vineri, aprilie 26, 2024

Despre adevaratele calauze: Amintirea lui Liviu Ciulei

S-a scurs peste un un an de la trecerea în lumea celor drepţi a lui Liviu Ciulei. Este bine să ne reamintim cine a fost Liviu Ciulei şi ce a simbolizat el ca artist, ca intelectual şi ca om. Lucrul este cu deosebire important acum când, iată, se ridică statuie unui regizor care a pactizat zelos cu dictatura comunistă. Liviu Ciulei a reprezentat demnitatea culturii române, deci opusul a ceea ce-a întruchipat Sergiu Nicolaescu, regizorul de partid şi de stat în vremurile comunismului dinastic. Ciulei a refuzat sa-si vanda sufletul lui Mefisto. Reiau aici textul meu apărut atunci pe platforma „Contributors” precum şi un fragment dintr-un articol datorat marelui regizor Andrei Şerban.

Când se vorbeşte despre pustiul cultural creat de comunism, este bine să ne amintim că au existat oaze de rezistenţă, că, graţie unor intelectuali care au rămas devotaţi valorilor spiritului, s-a putut respira sub gheaţă. Teatrul a fost una din aceste zone, mai ales după 1960. Liviu Ciulei (1923-2011), personalitate tutelară a filmului şi teatrului romanesc, cel care, pe bună dreptate, a fost numit artistul total, s-a stins din viaţă fără a genera cascadele de omagii rezervate câte unui trâmbiţaş al dictaturii. Generaţia mea putut să se bucure de spectacolele regizate de acest artist genial (folosesc termenul cu deplină responsabilitate).

Am învăţat, graţie lui, cum tăcerile pot deveni strigate, cum liniştea aparentă poate ascunde revoltă şi sete de adevăr. Aş aminti şi filmele lui Ciulei, între care capodopera „Pădurea spânzuraţilor”, un efort estetic comparabil cu cele ale unor Andrei Tarkovski, Jerzy Kawalerowicz ori Miklos Jancso. Fără Ciulei, nu-l putem înţelege pe Lucian Pintilie. Fără Lucian Pintilie, nu putem înţelege „noul val” din filmul românesc.

A fost un magistru, a încurajat tinerii regizori ca nimeni altcineva, a deschis noi drumuri în teatru, deopotrivă în Europa şi în Statele Unite. In anii comunismului, spectacolele Teatrului Municipal erau sarbatori ale spiritului. Nu e vorba doar de Ciulei, ci si de Radu Penciulescu, David Esrig si alti regizori care au refuzat sa ingenuncheze. In consens cu Jan Kott, Ciulei si scoala sa au facut din Shakespeare contemporanul nostru. La fel din Buchner, Ibsen, Tennessee Williams si alti mari dramaturgi.

Public aici, asadar, un fragment din superbul omagiu adus de marele regizor Andrei Şerban, profesor la Universitatea Columbia, în excelenta revistă clujeană „Apostrof”. Un text tulburător, de o solemnă frumuseţe, al cărui final vorbeşte neliniştitor despre timpurile pe care le trăim: “Scriu aceste rânduri în special pentru cei tineri care nu ştiu cine a fost Liviu Ciulei. Pentru cei ca mine, care l-au întâlnit la vârsta când aveam cel mai mult nevoie de inspiraţie, Ciulei a fost un adevărat deschizător de drum.

Călăuzele adevărate sunt azi din ce în ce mai rare. Cei care pretind că ştiu ar trebui să înveţe de la acest mare om modest, care întra-devăr ŞTIA. Cine a fost Liviu Ciulei? Un temperament vulcanic, din aceeaşi ligă cu Orson Welles; a fost ca şi el: prea mare pentru timpul în care a trăit. Când s-a reîntors chipurile „acasă“, România se schimbase. Omul nobil nu s-a mai regăsit în mitocănia şi confuzia generală, artistul riguros şi clasic se simţea alienat de aşa-zisul teatru modern şi mediocru, lipsit de idealuri. Îl observam pierdut, simţeam că nu i se mai arăta respectul pe care îl merita, nu mai era privit ca pe vremuri.

La înmormântarea lui Ciulei a fost foarte puţină lume, în jur de 20 de persoane. În contrast cu circul zgomotos şi patetic când sicriul unui actor popular e invadat de o masă de curioşi veniţi la înmormântare ca la un spectacol, cum se cam obişnuieşte acum în România, ceremonia lui Ciulei a fost demnă şi nobilă, aşa cum i-a fost şi viaţa. A plecat discret şi aproape neobservat, ca Ariel.”

Recomand aici interviul cu Liviu Ciulei realizat de H.-R. Patapievici in cadrul exceptionalei, azi defunctei, emisiuni „Inapoi la argument”:

http://www.youtube.com/watch?v=d1gNL5yvllU

Cititorii pot accesa emisiunea integrala pornind de la linkul de mai sus.

De asemenea:

http://www.igloo.ro/en/collections/33/

Distribuie acest articol

15 COMENTARII

  1. Adevarata valoare, in orice domeniu, nu mai are loc de valoarea ZERO a trecutului patat, care iata a facut pui mai monstri decat cei care ne-au torturat in bezna comunista. Acum avem ZEROZEROZERO sau trei nule.

  2. Teatrul Bulandra, in vremea cand Liviu Ciulei il conducea si regiza superbe spectacole, a fost oaza de cultura, contact cu lumea civilizata de dincolo de zidul rosu, de normalitate si rezistenta interioara. Am avut sansa de a respira in atmosfera aceea magica la o varsta la care aveam nevoie sa pun in bagajul personal certitudini despre valoare, principii, verticalitate… Si am stiut, atunci, cat de mult datorez acestui mare OM.
    Multumesc, d-le Tismaneanu pt acest articol!
    Multumesc, Liviu Ciulei pt tot ce ati daruit cu atata discreta si nobila generozitate!

  3. Ce frumos domnule Tismaneanu ca ne reamintiti de fapt ar trebui spus ne impartasiti
    Zilele trecute l-am descoperit pe Béla Tarr , si imi spuneam filme de arta in Ungaria comunista in 88′ ?
    Apoi am realizat ca noi nu avem asa ceva sub comunisti .Daca nu citeam articolul dumneavostra chiar asa as fi crezut .

    Va multumesc.

  4. Sunt de acord in totalitate cu ceea ce spuneti despre Liviu Ciulei, la care ar mai fi inca multe de adaugat, nu insa si cu modul si cadrul in care o faceti, de care fara indoiala s-ar simti stingherit si s-ar distanta chiar si cel caruia ii faceti, cu ostentatie politizanta, un laudatium tardiv, care exhiba, din pacate (si aici este punctul de surpare al articolului), o tendentiozitate dizarmonica si neostoita, straina de insasi natura umana si artistica a celui care a fost un mare regizor, actor, scenograf, arhitect si profesor. In niciun caz, Liviu Ciulei nu a fost un posedat de aroganta si orgoliu, care sa se puna pe sine sau sa accepte sa fie pus de altcineva in false antiteze de valoare sau ierarhie. Cei care l-au cunoscut cu adevarat il descriu ca pe un comprehensiv si un conciliant, un “impaciuitorist” chiar, care cucerea printr-o “timiditate plina de farmec”, cum avea sa-l defineasca cea care l-a insotit o parte din viata, Clody Bertola, trasaturi din care ne dam seama ca i-ar fi displacut profund ca cineva sa vandalizeze in numele sau memoria postuma a vreunui alt mare spirit, cu atat mai putin a vreunui coleg de breasla. Nu stiu daca veti intelege, sunt convins insa ca cititorii vor fi de acord ca niciodata sentimentele de regret sau de pretuire fata de memoria unui disparut nu vor fi autentice si nu vor fi primite daca pe mormantul lui vei aseza flori rupte de pe un alt mormant.

    Geniile sunt genii si atata tot, ele nu pot fi ierarhizate. Cu atat mai mult cand este vorba de probarea lor in arte inrudite sau complementare, cum ar fi teatrul si filmul. Ar fi ca si cum ai incerca sa faci o ierarhie intre femeile iubite sau sa te lauzi cu numarul lor, ceea ce ar trada o crasa lipsa de bun simt, de educatie. Respectul este o norma de caracter pe care l-am auzit evocat si intr-unul din ultimile interviuri ale lui Sergiu Nicolaescu, care a fost, neindoielnic, un barbat frumos, care a iubit si a fost iubit de multe femei (publicul feminin i-a fost, cu siguranta, cel mai fidel!). La fel s-a spus si despre Liviu Ciulei, ca a fost un om civilizat, care prin arta si fiinta sa a incercat sa ne impace cu lumea. Dar ceea ce-i apropie foarte mult pe cei doi titani este patriotismul. Filme precum “Eruptia”, “Valurile Dunarii” si “Padurea spanzuratilor”, pentru care a obtinut si premiul de la Cannes, au facut din Liviu Ciulei un regizor remarcabil si memorabil. Dupa succesul de la Cannes nu a mai facut filme, a avut posibilitatea sa faca “Baltagul”, dar a refuzat scenariul scris de un italian pentru ca trada personajul lui Sadoveanu. Despre Ciulei s-a spus ca respira teatrul ca aerul, dar cred ca la fel de bine am putea spune si despre Nicolaescu, ca a respirat filmul ca pe oxigen. Doua calauze, doi titani…

    • Regret ca textul meu v-a nemultumit. Nu stiu cat de tardiv este, am scris acel text chiar la despartirea de Liviu Ciulei. A aparut aici, pe „Contributors”. Dvs ramaneti convins de niste lucruri, eu de altele. So be it. Oricum, pentru cititorii acestui formum, un fragment din excelentul articol „Gloantele oarbe ale Comisarului Moldovan” de Angelo Mitchievici, aparut in „Romania Literara”. Locul lui Sergiu Nicolaescu e langa Paunescu, nu langa Ciulei:

      Sergiu Nicolaescu a fost regizorul exponenţial al unei cinematografii aservite ideologic într-un regim de dictatură. Mutatis mutandis, regizorul a jucat în economia simbolico-ideologică a regimului rolul bardului Adrian Păunescu. Ambii au modelat indelebil profilul mitologic al comunismului, ambii au cauţionat inteligent o politică de legitimare naţionalistă a comunismului făcând uitat trecutul cominternist, stalinist, profund antinaţionalist şi antipatriotic al liderilor săi. Ambii şi-au făcut o carieră prodigioasă în Epoca de Aur, „pe care cu îndreptăţită mândrie o numim Epoca Nicolae Ceauşescu” cum suna continuarea obligatorie a frazei. Amândoi au avut incontestabil talent, câteva filme demonstrează virtuţile unui spirit care înţelege substanţa friabilă a tragicului la Sergiu Nicolaescu în Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (1972) şi Osânda (1976), spre exemplu, şi câteva volume de poezii, Ultrasentimente (1965) şi Mieii primi (1966) ne dezvăluie un poet autentic, cu o locvacitate ieşită din comun, în cazul lui Adrian Păunescu. Amândoi s-au bucurat de un succes extraordinar, primul de săli pline ochi, al doilea de stadioane în delir. În afară de ei înşişi ca vedete, amândoi au creat personaje memorabile, Adrian Păunescu o serie de folchişti-menestreli care au rămas cu repertoriul lor în mintea a numeroase generaţii în blugi, iar cel de-al doilea o galerie impresionantă de eroi naţionali, Mircea cel Bătrân (Sergiu Nicolaescu), Mihai Viteazul (Amza Pellea), Carol I (Sergiu Nicolaescu) etc, de „eroi care nu au vârstă”, gen Pistruiatul (Costel Băloiu), de eroici poliţişti, gen comisarul Miclovan/Moldovan (Sergiu Nicolaescu), dar şi de infatigabili tricksteri precum banditul Lăscărică (Gheorghe Dinică) sau de negativi emblematici precum comisarul legionar Paraipan (Gheorghe Dinică) etc. O mare parte din această galerie de portrete ipostaziază chipul actorului Sergiu Nicolaescu într-un narcisism jubilatoriu. Ambii şi-au pus talentul în slujba regimului comunist, devenind stars system, jucând chiar şi fabulatoria carte a unei dizidenţe „cu voie de la
      poliţie”, a unei suceli şi răsuceli de incomozi contrafăcuţi. Beneficiile simbolice şi nu numai au fost imense.

      Pentru cei interesati de subiectul Nicolaescu:

      http://tismaneanu.wordpress.com/2013/01/10/romania-lor-vadim-si-nicolaescu-fara-comentarii/

    • Un punct de vedere credibil, spre deosebire de al d-lui Tismaneanu. Mi-a placut expresia „ostentatie politizanta”…
      Pentru ca mi-a atras atentia numarul redus de participanti la inmormantare, am aflat ca a avut loc la Munchen si ca nu a fost inmormantare, ci a fost incinerare, dupa parerea meu de vedere un punct de vedere comun intre cei doi, destul de semnificativ .

      • Pentru cine va citi ce-am scris, ultimul paragraf ar fi trebuit sa arate cam asa:
        „Pentru ca mi-a atras atentia numarul redus de participanti la inmormantare, am aflat ca a avut loc la Munchen si ca nu a fost inmormantare, ci a fost incinerare, dupa parerea meu un punct comun intre cei doi, destul de semnificativ .”

    • Abia dvs. comiteti o adevarata blasfemie, Vincentiu, comparand un artist si un om de calibrul lui Ciulei, cu recent raposatul.

  5. Liviu Ciulei a lasat in spate creatii artistice si urmasi care au continuat arta in felul lor.
    Exista si acum o efervescenta artistica care poarta „semnele” lui Liviu Ciulei.
    Cred ca este important sa respectam valorile si sa le separam de consumism, dar pana la urma fiecare face ceea ce doreste…

    Altii cu lasat un gen pe care l-as numi „Cultural Digest” si atat….

    Liviu Ciulei mi-a facut viata mai bogata, mai frumoasa si pentru mine asta conteaza enorm.
    Dincolo de scena sau de imagine stia sa se daruiasca spectatorului.
    Performance through performing!

  6. „se ridică statuie unui regizor care a pactizat zelos cu dictatura comunistă…..Ciulei a refuzat sa-si vanda sufletul lui Mephisto.”

    Buna seara , domnule profesor. Re. statuia (in fapt un simplu bust) pt. Nicolaescu ,poate ar fi bine sa stiti ca e sponsorizata financiar de familie (deci sint fonduri private), primaria oferind doar locatia (va fi probabil in vecinatatea bustului Paunescu sau in Herastrau , mai vedem…). Primaria Buc. nu a refuzat o initiativa similara pt. Ciulei ,daca ar fi fost sponsorizare privata . Statuia nu este ridicata pt. „pactizarea cu dictatura” cum lasati a se intelege, nci pentru participarea la evenimentele din ’89 ci pentru rolul jucat de Nicolaescu in a doua parte a sec. XX in arta regizorala cinematografica .

    Re. linkul cu dialogul HRP –Ciulei . Faptul ca Patapievici a ales interlocutorii dupa criteriile sale se datoreaza faptului ca avea aceasta libertate –el nu este un guru in materie de educatie estetica , mai ales pt. cei care au trait si deceniul teribil , si mini-liberalizarea si ce a mai urmat ….HRP a condus ICR pina in 2012 si,daca era asa un fan Ciulei , putea include in planul de activitati pt. 2012 (deci dupa decesul lui Ciulei, in 10.2011) o activitate in memoriam, asa cum a facut pt. Serban (iar rolul lui Ciulei e macar de talia lui Serban, to say the least). ICR-ul lui Patapievici s-a multumit doar sa dea pe site-ul sau un necrolog atunci.
    Nu a gasit de cuviinta sa-l includa pe Ciulei in programul pe 2012 , dar a gasit motive si fonduri pt. a organiza promovarea , ca act cultural roman, a lui Issou , care a facut un singur film la viata lui, si ala de factura indoielnica (ca lettrismul asta nu prea a avut priza la public). Deci un francez cu un singur film (in 1951) e promovat ca reprezentativ pt. cultura romana , si asta pe banii romanilor, iar Ciulei, cu o creatie remarcabila (nu numai cinematografica ) de-a lungul a peste juma de secol e neglijat …Asta se numeste politica culturala , recunoastere si promovare a valorilor autohtone ?!? Eu sint convins ca noua conducere ICR va gasi si resurse si motivatii si spatiu pt. comemorarea si promovarea atat a lui Ciulei cit si a lui Nicolaescu.

    Nu cred ca e corect a spune ca „Ciulei a refuzat sa-si vanda sufletul lui Mephisto ” –ca n-a venit nimeni la el (nici la Nicolaescu) cu asa o propunere. Pina recent asa se spunea si despre Blaier (if you know what I mean) .Fiecare a creat in felul lui, asa cum se putea in acei ani. Sa nu uitam, Nicolaescu depindea si de scenaristi f. mult . Cred ca daca scenariul la „Cavalerii teutoni” dupa „Quo Vadis” ii era dat lui Nicolaescu (cu bugetul de rigoare) ar fi iesit o opera macar la fel de valoroasa precum cea a polonezilor. Deci fiecare cu istoria locurilor, cu scenaristii sai si cu bugetele aferente.

    Domnule profesor , nu toata lumea, in acea epoca , avea pregatirea estetica pt. a gusta lucrarile lui Ciulei (mie mi-a placut doar „Facerea lumii”) –in acelasi timp creatiile lui Nicolaescu erau usor asimilate de mase .Si sa nu uitam ca se cauta o cultura pt. mase, nu elitista (pt. elitisti era Cinemateca , Biblioteca Americana , The British One, etc.).

    Dar nu pot sa nu-mi exprim aprecierea pt. faptul ca de data asta (unlike 7.11.2010) ati respectat cultul mortilor la romani si ati fost discret –-ma steptam sa vad un material de genul : „Cine a fost Sergiu Nicolaescu ? Un cine-menestrel al ceausismului…..”

    La fel cum nu pot sa nu constat ca portretul pe care l-ati facut lui Nestor Ignat este de o acuratete desavarsita si confirmata azi de interviul din JN. Cum pierd unii ocazia ca in prag de plecare sa dea masura unei asumari , macar partiale a trecutului

    • Era vorba de o simpla metafora, habar n-aveam ca se ridica o statuie reala. Circumstanta agravanta, daca vreti. Familia poate sa-i tina urna la loc de cinste acasa, precum Raia Vidrascu urna lui Vania Didenko. Dar un monument public este altceva. As mai adauga un fapt care este adeori uitat: Primaria Bucuresti n-a facut nimic pentru a da numele Monicai Lovinescu si al lui Virgil Ierunca unor strazi din Bucuresti. A existat propunerea facuta de Horia Patapievici, Sorin Iliesiu si de mine (nu mai tin minte exact detaliile). Nici macar nu ni s-a raspuns.

      http://tismaneanu.wordpress.com/2009/08/29/strazi-cu-nume-celebre/

      Nu pot intra in detalii despre programele ICR. Cred ca trebuia sa vina cineva cu o propunere, ar fi existat un juriu si nu ma indoiesc ca s-ar fi gasit fonduri. De acord cu ce spuneti despre scenaristi. Ati observat ca n-am scris nici despre „Cine a fost Mihnea Gheorghiu?” Multumesc pentru mentionarea interviului lui Nestor Ignat. A fost un cerber ideologic sinistru, un fanatic. Cu nimic mai bun decat Stefan Voicu sau Sorin Toma. Nu stiam textul, il citesc maine.

  7. Domnule profesor, apropo de „Pădurea Spânzuraţilor”, este adevărat ceeace se spune (am citit-o în vreo două locuri) că regizorul ar fi nepotul şi deci filmul este pe undeva un omagiu adus de Liviu Ciulei unchiului său, locotenentul Ciulei – victima nevinovată din cazul de trădare Sturdza – Crăiniceanu din Primul Război Mondial? Sau e doar o simplă coincidenţă de nume, exploatată hagiografic? Îmi place istoria şi resorturile ei şi prefer, precum în cântecul lui Whithey Houston, to learn from the best. Cu stimă.

  8. 1) Pentru cei interesati de picanterii:
    Tatal lui Liviu Ciulei, arhitectul de renume Ciulei, a fost amestecat intr-un scandal de proportii in perioada interbelica, fiind acuzat in legatura cu decesul Lilei Cristescu, miss Romania, fiica lui Gheorghe Cristescu (zis Plapumaru), liderul fondator al PCR. Procesul s-a incheiat fara un verdict. Se pare ca respectiva a fost otravita de menajera ei, Ciulei ne-avand niciun amestec.
    2) Am vazut, cred, toate piesele regizate de Liviu Ciulei. Intr-adevar, genial!
    3) Pentru dl. profesor: prin 1957 l-am cunoscut, absolut intamplator, pe Gh. Cristescu, cu care am purtat o discutie de cateva ore. Mi-a povestit multe despre viata lui, dar nimic despre fiica lui. Tanar student, vizitam cimitirul Belu, interesat de mormintele scriitorilor. M-a abordat Cristescu (nu-l cunosteam, nu stiam nimic despre el). S-a oferit sa-mi fie ghid. Mi-a prezentat toate mormintele importane. Era nemultumit ca nu sunt bine ingrijite, mi-a spus ca el este cel care mai are grija de ele. Era imbracat intr-un pardesiu si purta basca. Era insotit de un tip care purta o palarie cu boruri mari (am aflat ulterior ca asa purtau socialistii), care i se adresa cu „Dascale”. Mi-a spus ca, in perioada in care era cautat de securitate spre a fi arestat, se ascundea in cavourile din cimitir. In timpul parcursului, de noi s-au atasat si alti vizitatori, iar Cristescu se comporta ca un adevarat ghid profesionist. Prezentarile lui la fiecare mormant erau adevarate prelegeri despre cel ingropat. Mi-a lasat impresia ca, psihic, nu prea era in regula. Avea atitudinea unui orator in fata unui public larg, desi de fata erau doar 5-6 persoane.
    Am retinut ca pe crucea de la mormantul lui Iorga, numele raposatului era scris recent, cu vopsea, de el, de Cristescu. Mi-a spus ca, de teama legionarilor, familia istoricului preferase sa nu-i scrie numele. Nu stiu care e situatia azi.
    Ulterior am vazut ca Roller il prezenta ca fiind un tradator al miscarii muncitoresti.
    L-am vazut apoi ca invitat de onoare la un meeting condus de NC, prin anii 70.
    Cand l-am cunoscut, impresionat placut de interesul cu care il ascultam (probabil si de cunostintele pe care le aveam despre cei ingropati acolo), mi-a dat adresa lui si m-a invitat sa-l vizitez. Am aflat ulterior ca era rau vazut de regimul de atunci si m-am temut sa-l mai contactez. Am retinut de la el ca fusese eliberat din inchisoare la interventia lui Tito (presupun, dupa impacarea acestuia cu Dej).

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. În curând îi va apare la editura Humanitas un nou volum cu titlul „Aventura ideilor”. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro