Home » Analize »Cultura »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Mari căderi

Tudor Calin Zarojanu noiembrie 13, 2012 Analize, Cultura, Opinie, Societate/Life
28 comentarii 6,640 Vizualizari

Unde se duc vedetele când se duc? Cum e posibil ca o persoană adulată azi de milioane de oameni mâine să  fie un ilustru anonim? Ce trebuie să se-ntâmple ca un VIP să  dispară din centrul atenţiei, ca într-o magie semnată David Copperfield sau, mai nou, Dynamo?

Spaţiul public este ca o piaţă: se intră şi se iese prin multe locuri, iar în mijloc e agitaţie mare. Prezenţa în acest spaţiu poate dura ani, luni, zile sau chiar numai ore. Tot la fel ca într-o piaţă, unii mai ies, mai intră pe altă parte, mai ies din nou. De obicei, la reintrări nu prea mai ajungi în centru, stai mai pe margine.

Nu puţine au fost, în România postdecembristă, apariţiile meteorice în spaţiul public, însoţite de artificii şi  încheiate cu recăderi în anonimat. Destule au fost însă şi prezenţele îndelungate, consistente, care păreau definitive, dar s-au terminat cu dispariţii surprinzătoare. Oameni care – în diverse domenii – erau extrem de promiţători, au fost promovaţi pe măsură (iar uneori cu asupra de măsură), ai fi putut jura că nu vor părăsi scena decât pe cale biologică, dar au ieşit cu totul din atenţie, în plină putere creatoare.

Există, fireşte, domenii în care acest lucru e inevitabil. În primul rând sportul, deşi teoretic nimic nu împiedică un mare sportiv să devină un foarte bun antrenor, arbitru sau preşedinte de club . În alte zone de activitate, însă, eclipsarea e mult mai puţin aşteptată şi, în unele cazuri, aproape de necrezut.

În cele ce urmează, vă propun o radiografie a unora dintre cele mai mari căderi ale ultimilor 23 de ani, cu precizarea că intenţia nu este de a-i face de ruşine pe protagoniştii lor (sentimentul meu este mai degrabă acela de empatie), ci doar de a încerca să înţelegem ce şi cum te poate duce de la luminile rampei în subsolul teatrului.

Cazul cel mai şocant mi se pare cel al lui Petre Roman. Ridicat (ca şi colegii săi din Decembrie 1989) pe un uriaş val de simpatie – internă şi externă –, cu o imagine personală impecabilă, beneficiind de sprijin atât din partea celor care au văzut în el un exponent al vremurilor noi, cât şi – datorită tatălui său – din partea „vechii gărzi” nomenclaturiste, Petre Roman părea de neclintit din prim-planul politicii, iar evenimentele şi evoluţiile primilor ani de după 1989 n-au făcut decât să întărească această impresie:

- a condus ceea ce era în mod vizibil aripa reformistă, aproape liberală, a FSN;

- debarcarea lui din funcţia de premier cu ajutorul unor trupe paramilitare de mineri, care au invadat Parlamentul şi au forţat intrarea în Palatul Victoria cu un camion şi cu sticle incendiare, i-a sporit aura legendară şi simpatia de care se bucura;

- s-a luptat în mod direct cu aripa conservatoare, deci cu „patriarhul”  Ion Iliescu, şi a câştigat, forţându-l pe acesta să-şi ia jucăriile şi să fondeze FDSN;

- în 1996 a ştiut să alieze PD cu CDR, aflată pe val, câştigând împreună alegerile şi formând noua putere, ocazie cu care cei care mărşăluiseră pe străzi, în 1990, scandând „Nu vă fie frică, pică şi Petrică” sau „Pregătiţi un avion pentru Petru şi Ion”, au închis ochii, acceptând că Roman a devenit de-al lor;

- prestaţia sa ca preşedinte de Senat, respectiv ministru de Externe, a fost lipsită de reproşuri.

După anul 2000, însă, Petre Roman a dispărut. Din când în când, la mari intervale de timp, câte un realizator de talk-show în criză de invitaţi îşi mai aduce aminte de el. În împrejurările respective, Petre Roman este ponderat (ceea ce e bine) şi şters (ceea ce e rău). În rest, de peste un deceniu, şi în ciuda înfiinţării, la un moment dat, a unui partid fantomatic, şarmantul premier al revoluţiei nu s-a mai aflat, cât de cât, în atenţiei, decât prin viaţa personală şi printr-o stranie împrietenire cu cel care-l dăduse jos cu minerii.

Cum e posibil aşa ceva? Cum se petrece o asemenea cădere, de la înălţimea cascadei Angel? Cât de scotocitoare, isterică şi înregimentată e presa românească, în 23 de ani nu ştiu să se fi spus ceva foarte rău privitor la caracterul lui Petre Roman (pamfletul lui Andrei Pleşu e parfum) şi, în afara problemei cu casa de protocol, n-a prea fost implicat în scandaluri cu miros de corupţie sau de abuz. În plus, o dată cu avansarea în vârstă, Petre Roman şi-a păstrat nealterată carisma. Şi atunci, de ce?

Nu am un răspuns satisfăcător în acest caz, doar frânturi de explicaţii. În lipsă de altceva, mă gândesc dacă nu cumva e posibil ca şi în politică să fie valabilă expresia din sport: „I s-a terminat benzina”. Pur şi simplu.

Mult mai uşor explicabilă este dispariţia lui Emil Constantinescu. În prima jumătate a anilor 90, când o persoană care-l cunoştea m-a asigurat că este un personaj inventat, lipsit de substanţă (mă rog, termenul era ceva mai dur: „un papiţoi”), am fost revoltat. CDR şi Emil Constantinescu erau pentru mine Speranţa cu S mare, cine încerca să-i discrediteze îmi discredita viitorul. Am continuat să cred în el de-a lungul întregului său mandat la Cotroceni, deşi se întâmplau destule lucruri care mă descumpăneau. Deciza de a nu mai candida în 2000, pe fondul dizolvării CDR, a fost pentru mine – şi nu numai pentru mine – o lovitură teribilă. Dar părerea finală despre Emil Constantinescu mi-am făcut-o nu atunci, ci în momentul în care am ajus să stăm de vorbă. Omul care îmi spunea cu pasiune că nu mai e nimic de aflat nici despre revoluţie, nici despre 13-15 iunie şi că toţi vinovaţii au fost pedepsiţi nu putea fi cel de la care aşteptasem viitorul.

Sigur, acestea sunt impresii subiective, dar cred că rezumă destul de bine ce s-a întâmplat. Omul politic Emil Constantinescu a fost o creaţie (nereuşită) a CDR, n-a ştiut absolut deloc cum să frâneze disoluţia acesteia (sau nici n-a încercat) şi, ca bomboană pe colivă, şi-a luat jucăriile şi a plecat, fără cea mai vagă intenţie de a-şi promova un urmaş, care să încerce să adune electoratul de dreapta. Şi aşa a ajuns CV Tudor în turul 2 şi Ion Iliescu preşedinte în mileniul 3.

Aşadar, o dispariţie ca o sinucidere, adică  intenţionată. După câţiva ani de reflexie profundă, Emil Constantinescu a creat fantomatica Alianţă Populară, iar ulterior a început şi el să apară braţ la braţ cu Ion Iliescu (foarte tare acesta din urmă, să recunoaştem!). Apoi şi-a scris memoriile. Altceva nu prea mai e de comentat sau de relatat.

Când s-a lansat PRO TV, Florin Călinescu era un actor dintre miile de actori, practic necunoscut. S-a dovedit repede că este NĂSCUT – şi nu făcut – pentru a fi „pe sticlă”. În toate prezenţele sale TV (emisiunea de dimineaţă, cea de noapte, scheciul „Chestiunea zilei”, apoi emisiunea cu acelaşi titlu) a fost absolut strălucitor, din toate punctele de vedere: umor, spontaneitate, farmec, spirit de observaţie, capacitate de sinteză, capacitatea de a extrage (şi de persifla) esenţialul dintr-un eveniment sau un lanţ de evenimente, capacitatea de „a face pe prostul” pentru a-şi provoca invitatul, capacitatea de a sta de vorbă „fără taine” cu invitaţi de orice fel, de la vedete din showbiz până la intelectuali de vârf, capacitatea de a „scoate totul” din partenerii de platou (colegii din scheci erau maşinişti convertiţi în actori) şi destule alte calităţi. Singurul lui defect, aşa cum l-am văzut eu, era imprecizia, lipsa documentării: avea păreri categorice despre „ministrul ăla… cum îl cheamă?” N-am fost însă niciodată sigur dacă nu cumva şi această imprecizie era jucată, făcând parte din rol. Oricum, ca om de televiziune a fost – incontestabil, cred – „Number One Across The Nation”.

Astăzi, Florin Călinescu este un semi-necunoscut director de teatru şi nu mai apare nicăieri. E adevărat că între timp a trecut şi prin două teribile drame personale, dar căderea lui s-a conturat dinainte. Explicaţia, cel puţin în cazul lui, pare simplă. Principiul lui Peter susţine că orice om tinde să-şi atingă nivelul maxim de incompetenţă (corolarul fiind că, în timp, nivelurile superioare din ierarhii sunt ocupate de incompetenţi). Cel mai bun one-man-show, imaginea celui mai bun post TV şi în acelaşi timp brand personal, şi-a dorit să conducă el însuşi o televiziune. Muribunda Tele7abc părea o oportunitate, căci permitea o reconstrucţie de la zero pe o structură existentă, în condiţiile unei promise infuzii de capital şi a independenţei editoriale. Ce să-ţi doreşti mai mult? Am avut ocazia să stau de vorbă cu Florin Călinescu în acea perioadă şi, la observaţia unui interlocutor care susţinea că nu se poate relansa, ca imagine, în acelaşi „ambalaj” cu „Floriiiiin Călinescuuuuuu!” şi „cu mânuţele-astea două”, din motive de „supă reîncălzită”, el a zâmbit şi a spus: „Dacă eu plec acum în jurul lumii, cel care se întoarce e tot Florin Călinescu!” Poate că e adevărat, dar showbiz-ul are legile lui: ori ai continuitate, fie şi 50 de ani, ca Nicu Covaci, ori – dacă ai făcut o pauză din indiferent ce motive – te întorci sub alt look, ca Tom Jones.

Emisiunea cu milioanele de la Tele7abc a fost un fiasco previzibil, ca şi aventura managerială. Călinescu s-a întors cu coada între picioare la PRO TV, ca… înlocuitor nereuşit al lui Ovidiu Ioaniţoaia la „Procesul etapei”, după care a jucat într-un sitcom slăbuţ, iar ca unică explicaţie a spus că-i datorează atât de mult lui Adrian Sârbu încât ar accepta şi să dea cu mătura în PRO TV. N-a fost departe…

Între timp a devenit director la Teatrul Mic, unde l-am văzut jucând excepţional în „O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu”. Dar atât. Nici ca actor nu şi-a regăsit locul. A mai avut o re-apariţie interesantă, ca invitat frecvent al lui Radu Morar, la „Naşul”, părea determinat să se implice inclusiv în viaţa politică, dar s-a stins din nou. Este de departe cea mai mare pierdere a spaţiului public românesc.

Teo Trandafir, altă vedetă TV de calibru, a părut că vrea neapărat să copieze traiectoria descendentă a lui Călinescu. S-a lansat în radio, a devenit celebră la Antena 1, într-o emisiune simpatică, plină de nerv şi de umor, alături de Mircea Badea, după care a cunoscut consacrarea supremă la PRO TV într-un program care i-a stabilit brandul personal (inclusiv prin titlu) şi în care a ştiut să combine frivolitatea cerută de publicul larg cu invitarea unor oameni de calibrul lui Neagu Djuvara. După care s-a luat după Fata Morgana a funcţiei de director de televiziune, la Romantica. Ce(n)-a făcut acolo, atât ca şefă cât şi ca realizatoare, se ştie, după care a dat un interviu incredibil, de un servilism fără precedent, în care doar că nu-i cădea în genunchi aceluiaşi Adrian Sârbu ca s-o primească înapoi. În paranteză fie spus, ştiu (inclusiv din perioada în care lucram în trustul Pro) că Sârbu este extrem de corect cu angajaţii săi, în special cu vedetele, şi de fiecare dată când cineva voia să plece undeva – de pildă, Ilie Şerbănescu într-un post de ministru – îl avertiza că nu va putea reveni, în caz de eşec, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. De primit îi primea, dar nu pe poziţia pe care fuseseră.

Ca şi când eşecul ca şefă nu i-ar fi fost de ajuns, Teo s-a decis să intre în politică. Nimic blamabil, în principiu, cu condiţia să ştii ce vrei. La primul hop, mai exact primul vot cu tam-tam, s-a situat de partea opusă partidului sub sigla căruia candidase. Mai mult, s-a îmbrăţiţat telegenic, ca după o victorie mare, cu o reprezentantă a adversarilor, explicând ulterior că aceea şi-a întins braţele spre ea şi atunci ce era să facă!? E drept, cu ani în urmă, regretatul Constantin Ticu Dumitrescu folosise o scuză similară: Corneliu Vadim Tudor (care-l bălăcărise la greu) i-a întins mâna, n-avea de ales, i-a strâns-o. Dar Teo Trandafir nu era un om în vârstă, ieşit târziu în lumina reflectoarelor, ci o profesionistă a vizualului, care e musai să fie (şi chiar era, în emisiuni) spontană, inspirată, capabilă să se descurce în situaţii neprevăzute.

Ce-a urmat iese din sfera acestei analize: Teo s-a îmbolnăvit, a trecut din rău în mai rău, a părut că a scăpat, a avut recăderi, re-internări etc. În fine, se pare că şi-a găsit liniştea, inclusiv în viaţa privată, şi a revenit şi pe micul ecran. Dar e greu de crezut că va mai fi vreodată ce-a fost, şi asta nu din cauza problemelor medicale, ci a aceluiaşi enervant principiu al atracţiei nivelului maxim de incompetenţă.

La Marius Tucă însă nu-l mai putem invoca pe Dr. Laurence Johnston Peter. În cazul lui e un adevărat mister! Pare că omul a dispărut din proprie iniţiativă – dar de ce?

Lansat la Jurnalul naţional de către Dan Diaconescu, Marius Tucă  a evoluat în etape şi, după ce devenise redactor-şef al publicaţiei, şi-a “tras” primul talk-show personalizat din România, “M.T. Show”. A beneficiat de toate resursele trustului Intact, dar a fost şi meritul lui. A început destul de rău, cu o atitudine arogantă, de jurnalist care ştie tot şi e deţinătorul adevărului absolut (de neuitat felul în care s-a răţoit la autorii primelor manuale alternative, oameni care probabil citeau într-o lună cât nu citise el până atunci în toată viaţa), dar a “crescut” incontestabil, până la punctul în care devenise o autoritate a spaţiului public românesc, pe acelaşi nivel cu Ion Cristoiu şi Cristian Tudor Popescu. În plus, un om de televiziune cu peste o mie de emisiuni realizate. Başca şefia şi editorialele de la JN. Moment în care filmul s-a rupt!

Dacă memoria nu mă înşală, “M.T. Show” s-a oprit brusc după ediţia în care moderatorul l-a făcut beţiv, în faţă, pe Antonie Iorgovan, care i-a răspuns cu o ameninţare de tipul “N-o să mai ai tu emisiune!” Să presupunem că acesta a fost declicul şi că “părintele Constituţiei” avea atâta influenţă asupra lui Dan Voiculescu. Dar Iorgovan a murit de 5 ani şi Tucă tot în umbră este. Nu doar în spaţiul vizual, ci şi în presa scrisă, unde nu mai are de mult editorialul din JN şi e greu de spus în ce fel i se face simţită prezenţa ca director.

Enigma e cu atât mai mare cu cât, din când în când, la mari intervale de timp, mai apare câte o “Ediţie specială Marius Tucă Show” (sau un interviu în Jurnalul), de parcă profetul de munte ar mai coborî în vale în marile momente-cheie ale naţiunii, ocazii cu care vedem că i s-a păstrat neatins decorul emisiunii!

Un alt caz regretabil este şi cel al lui Mircea Dinescu. Înainte de Decembrie 1989 era categoric poetul cel mai la modă, în special printre tineri, iar interviul din Libération, urmat de domiciliul obligatoriu drept represalii, l-au consacrat şi ca disident cu un curaj nebun. Nimeni nu s-a mirat, aşadar, să-l vadă în prim-planul revoluţiei şi depun mărturie că pe 21 la prânz – deci mult înainte de apariţia TV – în mulţimea de protestari de la “Eva” s-a strigat şi numele lui, alături de cel al Doinei Cornea.

Pentru a diagnostica tot ceea ce s-a întâmplat cu Mircea Dinescu după Decembrie 1989 ar fi suficient să facem comparaţia directă dintre traseul lui şi cel al lui Ion Caramitru, alături de care a apărut în prima transmisie a “TVR Liberă”. Actorul a devenit ministru al Culturii, apoi a revenit cu toate armele şi bagajele la breasla lui, fondând şi conducând ireproşabil, de două decenii, UNITER, iar astăzi este directorul celui mai mare teatru din ţară, după ce a reuşit să-şi facă timp şi pentru revenirea pe scenă. Poetul s-a jucat de-a CPUN, a ratat Piaţa Universităţii – drept care, ca şi alţii care au ratat-o, s-a poziţionat definitiv împotriva fenomenului, în sensul minimalizării şi ironizării lui –, a devenit un foarte activ invitat al talk-show-urilor, în final a ales unul singur dintre acestea, ca prezenţă permamentă, şi – pe măsură ce şi-a radicalizat poziţia politică (alta decât cea de început) – a devenit tot mai nervos şi, pe cale de consecinţă, mai puţin credibil. În paralel, a ajuns un mic întreprinzător, în domeniul agriculturii – ceea ce e remarcabil, dar nu poate compensa nici cvasi-dispariţia sa ca poet, nici risipirea imaginii din Decembrie 1989. Astăzi, puţini români ştiu că Dinescu e poet (iar poeziile citate sunt exclusiv de dinainte de 1990), nu prea mai contează drept comentator al vieţii publice şi nici mare om de afaceri n-a devenit.

Există, desigur, şi alte căderi greu de explicat, dar nu aşa spectaculoase, probabil şi din cauză că domeniile respective nu sunt de mare audienţă. În zona teatrului, eu, unul, regret intrarea în umbră a Valeriei Seciu, despre care acum 10-15 ani nu aveam nicio îndoială că va fi – sau era deja – Prima Doamnă a scenei româneşti. În zona muzicii – absenţa pianistului Dan Atanasiu, care a emigrat în Canada, iar acolo pare că s-a “stins”. În arte plastice – greu de explicat ieşirea din atenţie a lui Mihai Stănescu, atât de curtat de presă în anii 90. Un fenomen ciudat este cel al multor scriitori consacraţi înainte de Decembrie 1989 şi “dizolvaţi” după. Marin Sorescu, Ion Băieşu, Fănuş Neagu (atât cât a trăit fiecare) par să nu mai fi avut prea multe de spus, iar Augustin Buzura a publicat două cărţi în 23 de ani. Vorbim despre scriitori de valoare şi de succes, care în mod cert aveau publicul lor. În particular, au dispărut aproape cu totul umoriştii, care nu lipseau înainte de 1989: Florin Andrei Ionescu, Dumitru Solomon, Nicolae Paul Mihail, Paul Vasiliu şi alţii pe care îi devoram în anii 80. Solomon a murit în 2003, despre restul nu ştiu nimic. N-o mai fi despre ce să râdem.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "28 comments" on this Article:

  1. Oana spune:

    Plecata fiind din tara, m-am intrebat de multe ori in ultimele luni ce s-a intamplat cu Marius Tuca, cum a ajuns sa gireze cu numele sau mizeriile din Jurnalul National cel care a fost candva unul din cei mai respectabili jurnalisti din Romania. Credeam ca e ceva ce stie toata lumea, doar eu nu. Se pare ca e un mister si pentru cunoscatori.

    Despre Emil Constantinescu am cam aceeasi parere ca si amicul dumneavoastra, mult zgomot pentru nimic. Cred ca si Petre Roman intra cam in aceeasi categorie, ne-a fermecat cu franceza sa impecabila si puloverul rosu, dar i-a lipsit substanta.

    Un articol foarte bun, m-as bucura sa vad o a doua parte.

  2. cornel spune:

    Numitorul comun al ,,nominalizarilor,, dumneavoastra, este POLITICA. Fie, una/doua oscilatii in aceasta zona, fie intrarea in politica. Decrebilizarea unei autentice personalitati, nu prea cred ca este cazul la noi, poate fi garantata de politica ro. Pe de alta parte exzista un proces natural, pe undeva se spune ca credincosi, ajung sa gaseasca petice pe hainele sfintilor.

  3. Cristi spune:

    Interesant material ….Cred ca unele “disparitii” sunt relativ usor de explicat….In cazul celor doua vedete de televiziune ,e simplu. Se pare ca in Romania ,postul face omul, nu invers.
    Teo Trandafir a fost inlocuita cu fix acelasi succes de un cvasi-necunoscut care avea o emisiune matinala pe TVR2. Florin Calinescu de trupa “Diversit” samd. Daca trustul PRO ,pune ceva pe sticla intr-un format prietenos publicului ,publicul accepta…
    Se creeaza o falsa imagine de vedeta ,pentru ca imediat ce vedeta pleaca ,romanii nu o urmeaza la postul unde a plecat. Raman pe Pro ,si Pro-ul le livreaza o noua vedeta.

    In cazul politicienilor…Emil Constantinescu (cred eu) a beneficiat de prea multa popularitate pe fondul dorintei fierbinti a electoratului de a gasi o scapare. Cred ca oricine isi asuma rolul de candidat la presedintie din partea altei formatiuni decat PSD(R) ,ar fi primit acelasi credit nemeritat. La fel a patit si Victor Ciorbea ,si multi altii din aceea perioada. Ii vedem acum la Antena 3 discreditandu-se si aratandu-ne ceea ce sunt de fapt.
    Petre Roman…nu stiu. Poate ca totusi in aceasta partea a vietii domniei sale, alte lucruri primeaza decat viata politica,

    In cazul actorilor ,scriitorilor ,poetilor….cred ca ei in general ,cei cu adevarat dedicati ,ajung accidental “vedete” . Cred ca isi urmeaza vocatia sau nu, si sunt mult mai sensibili la propriile toane si nevoi decat la cele ale publicului larg. Daca un mare scriitor decide sa nu mai scrie si sa bea pana moare de ciroza ,ma tem ca e decizia lui si trebuie sa o respectam…….

    Cred ca pur si simplu ,a fi vedeta cu adevarat inseamna mai mult decat ceea ce puteau sau isi doreau acesti oameni.

  4. Marigold spune:

    Am “rasfoit” putin articolul, trebuie sa marturisesc ca nu am avut rabdarea sa-l citesc cuvant cu cuvant. Dar m-a intrigat titlul. Chiar nu inteleg de ce autorul numeste “caderi” niste trasee absolut obisnuite. Sunt oameni care au detinut la un moment dat al vietii lor functii, roluri publice, dupa care s-au retras. Din varii motive. De ce trebuie sa catalogam drept “caderi” aceste schimbari absolut inerente, de fapt. A, ca dupa ce nu au mai fost in centrul atentiei au inceput sa apara intr-o alta lumina, asta este cu totul altceva. Sunt tot aceiasi oameni, asa au fost dintotdeauna. Contrar a ceea ce sustin unii, oamenii nu se schimba, ci raman indeobste aceeiasi. Sau, altfel spus, ei doar devin ceea ce au fost dintotdeauna.

  5. Justin Puscasu spune:

    Nu stiu un’ se duc “vedetele” can’ se duc, dar -cel putin cei din spera politicii – e clar ca nu vor sa se dea dusi.
    Zilele astea il putem revedea pe micile ecrane pe Dl. Ciorbea, Dna Zoe Petre e destul de activa si ea, Vadim e apropape invitat permanent pe unele canale, Nea Nelu apare si el la Stiri cand ii permite reumatismul, totul asezonat cu Lavinia Sandru, Monica Tatoiu si incredibiliul Dan Diaconescu. Sunt sigur ca la vestiar se incalzeste Emil Constantinescu, Decebal Traian Caltabos si altii ca ei.
    E de-a dreptul ingrijorator faptul ca in 23 de ani, natia asta n-a fost in stare sa produca figuri noi in politica (nu-i pot socoti aici pe MRU sau Mihail Neamtu, care evident sunt pacalici).
    Doar o Ciorbe incalzita si cam gretoasa.

  6. stan spune:

    E un subiect delicat iesirea de pe scena. Multumesc pentru prilejul de reamintire si de meditatie si va felicit pentru tonul discret melancolic.

  7. Ciobanul Bucur spune:

    “Valul vietii, valul marii,
    Te coboara, te ridica”.

  8. stefan spune:

    Haha, aveti mare dreptate. Gloriile ajubg la apogeu apoi cad brusc. Sa vedeti cand si Victor Ponta va fi uitat cu totul, nici macar plagiatul nu si-l vor mai aminti dec at batranii…iar Crin si mai si, cred ca si proprii prieteni il vor uita repede (mai putimn fostii lui profesori Zoe Petre si Vlad Nistor care isi fac mari sperante ca vor prinde si ei un oscior macar). Basescu poate va ramane inca 20-30 de ani in constiinta publica apoi va fi la fel de cunoscut precum Maniu si Mihalache (adica doar de un mic segment al populatiei, cea care mai citeste cevba istorie). Sic transit…mai binen ca e asa, altfel cum sa se afirme tinerii daca cei batrani raman mereu in voga!

  9. Vlad Ionescu spune:

    Am vazut-o relativ recent pe Valeria Seciu pe strada, in centrul Bucurestiului; era foate modest imbracata si, daca nu as fi vazut-o din fata, de foarte aproape, nu numai ca nu as fi recunoscut-o, dar nici nu mi-ar fi atras atentia, avand o infatisare foarte stearsa. Am fost foarte surprins de felul in care arata, dar tot imi venea sa fac o plecaciune in fata ei. Indiferent de aspectul exterior sau de starea sa actuala, Valeria Seciu ramane un reper.

  10. calin spune:

    Frumos articolul, si ar fi fost si mai bun daca l-ati fi scris pe tot in stil plutarhic: ( ca in pasajul Dinescu vs. Caramitru). Sunt sigur ca ati fi ocolit moralizarile facile.

  11. noname spune:

    In afara de Valeria Seciu – una dintre marile noaste actrite- si de scriitorii evocati in final (cu exceptia conului Fanus care a produs elucubratii bahice in proportie de 90%), restul nu sunt caderi ci sunt, mai mult sau mai putin, niste impostori sinistri, propulsati in fata romanilor de forte pe care doar le banuim (Petrica, Milica, Dinescu) sau cabotini simpatici care au profitat de naivitatea si nevoia de refulare a unui lumpen-public (Calinescu, Teo)! In cazul lui Marius Tuca, de asemenea, nu este vorba de o cadere ci, poate, de un acces de bun-simt care i-a spus ca nu-si mai are locul intr-o tara UE! Hai sa ne interebam, mai bine, de ce adevaratele valori ale poporului acestuia (Plesu, Liiceanu, Patapievici, Baconski si ceilalti intelectuali asemenea) nu se simt datori sa returneze mai mult tarii in care s-au nascut, limitandu-se la lamento-uri exclusiviste in ultimii 22 de ani in loc sa ia condeiul intr-o mana si crucea in cealalta si sa lupte pentru refacerea culturii si civilizatiei de care romanii au fost mandri intre cele doua razboiae mondiale! Generatia de la pasopt cred ca se rasuceste in glia stramoseasca pe care s-au luptat sa o duca in Europa avant la lettre!

    • dusu spune:

      eu nu l pot asocia pe plesu(educat si inteligent) cu Patapievici!
      sa nu uitam,plesu a fost ministru in timpul lui iliescu

  12. abe spune:

    in majoritatea cazurilor, numitorul camun e politica. Mai precis,santajul fostei securitati cu varful de lance in trustul intact ,iar declicul s-a produs cand base a condamnat comunismul.Cuiul care iese din scandura treb’ batut in cap. Cum au cotit-o si Cristian Parvulescu si Zoe Petre…?

  13. dusu spune:

    poate explicatia traseului oamenilor politici,parcursul relatiei roman-iliescu,constantinescu-iliescu ar putea fi cautata in originea acestui stat romanica.
    multe aspecte ale politicii ruminesti de azi au originea in alipirea Transilvaniei

  14. alex. spune:

    Care Dan l-a lansat pe M. T.?
    “Lansat la Jurnalul naţional de către Dan Diaconescu …”

  15. Stef spune:

    Este un articol tipic gandirii balcanice din Ro. vorbiti de “caderi” si nu de “retrageri” sau “alegeri”. Ma voi stradui sa va raspund mai pe larg, dar after work.

    • Tudor Calin Zarojanu Tudor Calin Zarojanu spune:

      Dacă e un efort prea mare, nu e musai să vă străduiţi.

    • Stef spune:

      Imi plac/placeau emisiunile dumneavoastra si cred ca meritati sa ma deranjez cu un raspuns.

      A te retrage nu este neaparat o ‘cadere’. Cred ca doar la noi, in Ro, mentalitatile sunt atat de pervertite de titlurile din ‘cancane’ incat orice actiune sau inactiune este vazuta/prezentata ca un act negativ.

      Citeam zilele trecute despre declaratia de retragere a cantaretului James Blunt: ” vreau doar să îmi acord ceva mai mult timp pentru mine însumi”. Dupa ce a fost soldat, dupa ce a stralucit ca si cantaret, pur si simplu a decis sa se retraga. Se va scrie peste 10 ani despre el ca a “cazut”? Alegerea lui de acum va fi privita atunci ca o “cadere”? Ma indoiesc. E doar o alegere personala.

      Desigur, romanul nostru are mereu ceva de comentat, de carcotit, de scormonit in noroi si in alegerile personale. A fost un reportaj al Andei Avram despre alegerea unor magnati rusi de a se retrage din viata sociala si a trai izolati in iurte, in stepa siberiana. Alegerea lor era prezentata ca un imens succes de “rupere” si de protest impotriva globalizarii si a tehnologizarii excesive. Asta mi-a placut.

      Nu cred ca este vorba deloc de atingerea “nivelului maxim de incompetenta” ci de atingerea “nivelului maxim de asteptari”. Dupa indelungi lupte, se poate ajunge “sus”. Poti ramane acolo sa excelezi, sa te bucuri, sa stralucesi. Dar, ca orice stare, mai devreme sau mai tarziu ea se consuma. Vine un moment cand simti ca asteptarile au fost implinite, satisfacute (sau nu in directia dorita) si este timpul sa “move forward” catre un alt tip de asteptari, de cele mai multe ori asteptari din alte domenii ale vietii (personale, sociale, economice).

      Downshiftingul este extrem de pe val in occident, nimeni nu il priveste ca pe o “cadere” ci ca pe o alegere personala. In general, alegerile personale sunt respectate, fara a se mai rascoli in ele. Bune sau proaste, toti avem dreptul la propriile alegeri, fara justificari si mai ales, avem dreptul sa ne fie respectate aceste alegeri/caderi.

      Nu ma intereseaza viata niciunui personaj prezentat de dumneavoastra in articol (sincer sa fiu sunt prea “old” pentru gustul meu). Dar ma deranjeaza aceasta tendinta excesiva a presei de a critica orice, chiar si simplul fapt ca imbatranim.

      • Tudor Calin Zarojanu Tudor Calin Zarojanu spune:

        Stimat(ă) doamnă/domn,

        În mod normal, când cineva îţi dă o sentinţă de genul “Este un articol tipic gandirii balcanice din Ro” nu are rost să zici nimic. Dar, pentru că spuneţi că vă plăceau emisiunile mele (slavă Domnului că n-au fost şi acelea afectate de gândirea mea balcanică), vorba dv. – cred că meritaţi să mă deranjez cu un răspuns.
        1. Nu am criticat pe nimeni. “Cea mai mare pierdere” sau “Un alt caz regretabil” la dv. sunt critici? A analiza un fenomen nu înseamnă a scormoni în noroi, nici a critica faptul că îmbătrânim! Vârsta chiar n-are nicio legătură cu subiectul: Neagu Djuvara e super activ la 97 de ani, Marius Tucă a ieşit din atenţie pe la 40. Iar dv. vi se pare “old”!
        2. Sunt convins că nu vorbiţi serios când susţineţi că personajele pomenite de mine s-au retras de bunăvoie. Sigur că există, în lume şi în istorie, oameni care au făcut-o, dar la fel de bine se pot găsi contra-exemple, de-ar fi să amintesc numai o supervedetă al cărei fan sunt, drept care m-a întristat incapacitatea de a simţi când nu mai e cazul: Michael Schumacher. În cazul lui a fost chiar mai rău, căci s-a retras, după care, cum spune românul, l-a mâncat… să revină şi să se facă de râs. Oricum, comparaţia vedetelor noastre cu ale lor e rareori justificată. Fie şi numai pentru că, în Occident, un om de televiziune ca Florin Călinescu ar fi fost demult atât de bogat încât chiar i-ar fi uşor să se retragă de bunăvoie – şi în orice caz să nu accepte sinecuri.

        • Stef spune:

          Multumesc, este adevarat ca am fost impulsiv ieri dupa citirea articolului si poate nu am gasit cea mai buna exprimare. Felicitari desigur pentru analiza, foarte adanca si detaliata.

          Tocmai pentru ca traim in Romania, viata este atat de grea ca trebuie mereu sa facem compromisuri pentru a trai-o cat de cat decent. Emigram, ne sinucidem in masa sau acceptam compromisuri. Nu avem alte alegeri aici.

          Eu cel putin nu vad posibilitatea unei vieti decente in Ro decat facand compromisuri la tot pasul. De cum iesim e usa si pana ne intoarcem seara acasa. Casa este un compromis, slujba aleasa, seful pe care il avem, doctorul care ne opereaza, politicienii care ne conduc, posturile TV de pe cablu, toate sunt compromisuri pentru ca alegerile sunt foarte restranse si nu lasa loc decat la compromis. Cand alegem dintre rele inseamna ca facem un compromis. Dar e mai placut pentru psihicul nostru sa numim “alegere” si nu “cadere”. :)

          • Tudor Calin Zarojanu Tudor Calin Zarojanu spune:

            Vă rog să mă consideraţi prietenul dv. Cunosc foarte puţini oameni dispuşi să facă fie şi un sfert de pas înapoi. Ceea ce se leagă de ceea ce spuneţi dv….

  16. it_s__not_news spune:

    Apoi, despre Petrica Roman nici nu mai vreau sa-l stiu. Dobitocul urla: “am mostenit un maldar de fiare vechi” referitor la industria noastra. Chiar daca ar fi fost asa (am dubii), tu trebuie sa faci reclama si sa vinzi cit mai bine, nu sa-i diminuezi valoare de piata. Un prost al carui singur merit este de a se fi opus tatucului Iliescu.

  17. silicon_v spune:

    Frumos articol. Frumoase si completarea de aici:
    http://www.comanescu.ro/de-ce-se-duc-vedetele-cand-se-duc.html?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+comanescu_hotnews_ro+%28Comanescu.ro%29

    Mie mi se pare, de dragul generalizarii, ca in cele mai multe cazuri a fost un model. O ardere intensa, in unele cazuri ardere accelerata si participarea la guvernare/viata politica sau de participarea la “malaxorul” TV: vedete TV stoarse ca lamaie, fortate sa accepte invitati bizari de dragul ratingului sau fortate sa accepte emisiuni mult prea dese.

    Apoi personajele au ramas fara benzina. Aparent totul a fost ars.

    E bizar ca, dupa asa fenomen, ramai fara benzina si nici nu mai poti sa faci plinul din nou. La rece ai spune: ce mare branza, faci pasul inapoi in politica de varf, apari la TV, scoti un format identic/asemanator ca acum 10 ani, o iei de la capat. Dar nu pare sa mai fie posibil. Ai fost uitat de catre mintea si inima multimii si cu asta basta. Finita comedia! Cam trist, dar pare implacabil.

  18. Dani spune:

    Cad cum cad ingerii, ne-mplinindu-si menirea, DESTINUL, intr-o lume statica in care, legat cu lanturile menirii, te poti misca doar pe verticala. In care te identifici unui proiect care musai tre’ dus pana la capat (capat intotdeauna definit de altii, niciodata de tine) intr-un anume fel (si doar asa) ca sa nu se cheme ca cazi.

    Menirea lui Petre Roman (la intamplare), ar fi fost sa ne scoata pe noi din, n-a facut-o (nici el si, mai ales, nici noi) inseamna ca a cazut. Daca scosul din s-ar fi intamplat ulterior, despre cazutul de azi nu s-ar mai fi zis ca-i cazut, pt ca menirea s-a-mplinit pe alte cai ( a fost, vai, a altuia) si atunci inseamna ca ADEVARATA lui menire n-a fost asta, ar fi fost pesemne sa lase loc celor care ar fi facut ceea ce nu s-a facut.

    Scrieti in asa fel ca dup ace am citit textul asta, le-am citit cu pofta si pe restul, unul dupa celalat. Nu eram sigur daca voi merge la vot dar cred ca m-ati convins sa fac cateva sute de km pt asta. Multumesc.

    Scopul fie cu noi.

    • Tudor Calin Zarojanu Tudor Calin Zarojanu spune:

      E lucru mare să-ţi spună cineva, azi, în lumea asta: “Cred că m-aţi convins”!
      Vă mulţumesc frumos.

  19. Sergiu Simion spune:

    Uimitor articol si dintr-un anumit punct de vedere in ( totala ) contradictie cu un articol foarte bun scris anterior de catre acelasi autor (http://www.contributors.ro/media-tech/2012-apocalipsa-informationala/) , dar acest gen de piruete este din ce in ce mai frecvent in spatiul nostru mediatic.

    In cazul de fata contrastul dintre acest articol si precedentul este unul semnificativ pentru orice cititor . Un singur exemplu de argumentatie ( sa-i zicem asa ) :

    ” Cât de scotocitoare, isterică şi înregimentată e presa românească, în 23 de ani nu ştiu să se fi spus ceva foarte rău privitor la caracterul lui Petre Roman (pamfletul lui Andrei Pleşu e parfum) şi, în afara problemei cu casa de protocol, n-a prea fost implicat în scandaluri cu miros de corupţie sau de abuz. În plus, o dată cu avansarea în vârstă, Petre Roman şi-a păstrat nealterată carisma. Şi atunci, de ce? ”

    Intrebarea este retorica. Presa romaneasca a scris saraca, dar se mizeaza pe clasica uitare respectiv asa-zisa lipsa de memorie sociala a cetatenilor. Lasand la o parte casa de protocol si poate o referire din presa ( foarte sugestiv acel „n-a prea fost implicat ”) la celebra afacere „ Megapower” ( din fericire ziarele anilor `90 exista inca ) autorul decreteaza pastrarea unei nealterate carisme a domnului Petre Roman care recent a devenit liberal ( dupa 20 de ani e un drept democratic, nu ?! ) .

    Mai intai, autorul se contrazice singur deoarece a citat anterior si din proprie initiativa ( e drept, eliptic ) un fapt social arhicunoscut, inclusiv de catre domnia-sa :

    „ – în 1996 a ştiut să alieze PD cu CDR, aflată pe val, câştigând împreună alegerile şi formând noua putere, ocazie cu care cei care mărşăluiseră pe străzi, în 1990, scandând „Nu vă fie frică, pică şi Petrică” sau „Pregătiţi un avion pentru Petru şi Ion”, au închis ochii, acceptând că Roman a devenit de-al lor;”

    Poate ca autorul isi mai aminteste totusi ca acele scandari citate acum fara explicatii ( oare de florile marului strigau acei oameni ?) aveau in vedere tocmai modul in care domnii Iliescu si Roman au gestionat fenomenul Piata Universitatii din iunie 1990 , respectiv venirea minerilor cu bate in Bucuresti taman atunci cand primul era presedinte, iar al doilea prim-ministru. Cu aceasta ocazie, poate este bine sa reamintim carisma ( redata excelent in presa vremii ) cu care domnul Petre Roman , chemat la Universitatea din Bucuresti, a vazut „vopsea rosie” pe pereti, acolo unde ziaristii romani au vazut de fapt sange, si in special carisma cu care , intr-o conferinta de presa in direct din zilele primei mineriade , le-a vorbit ziaristilor straini acreditati la Bucuresti. Cand acestia au relat cutremurati ce atrocitati au vazut in strada , domnul Petre Roman le-a spus atat de fermecator si drept in fata : „ N-ati vazut bine!” , incat acestia au ramas, poate pentru prima data in cariera lor , fara replica , iar presa vremii a consemnat pentru eternitate exact aceasta lipsa de replica a ziaristilor.

    Nostalgia cu care autorul articolului deplange patetic soarta unei „ mari caderi ” este normala poate pentru un autor de elegii si/sau elogii ,dar in contradictie evidenta cu maniera obiectiva in care a scris precedentul articol. Pe de alta parte, este la fel de adevarat ca oricine are dreptul la propriile opinii, chiar daca acestea le contrazic intr-un fel sau altul pe cele afirmate anterior.

    Am pastrat pentru final adevaratul recital de virtuozitate verbala :

    „ În rest, de peste un deceniu, şi în ciuda înfiinţării, la un moment dat, a unui partid fantomatic, şarmantul premier al revoluţiei nu s-a mai aflat, cât de cât, în atenţiei/ (1),/ decât prin viaţa personală/(2) şi / printr-o stranie împrietenire cu cel care-l dăduse jos cu minerii./ (3) ”

    Cu simtul umorului si in traducere libera , interpretarea ideilor recitalului asupra „ sarmantului premier al Revolutiei ” ( fetele de la Apaca de atunci ar fi fost 100% de acord cu aceasta exprimare) ar fi urmatoarea :

    (1) S-a aflat mereu in centrul atentiei. In realitate, domnul Petre Roman, exact ca un VIP , a fost destul de des invitat sa-si exprime parerea cu privire la cele mai diverse subiecte ( pentru o perioada , au fost invitate si prima sotie, si fiica domniei sale ) . Cu toate acestea , nimeni nu a explicat nimanui si niciodata de ce anumite personaje din spatiul public devin brusc un fel de pedagogi in toate ai natiei romane dupa care pot disparea la fel de brusc cum au aparut , dar cu enigmele ezoterice ale vietii noastre sociale ne-am cam obisnuit demult.
    (2) Este exact definitia „magiei” VIP-ului enuntata de autor la inceputul articolului. Timpul in care oamenii obisnuiti ar trebui sa gandesca si sa se ocupe de problemele cu adevarat importante pentru ei , trebuie ocupat la maximum cu fleacurile si detaliile periferice din viata celebritatilor zilei.
    (3) Este stranie numai pentru cine doreste sa mai creada in aceasta decretare a inocentei „faptuitorilor care s-au asociat in vederea savarsirii de infractiuni” cum ar fi zis altadata legiuitorul.

    In ceea ce priveste pe portretul domnului Florin Calinescu, autorul are dreptate, este nascut si nu facut. Dupa „Chestiunea zilei ” de acum 20 de ani ( de dreapta , si de bun gust , atunci ) a trecut brutal la mai noua „ Tanti Florica ” ( „comedie” de un prost gust desavarsit depasit numai de oligofrenul „ Spitalul de dementa” ) , dar , vorba celebrei sintagme, „ daca-i ordin cu placere”.
    Pe de alta parte , ar fi fost foarte interesant daca autorul articolului ne-ar fi explicat si mecanismele ezoterice prin care un actor de mare calibru cum s-ar zice , a ajuns sa faca afaceri tot de mare calibru, dar cu optica militara . Faptul ca a jignit in direct la TV un ascultator atunci cand a fost intrebat cum poate sa faca ( artistic probabil ) acest lucru, tine probabil tot de talentele meseriei.
    Pe scurt , daca domnul Zarojanu scria numai unul ( oricare ) dintre cele doua articole, era mult mai simplu, si pentru autor , si pentru cititori. Cum le-a scris pe amandoua iar acestea se cam bat cap in cap , cititorii sunt obligati „sa-si opreasca judecata” cum ziceau vechii greci , iar autorul poate trage singur propriile concluzii.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Tudor Calin Zarojanu


Tudor Calin Zarojanu

Absolvent de Informatică, jurnalist şi scriitor. A publicat, între altele, „Viaţa lui Corneliu Coposu” şi „Sfîrşitul lumii”. De curand au iesit de sub tipar „Salut... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)