Home » Cultura »Politica & Doctrine »crestin-democratie/conservatorism »liberalism » Citesti:

Istoria onoarei la români: Despre N. Steinhardt (Actualizat)

Azi, 29 iulie, este ziua cand s-a nascut, in 1912, N. Steinhardt. Reiau un articol de pe “Contributors” scris cu ocazia centenarului Steinhardt. Scriam acolo ca anul 2012 era nu doar unul Caragiale, ci si unul Steinhardt. In fond, gânditorul liberal-conservator devenit calugar ortodox, dar asumându-si pana in uiltima clipa evreitatea, un intelectual critic de superba tinuta morala despre care am avut sansa sa stau mult de vorba cu Toma Pavel si cu Dragos Aligica, l-a inteles ca nimeni altul pe autorul “Scrisorii pierdute”. Cum i-a inteles si pe Dostoievski, Koestler, Soljenitin, Bulgakov (Serghei si Mihail), Camus. Numele lui N. Steinhardt se inscrie luminos in ceea ce-ar putea fi o carte cu titlul “Istoria onoarei la romani”.

Karl Jaspers spunea ca exista oameni care dau masura umanului. Unul dintre acestia a fost N. Steinhardt. Intr-un timp al haosului moral, al abrogarii distinctiei esentiale dintre Bine si Rau, ori mai precis al falsificarii Binelui (Vladimir Soloviov), al lagarelor de concentrare si al camerelor de tortura, N. Steinhardt a demonstrat ca libertatea si fericirea sunt inseparabile. Regimurile liberticide nu pot oferi fericire reala, ci doar isterii colective, resentiment organizat statal si paranoia sociala ori tribalista.

M-am bucurat citind aici, pe “Contributors”, frumosul eseu al lui Ioan Stanomir despre un volum de scrieri pe teme literare (si nu numai) de N. Steinhardt, aparut in 2012 la editura Polirom. Cartea este ingrijita de carturarul George Ardeleanu, caruia ii datoram fascinanta biografie a lui Steinhardt, o lucrare fundamentala pentru intelegerea unui destin intelectual si a unui profil etic de exceptie.

Numele lui N. Steinhardt, cel arestat si condamnat in procesul grupului Noica-Pillat, autorul “Jurnalului fericirii”, intelectualul roman-evreu liberal-conservator, admiratorul lui Chesterton, Dostoievski, Soljenitin, Malraux, Camus si Koestler, prietenul lui C. Noica, al lui Dinu Pillat si al lui Alexandru Paleologu, ganditorul crestin ortodox atat de apropiat ca viziune de o Simone Weil, intruchiparea unui spirit universalist tot mai amenintat in aceasta lume a fragmentarilor post-moderne si a utopiilor fals-redemptive, patriot roman si cetatean al lumii, omul care nu s-a lasat frant de presiunile unui sistem criminal, aparatorul valorilor transcendente in atunci cand ele erau calcate in picioare cu cinica neobrazare, dascalul moral, iluministul iluminat indragostit de Dumnezeu si de marele dar al Ratiunii, monahul de la Manastirea Rohia, figureaza neindoios in ceea ce numesc panteonul onoarei.

Steinhardt l-a pretuit si iubit pe Caragiale in raport cu care a propus o neasteptata si seducatoare hermeneutica religioasa: “Secretul “Scrisorii pierdute”, scria Steinhardt, tine de un adevar ezoteric, de faptul ca “lumea românească e altă lume decît lumea Occidentului şi lumea Orientului; e altceva, e spaţiu mioritic şi creştin, spaţiu al blîndeţii, dulcii împăcări, iertării, echilibrului şi relativităţii”. Mi-ar fi placut sa-l cunosc personal, as fi avut enorm de multe intrebari a-i pune, legate de ideologii, de credinta, de identitate (ori, mai exact, de identitati), nu s-a intamplat, dar mi-au vorbit cu mare dragoste despre Steinhardt prieteni (discipoli) ai sai din diverse momente ale itinerariului sau spiritual, de la Toma Pavel si Virgil Nemoianu la Dragos Paul Aligica. “Jurnalul fericirii” va dainui ca una din marile carti ale marturisirii din acel loc al istoriei numit Europa de Rasarit.

In superba sa monografie, “N. Steinhardt si paradoxurile libertatii“ “(Humanitas, 2009), George Ardeleanu citeaza dintr-o nota informativa despre parerile marelui ganditor privind malignitatea delatiunii ca fibra a tesutului sordid si antimoral al regimurilor totalitare. E bine sa ne reamintim ce gandea Stainhardt despre fibra psuedo-umana pe care miza statul politienesc de tip comunist sau nazist. Noteaza George Ardeleanu ca este vorba de fapt de “o delatiune despre delatiune, o turnatorie despre turnatorie, avand ceva din ironia cruda a ‘teatrului in teatru’ din Hamlet-ul lui Shakespeare…” Iata asadar ce ii spunea autorul “Jurnalului fericirii” turnatorului securist, fost coleg de la “Spiru Haret”:

“Eu am oroare de oamenii lipsiti de caracter, de codosi, de delatori, informatori, care sunt cei mai lipsiti de caracter. Am avut mare dezamagire in viata mea, fiind ‘turnat’, tradat de cunoscuti, prieteni. Cea mai sinistra categorie de oameni, adevarati denaturati, monstri, este aceea a turnatorilor de profesie, ciripitorii, informatorii, care nu merita decat dispret, desconsiderare, scuipati. Rau face regimul ca incurajeaza in intreprinderi aceasta oribila categorie de oameni declasati, verosi, cretini in general, lipsiti de bun-simt si de constiinta, mai ales care-si vand rudele, prietenii, cunoscutii. Niciodata un regim politic nu are lunga durata, nu are un fundament solid, daca se sprijina pe delatiune, para, lipsa de caracter, tradare. Trebuie sa se cultive increderea in oameni nu neincrederea, entuziasmul, nu frica, onoarea, nu dezonoarea.”

Asemeni Marianei Sora (despre care a scris admirabil Aurelian Craiutu) si lui I. D. Sirbu (a se vedea cartea Clarei Mares despre care am scris aici), N. Steinhardt a fost un “marginal” in ierarhia oficiala a literelor romanesti din anii “socialismului multilateral dezvoltat”. Nu facea parte din variile comisii si comitete, era urmarit continuu de Securitate. Dar un canon asezat pe valori reale, nu pe cele ale coteriilor de cafenea literara ori pe cele dictate de Sectia de Propaganda, il va aseza acolo unde-i este locul binemeritat: in centrul vibrant si nepieritor al gandirii romanesti libere.

Din gandirea lui Chesterton, retin aceasta idee, pe care, cred, Steinhardt ar fi sustinut-o fara rezerve: Impartiality is a pompous name for indifference, which is an elegant name for ignorance. Celor care mai viseaza la un comunism pur, adoratorilor de ultim ceas ai “ideii comuniste”, le-as remainti aceste cuvinte ale Steinhardt: “Iluzii, prostii. Tot cu aceleasi elemente constitutive veti lucra. Tot acolo veti ajunge. Tot la acelasi rasism social, marxist nu mai putin decat leninist (desi ar fi, poate, om cumsecade, desi burghezia a jucat un rol progresist, n-avem ce-ti face: esti cum esti, si cum altfel nu poti fi, trebuie asadar sa fii osandit). Asta e, nu altul. Razbunator. Mic. Imputit. Mahalagesc. Pizmas. Credincios al treimii: ura, banuiala, invidie. Cu gura de tata si ura de sluga. Societatea bunei stari, unde bucatoaria e Primusul de pe coridor. Stiu ei, demonii, cum sa se intrupeze, nu intamplator”. (Reflectii despre romanul “Maestrul si Margareta”, capodopera lui Mihail Bulgakov, recomandat de Dinu Pillat, Varatec, 1970, in N. Steinhardt, “Jurnalul fericirii”, editie ingrijita si postfata de Virgil Ciomos, Editura Dacia, 1991, pp. 150-151).

In acel text esential intitulat “Trei solutii”, testamentul politic al lui N. Steinhardt, gasim una dintre cele mai inspirate definitii a experimentelor neo-caligulare ale veacului al XX-lea, cand ideologii salvarii imanente prin revolutii totale au justificat cele mai macabre atacuri impotriva libertatii umane: “…totalitarismul nu e atat inchegarea unei teorii economice, biologice ori sociale cat mai ales manifestarea unei atractii pentru moarte. Iar secretul celor care nu se pot incadra in haul totalitar e simplu: ei iubesc viata, nu moartea”. Altfel spus, totalitarismul este inradacinat in instinctul mortii, in nihilism, ura si disperare. Vorbind cat se poate de onest, anul 2012 este nu numai anul Caragiale, cu tot ceea ce implica el, dar si anul Steinhardt, de asemenea cu tot ceea ce implica el.

Update (29 iulie 2015): Am recitit unul din pasajele evocate in articolul despre N. Steinhardt. Uitasem ca la el am gasit prima oara, din cat pot sa-mi aduc acum aminte, formidabilul concept de rasism social. Daca ajung la o noua editie a “Diavolului in istorie”, voi repara faptul ca nu i-am recunoscut cum trebuia aceasta notiune deschizatoare de drumuri in interpretarea totalitarismelor. Deci, doua rasisme, ambele nascute din scientismul redemptiv al veacului al XIX-lea: cel biologic, care a culminat in national-socialism, pe de o parte, si cel social, care pleaca de la Marx (dar si de la socialistii utopici) si duce la Lenin, Stalin Mao etc Uneori se intersecteaza, de pilda in diatribele anti-plutocratice ale unor Mussolini si Hitler, dar si in paranoia antisemita a lui Djugasvili.

Despre aceste puncte de jonctiune este vorba intr-un faimos dialog dintre un bolsevic si un nazist in marele roman “Viata si destin” de Vasili Grossman. Ambele rasisme se intemeiaza pe pretentia infailibilitatii epistemice. In “The Soviet Tragedy”, Martin Malia il cita pe Alein Besancon care spunea ca diferenta dintre primii crestini si zelotii leninisti este ca “the former knew that they believed, the latter believed that they knew”.

http://www.contributors.ro/cultura/impotriva-dictaturii-lui-caliban-i-d-sirbu-si-onoarea-intelectualilor-din-romania/

http://www.contributors.ro/global-europa/ideile-au-consecin%c8%9be-despre-marxism-marxologie-%c8%99i-gulag-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,



Currently there are "17 comments" on this Article:

  1. bogdan192 spune:

    Va multumesc, domnule Tismaneanu, pentru ca v(ne)-ati reamintit de Steinhardt.

    O curiozitate: Jurnalul Fericirii poate fi asezat pe aceleasi trepte cu Arhipelagul Gulag?

  2. Eddy Popa spune:

    Foarte inspirat titlul articolului, va felicit! De fiecare data cand ma gandesc la Nicolae Steinhardt imi vine in minte un cuvant: integritate. Sau, cum ati spus dumneavoastra in titlu, “onoare”.
    Sunt sigur ca un rol important in formarea caracterului sau l-a avut tatal, Oscar Steinhardt. Cel care isi ia “la revedere” de la fiul chemat la Securitate spunandu-i ca nu incape targuiala, ca nu le poate lasa securistilor impresia ca ar putea sa-si tradeze prietenii.
    Cei doi, tata si fiu, au fost mai romani decat multi dintre noi cei care ne-am nascut romani. Pentru ca tot vorbim despre onoare, pentru mine este intr-adevar o onoare sa fiu conational al lui Nicolae Steinhardt.

  3. Radu Stanciu spune:

    Dle. Tismăneanu, de curiozitate, mai știți pasajul acela din “Jurnalul fericirii” în care Steinhardt povestește visul lui cu Zelea Codreanu ? Recitiți’l. Poate vă mai nuanțează analiza, altfel foarte frumoasă și generoasă.

    • Eddy Popa spune:

      Steinhardt a avut cu siguranta naivitatile lui, momente de expansiune aproape juvenila, de entuziasm deplasat in raport cu realitatile momentului. Asta o zicem noi la mai bine de 60 de ani distanta, cand e usor sa fii obiectiv. Dar nu cred ca toate acestea ii scad cu ceva din valoare. Si as mai adauga ca majoritatea oamenilor care nu au a-si reprosa adeziuni pripite sunt cei care nu prea cred in nimic si nici nu lasa vreo urma demna de retinut.

    • Mihai spune:

      Interesant cum doar acel pasaj este definitoriu (pentru dvs., cel putin); interesant cum restul cartii, restul ideilor si convingerilor nu mai conteaza cand vorbim de ceea ce-l defineste pe N. Steinhardt. Imi faceti impresia unui om care l-a vanat intens, pentru a-i gasi o vina, oricare, mica sau mare, nu conteaza, doar pentru a-l putea improsca apoi cu noroi.

      Da, N. Steinhardt n-a fost neprihanit; e primul care spune ca nu detine adevarul suprem. Este doar un om, ca oricare, cu bune si mai putin bune. Dvs. luati o pata din caracterul unui om si-o identificati cu caracterul insusi. De ce sa nu ne uitam si la restul pasajelor din carte ? De ce sa nu citim cartea in intregime si sa recunoastem ca transmite infinit mai multe idei nobile si inaltatoare decat cele care sunt discutabile, poate reprobabile ?

      Nu e neaparata nevoie sa raspundeti, sunt niste intrebari mai mult retorice. sunt convins ca stiti de ce. Dar ca sa nu fie dubii, inchei spunand doar ca este o rusine ceea ce incercati atat de stangaci sa sugerati.

      • Va multumesc ca m-ati scutit de un raspuns. Ganduri bune!

      • Radu Stanciu spune:

        Domnule Mihai, sunt uimit cât de bine mă cunoașteți pe baza unui comentariu de trei rânduri. Ce încerc eu să sugerez e cam același lucru cu ce ați spus dumneavoastră. Nu cred că o singură greșeală definește un om sau un singur pasaj definește o carte. Dar greșelile există, în noi ca și în ceilalți. Important e să le semnalăm, să nu le trecem sub tăcere. Și să nu îi punem automat pe înaintași la icoană drept sfinți, în timp ce îi judecăm necruțător pe contemporani. Eu “Jurnalul fericirii” l’am citit la o vârstă idealistă, eram pregătit să găsesc în el literă de Evanghelie. Visul în care se simte el vinovat față de Căpitan pentru că îl cheamă “Steinhardt” m’a tulburat. Mă tulbură și acum. Aș vrea să uit că există pasajul în carte, dar nu reușesc. Spuneți’mi ce să fac.

        • Mihai spune:

          Nu am zis ca va cunosc, am scris “imi faceti impresia”; evident, se poate sa gresesc, la fel cum si dvs. gresiti (in opinia mea) cand gasiti de cuviinta sa amintiti de un asemenea pasaj dintr-o carte care contine multe altele, clar mai definitorii si mai relevante daca vorbim de N. Steinhardt. Dar dreptul la opinie este poate primul atribut al democratiei asa ca …

          In ceea ce priveste “ce ar trebui sa faceti” (sa ganditi, sa spuneti, etc.) – cred ca sunt foarte putini oameni pe lumea asta care pot spune celorlalti asemenea lucruri, iar eu cu siguranta nu sunt printre ei. De aceea am sa-l las pe N. Steinhardt sa spuna cate ceva, poate va fi de folos :

          “H. C. Wells în The Research Magnificient: doua mari forte: frica si aristocratia. Acum îl înteleg. Frica trebuie învinsa. Nu exista în lume decât un singur lucru, decât unul: curajul. Iar secretul este sa ne purtam aristocratic. Numai gentiletea, bunatatea, calmul, purtarile frumoase au haz. Încep sa-mi dau seama ca numai caracterul importa. Convingerea
          politica, parerile filosofice, originea sociala, credinta religioasa nu sunt decât accidente: doar caracterul ramâne dupa filtrarile produse de anii de puscarie — ori de viata -, dupa ale uzurii si oboselii: schelet, cod, model electric.”

          “În usoara burnita, de-a lungul strazii, înteleg ca nu se cuvine sa facem nici un rau nimanui, ca orice dezordine, mojicie, brutalitate, cearta, enervare, dispret, jignire e de la diavol; ca faptuirea binelui e maxima cea mai egoista pentru ca singura ea da linistea si împacarea cu sine; ca buna purtare si colectionarea de fapte bune sunt acel unic al nostru avut de care putem oricând dispune (nu poate fi luat la nici o perchezitie); ca oricine putând oricând ajunge, de unul singur, într-o celula de închisoare ori macar pe un pat de spital ori sa se pomeneasca fara somn la ora doua noaptea (ora teribila a luciditatii), nimic nu e mai amarnic si mai aproape de iad — folosind un vocabular strict egoist — decât amintirea faptelor urâte, rele, meschine; decât golul talantilor nefolositi si darurilor irosite; ca asadar se cuvine a face binele cât mai e timp, înainte de a se ajunge la starea în care nu mai ramâne decât a fi (modalitati ale lui a fi: dupa moarte, în închisoare, pe patul de spital, în deznadajduita- ori iremediabila — singuratate, la însingurata batrânete sau în registre minore: plimbându-ne pe strada, asteptând la stop, pusi la refec în fata unui ghiseu); ca, adunând amintiri frumoase (dar nu regretul unor clipe de placere trecatoare, caci si acela e chin), ne construim la drept vorbind noi însine paradisul, care nu-i decât o suma de fapte bune, de actiuni nobile ori
          eroice, de purtari marinimoase a caror aducere aminte e o soba vesnic dulce si calda, un prilej de îndreptatita si calma binefacatoare multumire pentru a fi fost feriti de schime si josnicii; ca siguranta si logica absoluta nu avem, dar stim întotdeauna ce se cade sa facem, modest; stim! Cu alte cuvinte, Dumnezeu e cu desavârsire absent în lume, dar e si cu desavârsire prezent înlauntrul nostru, asa cum spune Kierkegaard, asa cum a tunat si Sf.
          Bonaventura; Dumnezeu este eminamente prezent sufletului, ba si chiar imediat cognoscibil.”

          “În postul Sântei Marii ma spovedesc parintelui Calinic. Printre altele: un fost coleg de puscarie mereu vine sa ma tapeze; duhneste a bautura si uneori îmi arunca-n obraz povesti sfruntate: ca i-a murit copilul si îi lipsesc banii de înmormântare — mie care stiu ca nu e tata.
          I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totusi o neliniste. Dar ce sa fi facut cu un betiv!? Sa-i fi dat, ma întrerupe duhovnicul. Când mai vine, da-i, nu-l judeca! Si eu — zice — am un prieten betiv, un nenorocit si când vine pe aici îl omenesc. Da-i! Cât de bine îmi pare ca m-am facut ortodox”

          “o alta lege absoluta o gasim formulata la Dostoievski: oricine are dreptul la fericire, dar nimeni n-are dreptul s-o întemeieze pe nenorocirea altuia, pe batjocorirea sau nedreptatirea altuia”

          “Ni se cere sa avem simtul tragic si eroic al existentei. Si sa nu le luam în tragic. Sa iesim din noi, sa nu ne gândim la noi. Si sa fim nepasatori la ale lumii. Sa consideram fericirea drept prima noastra datorie. Si sa nu uitam ca prima datorie a crestinului este sa stie a suferi. Sa fim curajosi si îndrazneti. Si sa fim blânzi si smeriti cu inima. Sa nu scoatem sabia. Si totusi sa fim ai Unuia care n-a venit sa aduca pace pe pamânt, ci sabie si foc; dihonie si despartire între fiu si tata, între fiica si mama, între nora si soacra. Sa nu tinem la viata, sa fim oricând gata s-o jertfim, defaimând desertaciunile. Si sa avem drept scop suprem dobândirea vietii vesnice. Sa nu cautam mântuirea în moarte sau neant, ci pastrând modesta conditie luptatoare a omului. Si sa ne purtam ca printii, sa fim desavârsiti, sa ne îndumnezeim. Sa vedem în crestinism reteta perfectei fericiri. Si totodata doctrina torturarii fiintei de catre un Creator hotarât sa ne vindece de ale lumii.”

          “Crestinismul nu e prostie mieroasa. Printul Mîschin — idiotul — numai prost nu e. Pe toate le stie, pe toti îi întelege, cunoaste raul ca putin altii. Dar dintr-însul nu trage concluzia cinismului, iresponsabilitatii si deznadejdii, ci deduce solutia bunatatii, apararii dreptatii altora si smeririi eului — întreita solutie crestina. Singura posibila, daca avem nitica minte si
          privim realitatea în fata.”

          “Caci spiritul nu poate sufla decât acolo unde e libertate si unde virtutea iese din libera alegere. (Toate îmi sunt îngaduite, dar nu toate îmi sunt de folos.) Daca nu s-ar pune teribila problema a ispitei, mai ca s-ar concepe orasul în a carui piata centrala, în fata catedralei, s-ar alinia bordelul, cârciuma si tripoul. Numai ca ar fi goale.”

          “N-avem încotro. Se cuvine sa întelegem ca orice am face si oricât ne-am stradui, tot suparam. Singura solutie e resemnarea. Ce putem face? Sa tacem, sa tacem. Sa nu facem raul, si nici binele cu sila. Dar si trecând, tacând, tot nemultumim. Odata pentru totdeauna se cade sa ne bagam bine în minte: deranjam doar pentru ca suntem prezenti. Si sa nu ne oprim aici: mai trebuie sa recunoastem ca si ei ne deranjeaza pe noi! Gând înfiorator: Caci nu suntem mai buni ca ceilalti, tot în aceeasi oala ne aflam si fierbem înabusit. Absurdul e unul din parametrii conditiei omenesti. Iesim din obezi prin dragostea de Hristos, cale ocolita, dar sigura catre iubirea de aproapele — si îndurarea prezentei lui.”

          “Pâna la urma toate se încurca: pozitiile se tulbura, anii de temnita se aduna în progresie geometrica, caluseii si scrânciobul pe fiecare îl ametesc. Se desprind cu încetul doua secrete: 1) toata lumea are nitica dreptate si 2) tot omul e nebun, desi crede ca numai ceilalti sunt. … Explicatia teoretica a lui Pierre Lasserre: lumea este mult prea complexa spre a putea fi cuprinsa într-o singura sistematizare oricât ar fi ea de grandioasa. Nu exista nici o doctrina capabila sa dea toate raspunsurile. Nu înseamna ca n-ai dreptul sa-ti formezi convingeri si sa le sustii. Chesterton: de vreme ce este parerea mea, desigur ca o socotesc dreapta si cred în ea, altfel as fi necinstit. Stiu totusi ca prin însasi conditia umana nu poti crede si pretinde a fi
          gasit o formula absolut completa. Lumina si întuneric e pentru toti si ploaia cade si peste buni si peste rai. … Oricum, de câte ori aud e nebun, surâd si ma scutur, cu toate ca vad ca nici o convingere nu-i mai bine ancorata decât aceasta: toti ceilalti sunt nebuni, numai eu sunt normal. Omul superior, zice doctorul Al-G., este cel care-si consolideaza lungimea de unda personala de emisie si totodata îsi largeste neîncetat gama de receptie.”

          Si mai sunt multe, multe alte pasaje care ar putea “sa va spuna ce sa faceti”; poate ca daca ar trebui spun un singur lucru, l-as spune pe acesta : recititi intreaga carte, fara sa va cramponati de un anume pasaj. Si cred ca ar trebui sa fac acelasi lucru si eu insumi.

  4. gheorghe silvestrovici spune:

    Ati scris un eseu admirabil pentru Nicolae Steinhardt, o personalitate care va ramane mereu vie in spiritualitatea si cultura romaneasca si unversala.
    A fost personalitatea care mi-a luminat anii mizeriei comuniste, impreuna cu Panait Istrati, Vasile Voiculescu, Monica Lovinescu, Constantin Noica, Gheorghe Ursu, Doina Cornea, Ana Blandiana, Radu Cosasu . I-am inchinat o troita maramureseana din lemn sculptat, aflata in curtea Spitalului Vechi din Vaslui. Pe placa de marmura de sub troita, alaturi de fotografiile – medalion este inscriptionat: ” In memoriam suferinzilor si vindecatorilor ! Inima voastra este inima noastra si inima ta Doamne ! Mina Dobzeu arhimandrit 5 11 1921 – Nicolae Steinhardt scriitor 29 7 1912 – 30 3 1989 Grigore T Popa profesor doctor 1 5 1892- 18 7 1948 Petre Branzei profesor doctor 28 11 1916 – 4 3 1985 “ Va voi da o inima noua Si voi pune in voi un duh nou” Parintilor nostri ! ‘’
    Va multumesc din inima domnule profesor Vladimir Tismaneanu pentru cuvintele minunat de mangaietoare inchinate memoriei lui Nicolae Steinhardt, omul – sageata spirituala peste vremuri a smereniei, iubirii, iertarii, daruirii de sine si demnitatii umane, care si-a gasit implinirea spirituala si fericirea de a-si iubi aproapele in inchisorile comuniste !

  5. Cosmin Bunescu spune:

    Afirmatia potrivit careia Steinhardt si-a ASUMAT pana in uiltima clipa evreitatea, ar merita explicata si detailata.
    Evreitatea lui, in special daca ne referim la exceptionalul sau parinte, a constituit desigur o pornire bazata pe cinste si onoare, dar forjarea staturii morale uriase a lui Nicolae Steinhardt, s-a facut in procesul devenirii spre Parintele Steinhardt, monahul orthodox dela Rohia.
    Cum ar fi evoluat Nicolae Steinhardt, fara experienta inchisorii comuniste si fara convertire. este o mare necunoscuta.
    Ar fi fost el oare :”sageata spirituala peste vremuri a smereniei, iubirii, iertarii, daruirii de sine si demnitatii umane “, cum il defineste un alt correspondent al rubricii acestea ?
    Scrierile lui anterioare , sint interesante si atit.

    • Nu am scris aici despre faptul ca N. Steinhardt s-ar fi considerat de religie mozaica pana la sfarisitul vietii. IN scrisoarea catre Al. Mirodan legata de includerea sa (acceptata) in “Dictionarul neconventional al scriitorilor evrei din Romania”, Steinhardt explica relatia sa evreitatea. Devenise crestin, dar nu-si nega originea atnica. Nu am indemana textul, dar cam asa imi amintesc sensul scrisorii. In rest, de acord cu Dvs in privinta semnificatiei cruciale a inchisorii si a convertirii la crestinism. Ganduri bune!

    • H. Lecter spune:

      Ultimul text scris de Steinhardt — o scrisoare adresata ziaristului israelian Victor Rusu in Ianuarie 1989 :

      “Botezul meu e mai cu seama o poveste de dragoste, a indragostirii mele crescande fata de neamul romanesc, de ce se numeste fenomenul romanesc si de biserica crestina. M-am simtit atras din copilarie si tinerete de acest fenomen romanesc (ca si parintii mei, de altfel). Anii de inchisoare (i-am facut ca <> roman intr-un lot denumit al intelectualilor mioritico-legionari) mi-au intarit dragostea si apropierea de romani.
      Era totusi firesc sa intampin serioase greutati la aceasta mica manastire din celalalt capat al tarii: varsta (m-am calugarit la 68 de ani), calitatea (beleaua) de a fi fost detinut politic, originea etnica (<>, vorba lui Al. Mirodan), departarea locului de unde veneam (de la Bucuresti, la peste 500 de kilometri, iar aici daca un baiat vrea sa ia de nevasta o fata din alt sat, ca sa nu mai vorbesc din alt judet ori alta provincie, e prilej de uimire si aproape scandal), calitatea mea de intelectual (pour ansi dire) si de orasean printre oameni toti de origine taraneasca, starea subreda a sanatatatii (printre oameni in general zdraveni si care nu prea stiu ce-i aia <> si cardiopatie), lipsa de putere fizica si de capacitate a unei munci sustinute (se cadea sa fie foarte rau privita de oameni voinici si mult mai tineri decat mine), toate imi creau conditii potrivnice si faceau foarte probabila (si foarte legitima, lesne de inteles) o receptie putin calduroasa.

      Si totusi nu a fost asa: monahii acestia, neamul acesta de pastori si tarani – oamenii acestia atat de diferiti de mine – m-au primit, inteles si acceptat cu o marinimie, o bunavointa, o rabdare o simpatie care au desfiintat orice bariera si ma fac sa ma simt, la ora 2.00 a.m., ora adevarului, cu totul neframantat de dubii. Catusi de putin strain, stingher, nefericit, nostalgic ori gandind sa ma intorc din drumul pe care am apucat. Scena atroce din <> al lui Shalom Aleichem – a fetei care s-a casatorit cu feciorul popii din sat si alearga dupa faetonul tatalui ei, iar el se face ca nu o vede, mana mai departe cu un fanatism demn de al unui ayatollah iranian – nu mi se aplica. (Tot astfel, in inchisoare, m-am bucurat de un tratament fratesc din partea camarazilor legionari. Eu unul nu va ascund ca ma rog si pentru evreii omorati in padurea Jilava si pentru legionarii asasinati de pramatia de Carol al II-lea). (…)

      Am ajuns sa ma impac foarte bine cu viata monahala care – spre deosebire de ce cred multi – nu este una de trandavie si puturosenie. E o viata activa, tonica si aspra. Si timpul meu e <>: slujbe (multe, port o speciala afectiune celei de la miezul noptii), lectii (ii ajut pe cat pot pe ucenicii care se pregatesc sa dea examen la Seminarul Teologic din Cluj), corespondenta, cand vin vizitatorii straini sunt si ghid, apoi grijile gospodaresti (calugarii se autoingrijesc) si o oarecare activitate literara (ingaduita, ba chiar recomandata de ierarhii mei de la Cluj si Sibiu, oameni iubitori de carte), predicile (sunt poftit sa predic adesea si-mi place sa le pot vorbi maramuresenilor, oameni dintr-o bucata; ma straduiesc sa scot predica din platitudine stilistica, monotonie si locuri comune, sa-i dau un oarecare caracter de aggiornamento!)

      Nu, iubite domnule Russu, puteti fi incredintat ca nici o clipa nu am ascuns sau incercat sa ascund cine sunt. Pastrand proportiile (uriase), as indrazni sa spun ca ma inscriu pe linia trasata de Lustiger (Jean Marie Lustiger, teolog crestin de origine evreiasca – n.n.).
      Dupa cum am aratat in textul din Dictionarul lui Mirodan, am incercat, odata cu prietenul meu Emanuel Neuman, sa ma incadrez in iudaism; n-am izbutit. Despre Em. Neuman imi pare rau ca nu am vorbit mai pe larg in textul intitulat Botez I. E un om cu totul remarcabil. Rectific si termenul <> pe care l-am folosit vorbind despre el. Era mult mai corect sa spun <>. Imi pare de asemenea rau ca nu m-am referit si la refuzul Romaniei de a participa in 1968 la actiunea militara a Pactului de la Varsovia in Cehoslovacia.

      Cat priveste <> al lui Mirodan, nu-mi ascund parerea mea: e intocmit cu verva, dar contine mult prea multa tinere de minte a raului, mult prea multa ranchiuna, vindicta si chiar importante doze de venin. Nu e bine! Romanii nu au executat ordinul de a-i ucide pe toti evreii. Antonescu s-a impotrivit cu hotarare. O stiu din gura lui Radu Lecca (Comisar pentru Romanizare in perioada 1941-1944, n.n.) – mi-a fost vreme destul de indelungata coleg de celula la Jilava si ne-am imprietenit. Exista, domnule Russu, un timp pentru suparare, dar exista – citez din Vechiul Legamant – si o vreme pentru uitare, iertare si impacare. Tinerea aceasta de minte migaloasa si exacerbata numai a raului invenineaza mai ales sufletul celui care nu poate depasi stadiul sufletesc al vendetei. Sa nu uitam: nimeni nu-i fara pacat, iar lumea nu e matematic impartita in buni si rai, iar noi, evreii, nu detinem cu exclusivitate monopolul bunatatii, dreptatii si infaibilitatii.

      Te mai rog, iubite domnule Russu, sa nu vezi in mine un monah fanatic si incuiat; am primit botezul, la Jilava, de la un ieromonah ortodox, dar si sub semnul ecumenismului. Ortodoxia pe care am ales-o de buna voie (caci erau in celula si catolici si protestanti si neoprotestanti) si in deplina cunostinta de cauza, mi-este draga si sunt convins ca-i voi ramane fidel pana la sfarsit. Dar crestinismul si calugarirea nu au insemnat pentru mine o <>, o izolare, o fuga de viata, ci – cu totul dimpotriva – o largire a orizontului spiritual, o improspatare a inimii si cugetului.

      La ora 2.00 a.m. … (E.M. Cioran, vorbind despre Scott Fitzgerald, pomeneste de ora 3.00 a.m. …) Nu vi se intampla si dumneavoastra sa va desteptati din somn (eu in inchisoare nu puteam uneori dormi decat de fericit ce ma simteam, ma desteptam aus lauter Freude, out of sheer joy) si sa reflectati la notiunea de paradox, pe care Lucian Blaga o considera a fi esenta gandirii si pe care stiinta contemporana o da, in mod din ce in ce mai categoric, drept legea de baza a universului?…

      A! Paradoxie… Nu-i ea cu adevarat formula universala unica (pentru mico si macrocosmos) pe care in zadar a cautat Einstein sa o exprime cuantificat?”

  6. Maria Hulber spune:

    Doar o mică rectificare în transcrierea dumneavoastră: ,,un lot denumit al intelectualilor mistico-legionari”.

  7. buna lectia! spune:

    H. Lecter, excelenta ideea publicarii, aici, a acestei scrisori plina de sensuri si de umanitate, o adevarata lectie (desi facuta cu blindete) servita domnului Russu!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vladimir Tismaneanu


Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)