Home » Cultura »Opinie »Reactie rapida »Societate/Life » Citesti:

Neagu Djuvara, universalul concret al civilizației românești din epoca interbelică

Horia Roman Patapievici august 31, 2016 Cultura, Opinie, Reactie rapida, Societate/Life
22 comentarii 8,361 Vizualizari

Oamenii au fost dintotdeauna fascinați de posibilitatea de a vedea ideile în carne și oase. Când Dumnezeu s-a făcut om, cei care au recunoscut în apariția lui Hristos întruparea lui Dumnezeu s-au convertit total — pe viață și dincolo de moarte. Explicația forței acestei convertiri stă în faptul că realitatea fizică a divinității este întotdeauna mai puternică decât orice teorie intelectuală a zeului ascuns. După creștinism, întruparea a devenit o metodă a filozofiei. Estetica, epistemologia au tins să devină aplicații ori explicații ale întrupării. Goethe, de pildă, desconsidera înclinația romantică spre distrofia fizică prin injoncțiunea că geniul trebuie să aibă un trup pe potrivă (altfel nu e geniu). Iar în știința modernă a naturii, faptul de a da un trup în lumea fizică ideilor din lumea minții și corelațiilor lor stabilite prin ecuații este o metodă a științei și o realitate a tehnologiei.

Parte a fascinației față de posibilitatea de a vedea idei în carne și oase este înclinația de a vedea într-un individ universalul. Dar nu universalul ca metaforă a genialității individuale, ci ideea că individul, ca individ, este universalul. Hegel e notoriu prin teoria sa a universalului concret. Pe 13 octombrie 1806, cu o zi înainte de bătăliile în care Franța avea să spulbere Prusia (Jena și Auerstädt) și la un an după ce Napoleon zdrobise Austria (Ulm, Austerlitz), producând astfel implozia milenarului Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană (962-1806), Hegel se află la Jena, care tocmai fusese ocupată de francezi. Îl vede pe Napoleon, inspectându-și călare trupele. Hegel are sentimentul că, în persoana Împăratului, vede chiar spiritul lumii, în carne și oase. În această stare de spirit îi scrie prietenului său Niethammer: „L-am văzut pe împărat —acest suflet al lumii— trecând călare prin oraș pentru a-și inspecta trupele; este într-adevăr un sentiment minunat să vezi un asemenea personaj care, concentrat într-un singur punct, stând călare, atinge marginile lumii și o domină.”.

De aici până la ideea că sunt oameni care rezumă epoci întregi sau exprimă în mod eminent anumite culturi ori națiuni nu mai este decât un pas. Când Iorga sau Noica vedeau în Eminescu expresia integrală a sufletului românesc ori omul deplin al culturii române, ei gândeau ca Hegel, în termeni de spirit al lumii și de universal concret, nu ca naționaliștii, în termeni de superioritate etnică. Accentul, în sentimentul lor de generalitate și sinteză, cădea pe faptul că anumiți indivizi pot fi, ca indivizi, universalul.

La scara sensurilor lumii, îmi place să-mi imaginez că există un Înger al compasiunii și al suferinței irosite care lasă la îndemâna fiecărei națiuni lovite și călcate în picioare de istorie câteva instrumente de recuperare, restituire ori salvare. Națiunea le poate vedea ori ignora; folosi ori irosi; duce la finalitate ori abandona. Dar un timp ele sunt acolo, la îndemână, vizibile, pregătite să salveze ceea ce se mai poate salva din ceea ce fusese adânc, superior, profund și înalt în civilizația națiunilor lovite.

Țara noastră și-a avut contribuția ei la sminteala și nebunia generale din al Doilea Război Mondial. Dar de pierdut, a pierdut mai mult decât și-a imaginat, a știut ori a putut înțelege. Nu a pierdut doar teritorii: a  pierdut și reușita modernizării, și momentul celei mai frumoase înfloriri sociale pe care o cunoscuse — și-a pierdut cultura libertății și și-a pierdut sufletul. În memoriile sale, Ion Negoițescu scria: „România Mare se dusese de rîpă [suntem în 1940, după cedările teritoriale]. Dacă astfel de treburi s‑ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situația n‑ar fi fost atît de groaznică. Umilința suferită avea să aibă consecințe fatale pentru sufletul nației. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic și tragic trebuie neapărat să‑și spună cuvîntul, aveam s‑o plătim scump, în straturile morale, vreme de generații” (Straja Dragonilor, 1994, pp. 194-5). Ce spune Negoițescu aici este că noi nu ne-am spus cuvântul atunci când ceea ce este eroic și tragic în istorie pretinde națiunilor și culturilor să își spună în mod obligatoriu cuvântul.

Când am ieșit din comunism, parcă fuseserăm schimbați: uitaserăm să ne mai vorbim limba fără arțag și cu considerație față de interlocutor; încetaserăm să mai pricepem spiritul civilizației prin care înfloriserăm social și moral în perioada interbelică; ne resemnaserăm să fim ciuntiți, nu ne mai revoltam că eram umiliți, furați și mințiți și învățaserăm la rândul nostru să ne umilim semenii, să îi furăm și mințim; ajunseserăm să confundăm ideologia cu gândirea și să i-o preferăm; în fine, deveniserăm incapabili să ne înțelegem reușitele adevărate și ne luam înfrângerile drept victorii, iar derapajele morale drept probe de inteligență.

Am ieșit din război și din comunism adânc dezbinați, împărțiți între cei care își mai aminteau ori voiau să-și amintească ce fuseserăm și cei care uitaseră sau refuzau, cu obidă ori resentiment, să-și mai amintească. Între noi rămăseseră destui oameni care purtau ori se străduiau să poarte cu ei firele continuității, fie dintre cei care supraviețuiseră, fie dintre cei care recuperaseră (ori se străduiseră să recupereze). Însă nu rămăsese nimeni neatins, adică întreg, cu adevărat întreg: nici cei reîntorși din pușcării (în carnea cărora România veche fusese parcă ucisă în efigie), nici cei vechi și adaptați, nici cei noi și adaptați, nici cei conștienți de falsitatea din jur și care i se împotriviseră în interiorul adaptării și supraviețuirii, nici cei care au reinventat trecutul ca să se acomodeze prezentului, nici cei noi care refuzau noul fără să poată accepta vechiul. Firește, mai erau cei fugiți în afara țării, cei care se refugiaseră fără să fie pătați. Pentru cei rămași în țară, aceștia au urmat o linie de evoluție care amintea cel mai bine de civilizația interbelică. Dar, cum s-a văzut cu atâtea alte prilejuri, supraviețuirea literei nu garantează conservarea spiritului: și aici, supraviețuirea a însemnat o subtilă distorsiune a spiritului vechii civilizații românești, în care condițiile nemiloase ale exilului, râca dintre refugiați, atomizarea și ghetoizarea comunităților românești, precum și mizeria morală a eșecului repetat și-au avut partea de vină. Iar urmarea a fost că nici exilații nu rămăseseră cu adevărat întregi.

În aceste condiții de pierdere și irosire, îmi place să cred că Îngerul compasiunii s-a hotărât să păstreze pentru noi undeva, la adăpost și de experiența de eșec a exilului, și de experiența deformantă a lagărului în care fusese transformată țara, pe cineva întreg. Pe cineva care să nu fie doar martor și nici doar supraviețuitor; care să nu fie doar păstrător și nici doar recuperator; nu doar excepție și nici doar regulă; pe cineva care să fi rămas întreg în sensul a ceea ce fusese civilizația sufletească a culturii ucise.

Îmi place să cred că Îngerul compasiunii pentru suferințele irosite în istorie a păstrat pentru noi, supraviețuitorii din țară, pe cineva ca un „ideal-tip” (Idealtypus îi spunea Weber) ori ca un „universal concret” (konkretes Allgemeines îi spunea Hegel) ori ca o „idee-ideal” (idée-idéal îi spunea Kojève) în carne și oase, capabil să întrupeze în chip viu și neafectat de distorsiuni ceea ce fusese mai bun și în același timp mai egal răspândit în civilizația socială, morală și intelectuală a României interbelice. Și că pe acest „universal concret” în carne și oase Îngerul compasiunii l-a readus în țară, după prăbușirea comunismului, pentru ca noi toți să putem vedea cum am fi arătat într-o versiune a noastră mai bună: cum ne-am fi mișcat, îmbrăcat, purtat, îndreptat ținuta; cum ne-am fi mirat, ridicat vocea, enervat, dres glasul, ținut firea; cum am fi argumentat ori indignat; cum am fi știut să ascultăm, să formulăm judecăți, să fim curtenitori, să polemizăm, să spunem adevărul în față; cum am fi știut să suferim, să iubim, să facem curte, să părăsim, să ne cerem scuze; cum ne-am fi scris cărțile proprii și cum le-am fi citit pe ale altora; cu ce ton am fi ținut conferințe, cum am fi știut să povestim; cum ne-am fi iubit țara, cum am fi criticat-o, cum ne-am fi privit semenii cu care am fi fost în dezacord ‒ pe scurt, cum am fi fost dacă am mai fi știut ce însemna pe vremuri să fii civilizat și european într-o manieră curat românească, așa cum știuseră interbelicii.

Omul pe care Îngerul compasiunii pentru suferințele irosite în istorie l-a ales pentru a fi martorul nostru inconturnabil, în același timp ideal-tip al civilizației românești din interbelic și universal concret al culturii noastre din epoca ei cea mai fertilă, a fost Neagu Djuvara.

La șaptezeci și trei de ani, când Îngerul compasiunii l-a readus în țară, Neagu Djuvara era perfect fertil și alegru, pregătit pentru o nouă tinerețe, pe care a trăit-o alături de noi cu o intensitate, pasiune intelectuală și o distincție a civilizației admirabile. Cine a avut ochi de văzut, a putut vedea. Cine a avut urechi de auzit, a putut auzi. Mai mult decât a făcut Neagu Djuvara pentru noi, nici pietrele nu pot striga. Îngerul compasiunii pentru suferințele irosite în istorie ni l-a adus, iar el și-a făcut cu asupra de măsură datoria de a ne arăta, în carne și oase, nouă, celor care am uitat, ce înseamnă să fii civilizat și european într-o manieră curat românească.

Nota: aceasta este varianta completa a textului aparut in volumul “444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara”

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "22 comments" on this Article:

  1. adelina spune:

    subscriu la fiecare cuvant din acest articol minunat. e poate cel mai frumos laudatio pe care l-am auzit sau citit eu vreodata, cu adevarat pe masura persoanei pe care o omagiaza. multumesc, horia roman si felicitari.

  2. DG Ontelus spune:

    Acest text este întemeiat pe ceea ce Vladimir Jankélévitch numea exemplar ,,Ireversibilul și nostalgia”. Avem de-a face aici cu un ,,exercițiu de admirație”, o mostră intelectuală a ceea ce înseamnă prietenia, o rara avis în lumea în care trăim. În fine, acel splendid înger al compasiunii există, cu siguranță, iar mesajul său discret, dar nu mai puțin implacabil este o zicere care ne marchează destinul: ,,n-a fost să fie”…

    • Vlad spune:

      Pai nu stiu cine creioneaza acest destin fatalist … ca tocmai ce deducem este ca a fost sa fie, ca destinul a fost generos cu natia si ca mesajul este unul incarcat de realism si bun simt.

    • timan spune:

      Da, dar unde sunt cei care nu mai sunt? Și de ce nu mai sunt? Unde era îngerul compasiunii în anii 50? Lucrează doar pentru generațiile viitoare? Genetic, cum se explică mutația de la teroare la compasiune?

  3. AASASA spune:

    …trist si splendid articol… LA MULTI ANI DOMNULE DJUVARA !

  4. George Coman spune:

    Frumoase cuvinte!
    Ramane de vazut daca nu cumva o singura floare (inger) e prea putin ca sa se faca primavara…
    De mentionat si ca Dumnezeu (dac-o fi) a permis scurtarea prematura a aripilor altor ingeri (Maniu, etc).

    • Dorian spune:

      Tulburator articol !
      In limite strict cronologice PERIOADA INTERBELICA se inscrie intre 1918 si 1939, ani in care maerstrul avea 2 ani si rspectiv 23 de ani. As vrea ca generatia mea , a celor care au astazi 23 de ani sa ii urmm calea

  5. Cyl spune:

    Un text fascinant , plin de eruditie si de sugestii . Se prea poate ca Hegel , lovit de stupoare , sa fi contemplat in Napoleon , micul om mare , Spiritul Lumii . Acelasi Napoleon care , la rindu-i , asa cum statea , semet , calare , era in plina contemplatie erotica a lenjeriei Josephinei . Acelasi Napoleon care s-a incoronat de unul singur, prin bunul plac , supraomul pe care dorea sa-l imite Raskolnikov , incarnare a principelui machiavelic . Era Spiritul Lumii noi , acel Spirit imanent , Deus sive natura spinozist , Zeitgeist , ,motorul, dialecticii revolutionare a Istoriei , aceea care lucreaza prin negatii ( un ,spirit care neaga, , carevasazica ) care se poate intrupa , ca si Principele , in ,Umanitate, , Popor , Neam , Partid si Conducator . Cum se face ca mai toti revolutionarii sint hegelieni ( intre care si bizarul marxist Kojeve , care vedea in cele doua orinduiri , sovietica si americana , cele doua aripi sau fete ale hegelianismului , in plin dans dialectic ) ?

    • Iahimc spune:

      Lumea în diversitatea sa, calitativă, numerică, de timp şi în spaţiu, aşa cum nimic nu este identic, din neant apare şi există,.prin întreaga sa operă, omul superior NEAGU DJUVARA, care aduce o contribuţie majoră la afirmarea prezenţei romaneşti.în general,pentru dezvoltarea culturii şi civilizaţiei europeane

      • Cyl spune:

        Asa este , scuze . Explicatie : ma refeream la dialectica incarnationista , conceptia aceasta spinozisto-schellingiano-hegeliano-nietzscheana (!) despre un ,spirit al lumii, ( spiritus huius mundi ? ) e , in mod evident , una panteista si inacceptabila pt. teologia crestina , ,incarnarea, acestui spirit e geniul titanic , supraomul etc. In ciuda precautiilor ( , in termeni de universal concret , nu … de superioritate etnica, ) , acest idealism panteist duce in linie dreapta la misticismul etnic-colectivist , ,mecanismul, e acelasi , acela de suprainstituire a unor entitati misterioase ,universale, ca ,motor imanent al Istoriei, si a caror vointa se incarneaza intr-o elita revolutionara etc. , lucruri cunoscute . De ce ne mai certam cu marxistii daca urmam un scenariu istoriozofic analog ? Cred totusi ca e vorba doar despre o metafora filozofica mai neobisnuita si , probabil , dl. Djuvara nu ar accepta aceasta ,definitie, dialectica a domniei-sale . In fine , e lucru stiut ca intelectualii vad idei si traiesc in universal , se ocupa cu ,sensul istoriei, etc.

  6. Luminor spune:

    Tocmai ce-am aflat din presa curenta ca dl Djuvara nu intruneste calitatile calificarii la rangul de academician. Opera sa nu este “destul” de stiintifica! Si asta este o forma de exprimare a romanismului. Plecind de la acest punct, sugerez desfiintarea Academiei Romane asa cum este si reinfiintarea ei pe baze universale. Atita timp cit nu vom opera macar aceasta minima corectie, degeaba ne laudam, chiar si in expresii reusite, noi intre noi. Caci nu s-a schimbat nimic din esenta comunismului: ei se faceau una sau alta, noi veneam din urma. Cind intelectuali ca Mircea Cartarescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Patapievici, Mihai Sora si multi altii nu fac parte din forumul suprem al culturii romane, de ce ar pune omul de rind pret pe acest animal care nici nu exista? Tinjim sa fim recunoscuti pe plan international, sa luam premii, sa umplem ziarele si ecranele lumnii prin fapte de vitejie creatoare, dar, cind e vorba de cea mai mica recompensa, opera nu este prea stiintifica. Este irelevant pina si faptul ca multi dintre membrii actualei adunaturi au penetrat Securitatea din vremuri stravechi. O simpla coincidenta! Felicitari nu atit cuvintului patapievician, cit spiritului de a cauta, constata si dezvalui.

  7. Luminor spune:

    Revin cu un set de adaugiri. Este de la sine inteles ca o institutie precum Academia trebuie sa adune in rindurile ei tot ce are un popor mai bun. Daca e ceva de salvat, in cazul unei calamitati, de acolo trebuie pornit. O mina de mosnegi, veti zice! E adevarat, dar din vina cui? N-ar trebui, oare, sa fie primiti membri mult mai tineri? Cartarescu trebuia sa fie acolo de cel putin 20 de ani; Liiceanu, de 30, Plesu, la fel. Nu merita Neagu Djuvara sa fie onorat ca membru, dar a meritat Elena Ceausescu? Nu le-ar fi rusine! Liiceanu e pe dinafara, dar Merita Balaceanu-Stolnici, cel care desena amplasamentul locuintelor fruntasilor Europei libere, ca sa-i poata executa Securitatea mai usor? Merita Dan Berindei, calificat informator? Academia Romana este, cu putine exceptii, o reduta comunista, una dintre cel mai putin reformate in acest sfert de secol scurs de pomana. Bastilia mintii! Mai vorbesc unii de normalitate, in patria celor mai mari aberatii cu putinta!

    • MIHAI 2 spune:

      Aveti dreptate – Cartarescu avea inca de acum 20 de ani , adica din 1997, OPERĂ si merita sa fie macar luat in considerare pentru o candidatura la Academie. Paradoxul este ca in acel moment dl Giuvara nu publicase nimic.

    • timan spune:

      Eu intru și ies de câte ori vreau din Academie. Încearcă aici: http://www.acad.ro/ . O fi mai greu dacă doar vrei să intri. Nu am încercat, am ieșit mereu.

  8. ileana spune:

    Splendid,Horia! Multumiri ! Ai gasit exact spiritul si cuvintele potrivite pentru a exprima admiratia si recunostinta pe care “natia”nu le prea mai poate regasi…

  9. Vlad spune:

    Domnul Neagu Djuvara aduce o traire unitara: sufletul. Sufletul, incastrat ideologic si apoi liberalizat tanjeste spre unitatea primordiala. Fragmentat in speclizari, tranzactionabile pe piata globala, garnisit cu teorii identitare se regaseste baricadat in spatele unor granite teritoriale menite sa constituie un bastion de aparare.

  10. Iahim spune:

    Mulţi dintre doctorii şi universitari “şpăgari” s-au adunat în alte cinci “academii de ştiinţe” cu peste o mie de membri titulari şi membri corespondenţi, cu indemnizaţii lunare de cîte circa 2000 lei fiecare, numai pentru această calitate, achitate din fondurile publice nemeritat, întrucît majoritatea deţin funcţii publice foarte bine plătite, iar pentru eventualele opere predate societăţii, au primit anterior remuneraţiile cuvenite, situaţie pentru care “persoanele de valoare” şi în mod desebit “omul superior NEAGU DJUVARA”,sunt cu mult deasupra acestor “pseudo academii de ştiinţe”

  11. Marius L spune:

    Un text sublim. Sa va tina Dumnezeu sanatatea si mintea…

  12. mike_the_hunter spune:

    Nu stiu daca editorul imi va publica acest mesaj. Nu face parte din lungile tirade admirative, pentru idolii de circumstanta. “Mai mult decât a făcut Neagu Djuvara pentru noi, nici pietrele nu pot striga”.Chiar asa? Daca intru intr-o librarie la Paris gasesc imediat Cioran , Eliade. La fel la Berlin, la Roma (unde am gasit si o carte de Constantin Noica). Acesti scriitori inseamna Romania in cultura occidentala, si nu altii ca sa nu dau nume si sa supar pe cineva.
    Dar cei care au murit la Revolutie, tineri cei mai multi, si care au adus liberatea pe care care dl.Patapievici o foloseste abuziv spre a-l lauda pe Neagu Djuvara?. Da, Neagu Djuvara este un reper al editurii Humanitas, al celor putini care l-au citit. Si cam atat. Nu e un reper al acestei tari,din pacate. Ultimul mare reper al acestei tari a fost Corneliu Coposu, care a facut pentru noi atat de mult incat nici pietrele nu pot striga, caci a stat peste 20 de ani in inchisoare intre ziduri si pe intuneric si pietrele il cunosteau ca unul de al lor si de la care a imprumutat taria de caracter. Nu-i asa ca unii au uitat cine a fost Corneliu Coposu? Dl. Patapievici in orice caz.

  13. Luminor spune:

    Draga mike_the_hunter, nu ti-as fi raspuns, din diferite motive, dar ma doare sa vad atita inversunare in ratacire. Poate ca textul dlui Patapievici este prea entuziasmat (ceea ce la romani este considerat o crima), dar nu vad nici o legatura intre tinerii omoriti de securisti in decembrie 1989 si subiectul dezbatut. As fi trecut si peste asta, dar vreau sa-ti amintesc doua intimplari: Corneliu Coposu a remarcat cindva prietenia sa cu Ion Iliescu, cu care juca table in orele tirzii ale noptii (Ion Iliescu, cel putin in parte responsabil de crimele pe care le deplingi cu atita indreptatire – desi, repet, impropriu aduse la tema). Si nu pot uita cu cita disperare i-a tipat la aeroport agentului Mihai Botez, care se indrepta spre postul otravit de ambasador al Romaniei la Washington DC: “FA TOT CE POTI PENTRU VIRGIL!” Era vorba, cumva, de Virgil Mazilescu, de poetul latin, de Virgil Teodorescu, de Virgil Platon? Nu, domnule mike_the_hunter, de odiosul securist Virgil Magureanu, alt responsabil al crimelor mai sus deplinse. In rest, ne-a blagoslovit cu Miluta cel infrint (care n-a deschis un dosar, n-a urmarit un securist, n-a indreptat nici o nedreptate – macar pe cea privindu-l pe Goma), a supervizat, cit l-au tinut puterile, legea conspirarii si mai bine a Securitatii, s-a inconjurat (cu exceptia lui Ticu Dumitrescu) numai cu turnatori dati in vileag unul cite unul si l-a marginalizat pe singurul taranist cu adevarat cinstit din toata acea clica de rusine: Ion Puiu. Daca dl Patapievici l-a uitat pe Coposu este un gest nobil la care ar trebui sa subscriem si noi.

    • timan spune:

      Corneliu Coposu este o dovadă a tragediei prin care au trecut intelectualii români în anii 50. El face parte dintre amintirile din copilărie ale multor intelectuali care au acaparat scena culturală după Revoluție.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Horia Roman Patapievici


Horia Roman Patapievici

Scriitor, fizician, filosof și eseist. Născut la 18 martie 1957 (Bucureşti). Studii de fizică (1977–1981; diplomă de specializare 1982), cercetător ştiinţific (1986... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)