Home » Cultura » Citesti:

Nașterea literaturii

Liviu Cangeopol ianuarie 4, 2016 Cultura
19 comentarii 5,288 Vizualizari

O definiție diafană în banalitatea ei taxonomică susține că, sub raportul corpolenței literare, există două tipuri de autori. Unii care, prin lucrări de dimensiuni reduse, deschid hublouri în ochii cititorului avid să ia aminte la existența unor universuri atunci hărăzite, monocrome, superficiale și, eventual, cu un deznodămînt precis și zguduitor. Autorii arondați categoriei sînt socotiți zeii contemplației generale și ai sugestiei imediate, care panoramează porțiuni înguste fără a descifra detalii. Dezmățul în exces al extensiei ar fi semnul unei slăbiciuni procedurale. În lungimea cîtorva pagini, cititorul va gusta frîntura unui peisaj centrat în forța gravitațională a unei idei, pe care va trebui s-o întregească singur. Atracția mirajului nu este copleșitoare, cîmpul magnetic, mai degrabă redus. Chiar dacă impactul produce o intensă impresie, impregnată pe scoarță și după terminarea lecturii, cititorul i se poate sustrage fără nici o complicație. Scurtimea expunerii la hipnoză asigură lejeritatea desprinderii. În realitate, prozele scurte sînt fragmente ale unei opere vaste. Mădulare judecate ca organisme reduse. Ele își extrag forța din sinergia elementelor pe care le reprezintă. Singurul element specific: pot fi judecate separat. Vîrfurile unanim acceptate ale genului sînt reprezentate de Cehov și Borges.

Pe de altă parte, există secta autorilor dedicați formulelor amplificate în grandoare, care-și crează universul exhaustiv cu generozitate și cruzime în jurul victimei cititoare. Elementele sînt dilatate, uneori disproporțional, personajele sînt analizate în profunzimi frizînd aberația, complotul este spart în zeci de vectori, ideile se înlănțuiesc cu altele și formează desene, care la rîndul lor alcătuiesc structuri sub formă de labirint, creier uman ori lume infinită. Creația tinde spre epuizarea subiectului privit din toate unghiurile, operînd iluzia enciclopedică a erudiției maxime: Pynchon, ca apogeu lingvistic, Joyce, Faulkner, Melville, Wallace, DeLillo, Eco, Tournier. Fiecare, demn de stabilit, cu devierile lui, potrivit concepției lansate de matematicianul francez George-Louis Leclerc, ajuns Conte de Buffon: anomalia e stilul.

O lume selectă de nebuni.

Cînd am dat cu ochii de uluitoarele declarații exprimate de Gabriel Liiceanu la adresa Solenoidului cu ocazia lansării volumului, mi-am zis: “asistăm fie la o cotitură a literaturii române, care pînă acum n-a produs mare lucru pe scena universală, fie la una a marketing-ului autohton, total inexistent în linia canonului occidental.” Oricum ai da-o, oricum ai suci-o, o premieră absolută. Obiectivitatea mea, cît ar fi fost în acel moment, s-a topit în neant, zguduită de un verdict mai îndrăzneț ca altul. “Va trebui să-mi imprim pe cartea de vizită calitatea de cititor a Solenoidului”, se lamenta cu mîndrie distinsul filozof (țineți cont, omul care l-a disecat, tradus și editat pe Heidegger!). “Un eveniment care îți taie viața în două“ (la 73 de ani, e o prejudecată mai mult decît metaforică!).  “Țin în mână cea mai de seamă ispravă a acestor 25 de ani Humanitas” – fluturînd ditamai cărțoiul de 838 de pagini plus coperți. Doar cine nu știe ce opere impozante a publicat Humanitas în ultimul pătrar nu se va cruci! Să-și fi aruncat Gabriel Liiceanu pe fereastră prestigiul cîștigat cu atîta sudoare doar pentru un profit de hîrtie tipografică? Să avem de-a face cu o naivă sinceritate dublată de entuziamul unui editor ajuns la apusul carierei măcinat de îndoiala impresiei că ar fi contribuit major la înălțarea literaturii locale? Un exces de modestie? Un atact cerebral? Din toate cîte puțin?

Nu-mi rămînea decît o singură modalitate să aflu: lectura capodoperei în discuție. Am comandat cartea prin aplicația Amazon, am așteptat patru săptămîni cu sufletul la gură, am recepționat pachetul, l-am deschis înfrigurat, am citit nouă capitole, am băut un pahar cu apă, am continuat să lecturez. Cum nu sînt fericitul posesor al unei cărți de vizită, și nici nu întrevăd prea curînd să ajung unul, voi încerca să aștern cîteva rînduri pe ecranul indiferent al computerului.

De regulă, analizarea unei cărți pornește prin a fi cufundată în contextul literaturii din care provine. Mă uit în jur, la miriștea dezordonată a patriei beletristice, și număr tufele răzlețe: Breban, Buzura, D.R. Popescu, Țoiu, Bălăiță, Săraru… Cu excepția unor fragmente culese din operele lui Mircea Horia Simionescu, Matei Călinescu, Paul Goma (cel din jurnale) și Eugen Barbu (asta e!), nu se vede nici un copac. S-ar putea considera că este injust să aduci în discuție o generație formată sub biciul unui regim care te bătea la tălpi dacă nu compuneai în cheia lipsei de inspirație. În felul lor deformat, acești autori au fost niște genii pustii. Din ei, din biografia lor, n-a rămas decît legenda. Opera n-a rezistat. Scriitorii ceva mai tineri, ai generației căzute în clisura schimbărilor, din care face parte și Mircea Cărtărescu, sînt și mai rari în zona calității: Florina Iliș, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Marta Petreu, Octavian Soviany, Florin Toma. Mă tem să cobor mai mult. Măcar s-au străduit. Am suficienți dușmani…

Ca exercițiu comparativ de imaginație, ne întrebăm cum se va fi manifestat reacția criticilor vremii, cînd s-au trezit, acum un secol și aproape jumătate, cu asteroidul eminescian în brațe?! La opera cărui înaintaș au fost înclinați să-i raporteze valoarea? A poeților Văcărești, ale căror producții ar fi făcute azi de rușine la gazeta de perete a oricărei școli de copii dezavantajați? Cu cine să-l compare? Cu Samson Bodnărescu? Să traseze o paralelă între lirica poetului național și cea a lui Nicolae Volenti? Sau a lui Ștefan Vârgolici? Ion Heliade Rădulescu? Vasile Alecsandri? O disociere valorică exponențială care duce la disjuncție. Eminescu și restul. Cărtărescu și ceilalți.

Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, cartea asta, Solenoid, vă spun cu precizie de metronom, este un scandal! Nu poți s-o pui lîngă nimic, face totul de rîs, întoarce mîndra noastră literatură la zero! Ca metaconsecință directă, mii de autori consacrați și cărțuliile lor mișcătoare dispar subit în jobenul lui Mircea Cărtărescu. Ne aflăm în intersecția unei dileme limpezi. Ce e de preferat? Să nu avem decît un exemplar de genialitate patologică în granițele unui șeptel tarat de autosuficiență, incultură și lipsă de talent, ori zece mii de strigoi umblînd ziua-n amiaza-mare cu tălăngi care să le scoată în evidență mediocritatea funciară, stîngăcia, lipsa de entuziasm și calitatea de “scriitor”?

Nouă edituri importante din zece ar fi respins manuscrisul cu un oftat de indignare, pe baza a cel puțin două considerente: este prea lung și extrem de complicat! Doar dacă… Nu, n-au mai fost cazuri! Îmi vine în minte ciudățenia scoțiană Alasdair Grey. Cotitură epocală, nu s-a găsit nici un editor care să-l publice zeci de ani, valoare fără egal, notorietate agravată, elogii la cîntar și… confrații continuă să scrie la fel. Mai mult, corpul literaturii vernaculare a fost secționat: scriitorii scoțieni într-o grămadă amorfă și dl Grey, singur, de cealaltă parte. Pariez pe atracția de a copia modelul!

În schimb, nici prea multe cronici nu va avea la obiect (cum nici aceasta nu e!). E bun, vor zice unii la modul general sau ca să nu deranjeze. Ori, poate, nu prea tare! În De ce iubim femeile a dat el tot ce putea! În vreun opus mai mărunțel și mai pe-nțeles. Ăsta e lung mai rău ca Biblia! Și stufos, dracu’ să-l pieptene! Cuvinte grele, de dicționar academic, fraze răsucite, propoziții defective de una sau de alta, explicații științifice din care nu sare nici un pumn, teorii filozofice în care nu moare nimeni, prea multe pronume posesive, personaje de care nu știi de unde mai răsar, trimiteri nerușinat de pertinente la științele exacte (care ce caută ele într-o lucrare literară?) și cîte altele!

Pentru a încerca premisele unei discuții reale despre Solenoid este necesară o distribuție cu scenariu muntenesc și actori de peste hotare. Prima ofertă care atinge malurile exegezei este portavionul numit Curcubeul gravitației, semnat de Thomas Pynchon (excelent tradus în română de Rareș Moldovan, sub auspiciul Editurii Polirom). Voi începe printr-un șoc termic la marginea blasfemiei: din punct de vedere al coerenței narative, cartea lui Mircea Cărtărescu se află deasupra cărții americanului. Din acest fuior se trage și beneficiul major al operei de artă: disciplina stilului asigură nu doar eleganța cuvîntului, cît mai ales ponderea dinamicii ideatice. Flexibilitatea și viteza de execuție a gîndirii sînt stimulate de orgasmul delirului cărtărescian. În cadrul literaturii, în afară de Pynchon, doar la Faulkner și Céline am mai întîlnit acest simptom de maieutică accelerată. Discursul lui Pynchon propune o serie de opriri bruște, căderi în timp, răsturnări, sincope, refaceri, licențe logice, pe cînd cel al lui Cărtărescu înalță o clădire uniformă într-o cadență serenă, de neoprit precum mareea oceanelor și durabilă ca a fenomenelor carstice. Autorul construiește, nu doar observă, dezvoltă, nu doar explică, creează mutații, nu doar se maturizează.

Măiestria scriiturii este greu de atins în lipsa unui echilibru perfect între ceea ce ai fi capabil să migălești și formula cea mai eficientă în economia demonstrației (căci orice operă de artă constituie, la urma urmei, prognoza unei demonstrații). Uneori, mai mult nu înseamnă neapărat mai bine. Mircea Cărtărescu a trecut de faza în care exprimarea înfrumusețată este apanajul spectaculosului în dauna fluxului. Virtutea de căpătîi a Solenoidului este rigoarea controlată a aberației, adusă pînă în linia orizontului de acceptare prin tropi specifici ori inovații de geniu răbdător.

Centrifug, centripet. Structurile narative ale Curcubeului gravitației adună din exterior aluviuni care merg spre un centru pînă la urmă negăsit; Solenoid reușește să radieze din ființa personajului-narator (căderea în oglindă a autorului însuși) un univers care se luminează treptat, în uluitoarea splendoare a percepției lecturale. Un rubin uriaș găsit de razele perseverente ale Soarelui. Odată ce l-ai văzut, devii altul. Gîndești diferit, simți mai profund, îți găsești un loc în nebunia dezordonată a existenței. Dacă sindromul de epuizare perceptiv-analitică al acestei lucrări nu ilustrează noțiunea metafizică, atunci nu știu ce altceva ar putea-o face.

Structura alternativ/simultană a Solenoidului, așezată pe razele care emană din personajul principal, formează descrierea prin care Mikito Kakutami a receptat o altă capodoperă pynchoniană, Mason and Dixon: “o complexitate bizantină“. Cărtărescu inițiază și duce la capăt o călătorie prin hățișurile întunecate ale narcisismului auctorial, care se filtrează prin microscopul tuturor scenariilor posibile ale existenței. Richard Locke, unul dintre editorii magazinului The New York Times Book Review, într-un articol publicat la 11 martie 1973 la adresa Curcubeului gravitației, observă că Pynchon pare a fi “îndrăgostit, sexual îndrăgostit, de propria moarte”. Cărtărescu este îndrăgostit de propria umilință pînă la ultimele consecințe ale grandorii. Cum îndrăzneala provine de cele mai multe ori din timiditate, de ce n-am accepta că aroganța își are sursa într-un exagerat sentiment de inferioritate, în nevoia celui care, nutrind obsesia propriei slăbiciuni, încearcă să braveze și să se depășească? Reanimarea unei realități înfășurate în cuvinte, terapia cognitivă a întoarcerii în locul din care ar fi putut să fie altceva. Autorul (ca și cititorul) iese eliberat din această încleștare.

Borges susținea că “oglinzile și paternitatea sînt abominabile: amîndouă multiplică lumea și o deformează“. Argentinianul ignorase să enumere o altă entitate, aparținînd aceleași categorii: creația literară. Cartea lui Mircea Cărtărescu, la rîndul ei, multiplică lumea și o deformează (descoperă lumi posibile sub crusta aparenței). Nimic abominabil în asta. În drumul mîntuirii personale, avem dreptul de a parcurge procesul unei vieți care ar fi putut să se defășoare în semn contrar. Regretul, desprinderea de păcat, devenirea întru ființă exprimă corolarii ale aceleiași atitudini.

Schematic, big-bang-ul de la care pornește universul creat în Solenoid (debutul dezastruos din capcana Cenaclului Lunii, ușoară pocire a Cenaclului de Luni) echivalează cu fluturele strivit de neatentul călător în timp din A Sound of Thunder, povestirea lui Ray Bradbury, detaliul meschin care modifică esențial viitorul. Desigur, precum racheta nazistă din romanul lui Pynchon, oglinda în care este reflectată posibila viață a lui Cărtărescu dacă primele sale producții poetice ar fi fost rejectate public nu este decît un pretext pentru desfășurarea unei extraordinare fresce a lumii în care trăim, un bestiar de 360 de grade, o enciclopedie a patologiilor contemporane, un album al frumuseților ascunse și a viciilor zădărnicitoare ale lumii. Cîți autori sînt prinși în ambiția și reușita unui proiect asemănător? Homer (Iliada, ca radiografie colectivă, și Odiseea, ca psihanaliză individuală), Dante (Comedia), Flaubert (Ispitirea Sfântului Anton), Raymond Abellio (autorul unei cărți monumentale azi complet uitate, La fosse de Babel), Cervantes (Don Quijote), Marquez (Un veac de singurătate), Tolstoi (Război și pace), Faulkner (în special Zgomotul și Furia, dar și uriașa nuvelă Ursul), Joyce (Ulise), DeLillo (Underworld), Pamuk (Cartea neagră), Wallace (Infinite Jest), Sabato (Despre eroi și morminte, dar mai ales delirul riguros Dare de seamă despre orbi), Melville (Moby-Dick), Mann (Muntele vrăjit). Chiar și la nivelul literaturii universale asemenea cărți nu găsești decît rar.

Levantul este o bijuterie minuțioasă și perfectă, pe care o poți purta oriunde în lume în buzunarul de la piept. Solenoid este o catedrală săpată în inima pămîntului, în catacombele căreia te pierzi cu gura căscată de uimire, regăsind în ele toate obiectele pierdute de la facerea lumii. Niciodată românii nu vor mai avea șansa unui asemenea autor.

Simt că ar trebui să pronunț scuze la adresa lui Mircea Cărtărescu (ale cărui cărți, exceptînd capodopera sa lirică, recunosc că nu m-au dat peste cap), cît și entuziastului său editor, Gabriel Liiceanu, care a investit într-o promisiune doar de el bănuită la acest nivel, deschizînd pîrtia unei literaturi care de zeci de ani se sufoca în micimea falsei sale existențe. Cohorte de critici neinspirați, editori neîndrăzneți, cititori în derută ar trebui să-și ceară scuze lor înșile: nu pentru că n-au avut viziunea celui care urma să vie, ci pentru că l-au văzut înainte de vreme, în potențialul fals al miilor de rateuri de pînă la el. În sfîrșit, literatorii români au, de acum încolo, în jurul cui să-și articuleze ierarhiile. Toate acestea le-a reușit o singură carte.

Recunoștință, uluială, respect.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "19 comments" on this Article:

  1. victor L spune:

    Frumos scris, felicitari.
    Iar daca e adevarat cu “Am suficienți dușmani…”, v-ati facut si mai multi.

  2. Ela spune:

    Nu stiu daca se poate stabili cu precizie momentul “nasterii literaturii”, fie chiar ironic vorbind, deoarece asta ar implica evolutie si sfarsit, ca orice fenomen fizic care apare, se dezvolta si apoi se incheie…
    Nu stiu nici daca e just sa ne folosim de “masuratori” in aprecierea artei, in general, concluziile de genul X e mai bun, mai mare sau mai valoros, decat Y fiind lipsite de legitimitatea unor repere intrinseci, adica incontestabile, cum numai ceea ce este material le confera, et encore!
    Ceea ce cred ca stiu, este ca orice creatie este consubstantiala cu Omul care o produce, cu sentimentele, aspiratiile, frustrarile, viziunea, etc., adica “simpla” lui gandirea, iar exprimarea ei in forma materiala (text, pictura, sculptura) se realizeaza conform mentalitatii sale personale, parte din mentalitatea colectiva a epocii si a locului in care traieste…!?
    Pentru ca subiectul articolului este literatura, mai precis un ilustru reprezentant al celei contemporane romanesti, faptul ca ultima sa creatie este (si) controversata mi se pare un epifenomen!
    Ca, dupa unii merita elogii, si dupa altii nu, este absolut banal!
    Nimeni, niciodata, nu a starnit unanimitate, in niciun domeniu, si este foarte bine asa, pentru ca astfel omul evolueaza in cunoasterea de sine, singura care conteaza!
    M-a interesat deci, sa aflu sentimentul cititorului Liviu Cangeopol despre Solenoid, daca s-a transmis curentul ;) intre el si autor (aparent, da!), daca a avut loc magnetizarea (aparent, nu!) si in ce masura acest fenomen fizic a influentat gandirea ulterioara a cititorului?
    Mai simplu spus : ce a scos din el ?
    Prin amintirea numerosilor scriitori pe care-i admira, chemati, parca, in ajutor ca sa-i legitimeze dezamagirea fata de Cartarascu, dl L. Cangeopol arata ca este mult mai atasat, decat pare, culturii românesti contemporane. Exigentele pe care le exprima denota, mai degraba convingerea ca românul este capabil de excelenta, decat simpla critica (acerba!) la adresa unuia sau altuia dintre intelectualii care ocupa scena in aceste zile…
    Pentru ca nu stiu daca alt text i-ar fi produs trairi atat de intense si de paradoxale, sau daca l-ar fi determinat, macar, sa publice un articol la fel de incendiar ;) , concluzia mea este ca Solenoid a fost o lectura interesanta pentru L. Cangeopol. Mi-a stranit curiozitatea mai mult decat publicitatea “oficiala”, domnii Liiceanu si Cartarascu va pot fi recunoscatori, au mai castigat un cititor…pe mine :)
    Asa cred eu ca ne poate folosi judecata calitatii unei opere literare: analizand simplu si succint ceea ce trezeste ea in noi!? Indiferent ca este vorba de admiratie, sau de detestare, cum ne simtim in prezenta acestor sentimente, ce invatam despre noi, ce secrete adanc refulate ne apar ca o evidenta…?

  3. cititor spune:

    Domnule Cangeopol, am inteles articolul dvs. in cheie ironica. Poate m-am inselat. Am citit greu Solenoid iar dupa primele 200-300 de pagini mai pe sarite. Nu m-a prins. M-a deprimat, m-a intristat pesimismul, lipsa de speranta si lumina, înnegurarea ce se desprind din multe, prea multe pagini. Asta e starea de spirit a personajului, un obscur profesor de limba romana la o scoala din Bucuresti. Viziuni, vise, cosmare, frici, alambicari, elucubratii – senzatia de vertij obositor, opresiv, oprimant din care trebuie sa iesi cat mai repede. Run for your life! Mi-am zis si am mai sarit cateva pagini. Apoi am inchis cartea. Un roman. Totusi, sunt pagini care m-au amuzat – cele ce descriu cancelaria, profesorii colegi, dialogurile, elevii. Frumoase au fost si cateva descrieri mai mult ca poezie decat ca proza. Poate fi o carte interesanta pentru un cititor priceput. Oricum, cred ca e o carte dificila pentru oricine. , chiar si pentru cititorul profesionist. Despre Solenoid se pot face comentarii la fel de alambicate, se poate sustine ca reprezinta totul sau dimpotriva. Astept cu nerabdare opinia criticilor sau pe cea a colegilor scriitori pentru a intelege ce mi-a scapat la o lectura atat de rapida. Pana acum a aparut o cronica in Romania literara si interventia dvs aici, pe contributors. Sa vedem ce va mai urma.

    • Demosthenes spune:

      Da, sa asteptam opinia criticilor, eventual la televizor, si niste comentarii literare peste 20 de ani in care sa ni se spuna “ce sugereaza autorul prin aceasta”.
      WTF, Cartareascu a scris acel fel de carte pe care n-o cauti decat daca ai gasit-o si n-o intelegi decat daca iti cade in cap alunecand peste propria ta realitate.

  4. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    „Unii resping rezultatul socotindu-l o păsărească pretenţioasă care se abţine să spună ceva în primul rând pentru că autorul nu are nimic de spus. Alţii sunt fermecaţi de el, cuprinşi de veneraţie în faţa vacuităţii sale maiestuoase şi convinşi că el conţine (sau măcar ascunde) misterul cuvântului scris. În chip destul de straniu, cititorii din această a doua categorie sunt adesea de acord cu cei din prima categorie că autorul se abţine să spună ceva şi că într-adevăr nu are nimic de spus. Dar ei văd în asta o mare realizare – o eliberare a limbajului din cătuşele unui înţeles dictat, arătând că înţelesul, în configurarea sa tradiţională, este imposibil într-un sens profund.”
    (dintr-un autor, pare-se britanic, pe care, din păcate, l-am pierdut pe drum).

    „Nu v-ati saturat de narcisisti care bat apa in piua (sau o gargarisesc) caznindu-se sa inventeze metafore spectaculoase si alte figuri (de stil) despre care cred ei ca ar fi esenta elitismului ? … nici macar un singur text folositor la altceva decit la auto-lustruit ego-urile hipertrofiate ale autorilor …la inaltarea cu inca macar un centimetru si la consolidarea imaginii propriilor socluri in ochii umezi de iubire platonica ai fetelor batrine, anxioase si depresive de la orase si (mai ales) sate, care citesc presa, articolele din reviste si, neaparat, romanele ultimilor laureati Nobel cu ochelarii de cal ai criteriile scolastice de evaluare si analiza insusite mecanic la orele stupide de literatura romana din liceele tragediei numite Romania.”
    (un comentator anonim)

  5. ion adrian spune:

    Dle Liviu Cangipol,
    Va multumesc!
    .De mult nu am mai avut parte de un pamflet literar de aceasta talie si este evident un curaj de mare pamfletar sa-l asezi in zona subiectilor pe un Liiceanu , pe un Cartarescu.
    Aprecindu-i mult pe amandoi, regalul a fost si pentru mine cu atat mai deosebit asa cum cred ca este sau va fi si pentru Domniile lor.
    In paranteza spus nici ca se putea bucura azi de o reclama de un PR mai bun dl Mircea Cartarescu
    Se pot spune multe dar mie mi-a placut foarte mult o propozitie scrisa in cadrul unei antiteze cu Pynchon si o citez:
    “Cărtărescu este îndrăgostit de propria umilință pînă la ultimele consecințe ale grandorii”
    dar si afirmaia destul de certa: “Nouă edituri importante din zece ar fi respins manuscrisul cu un oftat de indignare…”.
    Asadar intreb : unde s-ar situa o editura a dvs daca asa ceva ar exista?

    PS Nu am citit cartea, dar cand o voi citi ma va urmari si acest text al dvs si sunt sigur ca-mi va fi de folos.

  6. Ontelus DG spune:

    Am citit cu o undă nostalgică eseul entuziasmant al Domnului Liviu Cangeopol. Nostalgia resimţită este asociată universului cultural, artistic, în general şi celui literar, în particular. Admiţând în totalitate cele susţinute de către un om public şi scriitor demn de încredere, confirmată şi consolidată atât predecembrist, cât şi postdecembrist, se poate considera că elanul generator al unui asemenea text este o formă benignă de idolatrie. Evident, în comparaţie cu ravagiile pe care le produce idolatria tehnologică, de exemplu, catharsis-ul asigurat de transfigurarea artistică este o modalitate dezirabilă de evadare din cotidianul anost. Dar mai pot oare schimba ceva din ordinea lumii aceşti sărmani rătăciţi care sunt artiştii, savanţii, filosofii? Uitând pentru moment coteriile inevitabile din câmpul literar, mai poate atenua splendida iluzie artistică materialitatea grea a reducţionismului financiar, a înstrăinării tehnologice, a fundamentalismelor de tot felul? Departe de a reprezenta o aurorală ,,naştere a literaturii”, aşa cum neverosimil, dar tuşant se exprimă Domnul Liviu Cangeopol, este mai probabil ca ,,Solenoid”, romanul Domnului Mircea Cărtărescu să însemne, de fapt, un cântec de lebădă al literaturii, o proiecţie compensatorie, gnostic-fantasmatică a unei istorii vrăjmaşe…

  7. Adrian victor spune:

    O carte infinit de greu de citit, idem de comentat.
    Oricum , cred ca este cartea care justifica pe deplin premiul atit de asteptat de noi, cititorii romani si nu numai, Nobel pentru literatura , 2016.

  8. Cornel spune:

    Liviu Cangeopol, cel care este recunoscut prin atitudinea sa extrem de critica in articolele sale de ziar, a reusit sa ne “revolte” curiozitatea cu acesta splendita cronica. Solenoid este prima carte pe lista mea de lecturi. Super! Cind voi citi Selenoid, cronica lui Liviu Cangeopol ma va urmari, dupa cum zice Ion Adrian mai sus, “dar cand o voi citi ma va urmari si acest text al dvs si sunt sigur ca-mi va fi de folos.”

  9. Cristina spune:

    Formidabil text. Domnul Cangeopol scrie rascolitor, caustic si convingator. Critica sau lauda, efectul este acelasi: exploziv.

  10. Teutsch Walter spune:

    Mi-a placut fff mult articolul dumneavoastra este plin de inflacarare, e clar ca lucrarea va etuziasmat ca sa puteti da asemenea verdicte categorice fara echivoc. Imi aduce aminte de tinerete cand faceam topuri in momentul cand o piesa de a mea intra pe locul 1 numai vedeam pe nimeni in jurul meu eram asa de mare de parca o compusesem eu. Comparatia cu Pynchon e fff bine gasita autorul respectiv este o mare obsesie de a lui Cartarescu asa cum singur o spune in jurnalele sale Un singur lucru va aduc aminte arta nu incepe ci cineva si nu se termnina cu cineva. Si sa va spun un secret tipul asta de literatura nu este fff agreat la noi in taram stiti ce sa intamplat cu cartea Curcubeul gravitatiei a fost citita de 3 insi printre care si eu, care mi-a luat 5 luni de zile Cartarescu ne a recomdat sa o citim pe a lui in 5 ani ,,,,,, in rest sa auzim numai de bine si sa fie asa cum zice-ti dumneavostra sa fie o capodopera mondiala m-as bucura pt Cartarescu o merita..

  11. AVP spune:

    Eu tocmai de aceea nu cred și nici nu voi citi, mey, copii ai seculului criptokaki : nu doar pentru că îmi era suficient a ști că auctorul beatificat e fix chiorpecul care m-a blocat nevinovat, doar pentru că-i pusesem o întrebare încuietoare, nu ofensatoare (https://www.facebook.com/photo.php?fbid=817086641672916&set=a.203061833075403.47548.100001147644301&type=3), dar și, sau mai ales, pentru că între trompetele ce dau ghes să-l ridice pe nervosul titirez în hiisterice tării observ mult prea multe cutii de rezonanță portokaki, aloo, în frunte cu filosoful & omul de afaceri.ro, deci d-alea d-ale noastre / d-ale voastre, n-așa?, capabile să execute la comandă fie pregătiri de artilerie media & new media vaste, fie ambuscade netocratice măiastre, fie, evident, legendările, brandizările & beatificările cu jmecheros ghivent, în scopul de a se înșuruba în subliminalul snobilimii & pollimii idolul or ieroul de lemn solemn or de ciment eminent, după caz și naz, prin care să se dicteze / sugereze viitoarea schimbare (politică) de macaz, la momentul ordonat de „Burta” de baz (vezi „Regii nisipurilor” – Sandkings -, dacă nu crezi, și dacă nu ești hipnotizat / acroșat iremediabil de caii verzi de pe pereți).

  12. D.C.P. spune:

    Poate că nouă, românilor, ne-ar fi mai ușor să-l citim pe Mircea Cărtărescu dacă l-am citi cum citim un autor străin într-o traducere foarte bună în limba română din simplul motiv că limba română a lui Cărtărescu nu e limba noastră maternă, iar vocea poetică din scrierile lui e ceva ce însuși poetul trebuie să dobândească clipă de clipă, scriind. O descoperim și noi odată cu scriitorul. Liviu Cangeopol surprinde cu o acuitate rară unicitatea momentului acesta în care acum, sub ochii noștri, se întâmplă ceva ce încă nu s-a întâmplat încă în nici o altă literatură. Încă in 2011 îi atenționează Katharina Teutsch pe nemți despre „Orbitor” („Der Körper”) http://www.faz.net/-gr4-6vblh „Dieses Buch ist so unvermittelt zu uns gekommen wie der Monolith aus „2001: A Space Odyssee“ zu den gaffenden Uraffen.” („Așa cum monolitul din „2001: A Space Odyssee” le-ar lăsa cu gura căscată pe niște maimuțe primordiale, așa ne surprinde și pe noi cartea aceasta.”) Se întâmplă. De noi depinde ce se clădește mai pe urmă. Unii au capacitatea de a se mira alături de Mircea Cărtărescu (alături, dar la o distanță respectuoasă), alții, după cum o dovedesc și unele reacții la articolul de față, regresează. Mulțumiri domnului Cangeopol pentru frumusețea gândului și pentru precizia articulării. — Tot un ieșean, dar din Canada.

    • Cristina spune:

      D,C.P – Asa este, imi place analogia ta. Cit despre textul lui L Cangeopol, nu pot spune decit bravo!! Citesc recenzii de carte de ani buni in Romania si mi se par penibile – unii povestesc cartea in cel mai bun caz. pe cind altii dau impresia ca doar au frunzarit-o, fac citeva comentarii minuscule si pun punct la geniala expresie: “O carte cu bune si rele” No kidding!

  13. Vasile Radu spune:

    Confuzie totală! Dacă citeşti şi cronica literară semnată de dl. Nicolae Manolescu în România literară… Poate mai are de spus ceva dl. L. Cangeopol?

    • Observator spune:

      Am citit stupefiat asa-zisa recenzie a reputatului. Prin total superficialul, iritatul, nedreptul sau comentariu asupra Solenoidului, Nicolae Manolescu inmorminteaza o intreaga clasa/generatie/mentalitate de critici romani, depasiti de ultimele descoperiri in cimpul structurilor narative, stilisticii si mai ales ale telurilor impartasite de autorii literari. A mai judeca un roman dupa criteriul intrigii (atomizata in varii volute narative care se inspira una din alta, exact ceea ce se intimpla in viata ori in credinta – caci Solenoidul isi are implacabila lui soteriologie) ori al finalului (care, de regula, este fie risipit in diferite locatii, fie isi expune ultima suflare in inima lucrarii, inca de la Cortazar), a condamna calatoria imaginara, in raport cu literatura realist-minimalista (ambele servite magistral de autor), a cauta titlului o explicatie socialist-realista, cind solenoidul reprezinta motorul de trecere dintr-o realitate in alta, cel care pune in miscare atributul creator, cind este deplinsa alternanta pasajelor geniale cu unele mai putin, ca si cum contrastul dintre ele nu poate fi considerat o tehnica a respiratiei si punerii in evidenta, cind este ignorata monumentala realizare a trecerii si observarii, a vietuirii in lumile care mustesc sub aparenta banalului, si a cadea in retorica aplicata unor romane interbelice, cind acesta traseaza un viitor inca invizibil, imprevizibil si infricosator, toate acestea reprezinta semnul slabiciunii, al agoniei si, pe cale evolutiva, al mortii literare.

      Cu regret o spun, se vadeste din nou cauza exagerat de intirziatei noastre literaturi racordate la valoare: intimpinarea critica. Daca un autor oarecare va incerca sa scrie in maniera cartaresciana, daca va tenta sa imprumute tehnicile scrierii actuale (caci, ca si stiinta, literatura evolueaza pe baza tehnicii acumulate) va fi mai intii derutat si apoi inhibat sa o faca, speriat chiar, deoarece il va avea in ochi pe marele critic dind nervos din bici! In gloria aceluiasi principiu, si editorii vor manifesta prudenta, caci vor mirosi in brate cadavrul unei carti care nu se va vinde, care nu va lua premii, care nu va avea critici pozitive. Va trebui sa trecem inapoi la caftan, salvari, iminei.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Liviu Cangeopol


Liviu Cangeopol

Nascut la 28 martie 1954 in Iasi. Studii filologice neterminate la Universitatea “Al. I. Cuza”. In 1989, la trei luni inainte de evenimentele care au zguduit aparentele patriei... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

[editat] Nu exista o "sageata" spre mai complex. Sunt organisme unicelulare mult mai complexe decat...

de: man_and_twin

la "Lord Kelvin, Darwin și vârsta Pământului: O lecție de profesionalism științific"

Cauta articole

iunie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mai    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)