Home » Cultura »Energie » Citesti:

O scurtă istorie a fracturării hidraulice (1)

Constantin Cranganu octombrie 8, 2014 Cultura, Energie
11 comentarii 2,717 Vizualizari

Pe bună dreptate, se poate spune că istoria fracturării hidraulice începe o dată cu istoria primului foraj săpat pentru a extrage petrolul de către Edwin L. Drake (1819-1880), cunoscut sub numele de Colonelul Drake (n-a fost niciodată colonel, doar conductor de tren, dar numele de colonel impunea respect).

În anul 1856, Seneca Oil Company din Pittsburgh, Pennsylvania, a început să producă kerosen (gaz de lampă) din țițeiul care se scurgea la suprafață în zona orășelului Titusville, aflat în apropiere. Pentru că ceea ce se putea colecta la suprafață nu era suficient pentru o rafinărie, patronii lui Seneca Oil l-au angajat în 1858 pe Drake să investigheze posibilitatea extragerii unor cantități mai mari de petrol prin săparea unui foraj similar cu cele săpate pentru apă.

Pe 27 august 1859, forajul săpat de Drake și oamenii lui a atins adâncimea de 21 m. Pentru că era o zi sâmbătă, lucrul a fost oprit. A doua zi, gaura de foraj era plină cu țiței.

Muzeul Drake care găzduiește prima instalație de foraj din lume pentru extragerea țițeiului. (Sursa)

Așa a început istoria unei forme de energie, „Epoca petrolului”, care va revoluționa dezvoltarea societății omenești și ale cărei consecințe le trăim și astăzi.

Drake a pompat țițeiul din foraj în butoaie de lemn. Pe măsură ce industria petrolului a început să se dezvolte la sfârșitul secolului al XIX-lea, producătorii de țiței i-au urmat pe producătorii de whisky care își transportau marfa în butoaie de lemn („barrels” sau „barili”) de 40 de galoane. Petroliștii au adaptat ideea acestui tip de transport, adăugând 2 galoane pentru a compensa eventuale pierderi. A rezultat un fapt semnificativ: pentru prima dată cumpărătorii știau exact cât țiței au achiziționat. Deși țițeiul nu se mai transportă în butoaie, el este încă măsurat în barili (bbs), echivalentul a 42 de galoane (159 litri)[1].

Edwin L. Drake nu și-a patentat metoda, nu a avut aptitudini de om de afaceri și a murit sărac în 1880, la 22 de ani după ce invenția sa a marcat începutul unei noi ere de prosperitate, generate de folosirea derivatelor din petrol (benzină auto, motorină, benzină de avion, mase plastice, produse chimice și farmaceutice etc., etc.).

Edward A. L. Roberts (1829-1881) a venit în Titusville la câțiva ani după „colonelul” Drake. Când a murit (la un an după Drake), era unul dintre cei mai bogați oameni ai timpului din SUA. Dacă Drake poate fi considerat părintele forajelor de petrol, atunci Roberts poate fi considerat părintele fracturării sondelor. El a inventat „torpila lui Roberts”.

În timpul războiului civil american, Roberts a fost locotenent-colonel în armata unionistă (a nordului). A participat cu regimentul său la sângeroasa bătălie de la Fredericksburg din Virginia. În timpul atacului masiv susținut de artileria sudistă, el a făcut o observație interesantă: unele obuze inamice au căzut într-un mic canal și au detonat sub apă. Greutatea apei a amortizat întrucâtva explozia, obligând energia declanșată să se orienteze către malurile șanțului. Roberts s-a gândit să aplice acest principiu la noile foraje de petrol din Pennsylvania prin amplasarea unui dispozitiv exploziv pe talpa sondei umplute cu apă. Astfel, apa va forța explozia să se propage orizontal în rocile din jurul găurii de sondă în loc de vertical.

Torpila lui Roberts a fost primul dispozitiv de fracturare a rocilor. El a adus șase bombe la Titusville. Erau niște cilindri de tablă umpluți cu praf de pușcă și prevăzuți cu o capsă detonantă în cap. Muncitorii lui Roberts coborau torpila în sondă cu o sârmă lungă. O dată ajunsă la fund, o piesă de metal, asemănătoare cu plumbul de la undițe, era lansată pe sârmă, lovind capsa și detonând praful de pușcă. Roberts și-a patentat invenția în 1866.

O torpilă proiectată de Edward A. L. Roberts. (Sursa)

Aplicarea acestui procedeu, atât în sondele nou forate, cât și în cele vechi, cu producție mică, a avut un succes considerabil. Curând, praful de pușcă a fost înlocuit cu nitroglicerină. Ziarele locale nu mai pridideau să laude importanța invenției lui Roberts: „În ultimii trei ani, a fost cea mai de succes operațiune și a crescut producția de petrol în sute și sute de foraje într-o cantitate care este greu de estimat. După descoperirea petrolului, nici o altă invenție nu a condus așa de mult la îmbogățirea proprietarilor de foraje ca torpila lui Roberts”.

După torpile, următorul avans important în extragerea petrolului din roci s-a petrecut în 1932, atunci când compania Dow Chemical a început să folosească acid clorhidric ca să dizolve rocile și să creeze canale pentru petrol. Primul test a avut loc în Midland, Michigan, lângă cartierul general al companiei. Inginerii de la Dow Chemical au amestecat 500 galoane (circa 1.900 litri) de acid cu arsenic, ca să prevină corodarea țevilor de oțel. Noul procedeu a avut succes, producția crescând de trei ori. Anul următor, în nordul statului Texas, o altă companie a decis să injecteze acid sub presiune în gaura de sondă. De data aceasta, au fost injectate 750 galoane (circa 2.800 litri) de acid, urmate de petrol care trebuia să forțeze acidul să pătrundă în formațiunea calcaroasă. Înaintea tratamentului, sonda producea numai 1,5 barili de petrol pe zi. După tratamentul cu acid, producția a crescut la 125 barili/zi (adică, de 80 ori mai mult!) (1 baril = 159 litri). Până în 1938, circa 25.000 de foraje au fost „acidizate”, în unele cazuri folosindu-se chiar 10.000 galoane de acid (1 galon = 3,78 litri). Cu toate acestea, acidizarea a avut (și mai are încă) aplicații limitate, pentru că poate fi folosită cu succes numai în cazul rocilor calcaroase, cu conținut ridicat de calciu, care se elimină prin reacția cu acidul clorhidric. Această limitare a metodei a ridicat probleme serioase, deoarece majoritatea rezervoarelor de petrol sunt formate din roci grezoase, asupra cărora acidul nu are influență. Inginerii trebuiau să găsească altceva care să „spargă” rocile și să forțeze sondele să producă mai mult.

Următorul act al istoriei fracturării hidraulice se va juca în Tulsa, Oklahoma, auto-proclamată „Capitala mondială a petrolului” (nu fără motive: aici s-a înființat  în 1917 American Association of Petroleum Geologists, cea mai importantă organizație profesională a geologilor de petrol din întreaga lume și care publică reviste de cel mai înalt nivel profesional, cum ar fi AAPG Bulletin; tot aici, în 1930,  a fost creată Society of Exploration Geophysicists, cea mai importantă organizație profesională a geofizicienilor de petrol din întreaga lume, editoarea revistelor Geophysics și The Leading Edge).

Compania locală de categoria grea din Tulsa se numea Stanolind, formată în 1911 prin dezmembrarea ordonată de Curtea Supremă a imperiului lui John D. Rockefeller (Standard Oil). Stanolind (care a devenit Amoco și apoi o parte a corporației British Petroleum) avea unități independente de cercetare, așa cum numai alte două companii mai aveau: Texas Oil Company, mai târziu Texaco, și Standard Oil Company of New Jersey, mai târziu Exxon.

Unul dintre tinerii ingineri care lucra la Stanolind imediat dupa cel de-al doilea război mondial se numea Riley „Floyd” Farris. Specialitatea lui era cimentul din gaura de sondă. Atunci, ca și acum, forajiștii foloseau cimentul ca să umple spațiile goale dintre burlanele concentrice de tubaj și cel dintre tubajul extern și rocile din peretele găurii de sondă. Astfel, prin cimentare, sonda devine definitiv ancorată în rocă. Dacă forajul traversează o zonă cu apă (cum ar fi pânza freatică sau acviferul potabil), cimentul ajută la etanșarea sondei (nu intră apa din roci în sondă) și, invers, la etanșarea rocilor acviferului (apa nu se contaminează cu fluidele din gaura de sondă).

Farris a fost intrigat de un mister pe care vechii petroliști nu-l puteau explica. Ei au remarcat că, atunci când cimentul intră în sondă, o parte din el dispare uneori. Cimentul nu era ieftin atunci (nici astăzi nu e) și, când se pierdea, costul forajului creștea datorită cimentului adițional. Unele foraje necesitau până la cinci habe suplimentare de ciment. Pierderea cimentului l-a contrariat pe Farris. De ce unele sonde „înghit” mai mult ciment decât indicau calculele sale? Ce se întâmpla? Unde se ducea cimentul?

Făcând studii sistematice pe 115 dosare de sondă și corelând presiunea creată de greutatea cimentului cu adâncimea forajelor, Farris a ajuns la următoarea concluzie: Greutatea cimentului și a altor lichide din gaura de sondă spărgeau rocile creând fracturi. Când cimentul era pompat în sondă, o parte se pierdea în fracturi. Ce-ar fi dacă el ar încerca să fractureze roca prin pomparea unui lichid? Spre deosebire de ciment, lichidul putea fi scos din gaura de sondă după ce fractura rocile. O dată lichidul îndepărtat, s-a gândit el, poate că mai mult petrol și gaz s-ar fi scurs din rocă.

În noiembrie 1946, Bob Fast, un tânăr de 25 de ani și coleg al lui Farris, s-a hotărât să verifice ipoteza fracturării rocilor cu lichid. Experimentul a avut loc anul următor în sonda Klepper #1 din câmpul gazeifer Hugoton din sud-vestul statului Kansas.

În 1947, Stanolind Oil a efectuat prima fracturare hidraulică în câmpul gazeifer Hugoton localizat în sud-vestul statului Kansas. Experimentul a utilizat napalm (benzină gelatinoasă) și nisip din râul Arkansas. (Sursa)

Colonelul Roberts a fracturat cu exploziv, dar Fast și Farris au făcut prima fracturare cu un lichid. Pentru că apa generează frecare, necesitând multe pompe pentru a o injecta în roci, Fast a căutat o modalitate de a reduce fricțiunea apei. Îi trebuia un lichid care să fie lubrifiant (vâscozitate mică), să se amestece bine cu apa și să se găsească din abundență. Fast a ales napalmul care rămăsese din timpul celui de-al doilea război mondial, când fusese din plin utilizat pentru aruncătoarele de flăcări și bombele incendiare aruncate asupra Japoniei.

Fast a pompat în foraj 1.000 galoane (3.780 litri) de benzină îngroșată cu napalm, după care au urmat 2.000 galoane (7.560 litri) de benzină. A repetat procedura de patru ori la diverse adâncimi. (Formațiunea purtătoare de gaz era un strat de calcar situat la circa 730 metri adâncime). Fast a pretins că a produs fracturi în roca de calcar. Când napalmul și benzina au fost recuperate, gazul a erupt din foraj. Dar a fost cam aceeași cantitate de gaz care s-ar fi obținut prin folosirea acidului clorhidric (metoda convențională de acidizare a sondei). Prima încercare de fracturare s-a dovedit a fi un eșec.

Cercetarea efectuată la Stanolind în ceea ce ei au numit „tratament hidrafrac” nu a fost numai de dragul științei pure. Compania voia să facă sondele mai productive. La mijlocul secolului al XX-lea, găsirea unor noi zone petrolifere și gazeifere bogate devenise o problemă majoră pentru companiile de profil din SUA. Ele au început să foreze mai puțin și încercau să stoarcă și ultima picătură de țiței din rocă. Companiile de petrol investiseră deja sume enorme în foraje și în construirea rețelelor de conducte pentru transportul petrolului și gazelor, așa că orice tehnologie care ar fi putut crește producția măcar cu 5% ar fi fost profitabilă. În plus, în timpul celui de-al doilea război mondial, oțelul fusese folosit pentru tancuri, tunuri, mitraliere și alte mașini militare. O sondă nu foarte adâncă (de exemplu, 1.300 m) necesita peste 60 tone de oțel pentru prăjini de foraj și tubaj. Industria de petrol s-a găsit în fața unei dileme. Ea trebuia să crească producția pentru a satisface nevoile războiului, dar avea cantități limitate de oțel pentru foraje noi și conducte. Soluția a fost întoarcerea la vechile foraje care fuseseră abandonate pentru că produceau prea puțin petrol. Până în anii ’40 companiile americane foraseră peste un milion de sonde. Mai mult de jumătate din ele nu mai produceau nimic sau aveau debite nesemnificative. Fast și colegii lui de la Stanolind voiau să vadă dacă fracturarea ar putea readuce la viață  vechile sonde, iar noile sonde să le facă mai productive.

Continuând cercetarea în laborator și pe machete de teren, Fast și Farris au demonstrat că rocile rezervor pot fi fracturate cu apă. Dar imediat, și-au dat seama că fracturarea cu apă ridică o problemă. După extragerea apei, fracturile nou create se vor închide imediat la loc. De ce, și-au spus ei, să nu amestecăm apa cu nisip ca să menținem fracturile deschise? Prima încercare de acest tip a avut loc în estul Texasului într-o sondă care producea mai puțin de un baril pe zi. Un amestec de nisip, țiței, săpun și substanțe metalice a fost pompat în foraj și lăsat acolo 48 de ore. Săpunul a spălat petrolul din rocă. După ce amestecul a fost scos, sonda a început să producă 50 barili de petrol pe zi. Și această producție de 50 ori mai mare a continuat mult timp (nu doar câteva luni).

Farris a depus o cerere de patent pentru fracturare hidraulică în luna mai 1948. Licența a fost acordată lui HOWCO, Halliburton Oil Well Cementing Company din Texas. Pe 17 martie 1949 HOWCO a efectuat primele două fracturări hidraulice comerciale în Stephens County, Oklahoma și Archer County, Texas. Procesul de fracturare a fost apoi folosit în 332 de foraje de-a lungul anului 1949, și producția a crescut surprinzător cu 75%. La început, lichidul de fracturare consta din țiței, benzină și kerosen. Apoi, din 1953, s-a folosit apa.[2]

Fracturarea hidraulică a început să evolueze rapid. La mijlocul anilor ‘50, companiile de foraj începuseră să folosească tot mai multă apă, cu mai puțini aditivi chimici, drept fluid de fracturare. La prima vedere, utilizarea apei în locul țițeiului pare neobișnuită pentru că practica de teren recomanda evitarea apei pentru că ar putea compromite zăcământul și afecta extragerea petrolului și gazelor. Primele teste de teren cu apă au infirmat însă vechile prejudecăți, astfel că tot mai mari cantități de apă au devenit o practică comună pe teren. În plus, ratele de injectare au crescut de 20 de ori, pompând mai mult fluid care va crea mai multă presiune asupra rocilor și, implicit, mai multe fracturi. Noi inovații în echipamentul de pompare au adăugat mai mulți cai-putere fracturării hidraulice.

Bob Fast și colegii lui de la Stanolind au continuat să cerceteze fracturarea hidraulică de-a lungul a mai mulți ani. Compania a devenit interesată în folosirea unor explozivi puternici bazați pe combustibilul de rachetă, din dorința de a produce fracturi mai mari. Această idee s-a dovedit fatală. Pe 11 noiembrie 1970, o echipă de lucru a forat o gaură de sondă pentru a testa combustibilul ca fluid de fracturare. O piesă din echipament a fost cuplată la o linie electrică și a declanșat accidental o explozie. Opt muncitori au fost uciși pe loc. Fast, care, de regulă, era supraveghetorul de la fața locului, nu a fost prezent. Era în concediu de odihnă. La doi ani de la producerea accidentului, s-a pensionat. (VA URMA)

____________________________


[1] Kathleen Brooks, “Why oil is measured in barrels”, http://uk.finance.yahoo.com/news/why-oil-is-measured-in-barrels.html

[2] http://thebreakthrough.org/index.php/programs/energy-and-climate/where-the-shale-gas-revolution-came-from/

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "11 comments" on this Article:

  1. Romi Plaiasu spune:

    Interesant ! Asteptam continuuarea .

  2. Prostu' satului spune:

    1. Haba/habe? (” Unele foraje necesitau până la cinci habe suplimentare de ciment.”)

    2. Conform d-lui Prof. Corneliu Dinu, expertul ANRM in materie de fracturare hidraulica (www.infogazedesist.eu), in acest proces NU se folosesc explozivi, nu au loc explozii etc.
    Va rog sa nu mai dezinformati, ce naiba…

    • Ulysses Errandus spune:

      “Haba/habe?”
      Haba/Habe.
      Este un termen foarte folosit in industria de petrol. In esenta este un container foarte voluminous pentru fluide de foraj. Marturisesc ca nu-i stiu etimologia (posibil germana).

      NB
      Acest articol este o incursiune in istoria industriei de petrol si a primelor incercari de fracturare a rocilor, cu sau far apa, cu sau fara explozibili, cu sau fara detonari nucleare.
      Cat despre expertii romani in fracturare hidraulica intrebati-i cate zile au lucrat in petrol si daca au vazut vreodata o operatiune de fracturare/fisurare, cu sau fara explozibili, cu sau fara acizi sau nisip.

      • Prostu' satului spune:

        1. Multumesc. Nu e niciodata prea tarziu sa inveti ceva nou. Ca amuzament, am gasit una de vanzare pe tocmai.ro :-)
        Chilipir, doar 1000 de lei.

        2. Cine-s eu sa pun la indoiala expertiza unor adevarati corifei… Daca-s buni pentru Guvernul Romaniei, pentru ANRM, pentru CNR-CME (povestea cu Centgas, stiti dvs.), nu-mi ramane decat sa cred ca-s infailibili in general.
        Asadar, ramane asa cum a decis dl. Prof. Dinu – fara explozibili in fracturare.

        Multumesc inca o data.

        • Ulysses Errandus spune:

          Mi-ati dat o sugestie buna. M-am dus pe site-ul cnr-cme (http://www.cnr-cme.ro/) si am gasit un studiu despre potentialul Romaniei in gaze neconventionale. Rezumatul (de 100 pagini) este destul de cuprinzator si are si explicatii tehnice destul de solide. Studiu are si cativa autori care stiu cu ce se mananca fracturarea/fisurarea hidraulica.
          Partea cea mai slaba este cea a evaluarii resurselor potentiale, sunt citate niste data ale US-EIA (dovedite super optimiste in Polonia) iar apoi autorii fac niste proiectii de tip SF.

          • Ulysses Errandus spune:

            PS
            Studiul amintit nu-l citeaza pe prof Cranganu decat o singura data si atunci co-autor la un articol complet nelegat de fracturarea hudraulica sau hidrati.
            Capitolul despre hidrati este scris de directorul Geo-Ecomar.

            • Constantin Cranganu Constantin Crânganu spune:

              Pentru o istorie completă a raportului CENTGAS doresc să fac publică următoarea informație:

              Nu am fost contactat de responsabilii raportului pentru a colabora la vreun capitol la care aș fi avut ceva de scris. În schimb, am contactat eu pe doi dintre responsabilii de capitole și mi-am exprimat dorința să contribui la acele două capitole. Mi s-a spus că, „în prima fază, autorii raportului trebuie să fie cetățeni români”. Deși trăiesc în SUA din 1993, eu nu am renunțat la cetățenia română. Am transmis datele CNP din pașaportul meu românesc ne-expirat pentru a-mi proba statutul de cetățean român. Răspunsul a fost „Așteptați să vă contactăm”.

              Consecința a fost că numele meu apare într-o singură citare nesemnificativa in raport. Directorul GEO-ECOMAR, care a scris capitolul despre hidrații gazoși de la Marea Neagră, a uitat, probabil, primul articol despre subiectul respectiv, publicat chiar în revista Institutului pe care îl conduce. Îl transcriu mai jos, pentru (eventuala) ediția a 2-a a raportului Centgas:

              Cranganu, C., and Downey, M., 1998, The outlook for production of methane from Black Sea gas hydrates deposits, 3rd International conference on the petroleum geology and hydro-carbon potential of the Black and Caspian Seas area, Supplement to GEO-ECO-MARINA, vol. 3, p.118 – 119.

            • Prostu' satului spune:

              Desi cred ca m-am exprimat suficient de clar mai sus, pentru eliminarea oricarui dubiu tin sa precizez ca n-am pomenit raportul Centgas si intreaga poveste CNR-CME (sponsorizata, cel putin la inceput, de Chevron) cu trimitere la dl. Prof Cranganu, ci la dl. Prof. Dinu.

  3. Ulysses Errandus spune:

    Privitor la refuzul echipei CNR-CME de a accepta colaborarea prof Cranganu.
    Din ceea ce spune mai sus Prostu Satului (era sa scriu Prostu Statului, dar asta ar include aproape 19 milioane de romani) reiese ca studiul n-a fost facut in totalitate pro bono.
    N-am stiut, dar am banuit, ca studiul a avut ceva sponsorizari. Ii cunosc pe o parte din autori si unii n-ar fi scris mai mult de cateva randuri fara sa fi avut un mic beneficiu material.
    Asta explica si refuzul acceptarii unor colaboratori mai calificati, evident cel putin in cazul gaz-hidratilor.
    Raportul nu pomeneste nicaieri de felul cum s-a facut finantarea. Pacat, pentru ca asta arunca o umbra aspra independentei studiului, care este de altfel un serios pas inainte fata de ce s-a publicat pana acum.
    Un alt punct negativ al studiului este tehnoredactarea neprofesionista (ca sa nu spun de amator) a textului, atat in versiune romana cat si cea engleza. Practic nu au existat nici un fel de cap limpede (cold eye review in engleza). De aici multitudinea de cuvinte nespatiate, virguli lipsa sau inutile, cuvinte scrise stramb (mai ales in engleza, desi spell check este disponibil !!)

    Traducerea versiunii engleze a fost facuta de cineva care n-are habar de limba engleza, de industria de petrol si nici de istoria Romaniei.
    Traducerea engleza este un amestec de false friends, de frantuzisme adaptate la limba engleza, un efect al educatiei francofone, nimic rau in sine, dar nu putem trece de la furculision graseiat la un furculision englezit). Un termen ca “gaura de sonda”, care in limba romana mai merge, desi nu este corect, este tradus in engleza prin “Well Hole”, in loc de Well Bore.
    In romaneste “compact” inseamna lipsit de porozitate, via franceza, traducerea engeleza este tight, nu compact. Muntenia se traduce prin Wallachia si nu prin Muntenia (chiar si in franceza se spune La Valachie). Exemplele ar putea continua dar ating limita admisa a textului.
    Trist.

  4. RazvanM spune:

    Explorari si urmari: http://www.newsweek.com/sinkhole-thats-eating-louisiana-244948. Nu de putine ori, trebuie recunoscut, experimentele au urmari imprevizibile chiar si pentru specialisti.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Constantin Crânganu


Constantin Cranganu

Constantin Crânganu este profesor de geofizică și geologia petrolului la Graduate Center și Brooklyn College, The City University of New York. Între 1980 și 1993 a fost asist... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Apreciez toate comentariile, pe cel al doamnei doctor Virginia Batog indeosebi. Este si raspunsu...

de: Prof. Vasile Ghetau

la "Revenind la Sănătatea românilor. Sunt corecte datele asupra mortalității pe cauze de deces?"

Cauta articole

septembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)