Home » Cultura »Politica & Doctrine »Societate/Life » Citesti:

Meteorologie & politica: A rationa pe cont propriu

Vladimir Tismaneanu iunie 10, 2011 Cultura, Politica & Doctrine, Societate/Life
5 comentarii 4,191 Vizualizari

Este bine ca intelectualii, jurnalistii, politicienii, comentatorii sa-si aminteasca ce au spus in urma cu 5, 10, 15 sau 20 de ani. Pe cine admirau si pe cine detestau, cine le erau prietenii si cine adversarii, cine sustinea proiectul european si cine il aplauda pe Milosevici, cine i-a adus pe mineri si cine s-a opus, cine a sustinut decomunizarea si cine a sabotat-o (direct sau indirect), cine a ramas vertical si cine a capotat moral etc. Uneori o asemenea privire retrospectiva iti poate provoca respect pentru consecventa, alteori poate genera enorme hohote de ras. In ce ma priveste cred ca am ramas consecvent in aceste decenii valorilor pe care le apar public incepand de la prima mea emisiune la Radio Europa Libera in februarie 1983. Si nu este vorba numai de mine, ci si de un numar de prieteni apropiati de idei si de valori.

A aparut la editura Curtea Veche volumul de dialoguri dintre mine si Mircea Mihaies “O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu”. Este vorba de peste 800 de pagini de analize “la doua maini” (cum remarca H.-R. Patapievici) demarate in decembrie 1995, continuate la fiecare 4 ani si incheiate cu un dialog inedit, intitulat “Orbirea voluntara”, desfasurat in vara anului 2010. Cartea va fi lansata in prezenta autorilor, miercuri 15 iunie, orele 18.00, la Libraria “Mihail Sadoveanu” din Bucuresti.

http://www.curteaveche.ro/O_tranzitie_mai_lunga_decat_veacul_Romania_dupa_Ceausescu-3-1250

Public mai jos prefata volumului:

Totul a început cu un accident meteorologic.  Era în decembrie 1995. Unul din noi, cei care aveam să devenim autorii acestei cărţi,  M. M., venea de la Chicago şi urma să se întoarcă în România în primele zile ale lui 1996. Celălalt, V. T., savura, alături de Adam şi Mary (Adam avea patru luni) liniştea zilelor de vacanţă în apartamentul lor din Connecticut Avenue. Am petrecut cu toţii un revelion minunat alături de vechi prieteni, Anca şi Richard Hassing, şi se părea că vom reveni, în scurtă vreme, la ocupaţiile noastre obişnuite: cursurile de la universitate şi scrisul. A nins însă mult, a nins enorm în ianuarie 1996 la Washington. Zăpada ajunsese pe marile bulevarde la peste un metru şi jumătate. Metroul era blocat, iar de-a lungul caselor se circula prin nişte tunele înguste, care depăşeau înălţimea unui om. Plonjasem dintr-un oraş cu o climă subtropicală, în lumea basmelor nordice. Zgomotele se estompaseră, albul strălucitor al zăpezii îţi crea o stare de surescitare, dublată de o stranie bucurie de a trăi.

Aeroportul internaţional Dulles era închis, toate zborurile anulate. Înzăpeziţi, dar nu şi înfriguraţi, destinşi şi bucuroşi că eram împreună, am decis să dăm acelor zile de plăcută recluziune o întrebuinţare precisă. Anume, să discutăm liber, fără urmă de inhibiţii, despre starea politică, socială, morală şi culturală a României din acel ceas istoric. Natura dezlănţuită ne-a făcut cadoul a douăsprezece zile în care, scutiţi de alte tentaţii — era o aventură să ajungi chiar până la colţul străzii — am avut răgazul unei radiografieri pline de neprevăzut a lumii în care — unul de la distanţă, dar cu un patos al participării nestins până în clipa de faţă, celălalt aproape de centrul turbionului — ne era dat să trăim. Ceea ce s-a numit „the Blizzard of ’96” a constituit episodul inaugural al unui proiect desfăşurat, apoi, cu un fel de implacabilitate amuzată de sine, timp de trei luştri.

Nu eram la prima noastră colaborare. Lucrasem la volumul Ghilotina de scrum, dialogasem pe teme şi subiecte date, însă nu făcusem niciodată un proiect de o atât de amplă respiraţie. Să „gândeşti” un întreg volum de conversaţii, să nu te plictiseşti şi mai ales să nu-ţi plictiseşti cititorii, iată o provocare redutabilă.  Ne-am asumat-o. Am dat drumul la casetofon şi am început discuţia. S-a născut astfel primul volum, o carte de 216 pagini, cu titlul Balul mascat. Era imaginată pentru colecţia Plural a Editurii Polirom şi ne amintim şi acum  bucuria descoperirii imaginii care avea să figureze pe copertă: acuarela din 1969 a lui Joan Miró, Marele ordinator.

Nu plănuiam, nu ne imaginam atunci niciunul dintre noi că aveau să urmeze alte volume şi că, în 2011, ele se vor reuni sub o singură copertă, într-un tom masiv, monumental în aparenţă şi, nădăjduim, cu o oarecare graţie în conţinut. Cartea apare prin bunăvoinţa generosului, mereu inspiratului editor Grigore Arsene, directorul Editurii Curtea Veche, şi a travaliului admirabilei redactoare care este scriitoarea şi jurnalista Doina Jela. Ţinem să ne exprimăm şi aici gratitudinea faţă de Editura Polirom şi directorul ei, Silviu Lupescu, aşa cum am făcut-o atunci când am fost onoraţi să ne numărăm între autorii marii case editoriale din Iaşi, unde au apărut volumele noastre de dialoguri incluse aici, cu excepţia ultimei părţi.

Contingenţa atmosferică a contat, neîndoios. Dar dacă nu există o tematică adecvată şi mai ales o chimie a dialogului, riscul de a cădea în capcana discursurilor paralele nu este neglijabil. Am fost şi rămânem convinşi că aceste conversaţii răspund nu doar unei necesităţi interioare a noastră, ci şi, ori mai ales, unor urgenţe ale sferei publice din România de azi. Ceea ce Andrei Pleşu numea recent „omul post-totalitar” are nevoie de repere, de criterii şi de informaţii empiric verificabile. Plutesc în jurul nostru destui nori ai confuziilor (deliberate ori inocente), pentru a adăuga, la rândul nostru, acestei stări de perplexitate, alte clişee mortifiante. Ne-am propus să discutăm, pe cât posibil făcând recurs la bibliografiile esenţiale, teme precum: ce a fost comunismul românesc şi cum poate fi el examinat prin comparaţie cu alte experienţe similare din Estul Europei şi nu numai; cum s-a născut FSN-ul din apele învolburate ale unei revoluţii confiscate de o nomenklatură însetată de putere, impenitentă şi impertinentă; care a fost şi care este încă rolul lui Ion Iliescu; în cel fel poate fi interpretat hibridul quasi-dictatorial pe care H.-R. Patapievici l-a numit „regimul Iliescu”, acest amestec de autoritarism neo-bolşevic cu un naţionalism strident, anti-liberal, anti-intelectual şi anti-occidental; cum se explică starea de malaise, de derută şi frustrare care a împiedicat, la nivel psiho-social şi emoţional, coagularea unei opoziţii robuste în primii ani post-decembrişti; cum s-au organizat campaniile urii în acei ani; cum şi de ce au fost demonizaţi de către presa ancilară personalităţi precum Ana Blandiana, Corneliu Coposu, Doina Cornea, Gabriel Liiceanu, Petre Mihai Băcanu, Mircea Dinescu, Octavian Paler; de ce a fost nevoie de calomnierea intelectualităţii critice; prin ce impulsuri inavuabile s-au născut publicaţia pestilenţială ce-şi spune antifrastic „România Mare” şi partidul omonim; ce s-a întâmplat cu cadrele fostului (şi nu tocmai complet defunctului) Partid Comunist Român, ca şi cu acelea ale Securităţii; care sunt miturile, fantasmele şi ideologiile acestei perioade, de unde provin ele şi ce consecinţe au.

            Tot ce avea să se petreacă în anii ce au urmat publicării Balului mascat a confirmat,  for better or worse, predicţiile noastre.  Nu că am fi fost noi profeţi, ci pentru că este vorba de analize care nu se limitează la registrul unei perisabile informaţii cotidiene şi propun o perspectivă mai largă şi mai îndelungată.  În plus, ideea de a integra punctul de vedere al comentatorului politic, dar şi al criticului literar, cu acela al politologului-filozof politic ne-a asigurat, ne place să credem, un nivel de înţelegere mai adânc decât acela al reacţiilor imediate la evenimente mai mult sau mai puţin efemere. Dacă ar fi să folosim un jargon en vogue, avantajul nostru este tocmai multidisciplinaritatea, refuzul reducţionismelor nombriliste.

Au urmat anii guvernării CDR. Am făcut şi noi — sub o zodie meteorologică mai generoasă, dar nu şi în vremuri la fel de senine — un alt volum de dialoguri. El a apărut în anul 2000, sub titlul Încet, spre Europa, la Editura Polirom. Am dorit, şi de data aceasta, să stabilim un raport plastic sugestiv, şi, drept urmare, coperta cărţii ne înfăţişează o broască ţestoasă, purtând ochelari, dar şi un număr de concurs. E vorba de lucrarea din 1998 a lui Will Bullas, O zi la curse, aflată la New Masters Gallery. Am găsit o reproducere a lucrării într-un supermarket din Washington. Volumul inaugura noua, pe atunci, colecţie a Poliromului, „Duplex”, în care aveau să apară ulterior semnături precum cele ale lui Adrian Marino,  Mihai Şora, Andrei Pleşu, Moshe Idel, Serge Moscovici, Sorin Antohi, Adrian Neculau, Petre Roman, Elena Ştefoi.

Problematica dominantă este aceea, adeseori exasperantă, a întârzierilor intrării ţării în structurile euro-atlantice. Şi totuşi, când alţii se opuneau nu doar globalizării, ci şi aderării la NATO şi EU, noi am scris  un volum masiv în care am notat punctele câştigate în timpul preşedinţiei lui Emil Constantinescu (mai ales în politica externă), dar şi pe cele pierdute (lanţurile de deziluzii legate de renunţarea la aplicarea Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, frivolitatea narcisiacă a performanţelor publice, geloziile psihanalizabile, despărţirea până la ruptură a preşedintelui de forţele civice care îl aduseseră la putere, ezitările năucitoare în demolarea structurilor de putere ale vechiului regim şi câte altele).

 S-au scurs şi aceşti patru ani de speranţe. Soarele strălucea mereu, dar el continua să lumineze tot mai multe măşti şi tot mai puţine chipuri adevărate. După care a venit Iliescu al lII-lea, Iliescu redux. Unul dintre noi, poate şi sub şocul lui 11 septembrie, când întărirea NATO apărea ca o urgenţă absolută, iar România urma să intre în acea alianţă civilizaţională, cum a numit-o Václav Havel, a crezut în capacitatea lui Iliescu de a învăţa politic, a făcut un volum de dialoguri cu personajul pe care îl criticase de nenumărate ori până atunci (şi pe care avea să-l critice şi după aceea, admiţând public că s-a înşelat acordându-i un oarecare credit democratic omului vinovat de fratricidul din decembrie 1989 şi de cel din iunie 1990). Celălalt a rămas un critic fără rest al regimului Iliescu în oricare dintre avatarele sale.

Temele acestea nu au fost un secret, ele au fost explorate în analizele pe care le puteţi citi in acest volum. Amândoi am fost şi rămânem convinşi că până când nu vor fi scoase la lumină scheletele mai mult sau mai puţin abil ascunse din dulapurile diverşilor oameni politici — aceasta a fost metafora volumului din 2004, Schelete în dulap, ilustrat cu o sugestivă fotografie artistică a Mihaelei Marin — viaţa publică va suferi de o agasantă opacitate. Iar acolo unde transparenţa este în suferinţă, democraţia însăşi este fără vlagă.

În 2007, anul intrării României în Uniunea Europeană, am propus câteva perspective noi asupra societăţii româneşti. Volumul Cortina de ceaţă încerca să înţeleagă derapajele din societatea românească într-un moment când totul părea să ne meargă din plin. Dincolo de creşterea economică, dincolo de libertatea din spaţiul public, dincolo de noul statut al cetăţenilor români, se simţea izbucnirea unei mai vechi neaşezări politice şi morale. Agenda publică nu se găsea în slujba cetăţeanului, ci a unor grupuri cu formidabile interese de natură economică şi politică. Fenomenul „mogulizării” a atins apogeul, substituindu-se dezbaterii publice veritabile, înlocuită de execuţii în stil neo-stalinist, în logica primitivă a lui „cine nu e cu noi e împotriva noastră.” Având la dispoziţie sume imense de bani, nu le-a fost greu acestor franc-tireurs proveniţi din subteranele dictaturii comuniste să-şi anexeze conştiinţe, abilităţi ori doar pălmaşi ai tuturor cauzelor frauduloase. Deşi puţin numeros, acest grup de potentaţi economici a reuşit să creeze un comando de treizeci-patruzeci de jurnalişti şi pseudo-jurnalişti dispuşi ca, în nesfârşite emisiuni de televiziune, să psalmodieze ariile deşuchiate ale minciunii în folosul celor care-i plăteau, contribuind în mod decisiv la destabilizarea şi intrarea unei bune părţi a societăţii româneşti în zona clinicizării.      

Suntem amândoi convinşi că o democraţie fără memorie este una extrem de vulnerabilă. Comunismul a fost un sistem mnemofob, a încercat (şi în mare măsură a izbutit) obliterarea memoriei, mancurtizarea populaţiei. Homo sovieticus ştie să mintă, să falsifice, să înşele. Este fiinţa perfect dedublată, dar nu ştie să-şi amintească. Tocmai de aceea ne-am focalizat atât de intens, unii ar spune chiar obsesiv, pe chestiunile legate de asumarea trecutului traumatic. În aceste pagini veţi putea găsi discuţii detaliate despre cum s-a născut Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste, care au fost priorităţile Comisiei, cine au fost prietenii şi cine au fost duşmanii acestui început în România a ceea ce germanii numesc Vergagenheitsbewältigung, iar în engleză se numeşte coming to terms with the past. Am insistat asupra rolului lui Traian Băsescu tocmai pentru că, ajuns în fruntea statului, şi-a asumat o mare parte din agenda societăţii civile şi a  intelectualităţii critice. Fără voinţa politică, fără angajarea şefului statului, o asemenea condamnare a regimului comunist ca ilegitim şi criminal ar fi fost imposibilă. 

Cine va citi argumentele din carte va identifica exact momentul în care forţele unei reacţiuni ce-i grupează pe foştii comunişti, foştii securişti, noii potentaţi îmbogăţiţi prin afaceri veroase, poltronii, demagogii isteroizi şi jurnaliştii stipendiaţi s-au aliat într-o luptă disperată pentru a salva sistemul corupţiei generalizate. Ţinta personalizată a fost şi rămâne Traian Băsescu, dar şi intelectualii care n-au abandonat ideea democratică, care au respins compromisurile cu acea parte a clasei politice născută din drojdia resentimentului şi urii nutrite de perdanţii în lupta cu valorile societăţii deschise. Dacă nume precum Voiculescu, Vîntu şi Patriciu sunt emblematice pentru forţele întunericului, ce şi-au propus să îngenuncheze definitiv România, la fel de emblematice sunt numele intelectualilor publici care au denunţat, plini de curaj, acele practici: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, Andrei Cornea, Traian Ungureanu. Să sperăm că istoria le va acorda fiecăruia locul meritat.

 Dar în această luptă virulentă nu este vorba numai de ireductibile animozităţi inter-subiective. Ţinta cu bătaie lungă, o spunem în carte, este statul de drept. Dictatura comunistă a fost un Unrechtsstaat (un stat de nedrept), democraţia liberală este un stat al responsabilizării (accountability), al justiţiei independente, al unei memorii netrucate, nefalsificate, nedesfigurate.

            În aceste dialoguri, încheiate în vara anului 2010, apar multe nume, sunt evocate numeroase personalităţi, se desenează portretele unor figuri publice. Sperăm că în felul acesta lectura devine mai atractivă. Vorbim nu doar despre cei aflaţi la putere (despre care, adeseori,  spunem lucruri acide, scopul nostru nefiind să perpetuăm legende, ci să le demistificăm), dar şi despre cei care, în ceea ce Hannah Arendt numea dark times, au avut curajul de a spune nu. Secţiunea finală a cărţii se intitulează Orbirea voluntară, o metaforă pentru incredibilele cedări şi trădări sesizate atât în rândul elitei politice, cât şi al intelectualilor cândva aflaţi sub stindardul onoarei. Nu e uşor de digerat situaţia când oameni care au luptat cândva în numele valorilor libertăţii devin agenţii corozivi ai unei coaliţii ce-şi propune să aducă la putere partide politice în care procedurile democratice şi pluralitatea de opinii au fost violent eradicate. Ei devin, în mod direct şi iresponsabil, garanţii derapajelor antidemogratice din sfera partidelor cândva onorabile (cum e cazul PNL sub dictatura de fier a lui Crin Antonescu), dar şi a acelora a căror ideologie de ultimă oră constă în revenirea la metoda incendierii sediilor formaţiunilor adverse, cum se întâmplă cu PSD-ul  la cârma căruia a ajuns Victor Ponta.

Ne-am amuzat să constatăm că dialogul a fost condus — cu o morgă din care nu lipseşte autoironia — de unul dintre noi, pe când celălalt apare pe post de „înţelept”, distribuit în rolul „savantului” ce deţine răspunsuri la orice întrebare. Efectul e rezultatul unei convenţii asumate. În fapt, nu ne situăm, niciunul, pe poziţia omniscienţei. Suntem conştienţi de propria noastră failibilitate, de faptul că istoria timpului prezent se naşte din mii şi mii de gânduri, acţiuni, speranţe, aşteptări, iluzii şi deziluzii pe care nici cel mai sagace analist nu le poate cuprinde în vreo formulă magică.  Singurul scop pe care l-am avut a fost să luminăm ceea ce am numi coridoarele puterii, să ne înscriem, ca nişte modeste călăuze, pe culoarele memoriei, să găsim un sens ascuns în ceea ce apare, prima facie, drept iraţional şi absurd, dar mai ales să vedem cum se poate construi, aici şi acum, în datele unei societăţi ale cărei răni totalitare sunt încă departe de a se fi vindecat, o comunitate umană întemeiată pe raţiune, pe adevăr, pe civilitate şi decenţă.

 Cartea de faţă apare într-un moment când meteorologia politică e tulburată de nesfârşite calamităţi, când naturale, când artificiale. Istoria tranziţiei în România ne-a creat, în plan personal, enorme probleme. Dar tot ea ne-a prilejuit şi satisfacţia de a putea s-o analizăm în mod sistematic. Dacă rândurile noastre se constituie într-un ghid util pentru cititorul acestor vremuri tulburate, înseamnă că autorii şi-au împlinit datoria. O datorie a onestităţii, bunei credinţe şi onoarei. Suntem doar nişte intelectuali care şi-au asumat riscul de a raţiona pe cont propriu, sperând că sunt capabili să propună un model de gândire nu doar eliberat de prejudecăţi, ci şi irigat de patosul irepresibil al căutării adevărului. Poate nu suntem mai mult de-atât, dar ne iluzionăm că nu suntem nici mai puţin!  

Vladimir Tismăneanu

Washington, DC

Mircea Mihăieş

Timişoara

28 ianuarie 2011

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "5 comments" on this Article:

  1. eu****** spune:

    Felicitari!

    Uite ca a fost nevoie ca vremea sa contribuie la nasterea unui proiect ambitios editorial – neasteptat, dar bine venit.

    Nu cred ca este intamplator ca volumul urmeaza sa fie lansat pe 15 Iunie 2011, dupa 20 de ani de la mineriada. Personalul din Libraria “Mihai Eminescu” nu cred ca a uitat de acele hoarde si de teroarea instaurata atunci.

    Pentru vremuri mai bune cu cartile si prietenii alaturi de noi, sa ne vedem sanatosi pe 15 Iunie!

  2. Sile spune:

    Nu poti avea pretentia de la niste teoreticieni sa vina cu solutii practice.Pornind de la titlul articolului imi permit sa afirm ca unul din primele lucruri pe care trebuie sa le facem e sa reinvatam premizele gindirii tefere.Asteptam de la intelectuali de talia d-lui Tismaneanu totus si solutii practice nu numai texte de mare finete intelectuala.Pentru ca orice diagnostic oricit de exact si de doct ar fi , neurmat de tratament, e ca agronomul fara ploaie. De pilda condamnarea in parlament a comunismului neurmata de fapte , se inscrie pe aceleas coordonate.Nu spuna prin asta ca tot ce face d-l Tismaneanu si alti intelectuali ar fi inutil(nu este) DAR NU ESTE SUFICIENT.Personal , in calitate de simplu cetatean , incerc sa acreditez ideea ca un prim pas in directia unui stat de drept ar fi inlocuirea actualului cotet legislativ cu un edificiu clar si coerent. Bineinteles asta nu este suficient , dar cred eu. absolut necesar.Pentru ca intr-un stat de drept orice decizie trebuie sa aiba temeiul legii iar legea sa fie de calitate. O zi buna !

  3. alt vlad spune:

    Ce fac oamenii astia (Vladimir Tismaneanu si Mircea Mihaes, dar si altii) e de o importanta vitala. Am ajuns intr-o fundatura. Calea spre viitor nu se poate deschide decit daca noi, ca societate, convenim asupra unui postulat: comunismul a fost criminal, punct. Criminal, in aceeasi masura ca nazismul. Comunismul trebuie condamnat. Oamenii care au ajutat la instaurarea si mentinerea lui, apoi la perpetuarea mentalitatii lui dupa 1989 sunt vinovati, macar moral. Istoria Raului trebuie studiata in scoli, trebuie sa apara muzee ale comunismului, institutii ale memoriei etc. Generatiile care au trait comunismul si cele care vin trebuie sa-l vineze oriunde s-ar afla. Ideile comunismului trebuie interzise iar cei care le propaga trebuie urmariti. Abia dupa ce am facut aceste lucruri poate sa apara o miscare autentica si curata de stinga. Trebuie ca oricine e de stinga sa-si inceapa orice discurs, orice idee, cu formula: sunt de stinga, dar urasc comunismul ca pe o ideologie criminala. Societatea romaneasca trebuie sa intre, ca un drogat, ca un alcoolic, intr-o lunga si dureroasa curatire, trezire. Anticomunismul nu este un moft, este o necesitate, ba mai mult: este o datorie atit a societatii cit, mai ales, a fiecarui individ in parte. Daca copilul tau crede ca ” a fost comunismul o idee buna, dar rau aplicata” – atunci du-te la el si cere-i iertare ca nu i-ai deschis mintea. Dar, mai inainte, da-te singur cu capul de totii peretii Aiudului si ai Sighetului si ai Pitestiului.

  4. Darth Vader spune:

    “Dacă nume precum Voiculescu, Vîntu şi Patriciu sunt emblematice pentru forţele întunericului”
    Ce tare! Dom’ “Profesor” s-a uitat prea mult la “Star Wars (TM)”.
    Poate ne lămurește și cu biografiile unor adevărați “Sith Lords” cu mar fi Captain Cârnu, major Feller and Co.
    Că anticomuniștii “payroll” se ocupă numai de lupta cu secera și ciocanul, the bad guys sunt prieteni cu el acum.

  5. Sergiu Simion spune:

    „ Este bine ca intelectualii, jurnalistii, politicienii, comentatorii sa-si aminteasca ce au spus in urma cu 5, 10, 15 sau 20 de ani. ”

    Este chiar foarte bine dar nu este intotdeauna benefic pentru ei . Problema este ca de cate ori se compara trecutul cu prezentul rezulta intotdeauna si o judecata a istoriei, ori aceasta din urma nu iarta. Un singur exemplu . Domnul Andrei Plesu , dupa propria-i marturisire recenta , in urma cu peste 20 de ani se exprima cam in acest limbaj ferentarian ( pardon, freudian ) inexistent in tratatele de filosofie, istoria artei si istoria religiilor de atunci, dar foarte agreat de catre unele „celebritati”de pe ecranele TV de acum :

    “ Apoi m-am dus în audienţă la un şef cu propaganda din Primăria Capitalei. Era unul Căpudeanu, cu care am avut o discuţie foarte tare. Tipul arăta foarte ciudat, îi curgea un un ochi, era gălbejit. Un galben din ăla de şedinţă… Cum am intrat a început să înjure. “Cum e posibil tovule, f…. ceara mă-sii, azi şi mâine. Cum e posibil? Cum poate intelectualii să cadă în asemenea capcane. Dă-o-n p…. mă-sii!”. Eu am simţit că ăsta e stilul şi am plusat: “Tovarăşu Căpudeanu, daţi-o, dom’le, în p…. mă-sii, cum e posibil ca dintr-un c…. să faceţi ditamai aberaţia”. I-a plăcut reacţia mea frustă. Era pe gustul lui, drept care mi-a zis. “Tovule,, matale eşti băiat simpatic”. Problema era că el nu înţelegea ce e aia “transcedental”. Ca de altfel toţi cei care ne judecau…”

    ( http://www.evz.ro/detalii/stiri/nota-lui-basescu-catre-securitate-vazuta-de-andrei-plesu-907350.html )

    Daca in aceea perioada domnul Plesu injura sanatos si trivial in spatiul puterii de partid , si ne povesteste acum acest lucru cu lux de amanunte exact in aceeasi termeni si pe hartia tiparita , in spatiul public de atunci isi delecta cititorii cu „ Pitoresc si melancolie ” . Ulterior a devenit interesat de cu totul alte teme . A fost unul ( daca nu chiar primul ! ) dintre intelectualii de mare calibru care, in calitate de ministru al culturii, a aparut la TVR imediat dupa Mineriada din 1990 , ca sa valideze fara explicatii si fara remuscari guvernul din care facea parte si masurile luate de acesta cu ajutorul „ ingerilor negri” . Poate din acest motiv a fost atat de captivat ulterior de o tema fascinanta din istoria culturii ceresti pe care a discutat-o cu deplina competenta in amfiteatru si o descris-o admirabil in spatiul public – ( „ Despre ingeri” (http://www.humanitas.ro/files/media/despre-ingeri-h20.pdf ) dar pe care a interzis-o altora care „fara nici o competenta” vorbesc despre altfel de ingeri dar cu mult mai mult succes ( e adevarat, artistic ) in tara si in afara ei (http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Andrei-acestei-tari-chip-apuc_0_93590668.html ) .



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vladimir Tismaneanu


Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)