În Agendele literare – Sburătorul –, în dreptul datei de 19 noiembrie 1923, E. Lovinescu scria, încadrând în chenar:
Azi, la ora 9 ½, după mari dureri, s-a născut
Monica.
Stilul, de o concizie care a dat de lucru editorului său, eminenta Gabriela Omăt, de-a lungul celor șase solide tomuri de notații, face ca autorul să nu atribuie nimănui acele „mari dureri”. Se înțelege de la sine. Citită astăzi, la 90 de ani de când a fost consemnată și din perspectiva destinului încheiat al tuturor protagoniștilor, sintagma, implacabilă și grea, aruncă retrospectiv o lumină diferită asupra tuturor: asupra scribului care consemnează, asupra mamei care naște, asupra copilului care și el se chinuie să se nască, și chiar asupra noastră, a celor care-o citim, și uităm să ne mai naștem. Ale cui sunt durerile mari? Ai zice că ele îi privesc pe toți trei. Dar ai zice și că ne privesc mai ales pe noi, românii, prin viața cărora a trecut și ne-a marcat-o această neverosimilă ființă care a fost Monica Lovinescu.
Eram aseară la sediul GDS, unde, un strălucit grup de intelectuali vorbea, în prezența unui public relativ numeros, alcătuit, în cea mai mare parte, din oameni de vârsta a doua, chiar a treia, despre Securitate, teroare și supraveghere totală. Când domnul care ocupa scaunul dintre noi s-a ridicat să vorbească, o foarte tânără și frumoasă doamnă s-a aplecat spre urechea mea și mi-a șoptit: „Mâine este 19 noiembrie, ziua Monicăi Lovinescu.”„Știu”, i-am șoptit la rândul meu, complice, recunoscătoare. Eram, până și acolo, ca două preotese ale unui cult semiclandestin, poate la începuturile lui, poate spre stingere, niciodată nu poți ști. Pe această doamnă nu am apucat s-o întreb cum o cheamă.În afară de ea, mai știu doar una, la Suceava, poeta și eseista Angela Furtună, care în fiecare an, în ziua de naștere și în cea a morții (21 aprilie 2008), organizează la cripta familiei din Fălticeni o slujbă de pomenire, iar acum, toamna, sub egida Consiliului Județean și a Bibliotecii municipale din Suceava, un colocviu științific, „Zilele Monica Lovinescu”, în cadrul cărora acordă din 2009 „Premiul Monica Lovinescu/Virgil Ierunca”, jurizat de Basarab Nicolescu, Vladimir Tismăneanu, Dennis Deletant, Tudorel Urian și Ioan Moldovan. Mai sunt și doamnele care au publicat cărțile de scrisori ale mamei ei, Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu și firavul dosar de securitate al Monicăi Lovinescu, Astrid Cambose și Iulia Vladimirov.
”E un semn bun, i-am mai șoptit aseara necunoscutei de lângă mine, că în ajunul aniversării, se discută tema aceasta. E tema ei.” Politețea de a nu ne plânge de milă și de a nu fi pesimiști, m-am gândit imediat. Căci e adevărat, este tema Monicăi Lovinescu: Securitatea i-a azvârlit mama în închisoare la vârsta de 70 de ani și oamenii ei au ucis-o acolo, drept pedeapsă că nu și-a chemat în țară fata, spre a fi ucise moral, amândouă, prin adaptare, strecurare, trădare de semeni, trădare de sine, colaborare, sau dacă nu, fizic, pur și simplu, cum i-a ucis pe intratabilii ca ele.
La mai bine de cincizeci de ani de la data când au făcut, împreună, deși separat, alegerea aceasta pe cât de tragică pe atât de neverosimilă, și la cinci ani de la dispariția Monicăi Lovinescu, cum arată țara lăsată de ele în urmă și cum arată urma lăsată de ele în această țară?
Când era încă în viață, Comisia Tismăneanu a cooptat-o, consultând-o când a alcătuit Raportul de analiză a regimului comunist, care a permis, în decembrie 2006, condamnarea de către președintele țării a comunismului ca regim ilegitim și criminal. Această victorie a ei nu i-o poate lua nimeni înapoi. A fost atunci extrem de mulțumită,. Apoi s-au deschis larg arhivele. Și această victorie este ireversibilă.
Niciuna dintre cele două victorii, s-a dovedit, nu este, însă, de necorupt și de necompromis. Căci mult pritocita lege de deconspirare a Securității ca poliție politică cere să se stabilească în instanță că un securist a făcut poliție politică, de parcă ar fi făcut vreunul altceva decât asta! Căci tot legea asta face ca o instituție ca radioul public să fie condus de un fost turnător dovedit al Securității. Altfel spus, ca rudenia cu un fost prim-ministru trecut prin pușcărie pentru corupție, să cântărească mai mult decât colaborarea cu regimul comunist, așa ilegitim și criminal cum a fost el și decât încălcarea legilor prezente. În fine, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului își folosește oamenii pentru a disculpa în instanță pe foștii securiști, justiția postcomunistă exonerează de vină pe asasinii lui Gheorghe Ursu, în timp ce agită aproape-spectrele unor torționari și asasini din anii 50, ca Vișinescu și Fecior, Ministerul Învățământului avizează scoaterea din programele școlare studierea, oricum facultativă a epocii comuniste, în curiculele facultăților de drept, nici măcar nu există curs despre justiția de clasă in regimul comunist, iar SRI-ul nu este capabil să explice cum se deosebește de fosta Securitate în ce privește supravegherea cetățenilor.
Ce urmă a lăsat așadar trecerea Monicăi Lovinescu prin nenorocita noastră viață sub comunism și bicisnicul și confuzul nostru postcomunism? Dacă a lăsat vreuna, în afară de cărțile ei, multe, din fericire, urma aceea, ca un imperativ categoric, al neacceptării compromisului, al situării mereu de partea victimei, a adevărului, al credinței în cuvânt și al demnității, nu se mai distinge astăzi decât cu greu. Asta în ciuda faptului că da, ea este „vocea care a ținut în viață România”, cum titrează Angela Furtună manifestările din aceste zile de la Suceava-Fălticeni. Sau poate tocmai de aceea. Puținătatea și micimea morală, orgoliile și vanitățile au făcut în fond să-i dispară numele de pe frontispiciul site-ului menit să i-l păstreze în conștiința publică, sub pretext că „n-a fost singura”, cum mi-a răspuns, în privat, la o interpelare publică, domnul director al IICCMER-ului, căci despre site-ul lor este vorba. Confuzia, oboseala, compromisul, în fine, neîncrederea în memorie, estompează, șterg cel puțin azi, această urmă. Dar cum ar fi fost oare, fără această trecere a neverosimilei ei ființe printre noi? Fiindcă n-a fost singura, dar a fost cu certitudine, unică, și cu trecerea anilor, este tot mai necesar să amintim faptul că, deși semiclandestin azi, cultul ei înseamnă în fond, cultul Memoriei
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Minunat scris!
o singura eroare: „(…) în decembrie 2006, condamnarea de către președintele țării a comunismului ca regim ilegitim și criminal.”
Stimata doamna, va inteleg sentimentele si dezamagirea, mai ales ca in Romania se incearca din rasputeri, prin instrumente precum IICCMER acum, sa se stearga barierele dintre moral si imoral, dintre calai si victime, si neocomunistii fac acum decomunizarea. Insa chiar daca aveti aceasta senzatie de clandestinitate, nu este cazul sa abandonati. Asa cum nici domnul Tismaneanu nu o face.
Nu am trait aproape deloc comunismul, nu stiam nimic despre doamna Monica Lovinescu – in decembrie ’89 eram un copil. Cu toate acestea, carti si articole precum cele ale lui Stoljenitin, Nadejda Maldestam, Kadare, Monica Lovinescu, Paul Goma, documentare de televiziune etc. au deschis in mine o cale pe care parintii mei, de pilda, nici nu concep sa o urmeze. Continuati sa scrieti fiindca sunt convinsa ca nu sunt singura. Cu fiecare articol de acest fel adaugati la ceva la seria marturisirilor necesare; fiecare pas conteaza. Apoi sunt convinsa ca se vor gasi si cititorii.
Nimic din ceea ce poate improspata memoria noastra si mai ales a copiilor nostri nu este in zadar, chiar daca aparentele prezentului ne imping spre o asemenea trista concluzie. Pe masura ce situatia tarii devine mai disperata va creste numarul celor care vor fi obligati sa inteleaga, chiar daca nivelul precar de instructie si de interes al momentului nu le permite.
As asemana asta cu educarea copiilor: ani de zile parintii repeta aceleasi sfaturi catre copii si constata cu tot mai mare deznadejde ca nimic nu se intelege si nu se aplica, pina ce apare un moment magic, greu de explicat, al declicului: dintr-odata toate se leaga si se aplica intr-un mod coerent; nu stiu daca se poate pune in legatura cu teoria acumularilor cantitative care duc la salturi calitative dar, indiferent de teorie, imi place sa constat ca nimic din ce se acumuleaza nu este zadarnic si asta ma face sa sper.
Multumim pentru acest articol care a mai adus in atentie citeva din cele de neuitat.