Home » Cultura » Citesti:

Dreptul de a admira

Anca Manolescu august 19, 2016 Cultura
24 comentarii 2,064 Vizualizari

Cam cu două săptămîni în urmă am publicat în Contributors o prezentare a cărţii: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieţii, Humanitas, 2015. Mi s-a părut că tipul lor de cercetare invită cititorul la colegialitate. Că i se  propune să se alăture cercetării, să o pună pe drumul propriilor întrebări, al propriei reflecţii. Insistam tocmai pe faptul că, în consistenţa şi expresivitatea lui, demersul celor doi poate stîrni – ori susţine – creativitatea cititorului.

M-am mirat cînd am văzut, pe forum, comentariul domnului Rasvan Lalu, autor Contributors: „encomiastică online, mai elegantă, mai argumentată, dar tot encomiastică… omagiu fierbinte, vă mulţumim că existaţi… aşa ceva este de negîndit în Occident”.

M-am mirat de două ori. În primul rînd, pentru că lauda, orice fel de laudă, e trimisă, scurt, la colţul ruşinii. Apoi fiindcă Occidentul e declarat imun la atitudinea admiraţiei. Cam tare! Şi neadevărat.

Să ne înţelegem. Există, desigur, tipuri de elogiu discutabile, ridicole, de respins. Linguşeala e penibilă. Cuvintele mari, aruncate uşor, fără păs şi fără interes faţă de calitatea obiectului lăudat sînt stingheritoare. Preţuirea „pasivă”, emoţia neînsoţită de strădania înţelegerii e insuficientă. Dl Lalu îmi face onoarea să nu mă cazeze chiar în aceste categorii, îmi concede ceva calitate demonstrativă. Prezentarea mea ar fi aşadar un exerciţiu – fie şi stîngaci – de admiraţie.

Or, admiraţia nu e de măturat cu atîta intransigenţă, cu atîta siguranţă. Admiraţia e îmbogăţitoare pentru cel care o resimte. „Obiectul” ei exprimă cu o densitate aparte ceva ce resimţi/ descoperi ca important tu însuţi. Admiraţia presupune simţ al valorii, discernămînt şi participare. Cuprinde tot atîta bucurie cîtă receptare analitică, tot atîta încîntare cît efort de a intra în logica lucrului admirat. Admiraţia te pune mai ales în mişcare: nu pentru a imita demersul admirat, ci pentru a-ţi construi propriul demers, fiind orientat, stimulat, sporit de ceea ce admiri. Pe scurt, admiraţia e o atitudine activă, un efort de cunoaştere. Pe admiraţie s-a bazat formarea sufletelor în filozofia veche şi chiar în credinţă. Socrate a fost ardent admirat de apropiaţii lui nu fiindcă le-a predat o reţetă de gîndire pe care ei s-o urmeze cuminte. Ci fiindcă îi menţinea pe drumul interogativităţii. Pe propriul lor drum, care îi transforma lăuntric.

Origen, marele hermeneut creştin din sec. III tot cam aşa îşi înţelegea oficiul. Învăţătorul, interpretul Scripturii, spunea el, sugerează cîteva idei. Dar, pornind de la ele, ascultătorul îşi croieşte el însuşi calea şi experienţa de cunoaştere. Dădea exemplul lui Pavel şi al ucenicului său Timotei. „Timotei primeşte de la Pavel îndrumări şi merge el însuşi la sursa adevărului din care a venit Pavel; se împărtăşeşte din ea şi Timotei devine egalul lui Pavel.”

Îndrumătorul în cunoaştere, ca şi maestrul spiritual izbutesc în misiunea lor atunci cînd ajung să-şi transforme discipolii în colegi de cercetare. „Te-am îndemnat”, îi scrie Seneca lui Lucilius, „iar acum fac acelaşi lucru, dar îl îndemn pe unul ce se află deja în cursă şi care mă îndeamnă la rîndu-i”. Bucuria de a cîştiga un interlocutor egal sau chiar mai bun decît el însuşi constituie adevărata satisfacţie a maestrului. De altfel, repet, dialogurile la care mă refeream pun în scenă atitudinea colegialităţii; nu sugerează nici o clipă că între autori şi cititor ar exista diferenţă de nivel. Tonul lor invită cititorul la participare.

Nimeni nu exclude, desigur, în faţa unui text, unei gîndiri, unei opere, unei persoane examenul critic, obiecţia întemeiată, judecata atentă la nuanţe. Dar dacă te situezi, din principiu, pe poziţia suspiciunii, dacă faci o obligaţie din critica cu orice preţ, atunci îţi vei resimţi doar propria, arogata, „superioritate”; nu vei percepe calitatea obiectului pe care vrei să-l judeci. Te vei situa în afara problemei. Vei urma, conformist, o modă care evacuează excelenţa.

A-ţi interzice atitudinea admiraţiei lucide înseamnă a-ţi refuza un important mijloc de cunoaştere.

Cît despre Occident, nu intră oare în compoziţia spiritului său o mare „cantitate” de admiraţie? Cum s-ar fi construit tradiţiile lui fără această atitudine? Plotin venera gîndirea lui Platon şi, cercetînd-o, comentînd-o, îşi desfăşura propria, exaltanta filozofie contemplativă. În secolul XII, Bernard din Chartres vorbea despre „moderni”, adică despre contemporanii lui ca avînd o privire mult mai departe văzătoare decît cea a gînditorilor precedenţi, dar asta fiindcă modernii sînt „pitici căţăraţi pe umeri de uriaşi”. Iată o imagine celebră a admiraţiei care susţine creativitatea. Pe urmă, una dintre trăsăturile definitorii ale spiritului european e interesul metodic faţă de alte culturi. Cum s-ar fi dezvoltat acest interes fără admiraţie? Europa nu a pornit în afara ei doar din dorinţa de putere şi cîştig, ci şi din dorinţa de a cunoaşte, de a înţelege, de asimila ceea ce e preţios în alte spaţii de civilizaţie. În studiile unui Heinrich Zimmer privind gîndirea indiană, în cercetările unui Henry Corbin asupra filozofiei vizionare şiite rigoarea şi fineţea interpretărilor se împletesc cu încîntarea faţă de calitatea materiei pe care se aplică. Şi ei sînt doar exemple strălucite printre altele. Dinamica pasionată a cunoaşterii are, în genere, puţine şanse să se declanşeze în lipsa admiraţiei faţă de obiectul cercetării.

Da, ştiu. Am intrat, cu o anumită ideologie recentă, uniformizantă, în ceea ce George Steiner numea „epoca ireverenţei”. A căuta modele ori maeştri, a preţui elita unui domeniu şi bunurile culturii înalte constituie, pentru această ideologie, un semn de umilitoare infantilitate, de servitute, iar nu dorinţa de a te construi, de a-ţi spori fiinţa. Dar de ce am fi obligaţi să ne supunem acestei ideologii, să ne facem ascultătorii ei servili, necritici, să ne potrivim pasul după moda ei? Admiraţia lucidă, analitică, activă rămîne un important mijloc de cunoaştere. Rămîne un drept al fiinţei, care o poate ajuta să se modeleze, să se depăşească.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "24 comments" on this Article:

  1. Genix spune:

    D-na Manolescu, mirarea Dvs. este absolut justificata, cred eu. Sunt absolut de acord cu faptul ca linguseala e penibila, ca sa nu spun ca deseori trece de acest prag si ajunge grotesca. Exemple sunt destule si azi, nu numai inainte de ’89. Cred ca dl. Lalu a sarit in cealalta extrema: sa nu laudam pe nimeni. Iar acest lucru este macar incorect, daca nu deplasat. Sunt destui oameni care sunt demni de toata admiratia prin ceea ce fac. Pentru mine, a nu-i admira, a nu-i lauda inseamna doar a le reduce valoarea. De ce, daca o au? Sau iar suntem toti egali, iar clasa muncitoare este prima si abia apoi infratita cu intelectualitatea? Eu cunosc epoca aia si nu apreciez absolut deloc perpetuarea ei, indiferent de cine o sustine. O astfel de atitudine este cu atat mai putin de inteles cand este promovata de cineva care este si sociolog. si a iesit de ceva vreme din “minunata” noastra tzarisoara….
    Valoarea e valoare, trebuie recunoscuta, admirata si promovata. Cum sa nu lauzi pe un Andrei Plesu sau Gabriel Liiceanu? Atunci pe cine? Pe “doctorul” Ponta sau “academicianul” Oprea? Ca acestora din urma li s-au inaltat, in anumite timpuri, osanale mai ceva decat Celui de Sus… Doamne-fereste!
    Deci da, cei care merita trebuie admirati si laudati. Nu inteleg egalitarismul in nici un fel. Multzi, prea multzi uita ca nici macar Dumnezeu nu i-a facut pe oameni egali, ci doar DUPA chipul si asemanarea Sa….
    Asa ca astept in continuare astfel de texte, cu riscul de a citi iar astfel de comentarii…

    PS: Evident ca stiu toate noile prevederi gramaticale si nu intamplator am scris cum am scris. Acele vocale inlocuite in “sunt” si “sau “intamplator” mi se par, cumva, de acceptat. Dar nu intzeleg sa scriu” niciun” sau “nicio” legat, cand “nici macar, nici tu” etc. se scriu dezlegat. Asa minte am eu…

  2. comentator uluit spune:

    Nu ma pot impiedica sa fiu uluit de calificarea ca “encomiastic” a frumosului dvs. articol despre d-nii Plesu si Liiceanu. Un link la articolul d-lui Lalu ar putea fi util pentru curiosi. Nu de alta, dar el a declansat, ca reactie, acest al doilea articol al dumneavoastra, care e si mai frumos decat primul, daca mi se permite sa ader si eu la atitudinea “encomiastica” pe care o pretuiesc nespus. Felicitari, modul in care priviti lumea este o inspiratie pentru unii dintre noi.

  3. Gabriel Deliu spune:

    Eu văd altfel chestiunea.
    Problemele d-lui Lalu sunt mai multe. Pe de o parte, e necolegial să te exprimi astfel, e o atitudine de vataf pe tarlaua proprie. Pe de alta, deși e dreptul oricui să gândească cum vrea, când se exprimă public, e bine să analizeze dacă ce spune are sens, are un minim efect si o minimă elegantă. Pentru că vizează atât autorul cât și, indirect, subiectul articolului. E inutil să îi spui cuiva că are nasul mare. Plus pretenția provincială de a ști cum se comporta occidentalii, neabatut si fara excepție.
    Iar Dvs. cred că era mai bine să nu-i răspundeți, cam din aceleași motive, pozițiile erau clare, oricum. Cu simpatie, Gabriel Deliu.

  4. Vlad spune:

    Oamenii au nevoie de repere morale vii … Frumosul si iubirea, spune Rumi, sunt asemenea corpului si sufletului.

  5. luci spune:

    Encomiastica nu e un lucru rau , unor oameni , foarte putini , li se cuvine . Pe cit de nobila e admiratia fata de oamenii de valoare , pe atit de lamentabila e obedienta fata de ,maestri, si guru . Acestia nu au nicio treaba cu dialogul , sint vocea absolutului si daca nu le acorzi credit neconditionat inseamna ca esti impotriva lor . Oamenilor de valoare nu le plac elogiile , nu se considera ,maestri, . Domnul A. Plesu este printre acesti foarte putini oameni , de ieri si de azi . Pt. noi , oamenii prezentului , un om de cultura isi sporeste valoarea odata cu trecerea timpului , ca un obiect de arta , ceea ce nu e normal . Spre deosebire de multi intelectuali – profeti, din sec. trecut , ambivalenti si capriciosi , d-l Plesu nu separa intelectualitatea de moralitatea vie si umana , o intelectualitate ,masurata, , severa si vesela totodata , clasica . Un ,solitar, , nu s-a lasat influentat sau contaminat de curente si scoli , filozofii si filozofi la moda , intr-o epoca bintuita de obsesii revolutionare si apocaliptice , de compromisuri cu ideologiile si puterile vremelnice . Cum spune d.sa , este ,vechi, , din alte vremuri .

  6. Radu spune:

    Aproape as pune pariu ca nu v-ati gandit ca acest articol va genera comentarii encomiastice la adresa dumneavoastra, precum cele de mai sus. Cat despre domnul Lalu, in definitiv si-a exprimat opinia. Este a dansului si poate face ce considera cu ea, inclusiv sa o impartaseasca cititorilor dumneavoastra. Desi exercitiul de mai sus poate avea si o componenta terapeutica, probabil aveti si alte lucruri de facut cu timpul dumneavoastra. Altfel spus, imi pare ca ii acordati acestui domn o atentie necuvenita.

  7. Rasvan Lalu Rasvan Lalu spune:

    Vă devin, desigur, dator cu o explicație.

    Acum două săptămâni ați publicat aci recenzia unui volum de convorbiri purtate de d-nii Liiceanu și Pleșu la televizor.

    Recenzia era chiar mai mult decât atât, punând în lumină, pătrunzător, cultivat și creativ, virtuțile teoretice, culturale, maieutice, filosofice și de pedagogie socială ale acelor convorbiri televizate și reușind astfel să recreeze și valorizeze showul TV, tot așa cum efemera floare paleozoică, odată prinsă-n rășina chihlimbarului, devine bijuterie.

    Mi s-a părut puțin prea mult pentru o culegere de transcripturi și m-am grăbit să văd în acea recenzie, una panegirică. Gest însoțit de o dublă eroare: nu am explicat de ce, dar mai ales nu am citit cartea cu pricina. Mi-amintesc totuși să fi vizionat secvențe din acele convorbiri la televizor, dar fragmentar și fortuit, probabil nu îndeajuns pentru a evalua pertinent dacă frumoasa recenzie este pe măsura cărții sau totuși o depășește.

    Avem priviri diferite asupra acestui volum de convorbiri: Dumneavoastră o vedeți mai curând dintr-o perspectivă teoretic culturală, eu dintr-una fixată pe moravurile publice și private.

    Or, din această ultimă perspectivă, practica multor autori, de reciclare a unor materiale anterioare, prin adunarea lor în volum, îmi apare ca frivolă, țintind către profuziuni auctoriale obținute facil. Ironic, coautorii de care vorbim au – și încă cum – operă, astfel de volume de reciclare fiind ultimul lucru de care ar avea nevoie.

    Desigur că practica cărților-culegeri (articole anterioare, interviuri, convorbiri, etc) este universală, desigur că nu există nimic reproșabil în aceasta, desigur că este dreptul oricui de a se publica cum poftește, desigur că se pot da exemple ilustre de cărți conglomerat, iar în cazul de față, de ce nu, cele rostite la televizor poate că și meritau a fi tipărite. Totuși, mi-e greu a pune pe același plan o lucrare scrisă în ani de efort cu una reieșită dintr-un talk show, fie el și quality. Iată de unde și perplexitatea mea, atunci când o culegere de transcripturi din platoul televiziunii primește o recenzie de Tractatus logico-philosophicus. Nu exclud însă, să mă fi înșelat, poate a bine-meritat.

    Persist să sper că atitudinea mea nu isvorăște dintr-un purism de mic cromwell resentimentar, ci din marasmul acut și imperios în care se găsește această țară, unde spre exemplu, școala inculcă sistematic și aproape oficial furtul intelectual, corupția și impostura, producând mici nulități naiv-arogante, viitori producători, consumatori și alegători. Pe un asemenea fundal social, exemplul dat de scurta noastră elită intelectuală ajunge să conteze, probabil disproporționat, iar responsabilitatea lor crește, probabil insuportabil.

    Deși nu agreez personajul filosofului de televizor (fie el frivol și grandilocvent ca Henri-Levi sau totuși mai consistent ca Sloterdijk), posibil ca această specie de ”boieri ai minții” să îndeplinească o necesară funcție de reper în țări lipsite de structuri stabile și cu fibră paternalist-autoritară ca a noastră.Cert este însă că în majoritatea culturilor structurate nu există instituția ”intelectualului public”, a vedetei gândirii, omul providențial care știe și înțelege, excepție făcând, desigur, Franța, cu a sa tradiție de spirituali de curte.

    ”Omul providențial” este neîndoios un simptom de subdezvoltare regăsibil în societățile slabe, paternaliste, autoritare, sărace. Îl întâlnim sub toate ipostazele : Conducatorul politic, Intelectualul public, Medicul (marele profesor la care se ajunge atât de greu și de la care speri vindecarea), aproape fiecare domeniu își are Providențialul său. Este aceasta o ideologie salvaționistă specifică lumilor disperate, unde incontrolabilitatea este regula și unde, patetic și umil, se speră izbăvirea de la Guru. Societățile tari au reguli și proceduri care dispensează de intervenția miraculoasă a Marelui Om, fie el Gânditor, Chirurg, Ministru sau Sportiv.

    Cât despre ”Elogiul admirației” de azi, el este din nou un text de mare calitate, pătrunzator, cultivat, inspirat. O observație totuși: admirația este într-adevăr o combustie generoasă și fructiferă, însă ar trebui mai curând ferită de spațiul public, căci acolo, gloata riscă s-o transforme în adulație tâmpă, gudurare, lingușeală, josnicie. Să admirăm elitele în mod elitist : discret și precaut.

    • Vlad spune:

      Sincer nu am inteles exact acest mic schimb de replici, oricum parerea mea e ca nu putem admira elitele tacut si discret pentru ca tot tacut si extrem de discret am vazut cum non-valoarea si-a facut loc in ultimii 25 de ani mai peste tot … promovand niste modele false … Elita vedem ca se implica real … cred ca o recunoastere publica nu strica … nu cade blazonul nimanui daca isi declara admiratia public …

    • Gabriel Deliu spune:

      Nu am înțeles nimic. Va invartiti în jurul cozii. Introduceti în ghiveci chiar si școala, cu ale ei probleme. De ce, in ce spirit, vreți (aveți pretenția) să impuneți reguli acolo și cui nu e cazul. Va răspund: să admirăm elitele în mod populist, batandu-ne pe burtă! Doar din spirit de contradicție desigur. Doar că sa înțelegeți că nu e nevoie si nici bine să încercați să reglementati chiar si piața admirației.
      Ma uimește si părerea că volumul în cauză ar constitui o piesa de baza a operei celor doi. Sau ca sunt filosofi de televizor. Sau ca le-ar dauna, intr-un fel. Se vede ca nu v-ati apropiat operele lor semnificative, De altfel si recunoașteți, cumva. Totuși ceva ați reușit. Ne-ați vorbit despre Dvs..

    • MIHAI 2 spune:

      Ba , spre deosebire de domnul forumist Gabriel Deliu , eu v-am inteles. Dar, asa cum puteti observa cu ochiul liber , cupola de cristal armat cu fire de aur construita in jurul anumitor subiecte si mai ales in jurul anumitor subiecti se vrea intangibila. Iar cine o atinge totusi chiar si cu o floare se face vinovat de ceva mai greu decat lez-majestatea , din moment ce comparatiile ajung pana la Apostolul Pavel. Nu este insa chiar totul pierdut atata vreme cat din cand in cand cineva – ca Dvs acum – indrazneste sa faca referire , fie si cotit, la nemaivazutele haine ale imparatului. Evit totusi sa imi exprim admiratia fata de astfel de demersuri, si ca sa nu ne dezicem, dar si pentru ca rebelinea se vere facuta fara manusi

      • Vlad spune:

        Ce efuziune brusca de discretie … Haideti ca eu topai prin casa de bucurie cand il aud pe Djuvara la televizor … si desigur ca as exterioriza sentimentul si fata de cunoscuti … doar ca nu prea am.

        Oricum e loc sa ne si bucuram si chiar sa ne exteriorizam … gen sa radem, sa strigam ura, evrika, daaa, asaaaaa …

        Nu riscam o manelizare culturala cu vreo cateva zeci de entuziasti … fiti pe pace …

      • Gabriel Deliu spune:

        Sunt mult, mult, mai putin “forumist” decat Dvs. care va traiti viata pe aci, sub pseudonim. Doar ca sunt mai prost, nu inteleg rautatea inutila.
        Dar gandesc curat si scriu mai corect decat Dvs..

        Gabriel Deliu

  8. Alfred Singer spune:

    Ce m-a iritat de la inceput e ca nu faceti distinctia care s-ar fi impus intre admiratie si lauda. Admiratia e privata, lauda inseamana exteriorizare. Si nu tot ce e privat e oportun sa fie lansat public. Nu in ultimul rand pentru ca daca pastrezi ceva privat poti sa revizuiesti intr-un viitor, dar odata ce-a iesit porumbelul… Si cred ca admiratia e unul din lucrurile de pastrat, eventual pentru o revizie viitoare. Daca obiectul ei iti apare intr-o aura rozalie, uita-te mai bine. Daca nu vezi nimic dubios, e mai degraba imperfectiunea vederii tale decat perfectiunea obiectului. Imi repugna orice fel de laudatio, panegiric etc, indiferent de ocazie, tocmai pentru ca duce admiratia dincolo de ce ar trebui sa fie. Nu suntem ingeri, nimeni nu e fara pata, nimeni nu e infailibil. Ba unii zic ca nici macar Dumnezeu nu poate face o piatra atat de grea incat sa nu o poata ridica.

    Despre persoanele in cauza, le admir si eu, in privat si cu anumite rezerve, e trista reciclarea interminabila a productiilor trecute in scopuri lucrative.

    • Sergiu Simion spune:

      Intre dreptul de a admira si libertatea de opinie

      “Ce m-a iritat de la inceput e ca nu faceti distinctia care s-ar fi impus intre admiratie si lauda. Admiratia e privata, lauda inseamana exteriorizare. Si nu tot ce e privat e oportun sa fie lansat public.”
      “Despre persoanele in cauza, le admir si eu, in privat si cu anumite rezerve, e trista reciclarea interminabila a productiilor trecute in scopuri lucrative.”

      Excelent rezumat al diferentei de opinii in acest context . Pe de alta parte, doamna Anca Manolescu ( care are dreptul de a admira ce doreste ) si domnul Rasvan Lalu ( care are dreptul de a avea propriile opinii ) sunt absolventi ai Facultatii de Filozofie din Bucuresti inainte de 1989 chiar daca la sectii diferite ( Filozofie , respectiv Sociologie ) , deci cunosc in egala masura si spiritul si mentalitatea acestei facultati unde admiratia studentilor fata de unii din profesorii ei trecea foarte usor ( iar pentru multi in mod obligatoriu ) de la admiratie la lauda iar de aici la adoratie si adulatie ( principiul era unul clasic in contextul de atunci “cine nu este cu noi , este impotriva noastra “) .
      Pe scurt , doamna Anca Manolescu pledeaza si acum pentru o forma de inregimentare considerand si acum admiratia drept “o forma de cunoastere” :

      “A-ţi interzice atitudinea admiraţiei lucide înseamnă a-ţi refuza un important mijloc de cunoaştere.”

      In schimb, domnul Rasvan Lalu pledeaza pentru o detasare critica si lucida inclusiv pentru dreptul de a avea si alte opinii :

      „…encomiastică online, mai elegantă, mai argumentată, dar tot encomiastică… omagiu fierbinte, vă mulţumim că existaţi… aşa ceva este de negîndit în Occident”.

      Dincolo de divergentele de opinii firesti intr-o asemenea situatie , poate ca acesta discutie aprinsa este in realitate nu despre cartea elogiata de doamna Anca Manolescu ( ” Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieţii, Humanitas, 2015″), ci despre Facultatea de Filozofie a Universitatii Bucuresti , respectiv despre modalitatile de cunoastere si mentalitatea promovata de aceasta in care , din motive care tineau de sistem si de instinctul de conservare , admiratia se impletea cu adoratia si chiar cu adulatia deoarece distanta dintre profesori si studenti ( si reciproc) era una foarte mare si specifica , prin traditie, comunismului .
      Probabil ca nimeni nu va indrazni sa afirme acum ca inainte de 1989 la Facultatea de Filozofie din Bucuresti se preda democratie occidentala , ca scopul acestei facultati ( in realitate una “politico-ideologica” ) era acela de a a forma absolventilor ei un spirit critic si o gandire independenta atunci cand absolventii ei erau considerati de sistem drept activisti de partid, iar un cetatean ca Gheorghe Ursu era pur si simplu ucis doar pentru ca a indraznit sa afirme in particular alte opinii decat cele oficiale.
      Ramane o enigma ontologica si o provocare pentru orice cercetator in domeniul social sa explice cum un absolvent al unei facultati politico-ideologice de asemenea factura poate avea un acelasi succes social in doua sisteme politice antagonice care se anihileaza reciproc si care prespun sisteme de valori morale complet diferite.
      Fiecare cititor are dreptul suveran de a-si forma o opinie proprie despre toate aceste interesante si delicate probleme.

      • Rasvan Lalu Rasvan Lalu spune:

        Plasați dezbaterea într-o perspectivă originală, mie nouă și neașteptată. Trebuie amintit că, fiind un distins coleg, știți prea bine despre ce vobiți.
        Așadar, nu m-am gândit până acum la contextul facultății noastre, dar n-am cum să vă contrazic, deloc.

        ”… cum un absolvent al unei facultati politico-ideologice de asemenea factura poate avea un acelasi succes social in doua sisteme politice antagonice care se anihileaza reciproc si care prespun sisteme de valori morale complet diferite.”

        Temă vastă, acută, dureroasă. Ar merita câteva doctorate, cărți, dezbateri publice.

        Nu mă pot opri a aminti un personaj tipic pentru dilema ce o circumscrieți: dl Andrei Marga, profesor de socialism științific la Cluj înainte de 1990, reconvertit în ”filosof”, ”om de cultură”, dar și cumplit ministru și om politic, după. Marga, numele său e legiune.

        Să fim totuși fair: în țara în care dupa 1948, oameni cu 4-8 clase au devenit profesori universitari, procurori, judecatori, mari directori si functionari ministeriali, ziaristi si culturnici, iar dupa 1990 activiștii PCR și UTC cei mai ticăloși au devenit politicieni democrați, unde bestiile securiste sunt senatori și miniștri, de ce să nu fie și ei, profesorii de socialism științific, profesori de democrație.

        • Sergiu Simion spune:

          ” Plasați dezbaterea într-o perspectivă originală, mie nouă și neașteptată.”

          Nu va contrazic, dimpotriva . Fara indoiala , este mult mai rau decat atat, perspectiva este una noua si de-a dreptul tragica. Nu vom putea face un singur pas inainte ca societate europeana si democratica ( ?) daca nu vom avea curajul sa privim inapoi si sa recunoastem ca facultatile politice au fost …politice ( ca sa fim sinceri , ideologia cretina a fost “arma secreta” a regimului comunist care a tampit poporul cu televizoru `) , deci au colaborat cu regimul ( oare ce grade au avut in Securitate unii dintre marii profesori de la Facultatea de Filozofie & comp ??!! Brrr….Ce frig s-a facut brusc pe aici…:)) si acest lucru explica multe si multiple schimbari la faţă pe care de fapt le cam stim si le vedem de peste un sfert de secol , dar nu vrem sau nu putem inca sa le recunoastem deocamdata. Maktub.

  9. comentator uluit spune:

    You don’t get it, do you, d-le Lalu ?
    Pe de o parte, deplangeti faptul ca scoala “inculca sistematic (…) impostura”, pe de alta parte sustineti ca admiratia pentru elite “ar trebui mai curand ferita de spatiul public”. Atunci cum sa fie recunoscuti cei care au inaltimea necesara pentru a discerne graul de neghina si valoarea de impostura?
    Pe de o parte admiteti ca este “posibil ca aceasta specie de “boieri ai mintii” sa indeplineasca o necesara functie de reper”, pe de alta parte dispretuiti in mod evident aceasta functie, pe cei care accepta sa o indeplineasca si pe cei care utilizeaza reperele cu pricina. Ati dori o “cultura structurata”, dar ea sa cada de undeva din cer.
    Din pacate, noi, “gloata”, inca apreciem atat “functia de reper”, cat si pe cei care se preocupa de ea. Asa am putut evolua suficient incat sa va putem citi si pe dumneavoastra, chiar daca nu ne numaram neaparat printre cei pentru care scrieti.
    Domnii Plesu si Liiceanu au acceptat sa dialogheze la televizor fiindca se simt obligati sa faca ceva si pentru “gloata”, iar cartea in discutie, dupa cum bine spuneti “ultimul lucru de care ar avea nevoie”, nu era pentru domniile lor, era pentru noi.
    Autoarea acestui articol a intampinat-o cu bunavointa, colegialitate si gratie. Suntem incantati sa constatam ca “scurta noastra elita intelectuala” (buna expresie !) isi trateaza confratii cu eleganta si nu cu strambaturi din nas, autosuficienta sau totala indiferenta
    Caci, daca elita nu-si gaseste ecou, ea va deveni si mai scurta decat este.
    Asa incat, consolati-va :e mai bine sa-i “adulam tamp” pe d-nii Plesu si Liiceanu decat pe altii. “Mai bine golan decat activist” :)
    Si pe d-stra va admiram. Si o sa va admiram inca si mai mult cand veti simti ca gloata e formata din indivizi. Fiecare “producator”, “consumator” si “alegator” e “aproapele” nostru, pe care ar fi bine pentru noi sa-l iubim, iar daca nu putem, macar sa-l respectam si sa incercam sa facem cate ceva pentru el. Daca nu putem nici asta, macar sa nu-l dispretuim. Altfel spus, daca tot ce citim nu ne trece din minte un pic si in suflet, e degeaba.
    Pe baza acestei idei cred ca s-au nascut “societatile tari” de care pomeniti.
    .

  10. David F spune:

    @comentator uluit (21/08/2016 la 1:22)

    “Domnii Plesu si Liiceanu au acceptat sa dialogheze la televizor fiindca se simt obligati sa faca ceva si pentru “gloata”, iar cartea in discutie, dupa cum bine spuneti “ultimul lucru de care ar avea nevoie”, nu era pentru domniile lor, era pentru noi.”

    Au facut foarte bine ca au acceptat sa dialogheze la TV dar bazat pe feedback-ul primit de la “gloata” (slaba audienta) nu credeti ca ar fi trebuit sa-si reajusteze metodele pentru a patrunde in sufletul acelei “gloate” ?

    Doar intreb !

    • Vlad spune:

      Exista Capatos … nu e nevoie decat sa comuti canalul …

      • David F spune:

        @ Vlad (21/08/2016 la 22:46)

        Eu nu stiu cine este Capatos, dar dvs. cu siguranta stiti: de aceea faceti aceasta recomandari.

        Am plecat din tara de peste 20 de ani in strainatate si am comentat cam cum s-ar fi reactionat in societatea de aici.

        Ii cunosc pe d-nii Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu (nu personal ci prin scrierile lor) din vremea comunismului.

        In opinia mea raspunsul d-lui Gabriel Deliu (22/08/2016 la 10:47) vi se potriveste ca o manusa si , de asemena poate si vorbele spuse de Brancusi, candva cand s-a intors in tara, n-ar fi nepotrivite pentru comentariul dvs.

    • comentator uluit spune:

      @David F

      Poate ca aveti dreptate. De altfel, de-a lungul anilor, domnii in cauza si-au ajustat de mai multe ori metodele. Tot ce imi doresc este sa nu dezarmeze. Iradierea de acest tip se face de la om la om si necesita timp indelungat.
      De pilda, de la “Iliescu apare, soarele rasare” pana la “Jos Ponta” au trecut 25 de ani. Multe condeie de talent, si nu numai, au contribuit la aceasta schimbare.
      Dupa parerea mea, “sufletul gloatei” nu exista. Exista sufletele indivizilor. De aceea nu exista nici “mantuirea neamului”, caci mantuirea nu se face cu neamul, ci doar individual. Iar sufletul individual e un lucru delicat si complicat. Se lasa “patruns” doar in anumite conditii si nu de catre oricine.
      As putea paria, in acest sens, ca exista cel putin un suflet care, opac la argumentele d-lor Plesu si Liiceanu s-ar lasa in schimb, cu drag, convins de dumneavoastra de exemplu.
      Si asa mai departe.
      Dar poate ma insel.
      Incerc sa gandesc, nu dau cu parul.

      • David F spune:

        @ comentator uluit(22/08/2016 la 0:35)

        Si eu sunt uluit ca imi cereti sa conving (macar) un suflet din cele din „gloata”. Nu era vorba despre mine si puterea mea de convingere ci despre d-nii Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu si puterea lor de a convinge suflete din gloata („sufletul gloatei nu exista” cum spuneti).

        Sunt plecat de peste 20 de ani din Romania, si sper ca imi este permis sa-mi exprim o parere bazata pe experienta de viata din aceasta societate. Aici am invatat ca in cazul in care un proiect nu merge intai si intai analizez unde EU as putea sa fi gresit si nu arunc vina in alta parte; altfel nu voi reusi sa fac nici un progres.

        De aceea ignor „ironia” dvs. :

        ” As putea paria, in acest sens, ca exista cel putin un suflet care, opac la argumentele d-lor Plesu si Liiceanu s-ar lasa in schimb, cu drag, convins de dumneavoastra de exemplu.”.

        Si ca sa folosesc prilejul ivit pentru faptul ca ati introdus si niste nume de politicieni in raspunsul dvs., intreb si eu „nu dau cu parul.”:

        nu conteaza numele (puteau fi si multe altele) dar care a fost ratiunea – eu n-am pomenit nici macar cuvantul „politician” in comentariul meu – pentru ce?….ce vreti sa sugerati ?

        Oare se poate discuta despre acesti doi domni (si prestanta lor) si fara a amesteca si niste nume de politicieni?

        Inchei cu observatia ca persoane / organizatii din Romania apeleaza pentru sprijin la „diaspora” ……..sau numai la vot este nevoie de ea?

        • comentator uluit spune:

          @David F

          Regret ca vedeti ironii acolo unde nu sunt.
          Comentariul d-stra mi s-a parut interesant si de bun simt, de aceea am si raspuns. Daca v-a sunat rau-voitor inseamna ca nu m-am exprimat cu destula claritate, asa ca voi incerca sa ma explic.
          1. Cand am pomenit de ‘un suflet care s-ar lasa cu drag…etc.” nu va ceream sa convingeti pe cineva, ci ma refeream la faptul ca oamenii, de obicei se lasa convinsi mai usor de cei la care tin. Le acorda incredere, ii pretuiesc, dragostea pe care le-o poarta ii face mai permeabili la ceea ce au aceia de spus, decat la ceea ce are de spus un strain. De pilda, fratele meu nu se lasa convins de domnii Plesu si Liiceanu, dar se lasa convins de mine, pentru ca in mine are incredere. De aceea, un argument al domnilor Plesu si Liiceanu, daca este just, nu va fi primit de fratele meu in mod direct, ci prin vocea mea. Mai departe, el isi poate convinge sotia, iar aceasta, pe cea mai buna prietena. In felul asta, argumentul circula, ideea ajunge din ce in ce mai departe in mediul social. E ca o piatra care, cazand in lac, starneste niste unde care se propaga pana departe, dar pe care piatra le-a produs nu direct, ci indirect. Concluzia mea era ca ideile d-lor in cauza au ajuns, poate, la mai multi oameni decat indica audienta tv, adica a acelora care ii priveau in chiar clipa difuzarii emisiunii. Adaugam, insa, ca un asemenea proces necesita un timp indelungat, de aceea trebuie rabdare.
          2. Tot in acest sens am pomenit nume de politicieni. Era un exemplu. In anul 1990, la alegeri, romanii au votat cripto-comunisti, in proportie de 85 la suta. La ultimele alegeri, romanii nu s-au mai lasat pacaliti de cripto-mafio-comunisti. Procentele s-au inversat. Dar intre un eveniment si altul au trecut 25 de ani. Procesul de convingere a necesitat un timp indelungat. Dar ideile au circulat, mentalitatile s-au schimbat. La asta au contribuit oameni care au scris, ori s-au exprimat public pe diferite alte cai. Domnii in discutie au fost printre cei mai eficienti. Sigur ca au mai existat si alte cauze, cum ar fi, de pilda, diaspora.
          3. Si acum am ajuns la ultima dumneavoastra fraza. Nu, nu doar la vot este nevoie de diaspora. Dupa parerea mea, faptul ca avem acum o diaspora numeroasa poate salva aceasta tara. Parerile romanilor din tara fata de diaspora sunt, in general, excelente si nimeni nu ne va abate de la recunostinta pe care v-o datoram.
          In incheiere, as dori sa-mi cer scuze daca v-am suparat, prin pomenirea unor nume sau prin utilizarea unui ton care v-a parut ironic, lucru pe care nu l-am constientizat. Sunt dezolat.
          Sa auzim de bine.

  11. David F spune:

    @ comentator uluit (24/08/2016 la 19:22)

    Multumesc pentru raspuns.

    “Parerile romanilor din tara fata de diaspora sunt, in general, excelente si nimeni nu ne va abate de la recunostinta pe care v-o datoram.”

    Dvs. (si altii ca dvs.) nu trebuie sa fiti “recunoscatori” celor din diaspora ci recunosterea trebuie sa vina (prin fapte si nu prin vorbe) de la autoritatile statului roman (Presedinte, Parlament, Guvern etc.) care fac apel la experienta noastra si ,,,,,,,s-o si aplice. Numai in Romania am auzit ca Pimul Minstru si alti ministri se informeaza de anumite situatii/fapte de pe Facebook !

    Faptele urmatoare sunt putin in afara subiectului dar sunt, dupa parerea mea, din categoria “dreptului da a admira” si sper sa fie publicat.

    Am avut acum vreo 3 ani contact cu modul de lucru al functionarilor de aici, dupa 2 saptamani am telefonat sa ma informez despre stadiul lucrarii. Mi s-a raspuns intr-un timp rezonabil (fiind instiintat de un robot ca timpul de asteptare este de circa 10 minute) de un operator care m-a transferat la persoana care avea lucrarea; din diverse motive nu prea facuse nimic. Atunci am cerut acelei persoane – reamintindu-i ca salariul lui este platit din taxele mele si nu sunt multumit de cum a actionat ,,,,,,,si am cerut sa vorbesc cu seful lui. Toate convorbirile sunt inregistrate. Aici nu prea exista functionar sa incerce sa te “imbrobodeasca” cu explicatii, sa-ti inchida telefonul sau………… ca seful sa nu fie disponibil ( e in sedinta etc.). Este dreptul tau sa apelezi la cel de rang superior. Am vorbit cu acel sef (care ca si ceilalti si-au spus numele si un cod personal) si dupa vreo 5 zile am primit telefon de la el ca s-a rezolvat, si-a cerut inca odata scuze pentru intarziere,

    Departe de mine gandul ca aici totul este perfect dar orice persoana (chiar fiind membru de sindicat) care lucreaza la guvern are niste avantaje mai bune ca la o firma privata (salariu, concediu, pensie etc.) si daca nu performeaza i se ultumeste si este “eliberata din functie”.

    Sa va spun si ceva, din experienta personala sau a altor romani de aici, despre contactele cu “similarii” acestora din tara (pe care poate le cunoasteti mult mai bine): la telefon astepti cel putin 15 minute pana cineva iti raspunde si apoi esti pasat de la “Ana la Caiafa”; in generasl nu poti vorbi cu nici un sef…. fie sunt plecati, concediu, sedinta etc. Daca intrebi de nume, cu mare greutate poate obtii numele operatorului.

    Am trimis o cerere recomandata cu confirmare de primire (confirmare datata 20 mai 2016) adresata direcorului unei institutii din Romania. Astazi la peste 3 luni nu am primit nici un raspuns. Exista vreo lege in Romania care stipleaza perioada in care trebuie sa primesti un raspuns si daca da care sunt consecintele directe si imedate (nu tribunal/justitie) pentru persoana care n-a respectat-o ?

    Alta: am avut nevoie de o procura si firesc am apelat la consulatul de aici. Pana acum catva timp trimiteam un e-mail direct la consulat si ma programam. De catva timp s-a schimbat: se face programare prin MAE – SIMIC (Sistemul Informatic pentru Managementul Integrat al Serviciilor pentru Cetăţeni), prin serverele de la Bucuresti……..a durat exact 7 zile in loc de max. 2 zile. Cel mai mult imi place ultimul cuvant din “numele“ acestui sistem: pentru “Cetăţeni”……..dar nu exista nici un “Contact” (pentru Cetăţeni) pe acel portal (https://www.econsulat.ro) : telefon sau e-mail unde sa sugerezi (feed-back de la noi, utilizatorii) vreo imbunatatire. Asta m-a frapat cel mai tare, fiind obisnuit cu site-urile guvernamentale ca si cele private de aici. Mai exista si un video de cu exemple de utilizare al aportalulu dar n-are sonor……….puteti vedea pe http://www.youtube.com filmulete facute de amatori prezentand cum sa utilizezi sau sa repari ceva (aproape orice),

    Deci, noi avem experienta si am putea sugera cate ceva dar cine asculta ? Si atunci cum sa reactionezi ? Cum sa te intorci in Romania unde esti tratat asa cum am descris mai sus cand ai termen de comparatie, prin experienta personala (nu povestirile altora), cu un alt mod de a fi tratat care nu-i perfect dar este altfel ?

    Oamenii de aici nu sunt altfel ca cei di Romania ci sistemul este altfel…… legea este clara, nu lasa loc la interpretari si mai ales specifica care-i consecinta daca o incalci si se aplica,

    DURA LEX SED LEX !

    Toate cele bune.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Anca Manolescu


Anca Manolescu

Anca Manolescu este doctor in filozofie al Universitatii din Bucuresti. A fost cercetator la Muzeul Taranului Roman, departamentul de antropologie culturala. Este acum cercetator i... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)