunoastere. Daca acceptati asa simplu fara nicio proba, ideea unui Dumnezeu atotputernic care pur si simplu exista dintotdeauna, de ce nu acceptati la fel ca Universul pur si simplu a aparut fara a avea nevoie de un Creator? De ce bagam o broasca testoasa ne necesara?

    Nu doresc sa intru in polemica religioasa dar nu inteleg ce sens are sa-l amestecam pe Dumnezeu intr-un articol bazat pe stiinta. Cei care cred ca Dumnezeu a creat tot, nu trebuie sa-si mai bata capul cu stringuri, multivers, etc.
    Dumnezeu l-a creat fix asa cum este si basta.
    Aveti vreo dovada ca nu l-a creeat fix cu o secunda inainte sa citit asta? Este foate posibil sa fi creat Universul fix acum si fix asa cum il vedem, cu toate amintirile pe care credeti ca le aveti si cu toate fosilele si rocile care par vechi, etc. Dar toate sa nu fi existat acum o secunda. Si asta se poate pentru ca e Dumnezeu. Atunci ce mai explicam? Deci discutile stinta religie sunt cam asa, ca la o bere, ca si cele cu energia vibrationala a constintei si particule de energie pura care care ridica frecventa Pamantului cand trecem prin centura fotonica Galactica…. Ce particule? Care vibratie? Ce centura?



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Constantin Crânganu


Constantin Cranganu

Constantin Crânganu este profesor de geofizică și geologia petrolului la Graduate Center și Brooklyn College, The City University of New York. Între 1980 și 1993 a fost asist... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)