„Acolo este singurul cărbune bun pentru cocsificare. Este cam scump şi este prost, dar este mai ieftin decât la import”[1]. Aşa a prezentat Ion Gheorghe Maurer calitatea cărbunelui extras la începutul anului 1966 din bazinul carbonifer Anina. Evident, preţul acelui produs era stabilit în mod artificial la un nivel foarte scăzut de către autorităţile comuniste de la Bucureşti, comparativ cu preţul cărbunelui cocsificabil care se importa în cantităţi din ce în ce mai mari. Compensarea, în raportul calitate-preţ pe unitatea de produs, se realiza printr-un sistem de subvenţii directe şi indirecte stabilit de Comitetul de Stat al Planificării – subvenţiile fiind acordate întreprinderilor economice din Valea Jiului şi Anina care ofereau cărbune cocsificabil combinatelor de prelucrare a minereurilor feroase şi neferoase din industria siderurgică. În final, se putea ajunge la situaţia în care cărbunele românesc să coste mai puţin decât cel importat, deşi costul de exploatare a minelor din Valea Jiului şi Anina era foarte mare, iar produsele realizate în diferite combinate din România cu ajutorul cocsului respectiv să nu aibă calităţile tehnice dorite de beneficiarii acelor produse.
Opinia frustă exprimată de preşedintele Consiliului de Miniştri în şedinţa din 22 februarie 1966 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. nu l-a împiedicat pe Nicolae Ceauşescu să decidă „continuarea şi dezvoltarea exploatării miniere din bazinul carbonifer Anina – regiunea Banat”[2]. Hotărârea sa a fost aprobată cu unanimitate de voturi de membrii acelui for de conducere comunist, inclusiv de Ion Gheorghe Maurer.
Doi ani mai târziu, membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. au discutat despre nemulţumirile apărute în Valea Jiului şi zona Anina după ce autorităţile de la Bucureşti au anunţat noile niveluri ale chirilor care trebuiau plătite de cetăţeni pentru locuinţele închiriate de la statul român. Situaţia respectivă a fost explicată la 8 februarie 1968 de Bujor Almăşan, ministrul Minelor, într-o notă trimisă lui Ion Gheorghe Maurer – pe care o edităm în continuare, împreună cu un extras din stenograma discuţiilor care au avut loc la 27 februarie 1968, la Bucureşti, pentru a-i linişti pe minerii nemulţumiţi din Valea Jiului şi zona Anina.
Membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. au aprobat la 27 februarie 1968 „menţinerea în continuare a avantajelor de care se bucură salariaţii bazinelor carbonifere din Valea Jiului şi Anina, potrivit prevederile H[otărârilor] C[onsiliului de] M[iniştri] nr. 1070/1955 şi nr. 1683/1957”[3]. Concret, minerii care aveau o vechime în muncă de minim 3 ani în Valea Jiului şi zona Anina primeau în continuare o locuinţă din fondul de stat pentru care nu achitau chirie. Totodată, aceştia nu plăteau deloc facturile pentru energia electrică pe care o consumau în locuinţele închiriate şi primeau gratuit o cantitate de cărbune pentru încălzirea lor şi pregătirea hranei.
În felul acesta, autorităţile comuniste de la Bucureşti au încercat să diminueze fluctuaţiile masive de personal civil din întreprinderile aflate în Valea Jiului şi la Anina şi să prevină plecarea masivă din acele zone a minerilor care au beneficiat până atunci de anumite facilităţi şi scutiri din partea statului român – deşi cărbunele obţinut avea o calitate mai slabă decât cel care se putea importa pentru industria siderurgică din România.
În scopul scăderii majore a fondurilor de salarizare care trebuiau alocate pentru personalul care accepta să lucreze în minele de cărbuni şi creşterii implicite a rentabilităţii lor economice, autorităţile comuniste de la Bucureşti au apelat la o măsură extremă încă de la sfârşitul anilor ’40: trimiterea pentru lucrul în mine a unor cetăţeni români care, iniţial, au fost recrutaţi pentru satisfacerea stagiului militar. Astfel, s-a ajuns la o situaţie foarte neplăcută, semnalată de liderii politici sovietici în 1953, după decesul lui Iosif Stalin. Autorităţile comuniste de la Bucureşti erau avertizate că „nu este convenabil politiceşte ca ostaşi români să lucreze la Sovromuri”, în condiţiile în care 50% din muncitorii care se aflau la „Sovromcărbune” şi „Sovromconstrucţii” erau, de fapt, ostaşi ai armatei române.[4]
Cu toate acestea, ideea utilizării în economia naţională a unor efective foarte mari de militari a continuat să fie aplicată, iar în perioada în care Nicolae Ceauşescu a condus România în calitate de preşedinte al statului, miniştrii Apărării Naţionale au aplicat fără crâcnire ordinul de a trimite cât mai mulţi ostaşi în mine şi la diferite obiective economice din ţară. De exemplu, la 16 decembrie 1978, în cadrul şedinţei cu activul de bază şi de partid din Armată, Nicolae Ceauşescu a declarat astfel: „Nu doresc să mă opresc la activităţile concrete desfăşurate în această privinţă; mi-ar fi greu să enumăr toate unităţile industriale unde sunt prezenţi militarii, toate şantierele, lucrările de irigaţii sau punctele canalului Dunărea – Marea Neagră unde ei lucrează. Această activitate a militarilor constituie un factor important nu numai din punct de vedere economic, ci şi politic, pentru că ea determină o întărire mai puternică a unităţii dintre armată şi popor, o înţelegere mai profundă de către toţi militarii a faptului că tot ceea ce realizăm în dezvoltarea patriei noastre – la care ei şi-au adus şi îşi aduc contribuţia activă, atât în perioada când lucrează ca civili, cât şi în perioada când lucrează ca militari – trebuie apărat”[5].
Doi ani mai târziu, generalul-maior Constantin Olteanu, ministru al Apărării Naţionale, a solicitat lui Nicolae Ceauşescu aprobarea pentru participarea a 46.000 de militari la lucrările care se executau pe diferite şantiere din ţară. În raportul nr. M 008259 din 10 decembrie 1980 se preciza faptul că în anul 1979, în afara celor 39.000 militari stabiliţi în planul iniţial, ministrul Apărării Naţionale detaşase încă 6000 militari pe şantierele ministerelor economice. Totodată, 10.600 militari au luat parte la strânsul recoltei din acea vară, 45.000 militari şi 5000 de autocamioane la strânsul recoltei de toamnă, iar 2500 de militari au ajuns în Bazinul carbonifer Oltenia, în perioada iulie-octombrie 1980, alăturându-se celor care lucrau deja acolo. Pentru a strânge rapid recolta în toamna anului 1980, generalul-maior Constantin Olteanu a trimis în noiembrie 1980, la anumite unităţi agricole din ţară, încă 17.000 militari, „iar pe plan local, în zilele de sâmbătă şi duminică, în medie, câte 20.000 militari”[6].
Pentru anul 1981, generalul-maior Constantin Olteanu i-a repartizat în economia naţională pe cei 46.000 de militari încorporaţi, astfel:
– 30.000 de militari în termen încorporaţi direct la unităţile din economia naţională, astfel: 8300 de militari rămâneau la dispoziţia unor ministere economice, fiind apoi repartizaţi de Consiliul de Miniştri; 5400 de militari ajungeau la unităţile economice ale Ministerului Minelor, Petrolului şi Geologiei; 4600 de militari urmau să lucreze în şantierele navale de la Galaţi, Constanţa şi Mangalia (şantierul civil „2 Mai”), iar 200 de militari în şantierul naval militar de la Mangalia; 9500 de militari erau trimişi la Brigada 38 Căi Ferate şi Brigada 35 Drumuri; 1500 de militari erau repartizaţi pe şantierele de irigaţii; 500 de militari ajungeau pe şantierele de construcţii de locuinţe;
– 16.000 de militari detaşaţi din unităţi la diferite obiective economice, astfel: 11.000 de militari la sectoarele repartizate armatei din Canalul Dunăre – Marea Neagră; 2500 de militari la lucrările de irigaţii; 2500 de militari în Bazinul carbonifer Oltenia (pentru perioada mai-octombrie 1981).
Totodată, potrivit planului propus la 10 decembrie 1980 de către generalul-maior Constantin Olteanu, 2000 de militari au fost repartizaţi în anul 1981 pe şantierele de construcţii de locuinţe ale armatei.
La finalul raportului pe care l-a trimis lui Nicolae Ceauşescu, ministrul Apărării Naţionale a menţionat că „procentul efectivelor care vor lucra în economia naţională în trimestrul I [al anului] 1981 s-ar ridica la 59%”[7].
În acest fel, încorporările de militari în termen au devenit pentru Nicolae Ceauşescu şi ministrul Apărării Naţionale un mijloc de acoperire a deficitului de forţă de muncă la obiectivele economice din întreaga ţară (inclusiv în minele de cărbuni cocsificabili din Valea Jiului şi Anina) şi în agricultură. Apelul la munca forţată şi slab calificată, în condiţii de lucru precare, demonstrează încă o dată lipsa de prevedere şi voluntarismul dus la extrem de către cei care au hotărât industrializarea forţată a României.
În paralel, Nicolae Ceauşescu era foarte reticent faţă de intenţiile mareşalilor sovietici de modernizare a tehnicii de luptă aflate în dotarea armatei române. Una dintre cauzele acestei atitudini a liderului suprem al P.C.R. era criza economică prin care trecea România la începutul anilor ’80. În consecinţă, cheltuielile militare ale statului român au fost limitate în 1982 la nivelul anului precedent. La Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român (Bucureşti, 16-18 decembrie 1982) a fost adoptată propunerea lui Nicolae Ceauşescu de prelungire a programului de limitare a cheltuielilor militare ale României la nivelul anului 1981 pentru perioada 1983-1985[8], iar la 23 noiembrie 1986 s-a aprobat, printr-un referendum naţional, reducerea în mod unilateral, cu 5%, a armamentului, efectivelor şi cheltuielilor militare ale statului român. Rezultatele acelui vot popular pot fi privite cu multă circumspecţie din cauza unanimităţii raportate în acea epocă: peste 95% dintre participanţii la referendum au acceptat decizia propusă/dictată de Nicolae Ceauşescu. În opinia noastră, acţiunea de consultare a voinţei poporului român a fost influenţată în mod negativ atât de existenţa temutei Securităţi, cât şi de controlarea strictă şi discreţionară a rezultatelor referendumului de către membrii aparatului de propagandă al P.C.R., în funcţie de directiva exprimată direct de Nicolae Ceauşescu.[9]
Reducerea cheltuielilor militare ale României s-a desfăşurat în mod concomitent cu creşterea exponenţială a efectivelor de militari în termen şi cadre ale armatei detaşate la Direcţia de Lucrări în Economia Naţională (D.L.E.N.). Proporţiile acelei acţiuni au fost recunoscute chiar de către Nicolae Ceauşescu, în timpul unei întâlniri la care au participat membrii Consiliului Militar al Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (Bucureşti, 14 noiembrie 1986). Cu acel prilej, liderul P.C.R. a declarat astfel: „Aproape 50 la sută din efectivele armatei lucrează la realizarea unor obiective economice. Considerăm că prin aceasta îşi menţine chiar mai bine nivelul pregătirii de luptă şi politice, spiritul de muncă, participând efectiv la înfăptuirea programelor de dezvoltare a ţării”[10].
Din păcate, nu am descoperit până în prezent nici un document care să demonstreze o corelaţie între retragerea bruscă a efectivelor de militari în termen de la obiectivele economice din România, la începutul anului 1990 şi creşterea la fel de bruscă a preţului de cost al cărbunelui care se extrăgea din Valea Jiului şi zona Anina, în aceeaşi perioadă. În asemenea condiţii, putem să afirmăm, ca ipoteză, doar faptul că liderii politici de la Bucureşti au fost nevoiţi să analizeze rentabilitatea minelor din Valea Jiului şi zona Anina pe fondul creşterii cheltuielilor salariale şi reducerii la zero a aportului militarilor recruţi la obţinerea unor cantităţi de cărbune cocsificabil, în condiţiile în care cheltuielile făcute de statul român pentru menţinerea ostaşilor la lucrul în mine erau mai mici decât fondurile de salarizare şi subvenţiile acordate minerilor din Valea Jiului şi zona Anina.
Nota întocmită de Bujor Almăşan, ministrul Minelor, privind menţinerea unor avantaje materiale pentru minerii din Valea Jiului şi din zona Anina (locuinţă, iluminat şi cărbuni sub formă de alocaţie pentru uz casnic).
MINISTERUL MINELOR Cancelaria C.C. al P.C.R
3088/c 1 – 8 II 1968 Nr. 387 / 13 II 1968
NOTĂ
privind situaţia creată în bazinele carbonifere care extrag cărbune cocsificabil, în urma apariţiei hotărârilor Plenarei C.C. al P.C.R. din 5-6 octombrie 1967
Pentru a înlesni recrutarea, calificarea şi permanentizarea cadrelor necesare în bazinele carbonifere Valea Jiului şi Anina, prin H[otărârile] C[onsiliului de] M[iniştri] nr. 1070/1955 şi nr. 1683/1957 s-au menţinut unele avantaje de care beneficiau salariaţii din bazinele respective încă dinainte de naţionalizare, acordându-li-se în continuare gratuit locuinţă, iluminat şi cărbuni sub formă de alocaţie pentru uz casnic, după 3 ani vechime în întreprinderea respectivă.
Avantajul referitor la gratuitatea locuinţei pentru cei cca. 30.000 salariaţi din cele două bazine a reprezentat în anul 1967 aproximativ 10,4 mil[ioane] lei, fonduri ce au fost acoperite astfel:
a) chiriile în valoare de cca. 8,4 mil[ioane] lei, pentru salariaţii ce locuiesc în spaţiul de sub administrarea sfatului popular, s-au suportat prin prevederile bugetare ale acestora;
b) chiriile aferente salariaţilor ce locuiesc în parcul de locuinţe din administrarea C[ombinatului] C[arbonifer] V[alea] J[iului] şi Î[ntreprinderii] M[iniere] Anina (cămine) – în valoare de cca. 2 mil[ioane] lei – s-au suportat de către acestea prin prevederi în plan financiar.
Menţionăm că, în planurile financiare pe anul 1968 ale întreprinderilor noastre, s-au prevăzut în continuare, cu acordul Ministerului de Finanţe, fondurile necesare pentru acoperirea avantajelor arătate la pct. b) pe întreg anul.
În schimb, în bugetele sfaturilor populare s-au prevăzut fondurile necesare pentru acoperirea avantajelor arătate la pct. a) numai pentru primele 5 luni ale anului 1968 (1 I – 31 V 1968), urmând ca în continuare să se aplice prevederile noii legi a chiriilor pentru toţi locatarii, fără nici o excepţie.
În prezent, cele două bazine carbonifere, care asigură în cea mai mare parte necesarul economiei naţionale de cărbune cocsificabil şi energetic de bună calitate, îşi desfăşoară activitatea în plină dezvoltare.
Bazinul Văii Jiului prezintă o creştere a producţiei în anul 1968 faţă de anul 1967 de 700 mii t[one] cărbune cocsificabil şi energetic, urmând a extrage în anul 1970 cu 2200 mii tone cărbune mai mult decât în anul 1967. În acest bazin sunt în construcţie 3 mine noi (Paroşeni, Bărbăteni, Livezeni).
Cu toată creşterea importantă a productivităţii muncii prevăzută (cca. 30% în anul 1970 faţă de anul 1967), în aceeaşi perioadă va fi necesar de recrutat, calificat şi stabilizat un număr de peste 2000 salariaţi fără a se ţine seama de asigurarea necesarului de efectiv rezultat din fluctuaţie şi care se ridică în acestă perioadă la cca. 6000-7000 salariaţi.
Stabilizarea cadrelor în aceste două bazine are loc în condiţiile în care caracterul activităţii este pur industrial, neexistând posibilităţi de recrutare din mediul local (semiproletari) aşa cum este situaţia în alte bazine mai mici din ţară.
În cursul lunii decembrie 1967, ca urmare [a] apariţiei Hotărârii Plenarei C.C. al P.C.R. din 5-6 octombrie 1967, în bazinul carbonifer Valea Jiului s-au înmânat, prin organele sfaturilor populare, tuturor salariaţilor, formulare pentru stabilirea noilor chirii.
Această acţiune a avut ca efect crearea unor frământări în mijlocul salariaţilor, mai ales şi pentru faptul că prin Hotărârea din 5-6 octombrie 1967 nu s-au făcut nici un fel de precizări cu privire la situaţia unor avantaje existente.
Aceste frământări s-au concretizat în refuzul oamenilor de a completa şi preda aceste formulare, solicitări mult mai numeroase de concediu în vederea găsirii unor alte locuri de muncă, scăderea masivă a angajărilor (cu peste 30% în tr[imestrul] IV 1967 faţă de aceeaşi perioadă a anului 1966), toate acestea conducând la crearea unei situaţii neprielnice organizării şi asigurării realizării sarcinilor de producţie.
În prezent, numai Combinatul carbonifer Valea Jiului are o lipsă de efectiv de cca. 700 salariaţi, ceea ce crează greutăţi la realizarea planului de producţie.
Faţă de cele arătate şi ţinând seama şi de faptul că în ţările cu o puternică industrie minieră (R.F. Germană, Franţa, Polonia etc.) se acordă o serie de avantaje printre care gratuitatea locuinţei pentru mineri, în vederea asigurării realizării sarcinilor importante aferente bazinelor de mai sus, propunem ca prevederile H[otărârilor] C[onsiliului de] M[iniştri] nr. 1070/1955 şi nr. 1683/1957 să fie menţinute în continuare şi să putem comunica imediat acest lucru în bazinele carbonifere respective pentru a pune neîntârziat capăt situaţiei create.
Întrucât în bugetele sfaturilor populare, de la data de 1 iunie 1968, nu mai sunt prevăzute fondurile necesare pe acest an pentru acoperirea gratuităţii chiriilor, propunem ca sumele respective să fie suportate pe preţul de cost al unităţilor miniere respective – ca deviere de plan.
MINISTRU
(ss.) Bujor Almăşan
- A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 29/1968, f. 114-116.
Stenograma şedinţei din 27 februarie 1968 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., în cursul căreia s-a discutat, printre altele, despre problemele minerilor din Valea Jiului şi zona Anina (extrase).
Stenograma şedinţei Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 27 februarie 1968
Au participat la şedinţă tovarăşii Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Bîrlădeanu, Emil Bodnăraş, Chivu Stoica, Alexandru Drăghici, Ilie Verdeţ, Maxim Berghianu, Florian Dănălache, Constantin Drăgan, Janoş Fazekaş, Leonte Răutu, Vasile Vîlcu, Ştefan Voitec, Iosif Banc, Petre Blajovici, Dumitru Coliu, Mihai Gere, Petre Lupu, Manea Mănescu, Dumitru Popa, Virgil Trofin.
Au fost invitaţi tovarăşii Vasile Patilineţ, Ion Ioniţă, Mihai Marinescu, Bujor Almăşan, Nicolae Giosan, Ion Gheorghe, Vasiliu Teodor, Stănescu Constantin, Georgescu Sever, Popovici Nicolae, Nucescu Emilian, Doncea Constantin şi Dumitru Popescu.
Şedinţa a început la orele 13.00.
[…]
Tov. Nicolae Ceauşescu: Punctul 3: Menţinerea în continuare a unor avantaje acordate salariaţilor din bazinele carbonifere. Sunteţi de acord?
(toţi tovarăşii sunt de acord)
Tov. I. Gh. Maurer: Trebuie ţinută seama de această împrejurare la sporirea salariilor, pentru că până la sfârşitul sfârşitului este nedrept ca unui muncitor să i se dea casă şi altuia nu.
Tov. Petre Lupu: Minerii din Valea Jiului au salariul cel mai mare din ţară.
Tov. Emil Bodnăraş: Care e productivitatea muncii pe cap de minier (sic!)?
Tov. Bujor Almăşan: Productivitatea muncii este de 1500 kg/post.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Trecem la punctul 4: […]
- A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 29/1968, f. 21.
NOTE__________________
[1] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 21/1966, f. 42.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem, dosar nr. 29/1968, f. 3.
[4] Vom reveni la acest subiect în articolul intitulat „Sovrom-uri, inflaţie şi tractoare în România, la începutul anilor ’50”.
[5] Nicolae Ceauşescu, Apărarea naţională a Republicii Socialiste România. Culegere de texte, Editura Militară, Bucureşti, 1983, p. 429-430.
[6] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 74/1980, f. 106.
[7] Ibidem, f. 107.
[8] Termenul folosit în epoca respectivă pentru plafonarea cheltuielilor militare ale României era „îngheţare”. Vezi Factorul politico-diplomatic şi rolul său în întărirea capacităţii de apărare a patriei, coord. col. Aurel Chiper, Editura Militară, Bucureşti, 1985, p. 45.
[9] Pentru detalii privind organizarea şi desfăşurarea referendumului de la 23 noiembrie 1986, vezi A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 83/1986, f. 1-5.
[10] Nicolae Ceauşescu, Cuvântare la primirea membrilor Consiliului Militar al Forţelor Armate Unite ale statelor participante la Tratatul de la Varşovia, în „Scânteia”, anul LVI, nr. 13758, sâmbătă, 15 noiembrie 1986, p. 3.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Cine erau cei care munceau efectiv ca militari in termen? Cei cu probleme, infractori, cei care apartineau minoritatilor nationale si aveau ceva defectiuni la dosar, cei fara scoala, cei care nu puneau mina pe arma, cei care aveau calificari obtinute in urma scolilor de agricultura… Cine conduceau aceste trupe? Comandantii lor, supravegheate de mai de sus de cei de la trupele de geniu, multi ofiteri din alte arme dar cu probleme la dosar (un frate, un cumnat, un socru, un copil, fugit/fugiti), inclusiv generali aflati in aceasta situatie.
Dacă ar fi să cred ceea ce spuneţi, ar însemna să consider că jumătate din militarii în termen recrutaţi în fiecare an aveau problemele menţionate de dumneavoastră. Ceauşescu dixit (în 1986): „Aproape 50 la sută din efectivele armatei lucrează la realizarea unor obiective economice”. Chiar aşa, în fiecare an existau circa 20-25.000 de oameni care se înscriu în tiparul dumneavoastră? Întrebarea este retorică.
Nu m-am exprimat foarte corect. Categoriile aratate de mine efectuau stagiul militar numai la unitati de constructie „a socialismului”, asa-numitele DIRIBAU. Ele erau completate functie de necesitati prin detasari din trupele regulate. Se mai practica si concentrarea rezervistilor pe functiile / meseriile deficitare : soferi, sudori,…
Nu a existat practic nicio constrângere la acel referendum din 1986, mi-l aduc aminte. Pur și simplu era clar că asta voiau, să semnezi că ești de-acord și nu vedeam nici cel mai mic motiv să nu fim de-acord. Nu a fost un vot propriu-zis, cu urne, era doar o listă de semnături. Am semnat toți și asta a fost tot.
Nu toate lucrurile erau făcut sub presiunea Securității și nici nu se falsificau rezultatele cum se falsifică azi voturile prin primăriile de la țară. Presupunând că ar fi vrut cineva să semneze că este împotrivă, secretarul de partid s-ar fi străduit să-l convingă, eventual ar fi apelat și la colegii respectivului, să-l convingă ei, dar nu i-ar fi falsificat votul și nici nu l-ar fi amenințat cu cine știe ce repercusiuni. În cel mai rău caz s-ar fi străduit să-l convingă că ”trebuie să ieșim bine”, de asta să semneze că e de-acord.
Da, oricum a fost un referendum fără miză pentru noi ( de parcă aveam noi vreo informație despre cum se calculează bugetul ca să știm ce implicații are) Chiar am avut impresia atunci că Ceaușescu ar fi crezut sincer în șansele lui la „Premiul Nobel pentru Pace” deși retrospectiv privind pare o prostie. Țin minte că mă amuzam cu frate-meu, care era militar ( eu terminasem în anul precedent) că singura consecință concretă e că le-au „tăiat” crema de ghete :)
Instructajul elevilor pentru acel referendum s-a făcut în clase, în prezenţa ofiţerului de contrainformaţii. Acesta a venit împreună cu secretarul de partid de la liceul militar şi secretarul UTC. Ştiu de lista unde am pus semnătura şi de o caricatură de urnă în care am pus un bileţel cu DA.
Da, majoritatea au semnat „pentru” fie din cauza ca erau „idioti utili”, fie de frica, fie din cauza „bandwagon”-ului….dar in intreprinderea metalurgica une lucram in Ro la data aceea au fost cateva cazuri de semnaturi „contra”, unul chiar un prieten de-al meu. Secretarul de partid a refacut listele, toti au trebuit sa semneze din nou si i-a convins/amenintat sa semneze „pentru”. A fost prezent si dl. Caluseru, securistul intreprinderii care la unul dintre cei contra chiar i-a aplicat o palma….. in intrevedere privata, desigur. De fapt aceasta era tehnica lui, cand te chema la el in birou primul lucru te intreba cum te cheama si apoi iti tragea o palma/pumn ca sa te intimideze si sa-ti pierzi increderea in tine. Plus ca au fost apoi pusi in discutie in sedinta de partid. Nu cunosc amanunte deoarece nu eram membru de partid, si nici nu am fost niciodata, de fapt eram singurul inginer ce nu eram, eu eram cu Metronom / By Request, discuri rock, blugi si parul mare…..Am semnat intre ultimii, m-am tot ascuns de ei, deci am semnat dupa ce lista a fost refacuta…. nu mai era nimic de facut…..
La noi, soluția cu palma nu era aplicabilă. Când primeai de două ori pe zi câte 4 ore un AK-47 și 60 de cartușe ”muniție de război”, era de preferat să fii mulțumit și vesel, să n-ai resentimente la adresa nimănui :) Iar când distribuiai colegilor acele AK-47 și muniția, ca în cazul subsemnatului, asta era cu-atât mai mult valabil, chiar dacă ar fi ignorat cineva ”tonajul” sau faptul că nu prea eram dus la biserică :)
@ Harald,
cu referendumul ai dreptate: se semna pe o lista. Iar eu, dupa multe insistente ale secretarului de partid, am semnat, dar la NU.
Nu pot spune ca au existat repercusiuni imediate, dar bine nu ma aveam cu politrucul
Mie mi s-a părut întotdeauna amuzant, într-o vreme dădeam ”extemporale” din două în două săptămâni cu ofițerul CI, iar după aceea povesteam colegilor fără nicio reținere ce m-a întrebat el și ce-am zis eu, eram sigur că are cine să-i aducă la cunoștință :)
Da, cam asa a fost si in institutul in care slugaream eu.
Imi amintesc de acest referendum.
In 1986 situatia era deja foarte proasta (foame, frig, frica), populatia Romaniei pierduse definitiv orice speranta, nu se intrezarea nici o iesire din dictatura, depresia era cit groapa Marianelor si singurul remediu/anestezic oferit cu larghete de comertul socialist era combinatia vodca + tigari Carpati, de care „factorii responsabili” aveau grija sa se gaseasca pe toate gardurile si la preturi accesibile. Asa ca interesul pentru vot, orice vot, era ZERO. Era clar de zeci de ani ca votul romanilor nu conteaza si ca totul e un circ sinistru. Stiu de la cei care au fost in comisiile de votare ce se gasea seara pe buletinele de vot din urne: injuraturi, insulte, obscenitati, mizgaleli, majoritatea buletinelor neatinse. Falsificarea rezultatelor se facea chiar acolo, in comisie, inainte de raportare, care nu trebuia sa fie mai mica decit 9x,yz% PENTRU ceea ce propunea partidul. In fiecare comisie exista cite un tovaras care stia el de undeva care e procentul minim care trebuie raportat.
Prin urmare, afirmatia ca:
În opinia noastră, acţiunea de consultare a voinţei poporului român a fost influenţată în mod negativ atât de existenţa temutei Securităţi, cât şi de controlarea strictă şi discreţionară a rezultatelor referendumului de către membrii aparatului de propagandă al P.C.R., în funcţie de directiva exprimată direct de Nicolae Ceauşescu.
sugereaza subtil, dar dezinformind scandalos, ca alte consultari populare din vremea dictaturii comuniste ar fi fost sau ar fi putut fi corecte, cind, de fapt, referendumul acesta a fost exact la fel de total si strins controlat ca toate celelalte alegeri sau consultari populare: circ pus la cale de bolsevici. Inca un vot care sa le justifice legitimitatea.
La referendumul din 1986, din sutele de salariati ai institutului in care lucram s-a gasit unul singur, anti-comunist furios si anti-securist turbat (a si avut mari probleme cu Securitatea), care a semnat in coloana NU. Spunea in gura mare de citeva zile ca el nu vrea ca Romania sa se dezarmeze si ca va vota impotriva. Dupa vreo ora, cind supraveghetorii listelor au observat acel NU solitar, l-au sunat sa discute, apoi l-au rugat sa mearga la ei, l-au luat cu glume, nu stiu ce, ca intre colegi, apoi l-au rugat sa-si schimbe optiunea, apoi au incercat sa-i explice etc., dar el NU si NU, ca el nu vrea ca Romania sa se dezarmeze. In final, l-a invitat directorul general la el in birou, intre patru ochi, sa il roage el, personal, sa-si schimbe votul, sa se gindeasca la consecintele asupra institutului etc.
Dupa cite imi amintesc, omul nu a cedat si i-a lasat sa se descurce cum vor. Unii ziceau ca i-au falsificat semnatura (ca sa iasa 100%), altii ca au dat listele asa cum erau si falsificarea s-a facut „mai sus”. Oricum, referendumului nu i-a acordat nimeni nici o importanta. Exceptindu-i, desigur, pe cei citiva furiosi (din 22 de milioane care renuntasera la orice opozitie) care refuzau sa se conformeze. Colegul a fost printre primii care au parasit Romania dupa decembrie 1989. Definitiv.
@ Vasile Cornea,
nu, nu doar ” Cei cu probleme, infractori, cei care apartineau minoritatilor nationale si aveau ceva defectiuni la dosar, cei fara scoala, cei care nu puneau mina pe arma…”
Despre comandanti nu stiu nimic, dar dintre cei care au muncit in mina am citeva cunostiinte. Unul chiar a murit intr-un acident minier si a lasat in urma doi copii orfani .
Interesanta povestea. Mai ales sclipirea aia de geniu a lui Pingelica cum ca soldatii trimisi la munca devin militari mai priceputi… De altfel pe langa unitatile militare se infiintasera ferme (GAZ) intretinute tot de militari pentru a se hrani din prorpia productie. In primavara lui 1989 unul din lectorii din armata se abera ca Romania e de prin 1985 mai motorizata ca armatele SUA, si cea a Germaniei de Vest calculand in CP/soldat. Imi amintesc ca ne-a busit rasu’ isteric pe toata compania. Conu’ Marghidanu’ se tavalea literalmente pe jos zbierand ca vrea sa-i vada pe cowboy-si lui John Wayne aprovizionand oastea americaneasca… Asta pentru ca aprovizionarea supermotorizatei armate romane se facea cu carutele (nu pot uita nici azi caruta vopsita verde cazon cu cocarda tricolora), iar 3/4 din camioanele din parcul auto pur si simplu nu mai ponreau pentur ca nimeni nu le mai pornise de ani buni din lipsa de combstibili. Jedntile rotilor erau lustruite cu crema de ghete – si cam cu asta se termina intretinerea lor…
Am cunoscut oameni care au factut serviciul militar in asa numitele regimente de diribau (de munca fortata). Cel putin doi dintre ei mi-au spus ca in toata armata facusera o singura tragere. 5 cartuse, mari si late cu un PSA decalibrat. PSA e de altfel o amra interesanta. E o precursoare a PM-ului, cu care erau echipate unitatile de geniou si CFR ale armatei lui Pingelica. Nu are incarcator (se incarca cu o lamela de 10 cartuse) iar baioneta e nedemontabila si rabatabila. Am gasit la Cabella’s una yugoslava ce parea in stare foarte buna dar e totusi extrem de imprecisa. Chiar mai rea ca AKM-ul ce e traditional o arma imprecisa. Nu stiu daca e o boala a armei in general sau doar executia yugoslava e asa de proasta.
La chestia cu comandantii socvietici ce se aratu revoltati de ultilziarea militarilor in sov rom-uri poate ca ar fi fost totusi util ca autorul sa sublinieze ca rsuii la randul lor n-aveu nici un fel de greturi in autiliza armata lor la muca fortata. Iar asta pana in zilele noastre. De altfel mai mult ca sigur ca armata romaniei comuniste n-a factu decat sa imite moda sovietica. Nu pot sa uit o chestie de pe la sfarstiul deceniului trecut. Undeva in media aparuse stirea ca Putin a amant inceperea cursurilor universitare pentur a trimite studentii (alaturi de militari) la cules cartofi si porumb. Un coleg de serviciu ce facuse primul razboi din golf refuza pur si simplu sa creada asta si afirma ca e o minciuna pentru debili. Imi tot explica ca pregatirea unui student costa in medie $45000/an iar aunui infanterist + echipamehtuul sau costa aproape $90000/an si ca e nebunie sa-i trimiti la cules cartofi cand mexcanii… Omul nu intelegea pru si simplu. I-am spus ca treaba e intru-totul credibila ca in socialism ieseam la cules gulii, prorumb si alte celea incepand din clasa a V-a. ca de multe ori se oprea productia in intreprinderi pentru ca muncitorii sa iasa si ei la cules recolta ce ingheta dupa aia in vagoane uitate prin triaje. Ca divizii intregi stateau luni in sir pe tarlale, etc… Nu cred ca m-a crezut. Intr-adevar e greu de crezut ca tampenia poate ajunge pe astfel de culmi, dar s-a intatmp,at totusi timp de decenii…
Nu stiu ce sa spun despre chestia cu referendumul. Eram minor si nu am votat iImi amintesc totusi agitatia din epoca. Europa Libera chiar l-a laudat pe Pingelica si a spus ca stirile despre referendumul romanesc au fost ceznurate de media din celelate tari comuniste. Insa afirmatia ca natia a fost fortata de securitate sa voteze pentru reducerea cheltuielilor militate e cel putin hazardata. Nu cred ca securitatea ar fi avut de ce sa se agite. La toate „alegerile” castiga unicul candidat: PCR (FDUS) pentru ca pus si simplu nu exista nici o alta formatiune politiva. De regula oamenii scriau injuraturi la adresa regimului pe buletinele de vot. Indiferent ca buletinele de vot erau stampilate sau pline de injuraturi toate voturile mergeau la partid si srupriza, surpriza, iese PCR cu 98.##%…
GAZ-ul ăla îmi trezește și acum amintiri plăcute, aveam vreo 500 de oi de care se ocupau doi oșeni, fără drept de port-armă. Chestia era că pe lângă alea 500 de oi înregistrate mai erau și vreo 30-40 de capre care nu apăreau în nicio evidență, aveam în fiecare săptămână carne de ied, prăjită direct pe plită.
Pe lângă căruța verde cu tricolor, plita de gătit cu lemne era altă dotare de excepție din armata cu cai :) La 4:00 dimineața trebuia să trezesc bucătarul, să facă focul, astfel încât la 6:30 să fie gata masa de dimineața. Uneori nu era gata nici la 9:00, în zilele ”grele” când santinelele se schimbau singure, dacă nu reușeau să mă trezească nici pe mine, nici pe bucătar. Depinde ce sărbătorisem în seara precedentă :)
Bine si mai tirziu decit niciodata, ca aflam dece s-a prabusit cea mai inaintata orinduire :P
Apropo de „pregatirea unui infanterist”…
Armata de 1 an pentru militarii in termen e o inventie relativ noua, initial se facea (cred) un an si sase luni… cu posiblitatea de prelungire…
Un ce priveste costurile de pregatire a unui infanterist, ele ar putea fi 90,000$ pe an daca il pregatesti ca infanterist, dar se reduc la solda plus compensatia pentru tigari daca il pui sa culeaga porumb…
Din propria experienta (armata in 1999), solda era de vreo 36,000 de lei si compensatia pentru tigari vreo 55,000 de lei pe luna…
(La o durata de viata de 60 de ani si armata de un an si jumatate, cam 1,5% din populatia Romaniei era in armata).
„Initial” se faceau 3 si 4 ani la graniceri si marina, si 2 ani la restul.
De prin 1965-66 s-a trecut la reducerea sub 2 ani.
A fost și mai lungă. Taică-meu prinsese exact reducerea de la 2 ani la 1 an și 8 luni, asta fiind prin 1962, la rachete. Iar uniii cu vreo 10 ani mai bătrâni decât el povesteau că făcuseră 3 ani armata, imediar după război.
Acum am o teorie, cum ca Ceasca a vazut Attack of the Killer Tomatoes, a crezut ca e vreo arma secreta a capitalistilor, si de aceea pregatea armata romana pentru lupta cu tot felul de arme secrete ale imperialistilor, gen porumb si grau burghezo-mosieresc ce sarea la beregata omului nou
Despre rolul şi locul armatei pe „şantierele construcţiei socialismului” vă recomand din suflet romanul lui Ion Popa „Robi pe Uranus”. Asta ca să înţeleagă cei care nu au trecut prin aşa ceva.
„…„Ofiţerii stau blocaţi în şantier ca la închisoare. Cartea are multe secvenţe memorabile prin absurditatea şi tragismul lor. E multă viaţă în acest roman. E multă viaţă chinuită, amărâtă, dezrădăcinată. Dar cei care vor citi această carte vor rămâne impresionaţi de imensa sete de viaţă decentă şi curată a autorului şi a celor ca el. Cartea lui Ioan Popa este o carte adevărată. Ea trăieşte nu numai prin spectaculosul întâmplărilor, nu numai prin ineditul temei, un fel de amintiri din Casa Morţilor, ci şi prin modul în care autorul a valorificat stilistic acest material copleşitor.” Tia Şerbănescu.
„…..O dublă sluţire: a oraşului şi a onoarei militare în comunism. Pe şantier s-a trăit prost şi s-a murit mult. S-a băut şi s-a suferit, s-a mâncat pe sponci şi s-a dormit în arşiţă sau frig, s-a făcut speculă, s-au încărcat devize, s-au traficat materiale. Dar în acelaşi timp s-a înălţat o pădure de cruci sub care au fost îngropate victimele unui gând dement şi vinovat. Ioan Popa a avut tristul privilegiu de-a participa direct la construirea Casei Poporului. El a avut, totodată, curajul de a-şi iscodi memoria şi de-a scrie povestea acelor ani aşa cum au fost – fără fard, escamotări sau scuze. Rezultatul? Un roman memorial care dezvăluie, captivează şi nelinişteşte. Robi pe Uranus devine, astfel, documentul la îndemâna tuturor celor pe care-i vizitează nesăbuinţa de a-şi nesocoti sau de a-şi uita trecutul.”
Vă mulţumesc pentru această informaţie.
Daca armatele RPR si RSR pot fi numite romane… Cele doua entitati statale creata si CTRL de sovietici, chiar si post, aveau COmandant Suprem in primul si in primul rand iar numele lor era Republica Populara Romina (cu a din i, in toate actele oficiale emise) si Republica Socialista ROmania (NU, ROMANIA!) care se identifica cu un singur Mare Barbat – culmea, OLTEAN revolutionar.
Cei care munceau acolo nu erau ofiterii si subofiterii acelor armate”, care se transformasera in gardieni mari si mici ai lagarelor de munca PATRIOTICA fortzata – in care se presta OBLIGATORIU un soi de corvoada feudalistica in temeiul legii de catre toti cei incorporabili, pana nu de mult, care nu avea nicio legatura cu instructia – unii superiori deveneau chiar mari Seniori folosind munca soldatilori pentru sporirea propriei averi, pana nu de mult.
… dar, ce nevoie aveau aceia de instructie de lupta si respectivii superiori de cunostinte avansate si moderne in legatura cu meseria aleasa, puse in practica in afara platourilor de filmare a lui Mihai Vitezul, daca tot nu avea cine sa ne atace, fiind INCONJURATI!, ca oricum sovieticii ne-ar fi aparat de oricine – chiar si de noi inshine.