„Pentru ce există ceva mai degrabă decît nimic?”
(G. W. Leibniz)
Realitatea (ultimă) că există ceva şi nu, mai curînd, nimic, se datorează faptului că nu poate exista un nimic pur, absolut. Nimicul absolut este o imposibilitate. Nu poate fi imaginat un gol absolut, etern. (Cine să şi-l imagineze?) Pentru a exista, chiar şi ca „nimic”, ca referenţialitate pură, el are totuşi nevoie de o raportare la ceva. Nu poate exista un nimic revelat de un alt nimic. „De vreme ce un lucru nu-i adaugă «nimic», cum ar putea opusul său lua «ceva de la el»”? (Plotin). Nimicul există doar în măsura în care întîlneşte o limitare. Graniţele sale sînt trasate de reperele paralele ale existenţialităţii. Raportarea nimicului la ceva îi dă acestuia dimensionalitatea. Chiar şi nimicul devine ceva datorită libertăţii. Lumea nu putea să nu fie pentru că era imposibil să existe un nimic nesfîrşit. Tot ceea ce există nu face, de fapt, decît să re-contureze jocul ontologic al existentului şi al non-existentului, joc ce pune totul într-un raport în care meonticul devine condiţia de posibilitate a oricărui existent. „Căci actualul presupune înaintea lui posibilul şi nici nu e necesar măcar ca tot ce e posibil să ajungă în stare de actualitate” (Aristotel). Nimicul este contraponderea nevăzută a oricărui ceva, a ceea ce ar rămîne dacă nu se întîmpla să fie. Existenţa nu este, în ultimă instanţă, decît nimicul care poate să fie. După cum in-existenţa este doar nimicul care îşi refuză imperativul să fie. Noi putem vorbi doar de un nimic (originar) care a fost odată… ceva. Că de nu era, nu se putea nici măcar povesti cît de cît despre această tăcută componentă existenţială. Existenţa este cea mai fascinantă poveste a scoaterii ei din propria posibilitate. Prin ea, nimicul ia forma posibilului proxim. Prin el, existenţa se adaptează la chemările posibilului său. Orice existent este maximul posibililor săi. Divinitatea se revelează pe sine concomitent cu dezvăluirea posibilităţilor nelimitate ale nimicului. Datorită divinităţii acesta încearcă posibilul, devine chiar o poveste care poate încăpea într-un singur cuvînt.
„Nimicul” este umbra fiinţei încă dinainte de a fi. Umbra fiinţei care poate să fie. Fiinţa acoperă nimicul, îl dislocă prin umbra sa apotropaică. Transformă eterna sa posibilitate meontologică în realitate. De-limitează originar posibilităţile (limitate) ale fiinţării. Posibilitatea este deschisă oricărui registru al existării. Posibilitatea se naşte chiar din nimicul deschiderii sale spre ceva. Toţi posibilii sînt egali în posibilitatea lor aparent im-posibilă. Existenţa este doar o formă a posibilităţii devenită realitate. Nimicul face loc, ad extra, datului existenţial. Nimicul care, aparent, tinde să anuleze fiinţa, se lasă ultimativ locuit de ea. Nimicul este ne-undele proxim, a-topicul oricînd la îndemînă. Prin re-distribuirea lui ubicuitară, el poate porni de oriunde posibilul existenţial. El co-răspunde uneori chemării de a fi ceva, mai mult decît indiferenţei de a fi doar nimic. Chiar şi „ceea ce pur şi simplu nu fiinţează, nimicul însuşi, aparţine fiinţării în întregul ei, în măsura în care fără ea nu ar mai fi nici nimicul” (M. Heidegger). Nimicul este un pas spre existenţă. Forma manifestării nelimitatelor posibilităţi ale devenirii. Pentru ca „nimicul” să devină ceva a fost nevoie de o chemare, de o atracţie genezică a contrariului. Ceva a fost atras de ecoul posibilităţii sale de a fi. Din nimic apare o saturaţie de nimic. Abisalitatea „nimicului” ajunge la apogeu. Golul îşi reclamă dorinţa sa eternă de plinătate. „Nimicul” se ruinează în sine, în propria absenţă. Toată această implozie eliberează energia primei alternative de a putea fi ceva. Orice dat existenţial relativ se menţine, prin opoziţie cu nimicul din care a ieşit, la maxima sa posibilitate. Nimicul este maximalitatea posibilităţii non-existentului. El este termenul de referinţă între existentul şi non-existentul absolut. Este marginea unei posibilităţi, fundalul în orizontul căruia existenţa pare mereu posibilă. Doar creată ex-nihilo lumea putea fi gîndită înainte de a fi. Totul există ca nimic distanţat de el însuşi. Căci el este ceva fără să existe. Nimicul constă în limita de la care şi după care ne reprezentăm lumea ca posibilitate. Ideile deschid prima poartă a posibilului. Dacă o idee este posibilă, totul este posibil. Chiar şi nimicul e posibil ca idee a contrariului său. Nu e posibilă o existenţă care să nu fi trecut prin deşertul nimicului său. Doar Dumnezeu a ocolit acest parcurs meontologic, alegînd calea absenţei. El este singurul care îşi conturează prezenţa direct dintr-o absenţă. În ne-determinarea lui absolută, nimicul poate primi orice determinare (formală). El se manifestă doar ca foame ontologică de ceva. Desemnează doar im-posibilitatea totală a inexistenţei. Nimicul are totuşi un sens pozitiv (aşteaptă ceva), pe cînd neantul înseamnă negativitate pură (neagă ceva). Dacă echivalăm, într-o oarecare măsură, „nimicul” cu „haosul”, se poate afirma, odată cu C. Noica: „unul ca lipsă de determinare, altul ca exces de determinare, hypo şi hiper determinare”. „Nimicul” devenit ceva este cel hiperdeterminat. Celălalt îşi aşteaptă in aeternum determinarea. Nimicul este un fel de haos ceva mai organizat. Ca să putem vorbi de nimic, trebuie să-l raportăm cu necesitate logică şi onto-logică la ceva ce este. Neantul, în schimb, trebuie raportat doar la ceea ce a fost. Cele două concepte aparent goale se manifestă în temporalităţi şi morfologii diferite. Ele îmbracă doar forma a ceea ce neagă. Negaţia este modul lor inteligibil de manifestare. Este vorba totuşi de o negaţie cu sensuri diferite. Nimicul se neagă ca să fie (ceva), neantul neagă ceva ca să nu mai fie. Neantul închide ceea ce potenţialităţile nimicului au deschis. „La început este nimicul, la sfîrşit, neantul (=nimicnicia). Nimicul e autonom, pe cînd neantul presupune ceva negativ pe care-l neantifică”, cu o formulare noiciană.
Nimicul există doar în perspectiva lumii. Pînă la facerea lumii, Dumnezeu avea la îndemînă tot nimicul. După crearea ei, nimicului i-au fost limitate o serie de posibilităţi. La început, nimicul era întreg, nu mai avea nevoie de nici o contrapondere pentru a fi el însuşi. Doar divinitatea i-a conturbat perfecţiunea, derivînd din el o lume. Ca atare, nici o altă lume nu mai poate fi creată din acelaşi nimic, pentru că, în urma creaţiei, acesta este unul diminuat, incomplet. Nimicul este mai sărac cu o lume, lumea este mai bogată cu o iluzie. Acesta poate fi înţeles doar prin conceptul de lume, de ceva. Nu putem vorbi de un nimic al altui nimic. Nimicul a devenit substanţa gîndirii doar după ce existenţa a fost posibilă. Doar cuvîntul conţine concomitent nimicul şi totul lui posibili. Cuvîntul divin conţine totul (posibilităţilor) nimicului. El a chemat ex nihilo existenţa să fie. Universul, lumea, fiinţa umană sînt doar o variantă a ceea ce nimicul a putut deveni la un moment dat. Afirmarea creării din „nimic” este formulată în Vechiul Testament: „Rogu-te, fiule, ca, la cer și la pămînt căutînd și văzînd toate cele ce sînt într-însele, să cunoști că din ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu și pe neamul omenesc așijderea l-a făcut”. (Noul Testament nu face nici o referire la acest lucru). Nimicul reverberează în fiecare ceva pe care îl face posibil. El se actualizează cu fiecare posibilitate devenită act. Se propune mereu unei prezenţe prin chiar im-posibilitatea sa ontologică. Muţenia lui face ca totul (toate) să ne vorbească. El învăluie fiindul (precum tăcerea cuvintelor) în ne-fiindul chemării sale. Nimicul este tăcerea existenţei înainte de cuvînt. Tăcere care este saturată de propria sa posibilitate. Nimicul există tocmai pentru că, în general, poate exista ceva. În termeni aristotelici, el este doar o formă nesaturată. Perfecţiunea de-venirii oricărui existent se realizează pornind chiar de la contrariul său absolut – nimicul. Pentru că, tot ceea ce este, a fost odată… nimic. Doar raportate la acesta toate lucrurile sînt perfecte în posibilitatea lor derulată existenţial. Nimicul (Cuvîntului) este perfecţiunea cu care operează divinitatea în lumea (im-perfectă a) devenirii. Cuvîntul leagă perfecţiunea nimicului de im-perfecţiunea existenţei. El topeşte într-o singură pronunţie două contrarii. Face lumea posibilă din chiar perfecţiunea im-posibilităţii sale. Lumina cuvîntului pune toţi posibilii în mişcare, îi actualizează chiar în antinomia lor originară (creatio in principio). Spus uşor poetic, lumea este o metaforă divină. Una care există în chiar propria sa spunere. Cu alte cuvinte, nimicul devine ceva printr-un exces: printr-un exces de in-existenţă. Nimicul participă la existenţă chiar cu imposibilitatea lui. El este o parte de propoziţie a existenţei. Cu puţină imaginaţie, nimicul poate deveni totul. Nimicul este legătura noastră primordială cu ceea ce putem fi. El este singurul nostru „contract” ontologic. Lumea nu poate fi privită ca reală decît din im-posibilitatea sa. Libertatea lumii s-a născut chiar în momentul în care ea putea şi să nu fie. Căci a fi-ul libertăţii îl presupune şi pe a nu fi. Pentru a aduce pe lume omul, Dumnezeu a pus la lucru pînă şi nimicul, l-a deturnat într-o oarecare măsură. „Căci El este atotputernic și poate chiar din nimic, adică din ceea ce nu are deloc ființă, să facă lucruri bune, mari sau mici, cerești sau pămîntești, spirituale sau corporale” (Sf. Augustin). Oare efortul de a întreţine ad infinitum nimicul era mai mare decît cel de a face lumea? Cum se explică opţiunea concretă pentru ceva, cînd nimicul era la discreţie? De ce nimicul nu şi-a fost suficient? La ce tentaţii ale realului nu a putut rezista? Ce a revoltat în aşa de mare măsură nimicul de l-a putut determina să devină ceva? Între nimic şi ceva stă toată splendoarea decăderii. Lumea este spectacolul decăderii nimicului, a setei lui de concreteţe. Sîntem tot ceea ce a dat nimicul în dezintegrarea lui. Una dintre cele mai adecvate şi scurte definiţii heideggeriene ale omului: „reprezentantul nimicului”. Cu adagiul că omul reprezintă tot nimicul. Lumea, o dublă scamatorie: scoasă din nimic, de nu se ştie cine.
Existenţa este singura formă absolută de revoltă împotriva nimicului. Lumea e doar ceea ce nimicul a produs la prima încercare. De fapt, lumea este un produs neterminat. Totul a apărut din preaplinul nimicului. Totul este doar neputinţa nimicului de a (mai) rămîne el însuşi. Nimicul s-a plictisit să nu fie. Existenţa s-a născut din imposibilitatea inexistenţei absolute. Inexistenţa este golul primului pas către ceva. Existenţa este mărturia propriei sale inexistenţe; „din existenţa lumii derivă concluzia nonexistenţei ei anterioare”, cu o formulare a lui A. Schopenhauer. Nimicul limitează realitatea doar la posibilităţile ei posibile. Din perspectiva Totului, nimic nu are sens. Din perspectiva Nimicului, totul are sens. Omul este doar o îndoială prinsă la mijloc. După Pascal, „nu-ţi trebuie mai puţină ştiinţă ca să ajungi la nimic decît îţi trebuie pentru a ajunge la tot”. Doar Nimicul este etern. Căci el există cu condiţia să nu fie. Pentru ca ceva să existe, trebuie ca altceva, contrar, să nu existe. Inexistenţa (nimicul) pre-determină anumite forme de existenţă. Inexistenţa participă cu propria-i posibilitate la existenţă. Posibilităţile ei sînt sursa realităţii. Existenţa este tot ceea ce a fost posibil din totalitatea posibilităţilor. Ea evoluează în marginea rezervelor nelimitate de in-existenţă. Căci uitînd că nu există, chiar şi nimicul a început să fie ceva. „Tot ce e pozitiv se ridică din întunericul Nimicului”, cu o afirmaţie heideggeriană. Trecerea nimicului de la in-existenţă la existenţă se face printr-o saturaţie de hăul propriu, printr-o chemare care nu-şi epuizează niciodată conţinutul. Nimicul este limita de la care porneşte Cuvîntul pentru a-şi putea semnifica şi re-semnifica propriile date. Răspunsul dat la o întrebare care (ontologic) nu s-a pus încă. Chip ce se reflectă în proximitatea aşteptată a altui chip. Survenire care se ridică din chiar propria-i apetenţă, chemare. Prezenţă a unei absenţe. Tot ceea ce există este un exces, un abuz pe seama nimicului. Căci nimicul există doar ca posibilitate de a nu fi. Orice existent se ridică fraudulos pe ruinele sale, pe impulsul gol care deturnează totul în posibil. Golul dă ordinea plinătăţii lumii. De fapt, la sfîrşit nu facem decît să restituim „nimicului nimic” (F. Kafka). Dăm înapoi tot nimicul. Între a fi şi a nu fi stă veşnic incertitudinea nimicului. „Nimicul”, cel care nu intră în jocul creaţiei, rămîne anihilatorul oricărei creaţii, adică neant. Ne naștem din „nimic” și sucombăm în „neant”. Faptul că nu tot „nimicul” este cuprins în actul creaţiei face ca partea rămasă să se transforme în contrariul său, în rău şi afanisire. Răul poate proveni şi din faptul că „nimicul” nu a fost total contopit în creaţia divină. El rămîne ca un rest căruia i-a fost (îi este) refuzată posibilitatea metamorfozării în ceva. De aceea re-soarbe fiinţele şi lumea în propriul abis. În măsura în care ne luptăm cu neantul, în sens barthian, ne luptăm de fapt cu o formă de rău. Noi ne-am asumat (involuntar) „nimicul” creatural, dar cu neantul avem încă a ne lupta. Tot ce nu este creaţie din „nimic” – nimicul eşuat creaţional – rămîne neant. Nimicul este asumpţia posibilităţii pusă înaintea oricărei posibilităţi. Neantul este im-posibilitatea pusă în urma oricărei posibilităţi, negarea acesteia. Nimicul reclamă o anterioritate logică în faţa oricărui existent. Căci înainte de a fi ceva, în locul lui era nimicul, posibilitatea lui posibilă.
Existenţa nu este ceva decît în raport cu negaţia sa, cu non-existenţa – cu nimicul. Fiinţa există ca fiinţă tocmai pentru că un gol non-fiinţial a fost înlăturat. Nimicul este gol, dar gol de ceva. Neantul este golire de fiinţă. Nu toţi posibilii s-au realizat, deşi, în ordinea posibilului, toţi par egali. „Nimicul” e rezerva de posibilităţi din care ceva poate lua încă fiinţă. Ecoul existenţei ce poate fi chemat continuu prin Cuvînt. „Nimicul” este tot ce n-a apucat (creatural) să fie. Tot ceea ce poate fi, dar nu este încă, o eternă condiţie de posibilitate. Prin participarea la crearea fiinţei, el devine agent al binelui. Al binelui ca existenţă smulsă neantului. „Nimicul” este creaţional, participă prin non-prezenţă la actul creării, pe cînd neantul anulează posibilitatea creaturală. „Nimicul” este răgazul necesar rostirii Cuvîntului. Ecoul potenţialităţii pure. Căci non-prezenţa nimicului este totuşi capabilă să primească ceva-ul existenţialităţii. Din golul său se pot întrupa datele realităţii, fenomenalitatea ei imediată. Facerea lumii a transformat posibilitatea nimicului în realitate. Dumnezeu este Totul Nimicului. Omul – nimicul totului. Lumea a fost posibilă pentru că a existat cel puţin o singură variantă de lume posibilă. Ea există în continuare pentru că nu are alternativă. Cînd va apărea prima alternativă, lumea va dispărea. Dacă Dumnezeu nu există, nimicul nu are nici un sens. Dacă există, nimicul are prea multe sensuri. Probabil că lumea nu poate fi înţeleasă decît din afara ei, din ceea ce nu este. Acceptarea indiferentă a lumii e poate singura formă de a o înţelege. Viaţa are sens doar pe măsură ce noi îi găsim unul. Lumea e făcută din tot ceea ce nimicul a putut pune la dispoziţie: gol, absenţă, vid. Toţi cei care existăm, de fapt, sîntem ratarea nimicului. Noi i-am scurtcircuitat inexistenţa. Fiecare secundă din viaţă este o răzbunare pe ceea ce puteam să nu fim. Deducerea necesităţii unui fenomen sau întîmplări din propria sa posibilitate, a existenţei din non-existenţa sa, a totului din propriul său nimic rămîne „argumentul ontologic” al poeticităţii lumii. „Dumnezeu este ființa din a cărei posibilitate (sau esență) rezultă existența”, conform lui G. W. Leibniz. „Nimicul” revelează în modul cel mai concret teama de in-existenţă, angst-ul. O devoalează în concretitudinea non-obiectualităţii sale. Pentru că el în-fiinţează şi des-fiinţează deopotrivă. Face şi des-face existenţa în nelinişte (neant) şi promisiune fiinţială. Dă sens existenţei prin chiar in-existenţa pe care i-o contrapune. Excesul de inexistenţă a dus la apariţia existenţei. Inexistenţa s-a ratat în plinătatea propriei posibilităţi.
Nimicul este „gradul zero al fiinţării”. Apariţia vieţii a fost cel mai mare accident al inexistenţei. Nimicul nu se aştepta să fie. Omul este supremul elogiu adus nimicului. Floarea pusă pe mormîntul naşterii ex nihilo. Prin om, nimicul a fost dus la apogeu. A fost proiectat în luciul propriului coşmar. Nimicul nu există în sine. El există doar în raport cu ceva. Dacă ar exista doar nimicul, el nu ar exista. Nimicul are de unde să de-vină tocmai pentru că nu este încă ceva. Conceptul de nimic ne ajută să gîndim logic (precum zeroul în matematică) nu doar ceea ce nu există, ci şi esenţa existenţialităţii. Plinul poate fi înţeles mai bine nu doar prin ceea ce îi este specific, ci şi prin golul său. Fiinţa se dezvăluie prin umbra ne-fiinţei sale, prin ceea ce lasă loc de-venirii. Prin faptul că lumea poate exista chiar şi din nimic, acesta poate deveni indirect o cauză a lumii. Una care face ca, prin non-datul său impasibil, ceva să poată fi chiar din propria sa in-existare. La o aşa mărime a nimicului (cînd nu exista decît prezenţa lui) trebuia contrapusă o fiinţă infinită în posibilităţile existenţei sale. Dumnezeu ia din imensitatea nimicului puţinătatea fiinţării. „Dumnezeu este opoziția la nimic prin medierea ființei”, după cum se spune în Cartea celor 24 de filosofi. E greu de imaginat o lume creată care să nu fi fost, ab initio, nimic. Pentru că, dacă era ceva, nu mai trebuia creată. Existenţa însăşi este reverberaţia continuă a faptului (existent) de a fi. Miracolul adus pe altarul unei priviri cuprinzătoare, a unui cuvînt care spune totul pentru că, aparent, nu spune nimic. „Nimic nu dovedeşte că sîntem mai mult decît nimic” (E. Cioran). Numai că dovada acestui fapt e însuşi spectacolul existenţei. Toată existenţa este o imensă reverenţă făcută nimicului.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Daca theosis este finalitatea purificarii si iluminarii, comuniunea cu Divinitatea face ca experienta „nimicului” sa piarda din semnificatie. Sau, la limita, misticismul ar fi dovada vie ca suntem mai mult decat nimic.
====
Intr-un registru umoristic (sa-mi fie si mie permis, e zi de sarbatoare :-)) : am crezut initial ca articolul este despre educatia din Romania.
”meonticul” și ”meontologică”
Dicționarul arată ”nimic”. Mulțumesc pentru posibilitatea unei explicații. :)
Dacă interesul dumneavoastră nu este din sfera meonticului vă sugerez (până la primirea unui răspuns de la cineva competent) să răsfoiți (vorba vine) cartea lui Andrei Cornea””O istorie a neființei în filozofia greacă”. Nu veți regreta.
Mulțumesc.
Cat mai scurt:
Unul din numere este in mod obligatoriu zero. Desigur in acelasi timp obligatoriu si inexistent.
La fel este si cu Nimicul . Nonexistentul inseamna nimicul dar nonexistentul nu poate exista.
PUNCT adica NIMIC.
Existenta este o forma de exprimare a nimicului initial, incognigibil dar…instabil! Tocmai lipsa de reper absolut in perceptie umana demonstreaza domnia nimicului expansibil, al carui martori suntem, fara sa fim altfel decat in existenti. In concluzie, singura intrebare inteligenta este a prietenului meu Cioran „mai merita sa ma spal pe dinti?” :D
Un univers din nimc fara nevoia unei forte divine este posibil. Este matematic demonstrat. A gasi tot felul de chichite filozofice cu un singur scop – dovedirea existentei unei forte divine – este un fel de filozofie in care ne dam cu parerea urmand aceeasi axioma de baza „vreau sa cred”. Nu are nici logica matematica, nu este nici rational ci pur emotional, este construita pe o structura de nisip (ideea ca nu se putea produce CEVA din NIMIC fara o inteventie divina), DECI clar si fara dubiu – exista o interventie divina, DECI exista divinitatea. Nimic mai fals. Universul, viata, pot fi create din „nimic” – se cheama Mecanica Cuantica, mai precis de fluctuatia cuantica (vezi o expplicatie stiintifica in cartea lui Lawrence Krauss, „Universul din nimic”)
„universul nostru este generat de o fluctuatie cuantica dintr-un vid similar cu modul in care particulele-virtuale sunt generate de fluctuatia vidului”.
Este bazata pe o riguroasa si temeinica baza matematica – nu pe ideea „vreau sa cred”. Partea experimentala este data de exemplu de efectul Casimir, inetractiunea intre doua particule, etc.
„Nimicul”, așa cum îl înțelege Krauss și fizicienii contemporani, nu e chiar nimic. În cartea sa, Krauss relatează că de obicei filosofii și teologii se irită ascultându-l vorbind despre semnificația „nimicului”, și-i reproșează că el nu ar înțelege de fapt nimicul (aici, spune el sarcastic, este tentat să replice că teologii sunt de fapt experții în nimic). Și acum citez: „Dar, după părerea mea, aici își găsesc falimentul intelectual o mare parte din teologie și o parte din filosofia modernă. Căci, în mod cert, ‘nimic’ este la fel de fizic ca și ‘ceva’, mai ales dacă e să fie definit ca ‘absența a ceva’.”
Știința nu are un răspuns la întrebările referitoare la originea universului. Dar tocmai acest mister ar trebui să constituie forța motrice pentru eventuale descoperiri în sensul acesta. Sigur, unii, în atavismul lor intelectual, se reped să-l bage pe Dumnezeu în schemă printr-un „God of the gaps” argument de toată frumusețea. N-au decât, dar pe mine nu mă conving (îmi închipui că nici pe mulți alții care gândesc critic). Demersul lor, așa cum îl văd eu, nu reprezintă nimic mai mult decât o capitulare a puterii umane de înțelegere și o revenire la niște atitudini premergătoare epocii în care vechii greci puneau omenirea pe calea spre cunoașterea adevărată. Nu e o rușine în a recunoaște că nu știi cum s-a petrecut un fenomen sau altul, e o dovadă de onestitate intelectuală.
Mi se pare interesant că în locul în care am întâlnit prima dată expresia „fluctuație cuantică” (vacuum fluctuations) la Marry-Jane Rubenstein Myth and Modern Physics în Theologies of Creation editat de Thomas Jay Oord, ea era folosită ca dovadă că nu putem echivala vidul cu Nimicul. Vidul este o mare agitată de particule virtuale (Leonard Susskind: „a fluctuating sea of virtual particles” – scuze pentru traducerea aproximativă). Ideea că o astfel de fluctuație a dat naștere lumii noastre i-a venit lui Edward Tryon în timpul unui seminar de cosmologie.Până si aceasta. e doar o ipoteză (plauzibilă dacă are importanță părerea mea) dar doar o ipoteză. Iar dumneavoastră rămâneți cu o problemă. Vidul (care este ceva) cum a fost creat?
?
Why there is something rather than nothing?” este intrebarea cheie a prof. Krauss. Marturisesc ca nu am citit cartea, dar am ascultat fascinat prelegerile autorului pe Youtube. Un intelect limpede si un talent de comunicator desebit.
Intrebarile de genul: dar cine a creat…? dau inevitabil intr-o fundatura. Religiosul gaseste ca raspunsul corect este Dumnezeu ca prima cauza, iar ateul continua cu „…si cine l-a creat pe D?”
Poate ar trebui sa ne intorcem la intrebare. Are sens? in masura in care putem aplica verbul „a crea” unui concept care nu e clar delimitat: Lumea (materiala?), Univers…ceea ce percepem direct prin simturi sau prin intermediul instrumentelor…ceea ce deducem (prin calcul?) ca exista sau poate exista…
Atata timp cat omul „credincios” nu trece in obscurantism si fanatism, pt. mine e OK, putem fi prieteni buni.
Insa a spune ca stiinta si religia pot coexista fara probleme imi pare o incercare fara sorti de izbanda de a impaca capra cu varza. Oricata echilibristica ai incerca, ele se bat cap in cap in probleme fundamentale. Pariez pe capra ca manaca varza.
Si inca ceva – o astfel de gandire „nimicul nu poate exista” a impiedicat omenirea sa accepte pentru multa vreme cifra „zero”. Azi lucru asta pare ciudat, insa in trecut au murit oameni (nota bene – au fost omorati) pt ca noi azi sa avem cifra zero. Oameni au fost arsi pe rug de filozofii religiosi in numele unei religii care spune „sa nu ucizi”.
Lucru asta se intampla si azi. Poate „uciderea” a devenit mai subtila, pe plan economico-social, insa este tot la fel de reala si periculoasa.
Imi e teama de acesti filozofi emotionali. Azi stiinta este iarasi sub atac (a fost intotdeauna) – vad pe Contributors un val de articole „filozofico-teologice” si ma intreb de ce?
De ce nu? Fiecare are dreptul să susțină un punct de vedere. Articolele filosofico-teologice își au locul lor atâta timp cât nu invadează tărâmul științei, contrazicând-o. Iar când o fac, am dreptul să nu le iau în serios sau să le ignor pur și simplu. De fapt, am observat că articolele filosofico-teologice de pe Contributors sunt cumpătate și neintruzive, deci nici vorbă să „atace” știința. Dacă orice speculație metafizică „atacă” știința în opinia dumneavoastră, atunci, foarte probabil, aveți o problemă de idiosincrasie. Singurul „eretic” științific de pe această platformă, din câte știu eu, este domnul Constantin Crânganu.
E normal si binevenit, dupa mine, sa existe astfel de articole. Mi se par chiar prea putine.
Contributors este o platforma de dezbatere la un nivel ridicat (dupa mine). Oamenii de pe aici isi pun si astfel de probleme – dupa cum reiese chiar din nivelul ridicat (zic eu) al comentariilor.
… si articolul acesta mi se pare chiar simpatic.
Sigur Domnilor/Doamnelor – aveti dreptate. Libertatea de gandire, de opinie si de expresie sunt absolut fundamentale. Problema devine grava cand cineva dintr-o parte „invadeaza” cealalta parte si se strica echilibrul (me refer la stiinta vs teologie/religie). Nu stiu cat de mare este problema mea „de idiosincrasie” dar stiu un lucru: in scoli in Roamania se preda religia. Inca nu am vazut predarea lucrarilor darwiniste in biserici.
Sa nu uitam ca oamenii ne-credinciosi (suna deja negativ, este?) nu au o problema cu credinciosii, ci invers. Uitandu-ma in istorie va las pe dvs sa observati cine pe cine a ars pe rug.
Revenind in timpul si spatiu mioritic actual, indoctrinarea (cuvant prea dur?) religioasa in detrimentul gandirii critice in scoli este evidenta. Nu mai vorbesc despre o catedrala a mantuirii neamului mare cat 8 spitale (financiar vorbind). O biserica institutionalizata care nu plateste taxe si infiltrata in scoli. Oare chiar nu vedem atacul?
Ma deranjeaza forma subtila de atac social prin care cei ne-religiosi (necredinciosii) sunt categorisiti cu o grava conotatie negativa „oameni fara de dumnezeu” – infiltrand subtil ideea ca sunt rai, hoti, etc. Cine ataca pe cine? Ma simt eu atacat sau am pus cateva fapte pe masa? Ati vrut „evidence” ? – Ecce Evidence.
Religia in scoala este in multe cazuri doar o pierdere de vreme – nici un tanar nu-si bate capul cu nenumaratele prostii debitate de tot soiul de ciudati.
Sub acest aspect – al irosirii timpului – intr-adevar e o agresiune a „credintei” fata de toata lumea.
Dar nu are a face cu substanta religiioasa, ci cu imbecilitatea umana, cu formalismul exacerbate in care se zbate scoala romaneasca.
In alte cazuri, religia este intr-adevar un „punct de infelxiune” in scoala, fiind singura care duce spre educatia morala. Mai mult decat nimic, in condtiile in care scoala romaneasca a renuntat de mult la a fi altceva decat un papagal platit de la buget.
Prin urmare, cred ca a discuta despre o anumita echilibrare stiinta-religie in aceste conditii este mai curand un demers academic decat o dezbatere cu finaliate practica.
===
Desigur, exista in unele cazuri un antagonism stiinta-religie. Dar cred ca asta este perceput doar ca rezultat al suprasimplificarii. Altfel spus, daca opui dogma crestina fizicii Universului, s-ar putea sa ajungi la asemenea concluzii. Dar daca pornesti de la idea reprezentarii lumii, delimitarea aceasta se estompeaza. A nu se confunda cu „dublul adevar”.
Desigur, mai apare si pericolul „noii religii”, reperezentate de o anume conceptie a statului divin (afirmat sau subinteles). Aceasta este o idee centrala in diferite doctrine de stanga, cateodata destul de bine disimulat prin terminologie.
.
Diferenta pe care o faceti bine, intre neant si vid, e ca neantul e o idee distrugatoare de ea insasi, in sensul in care in momentul in care oricine ar face efortul sa il imaginezem creeaza ceva, care luand o oarecare forma, nu mai este neant. Neimaginat nu inseamna inimaginabil; asa cum nici vidul nu e vid.
Filozofia dvs se bazeaza totodata pe ideea teologica a temporalitatii constructive. In conceptia asta, in care fortele binelui erau maximale la inceput, odata cu „timpul” scazand in consistenta,
O idee ca asta a fost demontata de doua ori numai in secolul 20
Fi’ul lbertatii nu s-a nascut odata cu teologii, ci cu umanistii,
Pentru augustin timpul nu era constructor, ci distructor.
In masura in care din nimic putem creea ceva, ar trebui sa putem explica metafizic fizica. Ori asta e imposibil.
„nu-ţi trebuie mai puţină ştiinţă ca să ajungi la nimic decît îţi trebuie pentru a ajunge la tot” in care tot Pascal isi exprima neputinta in fata stiintei. A visa nu adduce decat idei. Pascal stia
Ceea ce numiti dvs nimicul in matematica pe care s-ar baza, a aparut prin secolul 14 in india, si a devenit indispensabil dupa aparitie. |Matematica nu e invizajabila azi fara el, dar nici necesara in posibilitatile langajiere( este totusi diferenta intre sistemuele demonstrative filiozofice si stiintifice)
Niicul este nimic, indiferent de raportare.
Nici macar teoria cuantica nu explica nimicul.
Doar incearca sa explice agitatia de particule. Care unde sunt si de unde provin?