Home » Cultura »Opinie »Reactie rapida » Citesti:

Centenarul unui gânditor solitar

Gabriel Liiceanu noiembrie 15, 2016 Cultura, Opinie, Reactie rapida
11 comentarii 6,192 Vizualizari

Mâine începe Târgul de carte „Gaudeamus” (16-20 noiembrie sub cupola de la Romexpo). Eu cred – dar sunt desigur subiectiv – că e un eveniment mai important decât bătălia care se dă sub ochii noștri între condamnații penali ai nației pentru ocuparea unui loc în Parlamentul României. Și că o oră petrecută la acest salon al cărții este mai profitabilă decât căscatul gurii la circul care ni se servește seară de seară la televizor.

Pentru că pe 8 noiembrie s-au împlinit o sută de ani de la nașterea unuia dintre cei mai importanți gânditori români, Alexandru Dragomir (elev al lui Heidegger între 1941-1943 la Universitatea din Freiburg), am alcătuit, din cele cinci volume ale operei sale publicate postum între 2004-2010, o antologie cu titlul O teză de doctorat la Dumnezeu. Exerciții de gândire. Dragomir a încercat să gândească întreaga lume pe cont propriu. Nu întâmplător ultima carte pe care am publicat-o, Nebunia de a gândi cu mintea ta, îi este dedicată.

„E dracul gol“, spusese Noica despre Dragomir. Dacă dracul era cel care luase în stăpânire pomul cunoaşterii după cădere, atunci Dragomir era dracul gol. Sigur este că, în locul lui Adam, ar fi apucat să muşte din toate fructele interzise. Şi cu toate acestea, în frenezia lui de a înţelege totul era mai degrabă ceva din psihologia unui etern student care abordează Creaţia ca pe o temă de gândire şi care se pregăteşte asiduu pentru ziua în care urmează să fim examinaţi de Dumnezeu. De altfel o ştie şi o spune, în 8 ianuarie 1993, într‑o formidabilă notă din carnetele intitulate Seminţe: „În fond, eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu.“ Lucrul cel mai important care s-a întâmplat în viaţa lui Dragomir este tocmai acesta: la un moment dat, şi-a schimbat conducătorul tezei. A trecut de la Heidegger la Dumnezeu. A simţit pur şi simplu că orice tematică imaginabilă în termeni universitari este prea îngustă în raport cu tot ce e de gândit. La 1 septembrie 1979 notează: „Seara se lasă frumos pe încredinţarea mea că nu ştiu să scriu (scriu sec, schematic) şi pe un suflet plin de bucuria că sunt atâtea probleme la care trebuie să te gândeşti şi care stau aici, la îndemâna noastră, ca pomii, ca florile.“

Judecând după întâlnirile câtorva dintre noi cu el între anii 1985-2000 şi după arhiva lui rămasă până la moartea lui, în 2002, „secretă“, Dragomir a fost un gânditor, unul dintre foarte puţinii pe care i-au avut românii, dacă nu cumva singurul, în cazul în care suntem dispuşi să avem în vedere cu precădere două lucruri: 1) o formidabilă întâlnire la sursă cu cei care gândiseră înaintea sa o problemă; 2) o tehnică a gândirii dobândită în priză directă la Freiburg şi pusă la punct printr-un exerciţiu neîntrerupt (pesemne zilnic) vreme de peste 50 de ani.

În întreaga lui viață, Dragomir a trăit într-o indiferenţă suverană în raport cu faptul de a exista public. Nu primea şi nu aştepta de la nimeni nimic, în nici un caz nu aştepta recunoaştere, care, în absenţa comunicării cu altul şi a publicării, nu avea de unde să vină. Dacă nu ne-ar fi cunoscut pe noi, cei câţiva, cu gândul de a face din noi un debuşeu pentru câteva dintre ideile lui şi un prilej de a gândi cu glas tare, singurătatea gândirii lui ar fi fost perfectă. Mai mult, viaţa şi „faptele sale de gândire“ ar fi dobândit – aşa cum poate îşi dorise – statutul acela incert de existenţă pe care îl au comorile dispărute pe fundul mării şi care, existând oarecum, nu mai există de fapt pentru nimeni. În fond, tot ce s-a întâmplat cu el după moartea lui – în primul rând cele cinci volume care au apărut între 2004 și 2010 – reprezintă povestea unui naufragiu ratat. Pentru o dată la români ne aflăm, cu Dragomir, în ontologia lui „a fost să fie“.

Ca şi povestea lui Noica retras la Păltiniş, povestea lui Dragomir retras în tranşeele gândirii în timpul comunismului pune problema drumurilor pe care un intelectual le are la dispoziţie atunci cînd nu vrea să recurgă la singurul drum oficial acceptat: acela care sfârşeşte printr-un dialog obedient cu puterea. Altfel spus – şi în termeni dramatici – povestea lui Dragomir răspunde la următoarea întrebare: cum poţi să-ţi împlineşti un destin care este incompatibil cu lumea istorică în care trăieşti? În caietul din 1997, pe coperta căruia Dragomir a scris Vraişte, la pagina 14 – sub titlul Dictatul din somnul-trezie de după prânz, 23 aprilie –, se află următoarea poveste:

Trei oameni stau de vorbă pe lumea cealaltă. Unul spune: „Eu n-am făcut mare lucru în viaţă, dar am făcut o seamă de fapte bune.“ Al doilea spune: „Eu n-am făcut fapte bune, dar am făcut bine lucrurile la care mă pricepeam.“ Al treilea spune: „Eu am făcut şi fapte bune, şi lucrurile la care mă pricepeam.“ Dumnezeu îi aude şi le spune: „Ce căutaţi voi aici? Aici nu se judecă ce aţi făcut. Aici îşi au locul cei care şi-au trăit viaţa pe care le-am dat-o şi care trebuia trăită şi preţuită doar ca un dar. Nu v-am cerut să dregeţi lumea făcută de mine nici prin fapte bune, nici prin făptuiri.“ Şi Dragomir îşi încheie povestea visului de după prânz cu aceste cuvinte: „Am întrebat cum e cu cel ce nu şi-a putut trăi viaţa din cauza împrejurărilor care i-au înjosit‑o şi sacrificat-o – dar n-am primit nici un răspuns.“

Câteva „mostre aforistice”

din O teză de doctorat la Dumnezeu

Filozofia e poate îndeletnicirea cu de toţi cunoscutele şi de nimeni ştiutele.

*

Sunt cărţi bâzâie-muşte, cărţi hei-rup!, cărţi‑picior-în-cur, cărţi-şoc, cărţi-amintiri, dar nu mai sunt cărţi care să răsucească lumea.

*

Copii cu obraz de porţelan, fete cu obraz de livadă şi bătrâni cu faţa de ogor arat.

*

Când îţi mor cei dragi începe egoismul de a trăi.

*

Viaţa e un joc cu reguli neştiute, a cărui miză eşti tu însuţi.

*

Alţii sunt de vină. Alţii n-au dreptate. Alţii sunt păcătoşii. Alții sunt proștii.

*

Remuşcarea este memoria morală.

*

În fond, eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu.

*

Bătrânii locuiesc în ruinele vieţii lor.

*

Este ceva stătut în orice cler. Prin instituţie şi profesionalizare. O lipsă de prospeţime în credinţă, un transfer al credinţei de la individual la instituţional.

*

Dacă am şti când nu pierdem timpul!

*

Acu’ 70 de ani eram copil, acu’  50 de ani tânăr, acum sunt bătrân. Câtă inconsecvenţă!

*

Românul mai are o mare rezervă de respect şi admiraţie pentru cinste, caracter, competenţă, cu condiţia să nu-i fie cerute lui.

*

Complexul de superioritate a inferiorităţii pe care îl au ruşii.

*

De ce mai degrabă criticăm decât lăudăm, mai degrabă condamnăm decât iertăm, mai degrabă urâm decât iubim şi mai uşor suntem răi decât buni?

*

Toţi cultivăm aceeaşi grădină. Numai că unii plantează cartofi, alţii ceapă, alţii trandafiri. Şi asta iese.

*

Inutilitatea, vestibulul pieirii.

*

La bătrâneţe, fiecare seară e un mic sfârşit de lume.

*

Noi ne indignăm, dar nu ne revoltăm.

*

O femeie „bine“ este o femeie căreia nu-i stă bine goală.

*

Frica de moarte e doar frica de frică.

*

La săraci, toate lucrurile sunt preţioase.

*

Ceea ce îl deosebeşte pe Freud de Jung e înclinaţia porno a primului.

*

De aproape 70 de ani „acasă“-ul meu e filozofia.

*

Viaţa e un bun de consumaţie care se consumă singur şi asta e tot ce avem.

*

Revoluţia aduce sus o ceată de cinici, arivişti şi isterici.

*

Viaţa e un joc pe viaţă şi pe moarte, în care, la sfârşit, credem că ştim ce-ar fi trebuit să facem.

*

Unii suntem despărţiţi de moarte printr-un zid înalt şi gros de beton, alţii printr-unul jos de nuiele. Cioran era despărţit de moarte doar printr-un perete de sticlă.

*

Câtă bucurie că lumea e geografică şi nu geometrică!

*

Cu fiecare zi, cu fiecare ceas, cu fiecare clipă îţi trăieşti din viaţă, iar viaţa e tot ce ai. Adevărul îngrozitor deci că totul e absolut derizoriu, că viaţa se consumă.

*

Comunismul e o minciună, democraţia e un neadevăr.

*

Exclamare şi exclamică.

*

Bătrâneţe: vârsta în care cealaltă mânecă devine o problemă.

*

De secole, englezii simt o plăcere să-i nedumerească pe continentali, iar continentalii să fie nedumeriţi de englezi.

*

Pe întuneric am viaţă interioară.

*

Am ales să rămân un mic şoarece, ca să nu cresc şi s-ajung şobolan.

*

Comunistul

– vorbeşte tare şi se montează singur;

– invocă surse de informare neştiute, necontrolabile sau surse ştiute, dar deformate;

– nu se exprimă în opinii, ci în discursuri (cuvântări);

– ori de câte ori vorbeşte „în principiu“ ridică tonul;

– are o doză triplă de ură în opiniile lui, ură pe tot ce nu e comunist;

– oricând opinia lui lunecă spre trivialitate, calomnie şi insulte gratuite;

– dacă nu eşti de părerea lui, eşti prost;

– se regăseşte cu toţi ceilalţi de teapa lui;

– nu urmăreşte decât puterea, respectiv privilegiile;

– coagulează în clică, mafie sau privilegiaţi;

– are un dispreţ suveran pentru neprivilegiaţi;

– e nedialogabil, fiind un fanatic, conform definiţiei lui Winston Churchill.

*

Nedialogabili (inventar)

– clerul de orice religie, dar sigur cel ortodox;

– comuniştii şi extrema dreaptă;

– posesorii adevărului;

– fanaticii de orice fel;

– proştii care se cred deştepţi;

– mincinoşii.

*

Lumea merge înainte înfricoşător de „fără mine“.

*

50 de ani de nemulţumiri şi ură contează, nu?

*

Cine, din noi, e jignit când suntem jigniţi?

*

Partir, c’est mourir un peu et s’énerver beaucoup.

*

Partea proastă în cele sexuale este că înainte şi atunci ţii în braţe un trup şi o plăcere, dar după aceea rămâi cu un om pe braţe.

*

Dincolo de 60-65 de ani, moartea e un colocatar. Ca şi cum ai întâlni-o la baie, la bucătărie, ai auzi zgo­mo­tele din odaia-i, ai şti când intră şi iese pe uşă.

Sau ca o otravă, arsenic de pildă, servită în doze mici. Ici te surprinzi că uiţi neverosimil ceva, că nu mai auzi ca-nainte, că oftezi la anumite mişcări, colo vezi în oglin­dă răvăşeala obrazului după somn, îmbătrânirea celor apropiaţi – toate le vezi ca semne ale iremediabilului, ceva ce nu numai că n-o să mai treacă, dar că sunt doar începuturi.

Moartea devine credibilă fiind zilnică… Nu mai e aşa-zisa problemă a morţii din tinereţe, ci e moar­tea ta.

*

A filozofa este a gândi despre ceea ce toată lumea ştie.

*

Metafizica este căutarea locului de unde se vede existenţa.

*

Singurătatea inutilităţii (bătrânii).

*

Viața n-are sens decât dacă n-are sens.

*

Guvernările noastre merg la fel de prost ca orice întreprindere de stat.

*

Parlamentul şobolanilor.

*

Trăim cu necontenita credinţă că o să trăim. Cum de e cu putinţă aşa ceva? În fiecare seară ne culcăm convinşi că o să trăim mâine. Dar şi mai şi este convingerea că o să fie un mâine.

————————————

Post scriptum – Duminică 20 noiembrie la ora 14 voi lansa împreuna cu Horia Patapievici volumul O teză de doctorat la Dumnezeu de Alexandru Dragomir.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "11 comments" on this Article:

  1. DG Ontelus spune:

    Deșertăciunea are multe chipuri: lumesc, cărturăresc, instituțional etc. Liniștea, contemplația, răbdarea, metanoia, speranța sunt câteva reacții binevenite față de amarnica deșertăciune.

  2. Cinicul spune:

    “Comunismul e o minciuna.
    Democrația un neadevar”
    Amara constatare!

  3. UnOarecare spune:

    Va multumesc pt articol d-le Liiceanu

  4. MIHAI 2 spune:

    Bine le-a mai zis-o comunistilor !

    • MIHAI 2 spune:

      Aforismele pe tema batranetii si a mortii sunt , si ele, sublime.

    • MIHAI 2 spune:

      Iar umorul nu lipseste nici el. Ca de exemplu in amuzanta anticipare a BREXITULUI:
      ”De secole, englezii simt o plăcere să-i nedumerească pe continentali, iar continentalii să fie nedumeriţi de englezi.”

    • MIHAI 2 spune:

      Totusi daca ”adevarul ingrozitor ” e ca ” totul e derizoriu” , daca ”viata trebuie (pur si simplu) traita ca un dar” , activitate neprecizata , dar care clar nu include nici a face FAPTE BUNE nici a face LUCRURI BINE FACUTE, precum in parabola cu cei trei ajunsi in fata lui Dumnezeu .

      Daca pana si erotismul e de respins pe considerentul ca la sfarsit ”ramai cu un om in brate” (situatie evident neconvenabila pentru ganditor) ,

      Care este chestia ?

      • all u need is... spune:

        a spus/scris un mare scriitor roman si Apostolul Ioan cu mult inaintea lui:
        “Daca dragoste nu e, nimic nu e”

  5. Ela spune:

    Este prima data când citesc ceva de, si despre, filosoful Alexandru Dragomir, multumesc pentru cadou, stimate Gabriel Liiceanu!
    Intr-adevar, si eu cred ca meritam o pauza de la tumultul in care ne complacem, convinsi fiind ca “n-avem incotro”, pentru ca avem! Intotdeauna mai exista “o alta varianta”, totul e sa dorim sa existe…
    Batrânii nostri intelepti spuneau “numai cine nu vrea, nu poate!”, si cred ca aveau dreptate.
    Apoi, e drept ca nu toata lumea are posibilitatea sa mearga la Târgul de carte, toata lumea insa, îsi poate acorda un moment de evadare dintr-un cotidian obsesiv, acaparator si energivor!
    Putem sa citim, sa ascultam muzica sau liniste, sa ne plimbam singuri undeva unde ne place, sau numai sa inchidem ochii cateva minute si sa vizualizam aerul pe care-l inspiram si-l expiram…Orice am face, daca ne distrage de la gândurile negre si ne “obliga” sa fim destinsi chiar si numai pentru un moment, poate chiar admirativi fata de ceva sau cineva (tout arrive ;) ), este un exercitiu foarte bun pentru sanatatea mintii si a corpului nostru, indiscutabil!

  6. mike_the_hunter spune:

    Romania post mortem

    Alexandru Dragomir este impreuna cu altii nestiuti expresia istoriei irosite a Romaniei in ultimii 60 de ani. In loc sa isi publice scrierile in marile edituri , in loc sa predea la o catedra universitara, Dragomir a dus o viata anoninima, aleasa special asa. Ce s-ar fi intamplat daca Dragomir ar fi incercat sa isi dea doctoratul in anii aceia 50? I s-ar fi spus ca a colaborat cu un fascist , cu un criminal de razboi-Martin Heidegger , cel mai mare filozof la Germaniei si al lumii de la Schopenhauer incoace. Ar fi facut puscarie ca Noica.Si azi se “scriu” in Franta carti despre acest “fascist”.Si ce-ar fi facut? Filozofie marxista, socialista?
    Asa se face ca azi Romania nu mai are demult mari valori si Academia Romana e plina de domni cu dosare de colaborator la CNSAS.Academia Romana are cei mai ilustrii membri , membri post-mortem : Eminescu, Ionesco, Cioran, Eliade. Academia si Informatii e insa mai prospera ca oricand, ticalosii de ieri si de azi jubiland in fata unei natii fara educatie, fara repere. Inaintam in istorie, creste PIB-ul, si oamenii de valoare nici azi nu se pot afirma plenar aici, o lume plina de mediocritati agresive. Dar au o seansa….pleaca, si lasand Romania la cheremul prostilor, hotilor si ticalosilor si a valorilor pe care le recunoaste post-mortem.
    ,



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Gabriel Liiceanu


Gabriel Liiceanu

Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozo... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)