Home » Analize »Cultura »Educatie »Sinteze » Citesti:

O scurtă și subiectivă istorie a învățământului postbelic

Sorina Woinaroski octombrie 3, 2016 Analize, Cultura, Educatie, Sinteze
15 comentarii 7,865 Vizualizari

S-a încetățenit de ceva vreme ideea că degradarea învățământului românesc a început cu 25 de ani în urmă.Toată lumea o spune, dar e complet greșit și lucrurile trebuie combătute cu tărie și lămurite.

M-am decis să fac o scurtă și incompletă rememorare a câtorva momente și întâmplări din învățământ după ce l-am auzit spunând acest lucru și pe domnul Gabriel Liiceanu într-un interviu acordat lui Dan Tăpălagă.

Am fost timp de 40 de ani profesoară, părinții mei au fost și ei profesori, iar doi dintre bunicii mei au fost învățători. Acasă se vorbea întruna despre școală, examene, teze, manuale. Timpul se măsura în ani școlari.

Voi face o scurtă trecere în revistă a câtorva evenimente și întâmplări, din cele pe care le-am auzit de la părinții mei sau la care am fost eu însămi martoră.

Scopul meu este să infirm ideea că învățământul a intrat în derivă începând din 1990. Atunci s-a schimbat doar viteza de acțiune, s-a dat liber la orice și nimeni nu s-a mai temut de nimic.

Totul a început cu multă vreme în urmă. În 1947 lui Gheorghe Vasilichi, membru al Biroului Politic al PCR, i se propune de către Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu-Dej să intre în guvern ca subsecretar de stat la Ministerul Învățământului și Educației Publice. Iată cum relatează el acest lucru:

„ ….am acceptat bucuros să încep munca. Numai că mă îndoiam dacă eu, cu patru clase primare, sunt cel mai potrivit să lucrez la Ministerul Învățământului.” – (Gheorghe Neacșu, Din amintirile unui ilegalist – Gheorghe Vasilichi, Apostolii lui Stalin”, Laurențiu Ungureanu, Radu Eremia ed. Adevărul)

A urmat reforma învățământului din 1948.

S-a desființat examenul de capacitate care acorda calitatea de profesor titular în învățământul liceal.

S-a înființat „Școala de doi ani”, cea care înlocuia cei 8 ani de liceu, dar putea fi urmată doar de clasa muncitoare, adică de persoane cu dosar aprobat de Partid (care partid? – unicul).

S-a introdus în universități învățământul „fără frecvență” de trei ani cu ajutorul căruia au devenit profesori în mare viteză puzderie de nechemați, de analfabeți, de activiști de partid. Deveniți profesori diplomați, mulți au înlocuit profesorii din liceele cu renume,  în timp ce aceștia au fost transferați în comunele din județ.

S-au introdus taxe uriașe de studii pentru elevii și studenții cu dosar prost,așa că cei mai mulți au abandonat școala din lipsă de bani. Ce însemna „dosar prost”? Semnificația acestei sintagme a variat în decursul timpului. Însemna: părinți, unchi, mătuși, bunici cu probleme: preoți, meserii liberale (medici, farmaciști, avocați, funcționari bancari), orice fel de persoane care aveau o afacere în care foloseau muncă salariată (ateliere, țăranii „chiaburi”, cârciumari), asta ca să nu mai pomenim de cei care aveau o fabrică, proprietarii de case. Mai erau și foștii membri ai partidelor istorice.

Parte din aceste persoane erau deveneau adesea deținuți politici.

Apoi lucrurile au progresat. Asemenea copii nu mai erau primiți deloc în licee și facultăți. Un certificat medical care atesta faptul că locuiești în mediu infestat cu tuberculoză era un mod de a te muta la o școală din altă localitate, unde ți se mai pierdea urma.

În facultățile considerate ideologice (drept, filozofie, istorie, filologie, etc.) sau în cele economice au fost eliminați și înlocuiți mare parte din profesori cu intelectualii „de tip nou”. La Academia de Studii Comerciale, devenită „Institutul de Studii Economice și Planificare –  V.I. Lenin”, se spune că existau persoane care aveau simultan calitatea de profesor la o facultate și de student la f.f. la o alta. Unii dintre ei obținuseră diploma de bacalaureat ulterior licenței.

Durata școlii de 12 ani s-a redus mai întâi la 11 și apoi, în 1954, la 10 ani. Dar lucrurile se mai și relaxau. În 1959 termina iarăși liceul prima serie de elevi absolvenți a 11 clase și cam 10 ani mai târziu se revenea iar la liceul de12 ani.

A urmat „revolta de la Budapesta” din toamna anului 1956, urmată de speranța unor tineri că lucrurile s-ar mai putea îmbunătăți. Faptul s-a soldat cu condamnări pentru complot împotriva statului socialist de câte 10 ani, aplicat chiar și elevilor din clasa a 9-a sau a 10-a.

Cu această ocazie Partidul a decis că trebuie urgentată formarea unei intelectualități noi și a introdus sistemul de burse de întreprindere. Un serios procent (la facultățile tehnice depășea 50%)din locurile din facultăți s-a alocat muncitorilor care veneau cu recomandarea organizațiilor județene de partid. Se organizau două examene succesive de admitere: primul pentru bursieri, iar  cel de al doilea, în locurile libere rămase, pentru toți absolvenții de liceu.

Numai că aici intervenea și minciuna. Nici pentru aceste locuri, rămase libere, candidații nu erau egali. Pentru înscrierea la examen se completa un formular de circa 12 pagini. Răspundeai la multe întrebări în legătură cu familia și, ca nu cumva să scape ceva, după ce declarai totul despre părinți, unchi, mătuși, bunici, ultima rubrică se intitula: „Alte rude cu probleme”. După examenul scris, la afișarea listelor pentru oral, apărea și o mică listă cu cei excluși din examen pentru probleme de dosar. Până aici totul era la vedere.

Dar asta nu era totul. Pe listele de la examenul oral, liste pe care le primeau doar membrii comisiilor de admitere, candidații nedoriți aveau trecut în dreptul numelui un punct negru. Pe catedră se găseau două tipuri de bilete în cele două margini ale catedrei și fiecărui candidat i se indica locul de unde trebuie să-și aleagă subiectul. E inutil să adaug faptul că gradul de dificultate, corectitudinea întrebărilor chiar, erau diferite. Faptul acesta îmbunătățea și mai tare componența socială a noilor studenți. Acest lucru nu mai poate fi astăzi constatat în niciun fel. Aceste dispoziții erau doar verbale, venite de la organizația de partid a institutului și s-au mai păstrat doar în memoria examinatorilor sau a fiilor lor (câți mai există).

Dar a trecut și asta, atmosfera s-a relaxat, locurile pentru bursele din întreprinderi s-au desființat din 1962 și lucrurile păreau în regulă. Problemele de dosar nu mai contau, studiile și repartițiile de după absolvire depindeau doar de performanțele la învățătură. Ieșiseră din închisori elevii și studenții condamnați în 1957, care puteau să-și continue studiile.

Se întocmeau listele de absolvenții universității cu medii între 9 și 10 și ei erau cei care puteau opta pentru locurile din institutele de cercetare și învățământul superior.

Chiar așa, toți? Nu chiar. Aceste liste mergeau mai întâi la Ministerul Învățământului, se cercetau și reveneau adesea cu câte două-trei nume șterse. Din ce motive? Ce întrebare! De când Partidul dădea socoteală supușilor pentru acțiunile sale? Noi trebuia doar să luăm la cunoștință. Partidul nu greșea niciodată.

Și au trecut câțiva ani, a venit la conducerea țării Nicolae Ceaușescu, a apărut speranța unei oarecare liberalizări. Dar asta până în 1971, când lucrurile au pornit-o iar la vale. S-au blocat posturile în învățământul superior,iar pentru susținerea unei teze de doctorat era necesar acordul organizației de partid.

Au apărut lungile perioade de practică la culesul recoltei (o lună pentru studenți și elevii din orașe și până la terminarea culesului pentru cei din sate).

S-au micșorat numărul de locuri în liceele teoretice și în universități, s-a introdus perioada de practică în atelierele școlii, în care cu niște maiștri buni de nimic, în ateliere fără dotări tehnice, se pierdeau săptămâni întregi de școală, dar se acorda o diplomă formală într-o meserie oarecare.

Toate acestea nu au făcut decât să strice criteriile de evaluare, de competență. Așa au apărut minciuna și frauda. Dacă notele se acordau conform instrucțiunilor  de partid,mereu altele, dacă fii noilor cadre de conducere erau avantajați, dece nu ar fi fost bune orice alte criterii?

Așa se face că pe la mijlocul anilor 1970 au izbucnit scandaluri uriașe de corupție. Note acordate pe bani, teze de admitere cu semne ușor de identificat, completate cu stiloul de membrii comisiei de admitere sau înlocuite cu altele

în timpul perioadei de corectură, note modificate la sfârșit de persoane cu acces la dulapul cu teze. Au existat săli de examen speciale în care persoane bine instruite scriau pe tablă odată cu textul problemelor și rezolvarea acestora. Se spune că la sfârșitul fiecărei sesiuni de admitere în facultate se strângeau la minister cam un metru cub de reclamații, care nu aveau nici-un efect. Asta mărea curajul participanților și fenomenul creștea cu avânt.

Dar deodată s-a schimbat ceva. Nu se știe dece tocmai atunci. În primăvara anului 1975, în ASE au fost reținuți pentru cercetări câțiva profesori, s-au cerut lucrările scrise de la examenul de admitere din ultimii doi ani, s-a instituit o comisie externă de control și lucrurile au explodat. Studenți proaspăt admiși în facultate și părinții lor au fost cercetați și convinși „prin metode specifice” să spună cum au obținut note cu mult mai mari decât meritau și ce era cu semnele distinctive de pe teze. Au fost reținuți profesori, cercetările s-au tot extins până au ajuns la persoane mult prea suspuse și au fost stopate.

A urmat un proces soldat în general doar cu condamnări cu suspendare.

Raportul final al instituției menționa faptul că printre vinovați nu se găseau  membri de partid, persoane cu o conștiință exemplară.

Era, evident, o altâ minciună, iar lucrurile stăteau exact pe dos. Responsabilii principali era organizatorii examenelor, toți persoane cu funcții importante.

Explicația consta în faptul că un membru de partid nu putea fi arestat fără prevenirea organizației din care făcea parte suspectul, se organiza ad hoc o ședință, respectivul era exclus din partid fără ca el să afle și imediat se prezentau la ușa sa reprezentanții legii.

Motivul pentru care în ASE a fost cel mai extins caz de corupție cred că se explică, în afara dimensiunii instituției, și prin faptul că aici a fost înlocuit aproape complet corpul profesoral cu intelectuali de tip nou la reforma din 1948. Facultățile vizate mai puțin din punct de vedere ideologic au fost mult mai ferite de tot felul de nereguli.

Dar doctoratele? Doar membrii familiei Ceaușescu au beneficiat de titluri nemeritate? Dar activiștii din linia a doua, a treia și cei din spatele lor?

O mulțime dintre ei au studiat în diverse instituții, le-au absolvit cu bine fără ca să fi călcat vreodată prin facultățile cu pricina.

Costică Dobrescu (caz real, nume fictiv), lector univ. la o catedră din ASE, a câștigat prin 1978 o bursă de studii în SUA. Nu s-a aflat nimic despre concursul la care a participat, despre condițiile cerute. Erau cam secrete. A obținut repede și pașaportul, a urmat un curs intensiv de limbă engleză ( două-trei ședințe) și a plecat rapid la perfecționare. Câteva luni mai târziu s-a întors cu o servietă plină de cărți și publicații de specialitate, lucrări greu accesibile în acele vremuri unui profesor de pe la noi, și în câteva luni a anunțat că  și-a terminat teza de doctorat. La puțin timp după asta, teza a fost retrasă. S-a auzit că fuseseră informați chiar profesorii din comisie despre titlul lucrării plagiate de la persoane foarte bine informate ale cooperativei „Ochiul și timpanul”.

Dar lucrurile s-au rezolvat, Costică s-a reabilitat pe toate planurile și anul următor teza sa a trecut cu bine de membrii comisiei. Colegii așteptau cu interes susținerea publică și urmăreau cu atenție avizierul facultății, unde trebuia să apară anunțul cu data și locul evenimentului.

Dar ghinionul l-a urmărit pe bietul om și de această dată. Pe afișul care anunța susținerea tezei fusese trecut greșit numele său. Ce întâmplare! În loc de C. Dobrescu apăruse numele D. Constantin. De nefericita întâmplare s-a aflat câteva zile mai târziu, după ce susținerea avusese loc cu bine și fără martori. Comentarii, râsete, glume, dar totul se terminase cu bine și asta era cel mai important.

Ar mai fi multe de spus despre modul în care ajunseseră lucrurile în regimul comunist.

Nu vreau nici un moment să se creadă că nimic nu mai funcționa corect în școală. Am fost elevă în perioada 1948 – 1959, ani cumpliți, greu de înțeles pentru cei tineri, dar învățământul se salva prin vechii profesori, cei ce trecuseră examenul de capacitate, formați înainte de război. Nici nu observai cum profesoara de Limba română aluneca de la subiectul zilei, Dan Deșliu de ex., la Eminescu sau de la V. Em. Galan la Ion Creangă. Exemple sunt multe. Am întâlnit apoi în facultatea de matematică a Universității București mari profesori, persoane cu totul remarcabile, mari personalități, matematicieni de renume. Elevii lor au împânzit universitățile lumii.

Peste tot au fost profesori, directori de școli și institute care au ocrotit colegi, elevi, biblioteci, au format și au lăsat în urma lor pe alții care să le continue opera. Au apărut noi profesori competenți și cu dragoste de școală. Știu licee de mare calitate  în care, cu complicitatea conducerii, se organizau clase speciale cu cei mai buni profesori, pentru elevii cei mai dotați. Totul se făcea însă cu discreție. Partidul Comunist, sistemul, nu simpatizau elitele.

Profesorii de calitate, care-și iubeau meseria nu erau încurajați, recompensați oficial. Rezultatele lor apăreau în ciuda sistemului, iar nu datorită lui.

Anul 1990 a reprezentat doar momentul în care s-a mărit viteza de destrămare. Nimeni nu se mai temea de reclamațiile făcute direct la CC al PCR, de anchete venite de la Partid. Regulile s-au modificat fără probleme, au apărut fabricile de diplome, nicio piedică nu mai stătea în calea noilor/vechi membri ai aparatului de partid.

Consider însă că cea mai mare pierdere este cea a încrederii și a speranței că lucrurile se vor schimba. Orice inițiativă de stopare a declinului, orice încercare de corectare a funcționării sistemului a fost cu hotărâre dărâmată.

Dacă ne gândim la uimitorul, inenarabilul Liviu Pop, cel în comparație cu care Gh. Vasilichi e un monument de bun simț, sau a indispensabilei Ecaterina Andronescu, cea care, pentru a nu incomoda fabricile de diplome, vrusese să permită elevilor fără bacalaureat să se înscrie în universități dacă promiteau solemn că vor trece bacalareatul până la anul viitor. Totul, totul la ei se întemeiază pe minciună.

Închei însă cu o întâmplare din epoca de aur pentru a nu uita că minciuna a stat de la începuturi la baza regimului comunist.

În anii în care, la îndemnul lui Nicolae Ceaușescu, începuseră restricțiile și economiile de tristă amintire, s-a luat hotărârea ca toate instituțiile publice să-și oprească activitatea la ora 17 ca să nu mai consume curent electric.

La ASE cursurile de zi se țineau în două serii de câte 6 ore, de la 8 dimineața la 8 seara, iar cursurile la învățământul seral avea loc de luni până vineri, după amiaza de la ora 18 la 22.

S-au luat imediat măsuri, activitatea s-a mutat dimineața de la ora 7 și 30 de minute, orele s-au scurtat toate cu câte 10 minute, s-a suprimat pauza dintre cele două ore de același fel, curs sau seminar, iar pauzele rămase s-au făcut de câte 5 minute. Se presupunea că cele 5 minute sunt suficiente profesorilor și studenților care schimbau săli de curs cu săli de seminar, la etaje diferite, în clădiri diferite, uneori mutându-se din Piața Romană în clădirile de pe Calea Griviței sau str. Mihail Moxa. Totul în doar 5 minute. Se realizase cu succes obiectivul propus, lucrurile mergeau repede și cu mult spor. Se obținea o nouă calitate.

Dar cum se putea rezolva problema cursurilor serale? Timp de două săptămâni cursurile au început la ora 13. Dar, conform cu regulamentul școlar, cursurile serale se adresau doar persoanelor angajate în câmpul muncii. Cum putea un asemenea salariat ajunge zilnic în Piața Romană la ora 13, dacă el avea un program de lucru de 8 ore? Nu era posibil și problema părea fără soluție.

Te puteai adresa lui Ceaușescu spunându-i că cerința sa nu este posibilă? Sau ei, lui ADI (Acad. Dr. Ing.), că ea era cu știința?

Soluția s-a găsit imediat de către persoane competente, doar nu recurgeau pentru prima oară la ea. Soluția era tot minciuna. Orele aveau loc dupăamiaza, dar erau programate doar în sălile ale căror ferestre erau situate în spatele clădirilor. În drumul său spre casă, pe traseul Piața Romană, str. M. Eminescu și șos. Dorobanți, tovarășii vedeau fațadele clădirilor în întuneric. Se stingea lumina și pe coridoare și totul era în regulă.

Până unde urca minciuna? Orarul era făcut la secretariatul facultății, aprobat la decanat, afișat pe coridorul facultății și aprobat de către rectorat. Totul avea acordul tacit al ministerului.

Minciunile de acest fel s-au instalat la noi odată cu venirea comunismului, iar nu acum 26 de ani.Au devenit a doua noastră natură. De aceea sunt atât de greu de oprit.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "15 comments" on this Article:

  1. Despera spune:

    Excelenta rememorare , dna profesoara. Multumim. Desi e clar qed, din pacate, nu va conta. Sintem liberi acum (formal,de fapt sintem prizonierii acelorasi mentalitati,adinc inradacinate la nivelul familiei si societatii) , dar nu ne pasa de fond, ci traim insailand aceleasi minciuni , mai grav, chiar si fata de noi insine. Cum ar veni, ne furam caciula unii la altii.

  2. UnOarecare spune:

    Altfel spus “garbage in garbage out”. Doar ca unii nu vad padurea din cauza copacilor. Iar altii, cei mai de hulit, nu vor sa o vada din interese meschine.
    Multumesc pt articol doamna Woinaroski.

  3. Florin spune:

    Sistemul de invatamant communist era centralizat. Exista o corespondenta intre posturile libere din economia nationala si numarul de absolventi de facultate. Acestia primeau repartitii functie de nota cu care au terminat, optiuni si bun inteles PCR (pile – cunostinte – relatii).
    Mai era si o chestiune psihologica. Inginerul, dar si economistul erau mai bine tratati de societate comparativ cu muncitorii. Primeau mai repede locuinta, aveau salariu mai mare, munca mai curata si altele. Inginerul era superiorul muncitorului si nu invers. Prin urmare majoritatea muncitorilor doreau ca fii/ficele lor sa faca o facultate.
    Dar spre sfarsitul anilor 80 locurile disponibile in sistemul centralizat erau din ce in ce mai putine. Iar candidatii din ce in ce mai multi. A se vedea explozia demodrafica din 1968. In mod logic gradul de dificultate al subiectelor de admitere in facultati era din ce in ce mai mare. S-a ajuns ca in 1988 la medicina la proba de fizica sa se dea un subiect extrem de dificil. Nu stiu daca a luat cineva nota maxima. Consultati subiectele ca sa vedeti. La conservator erau scoase doar cateva locuri la nivel national. Era o incorectitudine intre generatii. Ca sa fie admis la facultate un specialist foarte bun, admis la facultate in anii 50 -60 nu a trebuit sa reuseasca la un examen atat de dificil. Cineva care voia sa ajunga muzician, sa cante in orchestra operei – sunteti de accord ca un copil poate avea acest vis si ca este unul realizabil comparativ cu cel de a deveni cosmonaut – trebuia sa munceasca de la gradinita. In clasa a patra muncea ca un adult. Iar la 18 ani nu putea reusi la conservator datorita concurentei acerbe de zeci de candidati pe loc.
    Dar a venit anul 1990. Au aparut facultatile particulare. Cei care au dat zeci de ani la rand si n-au reusit au platit si si-au indeplinit visul. S-au facut student! Apoi si-au capatat si licenta la facultati de stat. Profesorii de la particulare erau si profesori la stat. La stat studentul daca stia trecea, la particulara daca platea trecea. Apoi s-au infiintat clase cu plata si la facultatile de stat.

    Sa inchei si eu cu o intamplare din epoca de aur.
    Am citit “Aminitrile unui transilvanean” in care un sas din Medias si-a descris viata din Romania inainte de a emigra in Germania. La sfarsitul anilor 60 a fost respins la facultatea de medicina din Cluj pentru ca taica-su era lemnar (avea un mic atelier de tamplarie). Pe lista cu candidatii respinsi figura in dreptul sau explicatia “mic capitalist”. Cand a fost sa-si retraga dosarul de la secretariat functionara l-a apostrofat si jignit pentru tupeul pe care l-a avut sa se inscrie la concurs. Se desfasurau doua concursuri: unul rezervat copiilor membrilor de partid si altul pentru ceilalti. Omul se inscrisese la concursul destinat oamenilor obisnuiti. Cartea este dedicata tatalui care a luptat in al doilea razboi mondial si e scrisa in limba germana.

    Anul 1990 a fost anul aparitiei facultatilor particulare. Sistemul de

  4. dusu spune:

    intelectuali de tip nou !
    doamna autoare ; dvs cititi acest site si probabil gasiti din astia si p aci ; si sint perseverenti !
    90 a insemnat intoarcerea armelor, un nou inceput ! de aceea si invatamintul a inceput sa se degradeze de atunci ! ha ha
    am si io multe rememorari din perioada studiilor ; am mai prins profesori ce studiasera la Budapesta ori Viena, dar si acesti profesori de tip nou care incepeau sa si ocupe pozitiili
    azi ii aveti de jos pina sus ; iarna nu i ca vara

  5. zapp spune:

    Felicitari pentru articol! Necesara reamintire pentru a contextualiza drama invatamantului de astazi!

  6. Grammaticus spune:

    Stimata Doamna, ca si Dvs. provin dintr-o familie cu patru generatii de dascali, precedata de sapte generatii de preoti in Tara Romaneasca. In anul 1976 am intrat, prin examen, la liceul Gheorghe Lazar din Bucuresti, sectia real. Era – intreaga atmosfera asta “respira” – un liceu de elita, pe care-l absolvise in 1944 si tatal meu. Profesorii, cu o singura exceptie, nu erau politruci, la matematica il aveam pe dl. Alger, pe care poate vi-l amintiti. In anul 1977 Tovarasul retardat mintal, distrugator al Bucurestilor si al identitatii lui europene, “ctitorul” daramator de biserici, a decis ca O INTREAGA SAPTAMANA de invatatura sa fie suprimata lunar si inlocuita cu “practica”. Aberatia asta a semnat povarnisul liceului (maistrul de “practica” era un maimutoi descreierat pe care il mituiam cu „Kent” si whisky si ne trecea pe toti prezenti) dar semnalul fusese dat. Invatamantul teoretic, cel care pune bazele cunoasterii (nu doar a “informatiei”), era condamnat de partid. Cum mi-a spus un mare intelectual, si regret ca nu-i retin cuvintele (pentru ca nu am reusit sa ajung prin cugetare proprie la ideile dumnealui ci doar am putut recunoaste adevarul lor), a fost distrusa si stima de sine a corpului profesoral. Mai supravietuieste – dar este muribunda, pentru ca, spre deosebire de anul 1948, acum Becali (termen generic) VREA postul lui Tudor Vianu – uitati-va la Udrea si restul “lectorilor” de pripas – doar in mediul “universitar”. Astept insa sa se prabuseasca si acesta sub povara imposturii uriase si tragicomice si sper sa se intample odata!
    Mai doresc sa adaug ceva. KJ spune azi ca invatamantul preuniversitar trebuie reorganizat din temelii si ca sunt tineri carora nu le place cartea, “le plac masinile” si trebuie reorientati spre piata muncii. Ei bine, marele designer american Charles Eames vorbea undeva despre rolul publicului in progresul stiintei. Daca as putea, i-as spune lui KJ: “Draga domnule, in industria serviciilor – si ea componenta a pietei muncii – ca doar nu numai productia de bunuri inseamna “piata” – educatia, publicul educat, joaca un rol cheie. I-as mai spune ca in Europa fiecare a sasea slujba este in legatura cu drepturile de proprietate intelectuala etc. si etc. Nu se poate renunta la o buna educatie, la formare.
    Inchei cu un citat din Alexandru Paleologu care, vorbind despre un pictor, spunea : „e baiat bun, dar ii lipseste liceul”. Daca ar mai fi trait, l-ar fi vazut pe respectivul “ajuns” rau de tot … in tara ajunsilor, a “ajuns” academician – sub obladuirea arheologului cu doua-trei carti, academician si el, Rrrhazvhan Theodorescu, seful sectiei de arte vizuale a Academiei Romane.

  7. ilidia spune:

    Am avut norocul sa “prind” si in liceu si in facultate, la Timisoara, profesori din vechea garda. Dar la cativa ani dupa absolvire am aflat ca lucrurile nu mai mergeau prea bine. In liceu aparusera in locul “batranilor” tot felul de PCR-isti ( de la pile -cunostinte -relatii) si nici la IPT nu mai era ca inainte, se inmultisera nepotii…

  8. Dedalus spune:

    Sistemul comunist de invatamant era adaptat acelei oranduiri.

    In pimul rand era controlat politic – evident de partidul unic.

    In al doilea rand era si el… unic. O singura programa (care se schimba cu greutate la multi ani si nu prea mult)

    In al treilea rand era supus sistemului de privilegii generat de necesitatea de adaptare la o conducere politica puternic ierarhizata, autoritara.

    Parintii se “adaptau” oranduirii si ii invatau si pe copii cum sa o faca. De la tehnicile statului la coada, la sistemul ” o mana spala pe alta”, tehnicile de adaptare se transmiteau precum pruciatul la macaci: de la parinti la copiii.

    ======

    Sigur ca adaptarea aceasta a lasat urme adanci in constiinta sociala, unele comportamente si atitudini fiind transmise pana astazi.

    Dar aceasta supravietuire a mentalitatii comuniste nu poate ea singura explica dezastrul din educatie.

    Sunt insa de acord ca e dificil de schimbat. Probabil insa ca nici nu se poate, la nivel de una-doua generatii ci ar trebui sa asteptam o a treia generatie de la 1989 pentru a vedea altfel lumea.

    Exista un motiv pentru asta: valorile se transmit in familie. Mai putin in scoala (se poate discuta daca scoala ar trebui sa transmita si valori intr-o mai mare masura, dar e o alta tema). Mai putin in anturaj (exceptiile sunt doar vizibile).

    Este greu de crezut pentru oricine ca un om adaptat comunismului va putea transmite alte valori copiilor sai. Sigur, sunt exceptii, numeroase chiar, dar asta nu afecteaza regula.

    ====

    Avand in vedere ca ne indreptam spre a treia generatie dupa 1989, urmatoarele decenii vor vedea probabil o schimbare in invatamant, dar care va veni la pachet cu noua societate.

    Dincolo de filosofia istoriei, dupa mine, deocamdata ce se poate face pentru o reforma reala a invatamantului din Romania rezulta din raportul dintre numarul parintilor care lupta cu sistemul de educatie si numarul parintilor care “se adapteaza” plus numarul parintilor care aleg sa-si trimita copiii la studii in strainatate (si din nefericire, nu doar la studii…).

    Nici o reforma nu se va putea face cu parintii indiferenti, impasibili sau “adaptati”. In comunism erai obligat sa te “adaptezi”.

    Si, oricum, reforma nu va putea fi fundamentala, structurala. Ar insemna sa fie facut peste vointa parintilor majoritari si a cadrelor didactice majoritare (acum). Cine nu ma crede, sa vada ce se intaimpla daca spui in sedinta ca nu e nevoie de asa multe teme pentru ca un elev sa invete: daca esti parinte, vei fi aproape huiduit (daca nu huiduit de-a binelea) iar daca esti profesor, vei fi reclamat sau macar barfit la greu.

    Astea se vor petrece in tacerea vinovata a unora, in suavele, imperceptibilele clatinari din cap de acord din partea altora…

    =====

    E adevarat ca “un om care are dreptate formeaza o majoritate”, dar probabil ca timpul nu a sosit inca.

  9. Aurel spune:

    Eu nu am inteles ce inseamna cu adevarat scoala decat cand am plecat sa studiez in strainatate. Educatia in Romania este o gluma proasta.

  10. neamtu tiganu spune:

    Are mama doua fete, una e cuminte si alta e la ASE.

    Fie vorba intre noi ASE nu putea fi o fac. serioasa, atita timp cit societatea de atunci nu se conducea pe principii economice.

    Sunt in mare de acord cu articolul dar totusi am impresia ca eu am trait o zona de exceptie. Sunt absolvent aviatie, 72, nu am sesizat, nu am vazut scene de genul celor descrise, cu favorizarea unora sau a altora dintre studenti. Din contra era o facultate extrem de dura, e suficient sa spun ca la admitere am fost patru pe un loc, si in anul trei am ramas numai jumate. Mai mult, fi-miu a urmat aceeasi facultate in Germania, am urmarit absolut tot ce a studiat, am fost extrem de uimit sa vad ca o mare parte era aproape identic cu ce facusem noi. Unde mai pui ca profesoara de aerodinamica, in Germania, era doamna Nastase.

    Ca dovada ca scoala nu a fost rea e faptul ca o mare parte din fostii colegi au facut cariere frumusele la firme mari din occident.

  11. Emil spune:

    O fragedă domnişoară cu pedigree a fost, în trecutul recent, şi director şi student la o prestigioasă şcoală. Totul sub privirea cucernică a ministrului de externe (în parohia sa era respectiva şcoală). Tatăl fostei viitoare speranțe a politicii externe româneşti tocmai ce a fost poprit zilele astea de DNA. Observați că nu dau nume….
    Ceva păcate pe la Loteria Română (parcă :) ). Ăla a fost modelul cultural în care s-au format, ei şi ai lor, era păcat să nu îl lase moştenire urmaşilor.

    • dusu spune:

      el o sa iasa si sa ramina cu ceva din furat, iar domnisoara va participa la constructia politici externe a romaniei ; doar nu vreti sa plateasca si ea pagubele facute de tat su ?romini sintem si trebe sa traim ca frati

  12. Dedalus spune:

    Multe, prea multe cadre didactice dicteaza si elevii scriu in caiete.

    Dicteaza ce au invatat ei acum nustiu cati ani sau ce au citit pe nustiu unde sau ce scrie in manual….

    Aceasta lene viscerala nu are a face cu vreo mostenire a trecutului comunist, ci este rodul neindeplinirii de catre conducerile scolilor si ale inspectoratelor a rolului lor de indrumare.

    Si directorii si inspectorii sufera la randul lor de aceeasi lene, adeseori.

    Iarasi fara legatura cu comunismul sau cu “sistemul”.

    ======

    Alaturi de tarele morale, lenea “de-ndoaie” este o alta cauza a dezastului actual din invatamnat.

    Lenea a ajuns sa stapaneasca gandirea, multe cadre didactice devenind maestre in a evita sa se perfectioneze.

    In mileniul III cadre didactice dicteaza si copiii scriu lectia in caiete, apoi o reproduc pentru o nota “buna”. Si toata lumea tace. Asta nu tine de comunism.

    In definitiv, autoarea, la varsta pe care o are si nefortata de nimic, a scris un articol interesant, pe care il comentam si pentru care eu ii multumesc.

    Si autoarea a fost educata in comunism, a fost chiar cadru didactic. Si totusi nu pare sa fie atinsa nici de lene, nici de lipsa de responsabilitate.

    Revin la solutia pe care am tot scris-o: multiplicarea formelor de organizare a invatamantului preuniversitar si stabilirea unei proceduri prin care acestea sa poata fi cunoscute de parinti, sa poata alege.

    Diversitatea este leacul si trebuie sa avem incredere ca interesul parintilor pentru educatia copiilor lor este mai mare decat orice forta a statului. Copiii sunt ai parintilor, nu ai statului. Ar trebui sa dam poisibilitatea parintilor sa aleaga scoala copiilor lor. Acum nu pot, pentru ca ai toate sunt la fel si oricum nu pot sti nimic despre ele. Intrebarea clasica daca o scola e “buna” – e absurda- o scoala poate fi buna pentru mine si deloc buna pentru Ion.

    Acum invatamantul este identic cu cel comunist. Identic: exista o singura programa, o singura forma de organizare iar ce se intampla in scoala este cvasinecunoscut parintilor.

  13. Sergiu Simion spune:

    Istoria oficiala si istoria reala a invatamantului romanesc

    Un articol remarcabil despre istoria traita a invatamantului romanesc ( Sorina Woinaroski – O scurtă și subiectivă istorie a învățământului postbelic ) pune in balanta istoria oficiala cu istoria reala a acestuia. Ne putem usor imaginam – doar ca sa ne amuzam – cum ar fi aratat un astfel de articol scris de un functionar abilitat de la Ministerului Educatiei si Invatamantului.
    Pe de alta parte, si este bine de stiu acest lucru, din motive ideologice invatamantul a fost tinut de catre regimul comunist sub cel mai strict control , deci o istorie adevarata a domeniului ar scoate la iveala foarte multe lucruri inca ascunse.
    Un singur exemplu. Ministerul Invatamantului avea situatia exacta – pe serii – a celor trimisi la studii in URSS , si o publicare a listei complete ne-ar fi aratat cine au fost ( si poate inca mai sunt ) cozile de topor din institutiile statului roman , dar aceste chestiuni erau prea sensibile ca fie accesibile marelui public. Daca ceea ce am aflat este adevarat, in urma cu vreo 10 ani intreaga arhiva a Ministerului Educatiei a fost periata de o firma condusa din umbra de un fost ofiter de la contrainformatii si ceea ce era incomod nu mai este accesibil sau chiar a fost distrus.
    In realitate , decaderea invatamantului si coruptia in acest domeniu sunt inseparabile inca de la inceput si au crescut in progresie geometrica pe intreaga perioada comunista si post-comunista.
    Domeniul a intrat in vrie incepand cu anul 1973 respectiv odata cu desfiintarea liceelor teoretice ( 1973 a fost anul ultimei serii de licee teoretice ) si infiintarea liceelor industriale, simultan cu schimbarea statului scolilor profesionale care au fost transformate si acestea in licee industriale, pentru ca toata lumea trebuia musai sa aiba liceul. In realitate, regimul pregatea „omul nou ”/ „ poporul unic muncitor” respectiv o masa bruta , amorfa , conformista , de indivizi care , la limita, nu trebuia sa fie buna, nici de carte, nici de munca, nici pentru viata sociala si care de fapt nu trebuie sa intelega in ce fel de lume traieste . Adica una ideala pentru a vota in stilul cetateanului turmentat.
    In plan social urmarile au fost absolut dramatice . Examenele de admitere au devenit caricaturi sinistre pentru ceea ce ar fi trebuit sa fie selectia competentelor . In numai cativa ani elevii erau mandri ca intrau „la liciu” , chiar daca cu media 2,00 sau chiar 1,00. Prin ricoseu, aceasta situatie s-a rasfrant si la nivelul invatamantului universitar unde calitatea studentilor a urmat acelasi trend descrescator.
    Daca aceasta a fost evolutia calitatii invatamantului , la capitolul coruptie lucrurile sunt si mai interesante cu atat mai mult cu cat exact in anul 1973 cand au fost desfiintate ultimele licee teoretice izbucnea cel mai mare scandal de coruptie, simptomatic pentru cancerul din interiorul sistemului comunist.
    In acel an 1973 ( eram in ultimul an de liceu teoretic ) si la TVR , crainica Lia Tanciu relata la telejurnal cu o voce sugrumata ca decanul Fodor al Facultatii de Drept din Universitatea Bucuresti a fost arestat pentru masluirea a 60 de teze de licenta . Totul a fost decoperit de fapt numai din prostia celor care au afisat rezultatele ( aceleasi persoane au aparut cu nota 10 la inceputul listei si cu nota 3 sau 2 la sfarsitul ei. *)
    Extrapolarea mea, si la acea varsta, a fost una foarte simpla : daca si la facultatea unde se invata cum se imparte dreptatea se intra asa, era clar ce se (va) intampla in restul facultatilor si in tara. Ceea ce a urmat de atunci si pana acum a fost elocvent pentru toata lumea.
    In sfarsit , daca tot vorbim despre istoria si evolutia invatamantului romanesc , sa atacam o problema cruciala legata si de trecutul , si de prezentul lui. O formuleaza foarte clar un strain :

    “Toti romanii ar trebui sa se intrebe care este scopul (s.n.) educarii”

    Alfred Kohn
    scriitor şi psiholog pe probleme de educaţie

    http://www.digi24.ro/stiri/actualitate/educatie/exclusiv-psiholog-american-fara-teme-niciun-studiu-nu-a-aratat-ca-e-nevoie-ca-elevii-sa-invete-in-runda-a-doua-dupa-o-zi-la-scoala-535348

    Exact la aceasta intrebare Ministerul Educatiei Nationale evita sa raspunda de peste un sfert de secol . Ca sa va convingeti , incercati sa traduceti din romana in romana, si in limbaj european , obiectivele Ministerului Educatiei Nationale descrise pe site-ul sau oficial din …2016 :

    „MISIUNEA Ministerului Educației Naționale și Cercetării Științifice este să asigure un mediu educațional care să asigure dezvoltarea armonioasă ( adica?! – s.n.) a tuturor beneficiarilor săi, prin promovarea excelenței ( adica ?! – s.n.) și asigurarea accesului egal la educație ( Ok ! – s.n.).”
    VIZIUNEA noastră este de a oferi tuturor beneficiarilor (preșcolari, elevi, studenți etc.) accesul la o educație de calitate ( adica ?!- s.n.) , care să facă posibilă atingerea potențialului maxim( s.n.) pentru fiecare dintre beneficiari, în vederea pregătirii lor pentru competitivitatea globală( s.n.). Ne dorim să asigurăm recunoașterea și garantarea drepturilor beneficiarilor de a-și păstra, dezvolta şi exprima identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă.

    VALORILE care ne ghidează munca sunt:
    · Integritate · Etică· Transparență· Colaborare· Implicare· Responsabilitate
    Sursa : https://www.edu.ro/misiune-viziune-valori-0

    Mai clar decat atat nici nu se poate. Concluziile le trage fiecare .

    Note

    *) Despre problema coruptiei din sistemul comunist am scris inca din 1991 in singurul articol pe care am reusit sa-l public in anii `90 intr-un ziar din Romania (http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Socioambiguitatea%20de%20Se%20Simion.htm)

  14. SUghitza spune:

    Legea invatamantului din 1978 a reintrodus preuniversitarul de 12 ani – Liceul era de 4 ani si inainte? – si a instituit actuala structurare pe cicluri si ani. Tot ea a facut din Bacalaureat o formalitate, a introdus exameul de treapta, clasele de Elecrotehnica si Mecanica la toate liceele care au capatat denumiri diferite fc de clasele de top injumatatite de examenul de treapta a doua – initial formand aprox jumatate din locuri -, par example Mate-Fizica, NU teoretic, Industrial, Filo-istorie, Sanitar, Pedagogic (paradoxal cu clase de MECANICA! – facand din EXAMENUL de Admitele la Facultate cel mai cel examen!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Sorina Woinaroski


Sorina Woinaroski

Născută în 1942 la Craiova, absolventă în 1964 a Facultății de Matematică, Univ. București, lector univ. în cadrul Catedrei de Matematică (1968-2004). Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)